joi, martie 28, 2024

Școala gratuită e prea scumpă. Amintiri din liceu

Recent, am primit un telefon de la cineva dintre foștii colegi de liceu prin care mă invita aproape imperativ, ca să nu spun altfel, la întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului. Le-am promis la terminarea liceului că nu voi merge nici la festivitate, nici la banchet nici la alte întâlniri ulterioare, motivul îl veți afla în finalul textului, dar până atunci aș vrea să evoc câteva momente din timpul liceului. Un liceu al întârzierilor mele de tot felul.

Liceul nostru fiind o fostă școală de partid comunistă avea reguli aproape imperiale și desigur inutile, făcute parcă să ne învețe să trișăm. Din păcate, nu în toate instituțiile apun dictaturile. Dacă ajungeai după 07:50 nu mai intrai, dar nici nu mai puteai ieși din școală fără bilete de voie înainte de ora 13:00 (indiferent de scuză sau urgență). Unii intrau la orice oră, dar nu intru în detalii acum și nici aici. Desigur că s-a făcut foarte ușor rost de o cheie de la ușa din spate pe unde mai puteam dispărea din școală. Până ne-au prins cu ajutorul camerelor de filmat de la pompieri. Apoi s-a făcut rost de mult râvnitele bilete de voie semnate și ștampilate, dar, atenție: necompletate – atunci s-a descoperit și xeroxul color din oraș.

Îmi mai aduc aminte că multe dimineți de toamnă le petreceam în apa fierbinte din Băile Felix – tatăl unei colege era director și grupul nostru mergea regulat beneficiind de toate tratamentele termale necesare. Erau desigur rețele de adeverințe medicale contra unei cafele nu neapărat bună.

A apărut apoi șocul cu numărul 2: uniformele! Eram primul liceu din oraș cu uniforme și insignă matricolă. Ne era rușine. Era o singură cămașă și un singur sacou -s-a rărit și îngălbenit foarte devreme materialul (mai ales sub braț). Nu aveai voie să iei altceva. Cineva (desigur că tot mama cuiva) a rezolvat asamblarea unor etichete (am aflat noi după mulți ani chiar de la furnizor) Pierre Cardin pe mizeriile acelea de poliester de la care făceai chiar alergie în schimbul unor multe sute de lei pentru atunci. În pauze jucam baschet în sacou iar pe stradă ne ascundeam pentru că cel puțin în primul an de purtare de uniformă eram foarte ciudat priviți pe stradă. Eram deja cu un bagaj de complexe datorat unui orgoliu cu reminiscențe de trecut.

În tot acest timp țin minte că singurele ore pe care le făceam cu adevărat erau cele de limba română, geografie, fizică, istorie, logică și filosofie. Am mai avut în tranzit încă doi-trei profesori buni și care își făceau bine treaba. Îmi aduc bine aminte de o doamnă impecabilă ce tocmai se întorsese după mulți ani de America și mai avea încă un an până la pensie și care ne-a învățat puțină chimie.

La educație fizică se titularizase anul acela o doamnă bogată și obeză care ne dădea indicații prea grele până am protestat. Bineînțeles că nu a durat mult până când stimabila profesoară, care și fuma tacticos în timp ce făcea încolonarea și repausul cu noi ne-a dat afară de la ore pe mai bine din jumătate de clasă. În liceu am fost dați afară de la sport și am luat 1 la desen -șoptisem la istoria artei. Totul începuse de la faptul că am rugat-o pe imobila doamnă să ne arate ea toate mișcările cerute, dar în loc să rezolvăm ceva a început primul scandal de proporții în școală. Atunci am făcut și cea mai dură educație sexuală. Profesoara noastră avea o plăcere ciudată să pună fetele indispuse (și care cereau scutire) la mersul piticului și peisajul devenea trist și umilitor. Pentru o colegă care s-a și mutat din liceu, venise medicul de urgență. Atunci s-a dat drumul la adeverințe și la scutiri de sport nu din neputință ci pentru a evita umilința ca educație fizică. Era o protejată a unui sistem prea mare pentru mintea noastră. Eram prea tineri ca să ne fie frică. A plecat, dar doar după un an.

La franceză de exemplu, aveam o profesoară care nu făcea nimic altceva decât să ne oblige oră de oră să ne înscriem la cursuri de ECDL plus alte certificate de limbă unde familia ei era acționar. Ne-am înscris desigur la mai toate nebuniile și certificările din școală. Eram nemulțumiți, dar supuși uneori. (Precum am rămas ca popor?) La testele finale de certificări de limbă sau altceva erau oameni trimiși să ne dicteze răspunsurile. Atunci s-au mișcat multe plăci tectonice (și definitiv pentru unii) din structurile meritocratice și ideale la care visam noi atunci. Modul în care ne vorbea și ne jignea la clasă a făcut să plece și ea. Era foarte bună la franceză, dar foarte rea, arogantă și jignitoare cu noi. Păcat. Câți ca ea? Am auzit că a revenit.

La matematică, Doamne!, am avut o profesoară despre care am aflat că era titulară într-un sat de la marginea înaltă a Bihorului, unde școala tocmai se desființase. Era nepoata cui trebuie, așa că nu au fost probleme că făcea exerciții copiind dintr-un caiet. Nici azi nu știu ce anume copia și ne preda din caietul respectiv. După presiuni și vociferări a plecat și ea sau poate că a plecat de bună voie, poate a găsit ceva mai bun. A plecat, dar nu înainte să ne dea câte un doi celor care nu aveam sacoul pe noi la ultima oră. Se dădeau note pe orice, numai pe cap nu. Recunosc că am luat și multe note bune gratis. Aveam și dascăli care erau atât de depășiți de tot ce înseamnă procesul evaluării, încât atunci când ne notau se uitau ce note avem la alte materii și apoi calculau o notă în acord cu neputința lor.

Eram nebuni și neliniștiți. Mergeam la inspectorat să ne interesăm de notele de la titularizare și făceam tot felul de sesizări și plângeri. Mereu ni se spunea că nu așa trebuie rezolvat. Mereu (mi) se spune și azi același lucru. Dar cum?

Una din imaginile care mi-a rămas bine în minte a fost atunci când directorul nostru care era și o teroare umană la propriu l-a plesnit pe un coleg de a zburat aproape cu geam cu tot în curte. Colegul era cuminte și serios, dar degeaba. Pur și simplu îl întâlnise pe coridor și lângă el era puțină mizerie sau nu mai știu exact. De fapt, directoru chiar lovea. Lovea și înjura pe cine prindea, oriunde și oricum. Era rău. Chiar rău.

A urmat clasa a 10-a când tot acea mamă a cuiva a venit cu ideea absolut genială și NEnecesară de a rașcheta parchetul, de face bănci noi, cuier și tot ce trebuia(?) pe alte câteva generoase sute de lei. Sper ca respectiva doamnă să nu ajungă să vadă textul meu și să spună ca unele gânditoare importante și contemporane: nici un bine nu rămâne nepedepsit. După o ușoară pauză investițională a urmat schimbarea tablei. Domnul ministru Pop avea dreptate: Școala e gratuită pentru copil. Plătesc statul și părinții.[1] Nu mai pomenesc despre fondul școlii și fondul clasei care nu erau obligatorii și pentru care erai interogat public și chiar certat. Alții au fost trimiși acasă după fond. Atunci mi-am dat seama că după fond nu poți să mergi nicăieri, decât după formă.

Au fost și multe momente foarte frumoase. De neuitat și oricând de repetat. Am făcut excursii de studiu la Iași, Viena, Valea Prahovei și alte excursii mai mici. Au fost și oameni extraordinari și prietenii rămase. Dar a fost și un exercițiu pentru destructurarea valorică și morală în ce privește educația. Eram veșnic generația de sacrificiu. Pe noi ne-au ratat. Am considerat mereu facultatea o recuperare a liceului, dar facultatea cum o recuperezi? -Poate despre asta într-un alt text. Nu știu cum era la alte licee, deși liceul unde eu am terminat era clasat între primele din oraș, toți am intrat cu note destul de mari. Am fost o clasă cu mult potențial, fapt ce ne-a facilitat revolta și nemulțumirea permanentă. Țin minte că pe Ciocoii vechi și noi am stat multe ore să analizăm și să dezbatem mentalitățile și conceptele. Aveam câțiva colegi cărora le spuneam Dinu Păturică. Apoi ne-am dat seama că școala se lupta să ne facă pe ascuns pe toți un Dinu Păturică. (Unii au #rezist-at, alții nu.) Am fost șeful clasei până am fost schimbat cu cineva supus și dispus la un comportament mai păturist și ion-ist. Prin numire nu prin alegere cum luasem eu. Atenție: numire în liceu..!

Într-o zi, o profesoară a venit la noi în timpul altei ore și pe mine și pe încă trei colegi, ne-au scos de urgență din clasă pe motiv că este un concurs la un colegiu din oraș. Nu știam despre ce concurs e vorba. Am ajuns rapid la colegiu -doar am traversat un parc-, și ne-a băgat directorul în birou  la ședință. Ne-a zis: am uitat să vă anunțăm, dar voi sunteți cei mai buni de asta sunteți aici și trebuie să nu spuneți nimănui că nu știați despre concurs. Am crezut și ne-a plăcut. După prea mulți ani mi-am dat seama cum ne-au lucrat. Ne-au dat chiar echipament (deși pe mine și pe încă o colegă nu intra acel tricou de mărime socialistă: S). Am intrat într-un amfiteatru foarte mare și plin ochi. Era un fel de zi a francofoniei și ambasadorul sau un anume reprezentant diplomatic al Franței vizita Oradea. Erau tot felul de probe ciudate (cultură generală, teatru, discurs în franceză, discurs în română, etc.). Nici azi nu știu dacă locul al II-lea pe care l-am luat ca echipă a fost pe bune sau nu (eu cred că nu). Erau totuși 15 echipe. Singurul plus a fost că atunci am mâncat pentru prima dată brânză Camembert, ne-au plătit o excursie la munte și am primit o zi liberă de la liceu. Am mai fost la concursuri, sesiuni de comunicare și simpozioane unde mai luam premii și unde știam din start cine va lua locul I.

Încet ne apropiam de intrarea în viață: clasa a XII-a. Ne-am schimbat. Apăruse vizibil personalitatea la unii, formele, bărbile, pilele, rutele de carieră foarte clare și foarte mult mimetism identitar.  Au dat năvală peste noi cu teste și chestionare de orientare în carieră atât pe holuri cât și pe repede înainte. Semnături, adeverințe și tot felul de chestii doveditoare pentru ei.

Într-o zi, ajuns mai târziu la școală, cum ajungeam mereu pe atunci, prind o dispută în clasă. Erau colegii, diriginta și cine alta decât respectiva doamnă. Aud prea repetitiv: aur sau bani? Aur sau bani? Nu știam ce se întâmplase. Era defapt o problemă serioasă în educția noastră de final. Ce cadouri facem de final de liceu profesorilor? Aur sau bani? Nimeni nu era deranjat că nu se făceau orele. Că eram atât de nepregătiți pentru bac, că multe altele de nescris aici și nici altundeva. Nu. Aur sau bani era unica dilemă. Apoi au urmat eterne discuții despre banchet, festivitate, și banii de protocol. Școala a fost mereu o permanentă strângere de fonduri: manuale, culegeri, cărți, uniforme, parchet, bănci, tablă, marker, scaun special la catedră, cadouri, protocol, etc. și etc.

Nu am participat la aceste lucruri și m-a costat. Nu am luat aproape ca toată lumea zece pe linie la probele orale și la sport, dar nici nu am înjurat ca alții atunci când au venit rezultatele finale pline cu dezamăgirea nerezolvării.

Trebuie să le mulțumesc profesoarelor de română și de filosofie, care ne-au (m-au) educat printre molozuri și dărâmături. Au reușit mai mult decât au sperat ele atunci să ne calibreze cu un instrumentar de gândire și analiză mult mai important decât orice informație. Profesoara de filosofie a reușit să câștige și câteva olimpiade internaționale în ciuda contextului. Material ar fi. Profesoara de română a bătut toate recordurile. Nu a lipsit niciodată și și-a făcut toate orele chiar și în zilele de vineri de dinainte de vacanță sau de sărbători, a dat doi sau zece la același elev cu aceeași privire: mă înclin! Culmea este că ele erau și singurele profesoare care nu dădeau ore în particular. Profesoarele mai sus amintite sunt și singurele la care nu am învățat niciodată dar de la care mai știu din materie și azi.

Atașez un link cu una dintre profesoare: https://www.youtube.com/watch?v=bmb7nTIys7Y

Azi ca și atunci, în dreptul invitației nu am primit detalii sau precizări despre eveniment ci numai suma/prețul. Un preț mult mai mare decât se cere pentru o zi de vineri pe evenimente la acel local. O fi organizat aceeași doamnă? Nu știu și nici nu mai contează.

Probabil că nici eu nu m-am schimbat, dar nici ei. Trebuie să precizez și să subliniez că în nici o situație nu au fost probleme de bani (părinții mi-au dat întotdeauna afară de suma pentru protocol pe care nu am vrut eu să o dau). Problema a fost în fapt modul în care eram tratați. Dacă elevul nu va fi în centrul oricăror activități sau acțiuni educaționale, școala românească va continua să rămână doar o risipă de timp, energie, bani, o lipsă deasă de meritocrație unde educația va fi doar o himeră și o permanentă strângere de fonduri.

Multe nu voi spune niciodată.

Școala gratuită din România este întra-adevăr prea scumpă și îi întârzie pe mulți!

NOTA____________


[1] https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/educatie/ministrul-educatiei-scoala-e-gratuita-pentru-copil-platesc-statul-si-parintii-756443

.

Distribuie acest articol

86 COMENTARII

  1. Eu am terminat liceul inaintea ta, in 2004, in Bucuresti, un liceu peste medie, insa tot ce ai descris mi-a adus aminte de acei 4 ani, absolut tot ce s-a intamplat la tine s-a intamplat si la mine in liceu, tot aceasi mama (aici era un tata) tot acele nenumarate strangeri de bani, cadouri si asa mai departe terminand cu aurul pt directoare la final de liceu. Culmea si eu am fost fix ca tine, acum sunt mai rau :)) si nu cotizam sub nicio forma, nici la banchet nu am fost fix din aceleasi motive.

    Copii mei merg la gradi acum, una particulara la care platesc destul luna de luna, insa cand a fost 1 Martie mi-a facut deosebita placere sa iau un cadou, cu siguranta mai scump decat as fi dat la o gradi de stat, insa am facut chestia asta din placere. Nu vor merge la o scoala privata si chiar mi-e „groaza” sa ma intalnesc din nou cu acest sistem care cu siguranta nu a disparut si nu va disparea.

    • Va contrazic:nici vorba de asa ceva in anii 60!Eu am facut liceul intre 1965-1969 si nu am auzit de cadouri,sume pentru protocol,s.a.m.d.Aceasta moda a infloritpe la jumatatea anilor 70.

      • Va contrazic si mai mult (eh, ar trebui sa fiu ministru PSD), eu am terminat liceul in 87 si tot ce dadeam era un buchet de flori (din partea clasei, nu individual) de 8 martie. Profesorii – tough luck. Liceu mare din centrul Bucurestiului.

  2. Stimate Domnule Lurentiu Petrila ,
    Dupa ce mai trec anii o sa selectati doar amintirile frumosase;este prea dureros sa ne uitam la trecut …SUCCES

  3. Acum este si mai rau decat in urma cu 10 ani.

    Copiii de I-IV sunt fortati de invatatoare sa cumpere carti. Vine invatatoarea cu lista de carti si ii obliga pe copii sa aleaga mereu ce carti sa isi cumpere. Iar invatatoarele sunt reprezentante comerciale ale editurii, pe principiul vanzatoriloe la Avon. Adica ilegal. Editura faca factura catre invatatoare ca si cum ea ar fi clientul final. Numai ca nu este client final. Aceia sunt parintii care trebuie sa scoata bani ca sa nu isi bata invatatoarea joc de copii.

    Cea mai mare editura din Romania foloseste acest principiu. Asa a si ajuns cea mai mare. Si altele la fel.

    Dar vad ca aveti o gandire foarte negativista. Toate sistemele romanesti sunt la fel. Conform descrierii dvs din articol. Cum o sa va adaptati la Romania? Si cand? Daca o sa aveti copii ce o sa faceti, ca incepeti din nou sa dati bani? :)

    Sa va spun un secret. Nu exista scapare pentru cei care raman aici :) Asa a fost intotdeauna, asa va fi mereu.

    • Poate ca nu va face copii, suntem multi care nu facem in sistemul asta ticalosit. Facem copii ca sa-i chinuim neputandu-le oferi conditii mai bune sau macar diferite ( nu neaparat mai bune) decat am avut noi din cea mai frageda copilarie pana acum la maturitate. Pretul e enorm ..Eu una nu as mai putea fi profesoara la privat si sa-mi tin si familia pe linia de plutire. Salariul a ramas mult prea mic si sacrificiul e ca grija fata de viitoarele generatii e platit cu sterilitatea la care ne condamna statul in absenta conditiilor strict necesare acestul secol..

      • La fel am gandit si eu. Vulturul ce sunt nu se inmulteste in captivitate :)
        Si mi-am luat picioarele la spinare. Copilu’ e mare (1,85 cu 45 la pantof). La liceu de gifted&talented education. Pentru ca se poate. La ei. Daca vrei si muncesti pana-ti iese parul prin caciula.

  4. salutare,
    in rindurile tale m-am regasit si eu…partea proatsa este ca inca nu sa terminat cu generatia de sacrificiu. inceputul cred ca a fost cu generatia mea :(( noi am fost prima generatie de capacitate, prima generatie de capacitate +admitere la liceu+ redistribuire, prima generatie de manuale alternative, prima generatie de bac tip grila. din cite imi mai aduc aminte am fost si singura generatie care am dat si istorie si geografie (nu au fost optionale) in anul urmator sa renuntat la una dntre ele. ma rog…cele mai intense momente au fost cind venea sablonul peste raspunsurile bifate, matematica grila, istorie grila (nu imi placea sa invat date sau sa le tin minte). dupa care a urmat facultatea…ce am invatat eu din grila?!? ca statul are nevoie de oameni care sa nu gindesca sau sa gindeasca doar cum ,,trebuie”. am invatat, ca trebuie sa invat ca din ,,furat” nu vreau sa traiesc. asa ca dupa facultate mi-am facut bagajele si in rest… numai bine tuturora.
    la intilnirea de 10 ani (care la mine a fost acum citiva ani), mi-am permis sa imi iau un liber si sa zbor in tara sa imi ,,vad” niste colegi care nu au avut timp sa vina 2 strazi la intilnire. momente de neuitat care ma fac sa imi dau seama de ce am plecat din tara :)). la prezidentiale am facut si eu o mica ,,aroganta” ca ,,nea-Tiriac” mi-am luat bilete de avion (ca nu am unu privat:))) ) sa vin in tara sa votez sa nu mai stau in fata consulatelor la coada…ajuns in tara am votat, surpriza, vecinii si prieteni mei nu s-au deranjat. nici acuma nu se deranjeaza cu nimic.
    degeaba ai libertate daca nu stii ce sa faci cu ea…daca nu ai tu planuri cu libertatea ta lasa ca au altii…legiile justitiei pe repede inainte.

    o zi buna,

    • Comentariul dumneavoastra este mai trist chiar si decat articolul. Fosti colegi si prieteni care, desi sunt liberi sa faca orice si sa gandeasca ce doresc, nu vin la intalnirea de 10 ani si nici nu voteaza, chiar daca sectia de votare este la 2 pasi de ei. Am o senzatie de déjà vu. Oricum, eu am ales sa stau peste 6 ore in ploaie la ambasada cu copilul si sa votez. Uneori „deranjul” merita…

      • @CR: (in cazul in care raspunsul apare la sf articolului…)

        din pacate va dau dreptate, chiar pare mai trist citeodata, realitatea din tara imi pare ireala. ce este si mai trist, este perspectiva asupra vietii si a orizontului a celor care calca in picioare drepturile fundamentale. cu asteptatul va inteleg perfect, sigura diferenta a fost, ca la noi nu a ploat. in acele zile am facut citeva sute de km pt a vota. am stat la consulat cu un prieten din copilarie, plecat si el de ani buni din tara, vroiam sa ii vizitam. l-am ,,vizitat” la coada ore multe…

        partea proasta este ca eu ma si cert cu prietenii (din tara), mai ales ca ei sunt ,,f bine” informati. ne luam la rost daca am mers sau nu la alegeri. la alegerile parlamentare de ex…ei habar nu aveau ca noi diaspora putem vota parca doar 3 sau 11 ,,fotolii” iar cei din bucuresti votau ,,fara numar”. certurile sunt nu pt ca ei nu voteaza la prezidentiale sau locale, certurile au fost ca eu am ratat alegerile parlamentare. trist.

        eu sunt convins ca noi ,,diaspora” avem alte perspective si orizonturi asupra vietii decit cei care se complac in a sta acasa si a butona toata ziua fb sau tv-ul.

        ,,deranjul” intotdeauna merita, daca nu merita, nu erati unde sunteti acuma. pt copil sansele sunt oricum altele decit in tara.
        ginduri bune si mult succes,

        o zi buna,

  5. Deci nimic nu s-a schimbat, chiar e ma rau!

    Pe forumul educational al parintilor de pe edu.ro (mai ales cele despre fondul clasei, fondul scolii etc) este o istorie intreaga a invatamantului care ne strica viitorii cetateni…
    Este foate, foarte rau ce se intampla in scolile din aceasta tara cu copiii nostri si sa nu ne miram ca avem cetateni neimplicati si care nu inteleg ce li se intampla… dar au drept de vot….

  6. Un articol trist!

    Sunt dascal, sper ca nu unul din categoria celor care (cu cele doua exceptii mentionate) au fost, nu dascali, ci functionari in scoala respectiva! E prea mult pana departe, pana la scoala pe care ne-o dorim si de care copiii, de fapt. pentru mine nepotii, ar trebui sa beneficieze. Ce e de facut, cum putem transforma generatiile de dascali de la catedra si cum ar trebui sa-i formam pe cei care vor veni, pentru ca scoala sa nu mai fie ca cea descrisa in articol? Sunt speriat de calitatea unor colegi de la catedra, dar sunt mai speriat de faptul ca cei ce vin in invatamant nu stiu cum sa fuga mai repede! Desigur, multe din scolile noastre nu sunt ca cea descrisa, poate sunt insa si cazuri mai rele, si nu intotdeauna salariile rezolva problema, dar pot ajuta la rezolvarea ei. Ce facem insa dincolo de ele? Cum schimbam paradigma (re)formarii in invatamant?

    Sunt prea multe probleme, prea multe intrebari si prea putine solutii! De fapt, cred ca educatia in Romania a fost pentru toate guvernele a 5-a roata la caruta si ca romanescul „merge si asa” a fost principiul calauzitor al guvernarilor de pana acum! Si al celor care vin!? Cat depinde de noi sa schimbam lucrurile, cum schimbam obiceiuri si mentalitati? De unde sa incepem?

    In rest, un singur sfat pentru autorul articolului: placerea intalnirii cu colegii, cu o parte a lor cel putin, nu merita sacrificata pe altarul amintirilor neplacute legate de orice altceva decat de colegi!

      • Draga domnule Petrila,

        Amintirile dv. din liceu m-au tulburat. Ele mi-au amintit ca hotararea mea de a pleca din Romania a devenit irevocabila dupa ce am intrat in cancelaria scolii in care invata baiatul meu. Trec peste detalii, dar nu voi uita niciodata ceea ce cred a fi fost esential: profesorii aveau toti, fara exceptie, aerul unor oameni umiliti, infranti, stinsi. Asta se intampla acum aproape 20 de ani. Faptul ca dv. ati reusit sa gasiti nu unul, ci cativa profesori carora le purtati o atat de calda amintire, tine, cred, de miracol. Iar acest miracol trebuie sarbatorit.

        Sfaturile nesolicitate sunt o proba de incontestabila proasta crestere. Mi-o veti ierta, sper. In locul dv., eu le-as invita la un restaurant pe cele doua profesoare despre care vorbiti cu atata admiratie. As face-o impreuna cu prietenii din liceu care se mai afla inca in Romania, sarbatorindu-le nu doar pe profesoare, ci si pe adolescentul de acum 10 ani care traieste inca in tanarul adult care sunteti azi.

        Pentru un profesor care-si respecta vocatia, fiecare elev e o promisiune la a carei implinire el, profesorul, are datoria de a veghea . Si nu exista, pentru un dascal, bucurie mai mare decat aceea de a vedea promisiunea copilului de ieri, implinita in anvergura adultului de azi. Profesorii, nu doar cei din Romania, nu sunt platiti cu bani. Ci cu “moneda” infinit mai pretioasa a unor astfel de clipe de gratie.

        “Dieu vous le rendra” cum ar spune francezii. Dumnezeu va va rasplati, cum numai El stie s-o faca. Iar profesoarele dumneavoastra vor uita, pentru o clipa, ca traiesc intr-o tara care pretuieste doar hotii si analfabetii, si-si vor aminti, multumita dumneavoastra, ca au o profesiune nobila. Pe care n-au tradat-o si n-au batjocorit-o ca atatia dintre colegii lor de cancelarie.

        P.S. Banuiesc ca insistenta (sper sa n-o gasiti deplasata) cu care va sfatuiesc sa sarbatoriti cei 10 ani de la terminarea liceului vine si din apasarea regretului de a sti ca eu, daca vreau sa-mi regasesc prietenele cele mai bune din liceu sau din facultate, nu ma mai pot intalni cu ele in Romania. Toate ne-am risipit prin lume.

    • @Sebi – nu e vorba de educație, e vorba de ”relațiile de producție” din societatea românească. S-a ajuns la fel ca pe vremea Coanei Chirița, când slujbașii statului trebuiau să-și câștige traiul pe baza funcției în sine. Pe care o cumpărau cu bani, așa că trebuiau să-și recupereze investiția. La propriu.

      Odată ce modernizarea forțată adusă de comunism a dispărut, societatea s-a întors unde rămăsese. Cam între Revoluția de la 1848 și Războiul de Independență de la 1877. Dacă revenirea la capitalism va avea succes, peste două generații vor lucra și angajații statului doar pentru salariu. Însă deocamdată e prea devreme.

    • woooa. eu am invatat la Gojdu ,demult, in Oradea. asa de groaznic mi s-a parut si mie. nu am fost la banchetul de sfarsit de an si la nici o intalnire de 10,20,30 de ani de la absolvire. mi-am jurat sa nu mai calc in locul ala in veci si inca ma tin de juramant. cu colegii prieteni ma vad la carciuma cu placere cand calc prin Oradea.cumva e uimitor cum porcariile profesorilor din liceu desi uitate ca fapte ,raman in adancul sufletului asa ca o tristete a nefericirii captivitatii totale si nimic nu le poate sterge,nici amintirea unui profesor mai bun,nici o intamplare placuta si toate clipele fericite din vremea aia sunt asociate in mine , cu un afara ,din scoala aia trista .niciodata ,dupa ce am terminat liceul ala odios ,nu a mai reusit cineva sa ma faca atat de nefericit si captiv fara speranta.. macar cu atit m-am ales.

      • Subscriu! Sa ne-amintim ca ii mai spuneam si Bastilia? Nici eu n-am mers la intilnirile de 10 ani, 20, le vor fi tinut si pe celelalte, nu stiu si nici nu ma intereseaza.
        De intrat am intrat prin simpla inscriere (!), am dat Treapta a doua (media de intrare 9.1x), am fost 37 in clasa a 12 a si am facut fiecare cel putin o facultate. Fie, ca masina de facut studenti o fi fost bun liceul ala. Din pacate nu mai mult.

  7. Domnule Petrila, e o problema de alegere. Depinde doar de dumneavoastră ce amintiri din anii de liceu doriți să purtați mai departe, cu dumneavoastră.
    Eu am ales sa duc mai departe amintirile frumoase, prieteniile cu colegii, căutările de definire personala, prima iubire (nu, nu a fost deloc plăcută, mai curând dureroasa!), miciile victorii la olimpiade, parfumul și rafinamentul doamnei de franceza :)
    Pentru toate aceste amintiri frumoase aleg sa nu pun accent pe frigul din clasa, pe amintirea domnului de istorie care ne lua de periciuni sau pe geamurile/parchetul pe care tot noi le spălam la sfârșitul fiecărui an scolar.
    Liceul unde am învățat m-a făcut să fiu docilul de astazi, dar a fost maximul posibil al acelor vremi. Știu, din experiența altor prieteni, cum este sa fie și mai rău! Și credeti-ma, se poate mai rău!
    Aveți curajul sa vă înfruntați demonii și să vă detașați de ei. Când m-am așezat în bancă mea, după mulți ani, m-am simțit străin. Nimic din mine nu mai rezona cu locul acela. Am știut că eu am învins școala, nu ea m-a învins pe mine. Va recomand sa mergeți să vă înfruntati demonii. Veți vedea daca i-ați învins, dacă vă înfruntați încă cu ei sau daca demonii sunt inca in dumneavoastră, devorandu-va ușor. Pentru devenirea dumneavoastră, aveți curaj!

    • Sunteți norocos. Pe mine m-a învins. M-a învins acel profesor psihopat (facultatea de matematică și durerea pricinuită de infidelitatea logodnicei duce la nebunie pe unii). Aș crede chiar că i-a făcut plăcere să mă frângă. Mă mir cum de n-am ajuns să pizmuiesc oamenii. Însă va fi vai și-amar de profesorii incompetenți ai copiilor mei. Chiar dacă un singur adolescent nu va mai trebui să treacă prin ce-am trecut eu mulțumită acțiunilor mele, tot e bun.

      • Sper ca soția dumneavoastră să vă oprească/domolească vehementa. După o grădiniță particulară relash pentru copilul meu, prima ședință de clasa I m-a „izbit”! Doamna învățătoare „cu recomandări” ne-a „biciuit” pe noi, părinții, că pe niște elevi. Nu am putut-o înfrunta direct pentru că m-a luat prin surprindere atitudinea ei. Evident, m-am dezlănțuit acasă. Soția râdea și mai frustrat că în acea după-amiază nu mai fusesem de ani de zile. Atunci am știut că trebuie să fac pace cu mine, cu demonii, cu doamna învățătoare, cu școală românească. Nu mai era vorba de mine, era vorba doar de copilul meu. Un tata isteric și revoltat nu l-ar fi ajutat cu nimic, din contra. Am cotizat toți anii detașat, am trimis flori ori de câte ori a fost nevoie. Dar teme pentru acasă nu am făcut și nici pregătiri sau alte mofturi extra. Dumneaei s-au ocupat de copii exemplar și banii și-au meritat rostul.
        Nu porniți vehement în interacțiunea cu scoala. De multe ori am fost pus în postura de a atenua frica de lucrări, chiar frica de a merge la școală (eu duc copilul dimineața), de a nu-și fi făcut tema, de a nu-i fi spus mamei o nota rea, de a atenua frustrări ale copilului in raport cu alți copii (oho, și cât de mari sunt!). Un tata vehement nu îl poate ajuta cu nimic pe un copilul dezorientat. Da, poate că fiind părinte e scolar m-a ajutat și mai mult să mă detașez de școală, mi-a forțat îngăduința. Știu că nu pot atenua toate frustrările copilului, dar sper sa îl ajut cu măcar o parte din ele.
        Aveți încredere in soția dumneavoastră și fiți cooperant. Altfel copilul va primi semnale diferite, de la școală și e la dumneavoastră, asupra învățării și va fi dezorientat. Aveți încredere în inteligenta copilului dumneavoastră că va înțelege mai mult decât credeți și va discerne bilele de rău și fără să accentuați dumneavoastră raul.
        M-am cam întins dar, când e vorba de școală sunt de doua ori sentimental.

  8. Am avut senzatia ca fac inca o data liceul si ca retraiesc toate aceste lucruri. Am multe amintiri din liceu, unele mai putin frumoase, altele foate frumoase, insa pana la urma a fost o perioada superba din viata mea si am regretat-o foarte mult cand s-a terminat.

  9. cu bune si cu rele, asta a fost experienta liceului pentru tine, bine ca ai reusit sa vezi partea buna/corecta a ceea ce s-a intamplat cu tine si pe linga tine.
    sunt unii( mult prea multi) care nu au sansa asta.

    pentru multi asa zisi dascali , elevul nu este si nu va fi în centrul activităților educaționale, pur si simplu pentru ca nu gandesc asa si nu au nici un interes in asta.
    scoala pentru majoritatea profesorilor este „serviciul” la care mergi de nevoie ca un functionar de rand , cu gandul sa bifezi inca ceva ore efectuate care conteaza pentru leafa.
    nu e o chestie de mentalitate, e vorba pur si simplu de o masinarie nefericita care foloseste depresivi sau inconstienti. caracterul formator al scolii este uitat, calcat in picioare si estompat.

    te poti considera fericit pentru faptul ca ai intalnit la momentul potrivit doua exceptii.
    eu nu am avut norocul asta.
    am intalnit o singura exceptie si o gramada de nefericiti.
    exceptia ne ajuta dezinteresat ( total dezinteresat) si facea ore suplimentare cu oricine dorea ( din clasa noastra), fara sa oblige pe nimeni sa vina.
    am fost de fiecare data si pot spune ca m-a ajutat.
    enorm.

    nu am fost la nici o intalnire pina la multi ani de la absolvirea liceului.
    am fost la ultima(din curiozitate si cu oarece remuscari).
    nu am rezistat mai mult de 3 ore adunate cap la cap ( nu sunt in nici un caz infatuat dar stau prost cu rabdarea, in continuare, nu am fost prea bun la capitolul asta).

    evident, am luat exemplul celui care m-a ajutat dezinteresat si fac acelasi lucru cu cei pe care ii pot ajuta ( in ceea ce fac ca si job).
    conteaza.

  10. Imi place cum scrieti, e reconfortant… altfel. O vaicareala altfel :P…nu va suparati, e la moda, e vremea vaietelor si suspinelor de groaza, de sila, de orice.
    As zice ca dvs o faceti cu talent.
    A dracu` lauda, te vaicaresti cu talent!
    Glumesc, daca e cineva care nu a priceput…chiar imi place cum scrieti.
    Nici eu nu am fost la intalnirile de liceu, nu stiu de ce, nu mi-a venit, am fost ocupat, habar n-am. Dar n-as putea sa spun ca nu am fost pentru ca, aia, aia.
    Pe vremea noastra erau alte belele, te duceau la tuns, te scoteau in fata careului (se mai face careu?) mai cadea poarta de la fotbal peste tine, da, eternul fond al clasei, fala vreunui tembel care vrea sa arate ca banii nu conteaza pentru el, sa schimbi mobila, tabla, buretele, zugraveala, perdelele, ca altfel nu se poate invata…Chiar?
    Nici nu-mi mai aduc aminte de colegi, de profi doar fo doi, trei. Care nu mai imi ies din minte. Ca profu de isorie, Arhire, faca un A caligrafic pe tabla cum nu am mai vazut la nimeni. Un flash cam aiurea, nu? Abia apoi retin ca era un prof bun.
    In schimb nu am pierdut nici una de la faculta. Nu ca ar fi fost faculta nu`s ce mare scofala, cu profi supernemaipomeniti, iarasi am in minte doar fo doi, trei. Am chiulit la greu si pe unii nu i-am vazut decat la examen. Am copiat cat am putut, era chiar supergrozav sa poti face asta acolo unde era de nefacut. Adica treaba e si reciporca, cumva, nu?
    Bun, care-i diferenta? De ce la unii da si la altii ba?
    Habar n-am, asa a fost sa fie.
    Dar pot sa va spun care sunt motivele ptr care merg. (sigur ca pe banii aia poti sa te duci la un super restaurant cu familia, ba chiar de mai multe ori, nu ma deranjeaza, ptr ca eu aleg daca merg sau nu)
    Curiozitatea, vreau sa vad cum au imbatranit, care are burta, care e chel sau care e la fel. Nu e nu`s ce motiv da fala, nu? Dar e.
    Apoi vreau sa ma intalnesc cu colegii cu care am ramas prieten, desi nu ne mai vedem. Sunt prin alte orase, tari, alt prilej este doar intamplarea.
    Profii tin cursul festiv, mai afli cum ‘sta treaba” acum , fata de atunci. Uneori ai surprize, se spune peste tot ca e o varza, acum…dar sunt si exemple invers. Adica elevi si studenti buni sunt si acum, orice-ar zice cine-ar zice. Si te fac sa te simti mai bine, cine vrea sa fie produsul unei scoli care scoate „tampiti”? Eu nu :P
    Apoi se mai intampla sa dai peste colegi care lucreaza in domenii conexe, care te pot ajuta in cariera, in meserie sau pur si simplu. Sau poti tu sa ajuti pe cineva. Sa auzi o poveste de viata asa cum nu te-ai astepta, pe viu. Chestii rare, dar care se intampla.
    Toate acestea le veti pierde, daca nu mergeti pentru ca…ce mai conteaza de ce nu mergeti, oricum, nu veti sti ce ati pierdut, si atunci totul e OK, nu? Ca scoala e scumpa, ca sunt si profi tembeli, parinti fuduui si cate altele.
    Nu, scoala e ieftina, de aceea multi isi bat joc de ea I(nclusiv eu, la vremea mea)
    Doar scoala poti sa faci acum si acasa, de unul singur, daca ai chef, la orice varsta.
    Doar ca nu mai e ce-a fost, oricum ar fi fost! :P

  11. de vreo 15 ani la astfel de intalniri vin, particip, insa am facut un compromis cu mine insumi: merg doar la cursul festiv! petrecerea de dupa e invariabil 99% predictibil a se transforma intr-un spectacol mult prea zgomotos de expuneri racnite de povesti romanesti de succes… cand am terminat eu liceul sabia lui Damocles (sau Scylla & Carribda daca vreti) era sa ratezi examenul la facultate & sa fii luat in serviciul militar regulat 1 1/2 ani; perspectiva era atat de terifianta, incat se invata pe rupte (!) nu stiu cum era pentru colege / felicitari pentru articol & atitudine!

  12. Ecdl deși inițiativă privată devenise cvasi-ovligatoriu și în administrația publică. Desigur micii acționari de prin conglom de societăți din care făcea parte nu au putut nici să se opună, cu atât mai puțin să ia parte la vreun profit.

    Ar fi trebuit să se constituie într-un comentariu off-topic celw de mai sus, din păcate situația e simptomatică pentru epocile (epoca, în realitate) post 1989

  13. Nimic nou sub soare. Aceleasi metehne erau si in anii 70-80, cu deosebirea ca atunci nu se invarteau atatia bani in sistem. Profesorii nu aveau prea multe optiuni in afara orelor date in particular, insa nu era industria actuala a fabricilor de bani cu orice pret pe aceasta linie. Si da, prea putini colegi mi-au ramas in amintire cu care as tine neaparat sa ma vad dupa patru decenii. Suna crud, e trist, dar cu foarte putini am simtit nevoia sa tin legatura. In schimb mi-au ramas in minte cativa dintre profesori prin oamenii care au fost, nu prin calitatea lor profesionala neaparat. Dumnezeu sa-i odihneasca.

  14. Vorba unui profesor căruia îi relatasem că un alt profesor fsalsificase media finală a unui coleg pentru ca acesta să-mi sufle premiul III, la care aveam dreptul: trebuie să te înveți de mic cu nedreptatea și vezi că vei da și admitere pentru clasa VIII-a! Pe vremea aceea copiii de burghezi dădeau admitere pe o listă separată, cu mult mai putine locur, față de lista celor cu “origine sănătoasă”.

      • @victor L (27/06/2018 la 10:28)

        Cunosc persoane care au terminat liceul in anul 1965 (4vani), cand liceul incepea cu clasa a VIII-a cu examen de admitere si cu examden de Bacalaureat dupa clasa a XI-a; scoala obligatorie era pana in clasa a VII-a inclusiv.

        Deci, probabil este vorba de acea perioada de vreo zece ani, cred ca incepand cu 1957.

        • Nu era examen de „admitere pentru clasa VIII-a!”, ci examen de admitere la liceu. Liceu care incepea cu clasa a VIII-a.
          Apoi s-au facut schimbari. Nu mai insist, dar „admitere pentru clasa VIII-a” nu exista.
          In anii `50, cind notele erau pina la 5 (cinci), se dadea examen la absolvirea clasei a IV-a. (sau de intrare in urmatoarea, nu-mi mai amintesc)
          Citire, Aritmetica si, cireasa de pe tort, limba rusa :P

  15. Vad mai multe comentarii tip ” Depinde doar de dumneavoastră ce amintiri din anii de liceu doriți să purtați mai departe, cu dumneavoastră.” si „Dupa ce mai trec anii o sa selectati doar amintirile frumosase;este prea dureros sa ne uitam la trecut …”

    Aceasta atitudine este fix cea a profesorilor (sau mai bine zis functionarilor, cum a subliniat un alt comentator) care au distrus zeci de milioane de suflete de copil. Sa va fie rusine.

    • Domnule Absolvent 2005, îmi cer scuze pentru că v-am rănit atât de profund încât îmi spuneți că ar trebui să îi fie rușine. Dar scuzati-ma, nu, nu îmi este rușine deloc! Chiar sunt mândru de mine, dacă este să fiu autosuficient!
      Probabil nu aveți cum să înțelegeți, mi-a luat ani de dezvoltare persoanala pentru a deveni cel de acum. Și da, cursurile și sfaturile și exercițiile au dat roade. Sau, cel puțin, așa cred eu.
      Da, învățământul din Ro nu ne învață nimic despre noi înșine. Doar ne strivește. Dar, devenim cu adevărat independenți abia în momentul în care decidem sa ne oprim din a mai da vina pe exterior (părinți, profesori, foste, soții, șefi samd) și ne oprim din a ne mai plânge de milă. Ne maturizăm in momentul in care decidem sa ne luam viața în mâini și decidem noi ce sa facem cu ea. Poate că sunt dur pentru dumneavoastră acum, dar după 25-30 de ani un adult nu mai are nici o alta scuză decât pe sine însuși.
      Da, eu am decis pentru mine sa aleg ce amintiri sa duc cu mine mai departe. Și da, eu am decis pentru mine că ascunzandu-ma nu rezolv problemele interioare.
      In momentul in care mi-am revăzut profesorul zbir zâmbind tamp si neintelegand traumele noastre, am realizat brusc că nu e vina lui, ci e doar problema noastra. El este el, în lumea lui și noi suntem noi, așa cum alegem sa fim. Am pierdut brusc și ultima bruma de ura pe care i-o purtam și am descoperit în mine tristețea părerii de rău pentru el. Poate suna arogant, dar asta mi-a dat suficientă energie sa vorbesc cu el și chiar sa ii strâng mana prietenește la final.
      Credeti-ma revederea m-a eliberat. Eram eliberat, dar revederea mi-a confirmat puterea din mine.
      De aceea am recomandat înfruntarea demonilor. Domnul Petrila este inca tânăr, înțeleg că 28-29 de ani. Poate mult prea tânăr pentru a fi detașat, dar e vârstă propice pentru a-și începe dezvoltarea personală și construcția sa ca și individ.
      Dacă nici această postare nu ați inteles-o și va provoacă putina ura, acordati-va timp! Nu sunteți încă pregătit pentru schimbare și detașare. Mai aveți nevoie de timp. Fiți îngăduitor cu ceilalti și, mai ales, cu dumneavoastră înșivă.

      • Cazurile despre care vorbiți, și din care faceți parte, există dar nu reprezintă majoritatea. Imaginați-vă că adolescentul, ca urmare a traumei, încearcă să se refugieze în ceva și alege țigara. Mai apoi alcoolul sau drogurile. Și tot așa. Cum puteți spune că „am realizat brusc că nu e vina lui, ci e doar problema noastră”. Nu e vina lui că ți-e frică să mergi la oră pentru că fie te bate, fie îți pune 2, indiferent de prestația ta? Mi-e milă de el și condiția lui, dar nu-l absolv de vină.
        Când Sorinel din articolul de mai jos va împlini 25 de ani, mergeți să-i spuneți că http://www.contributors.ro/administratie/copilul-cu-cei-mai-tri%C8%99ti-ochi-din-romania/
        un adult nu mai are nici o alta scuză decât pe sine însuși.
        „Ne maturizăm in momentul in care decidem sa ne luam viața în mâini și decidem noi ce sa facem cu ea”. Cred că ați auzit de sistemul dopaminergic sau de cel responsabil cu serotonina. Dacă știți cum funcționează și cum poate fi abuzat sau păcălit, poate veți înțelege diferența de putere de decizie în funcție de situația acestor sisteme bio-chimice și numai.
        Chestiunile sunt extrem de complexe și d-voastră vă exprimați ca și cum toți suntem niște Genie din lampa lui Aladin care, printr-o bătaie din palme, hop și miracolul. Nu vă condamn pentru că-mi amintiți de mine la începutul celui de-al 4-lea deceniu de viață. Dar mi-am revenit. De pe acest forum de ex., probabil EuNuke și Harald au avut poate cea mai mare influență în ceea ce privește anumite viziuni asupra realității înconjurătoare.

        Nu judec, nu urăsc sau alte chestii de genul, dar nici nu ajung la gânduri de genul: Cineva mi-a furat bicicleta. Chiar dacă mă simt rău, cu siguranță avea nevoie de ea și acum se simte mai bine decât mă simt eu rău. Deci nivelul de fericire în lume a crescut. Uraaa.

        • Nu va pot raspunde decat preluand din textul lui Harald: „Există lucruri pe care nu le pot rezolva copiii, pe acelea trebuie neapărat să le rezolve părinții.”
          Putem alege sa fim parintele copiilor pe care ii avem, (si/sau) putem alege sa fim parintele copilului din noi sau putem alege sa ramanem tot in stadiul de copil suferind, chiar daca avem responsabilitati de parinte.

  16. Dacă școala ar produce oameni care să-și păstreze tendința naturală de a întreba logic despre lucrurile din lumea înconjurătoare, așa cum fac copiii de grădiniță, cât de diferită ar fi lumea… Ce poate fi mai puternic decât o persoană logică ce poate gândi și vorbi articulat?
    Pentru mine școala generală a fost cea mai frumoasă experiență. A fost dificil să mă mențin elevul model însă acea responsabilitate a fost poate una dintre cele mai pline de sens din viața mea. Am luat ce-a fost mai bun din școala generală și mă bucur că n-am prea avut profesori incompetenți. Majoritatea celor așternute negru pe alb de autor îmi sunt aproape străine.
    Însă lucrurile au luat o întorsătură dramatică în liceu. Un lanț de evenimente m-au adus în situația de trăi în teroarea unui profesor dement. Inocența și puritatea mea aveau să fie târâte prin cele mai jegoase mocirle. Singura mea salvare ar fi fost să fiu un viitor Țițeica, Pompeiu sau Onicescu. Dar nu eram decât un simplu elev ce a avut tupeul să intre la cel mai prestigios liceu din oraș cu o notă de peste 9.70. Ceea ce m-a salvat de la autodistrugere a fost poate faptul că am găsit în Iisus un model de viață. Doar raportându-mă la suferința Lui am înțeles că trauma mea este ceva neglijabil și asta m-a împins mai departe. Însă dragostea de „carte” se stinse deja și drept dovadă azi sunt un simplu ingineraș într-un orășel de provincie.
    P.S. – Cei mai mulți dintre oameni ajung să aibă o viață decentă dacă nu se nasc săraci și dacă sunt iubiți de părinți (un sfert dintre copiii din România trăiesc sub pragul sărăciei și 63% dintre copiii chestionaţi au mărturisit că sunt bătuți)
    – Cei mai mulți dintre oameni ajung să aibă succes dacă au un IQ peste medie, dacă sunt conștiincioși și dacă au abilitatea de a amâna gratificarea.
    P.P.S.Sunt întru totul de acord cu concluzia articolului.

    Răspunde

  17. Care a avut rabdare sa citeasca articolul pana la capat? Toti am avut frustrarile adolescentei, o mare parte dintre noi am trecut peste. Aia cu incuiatul in cladire timp de 6 ore e hilara, pe vremea comunismului veneai si plecai cand aveai chef. Daca autorul a incasat vreun ban in urma acestui articol, e belea mare in presa online.

    • Din păcate nu am luat bani pentru acest articol. Dacă dvs. insistați în sensul acesta vă pot da un cont unde să faceți un transfer consistent.

      Vorbesc foarte serios și glumesc în același timp.

  18. Imi dau seama at de norocos am fost sa fac scoala la un liceu serios de top in Brasov, cu traditie de peste 150 de ani si cu profesori integrii. E drept ca am terminat in 1990. De-a lungul intregii scoli, de la gradinta pana la terminarea facultatii nu s-au cerut niciodata bani pentru cadouri la profesori! Nici macar flori sau martisoare nu am dus vre-odata la profesori,,, Duceau cativa din clasa, de regula cativa ‘tocilari’.
    Mint totusi… in anul 5 de facultate, inainte de absolvire, am fost socat sa aud ca se strang bani pt protocol… cateva tavi cu prajituri si cateva sticle cu suc. Mi se parea ca mituim profesorii.

  19. Foarte bun articol, reprezentativ pentru învățământul românesc. În egală măsură plin de încărcătură sufletească. Normal, așa cum se stă în tradiția noastră, mă întreb „va fi vreodată un mai bine?”. Mulțumim Laurențiu.

  20. Multa tristete in comentariile voastre.
    La mine a fost chiar mai rau decat a descris autorul dar nu vreau sa comentez. Insa eu m-am dus la intalnirea de 20 ani. Eram curios sa vad daca se danseaza pinguinu’ si meneito si daca ne aseaza la masa ca la nunta. M-a distrat, pt ca am pariat ca se va intampla asta. Am plecat de acolo pilit si fara chef de a mai reveni vreodata la vreo intalnire de-asta.
    …vorbesc de un liceu de elita din top10 national. Liceu care „a dat” olimpici internationali, oameni extrem de bine pregatiti.

  21. Citesc si ma intrisez tot mai mult. Generatii de elevi cu ifose ulterioare de intelectuali (chiar cu doctorate!), dar care nu au inteles nimic din anii adolescentei, din vremea cand ar trebui sa asimleze viata si cunostinte. Si de la cine sa asimileze daca nu de la dasalii lor, mai buni sau mai putin buni, cum or fi ei? De la clanurile de duduieni, camatari etc.? De la mafiile transnationale? De la globalistiii si apatrizii europeni? De la minoritatile sexuale? Trist, foarte trist! Si mai trist ca se erijeaza in formatori de opinie. Macar sa o tina pentru ei. Dar nu, ei vor sa o spune tuturor. „Liceul nostru ..” nu a fost o scoala comunista. In una dintre acelea carora le ziceti comuniste am invatat si eu in anii 60-70 ai secolului trecut. Nici vorba despre ceea ce este descris. Saracia sufetasca in care traiesc ii face sa nu isi aminteasca decat lucrurile (mai mult sau mai putin adevarate) rele.

    • Dumneavoastra stati prost cu logica.
      Ca poti fi dascal bun si membru al unei minoritati sexuale. Sau poti fi dascal bun si apatrid precum chilienii alungati de Pinochet si pierduti prin Romania care predau spaniola prin licee bucurestene. Dupa o vreme au plecat prin Spania ca murise Franco si Pingelica prea le aducea aminte de tara lor.
      Si daca ar fi sa aleg intre cuvintarile lui Nea Nicu sau un pot-puriu [sic] de manele as alege oricind „De-as da zile de la mine” pe tezele de la Mangalia.

      Cu editarea stati asa si asa.

      • @Nadia Ramasawmy – în unele domenii poți fi bun profesionist și ”membru al unei minoritati sexuale”, dar capacitatea de a fi un dascăl bun e incompatibilă cu confuzia de identitate sexuală.

        Dincolo de ”tehnicalitățile” pe care le predă elevilor, un dascăl e pentru ei și un model ca om. Iar un om confuz în privința propriei identități sexuale e un model greșit pentru copii și adolescenți. Să presupunem că aveți o fiică. Ați angaja-o pe Ellen DeGeneres să-i fie meditator, indiferent pentru ce? Să presupunem că aveți un fiu. Ați considera potrivit ca el să învețe din interacțiunea cu Ellen DeGeneres cum să se comporte în viață cu femeile?

  22. In concluzie, se pare ca noi, romanii, nu ne simtim bine unii cu altii.

    Daca nu ne face placere sa ne intalnim nici cu colegii de liceu, este clar ca avem o problema serioasa.

    Si autorul are dreptate. De ce sa te intalnesti cu colegii de liceu? La romani o asemenea intalnire de multe ori se transforma in prilej de a se da toata lumea mare. Fiecare se lauda pe limba lui si nu are cine sa il asculte pentru ca si toti ceilalti participanti sunt ocupati sa se laude la randul lor.

    Scria cineva mai sus ca ii plac intalnirile cu fostii colegi ca sa vada cine a chelit, cine a facut burta. Asa este, aceste intalniri la romani nu sunt folosite pentru a face un folos, a demara activitati impreuna, a colabora, a se ajuta, ci toata lumea vrea sa se compare cu ceilalti si cauta cu disperare slabiciunile celorlalti ca sa isi justifice succesul propriu. Ha, ha, ala a facut burta si eu nu. Ala a chelit si eu nu. Ce a imbatranit aia de care imi placea mie… Tot eu sunt mai grozav. Romanii chiar au o problema. Si ar trebui studiata serios. Ca lipsa asta de cooperare, dorinta asta de a se bucura de problemele altora chiar trag poporul acesta in jos.

    • Cel ce aduce vorba de burta si chelie adauga apoi

      „Apoi se mai intampla sa dai peste colegi care lucreaza in domenii conexe, care te pot ajuta in cariera, in meserie sau pur si simplu. Sau poti tu sa ajuti pe cineva. Sa auzi o poveste de viata asa cum nu te-ai astepta, pe viu. Chestii rare, dar care se intampla”

      Daca ar fi sa generalizez ca dumneavoastra, as zice ca romanii nu citesc.

  23. Ziua bună.
    Din nefericire am experimentat liceul PTTR din Bacău, promoția 1992-1996. Părinții au considerat că e mai bine să prind o meserie, deci am făcut 130 de km cu autobuzele alea postcomuniste ca să învăț meserie.
    INTERNATUL
    Cînd faci armata ai măcar 18 ani și cine a trecut prin asta nu are amintiri plăcute în prima perioadă. Eu și colegii mei aveam 15 ani cînd ne-am cazat la cămin. Cei de-a IX-a au fost șoarecii. Ei erau la dispoziția celor de-a XI-a și a XII-a ca să facă orice aveau ei chef: să le măture prin camere, să le aducă mîncarea de la cantină, să le cumpere diverse de la magazinul din fața școlii, să le aducă apă de la butoi (apa rece se tăia ziua și în spatele cantinei era o balercă plină cu apă potabilă, iar apa caldă lipsea cu desăvîrșire), să le facă masaj și am înțeles de la generațiile dinainte că îi puneau să le spele și ciorapii.
    Dacă nu acceptam, mîncam bătaie. Că unii erau malaci de pe la profesională, alții erau ruibiști și ăia nu știau multă carte. Chiar și într-a X-a am fost frecați în absența șoarecilor care erau plecați acasă în weekend. Așa era exprimarea: ăia mari îi frecau pe șoareci.
    Cele mai tari faze, probabil de origine militară românească, se întîmplau la scurt timp de la începerea liceului. Prima era JUDECATA. Se facea într-o seară, într-o cameră de 10 paturi (paturi metalice de spital, dar numai 8 vestiare disponibile) care era plină ochi de elevi. În față era masa acoperită cu o pătură care cobora pînă mult în fața mesei, iar pe partea cealaltă era unul mare care era judecătorul. Șoarecul intra fără să știe ce-l așteaptă și ajungea în față, sub privirile tuturor. Judecătorul avea și o carte pe post de Biblie și îl acuza pe nedrept că ar fi făcut ceva sau furat sau mai știu eu ce. Treaba era serioasă, nimeni nu scotea un cuvînt din audiență. La un moment dat se dădea sentința de vinovăție și un al treilea care stătea ascuns sub masă ferit de acea pătură, o trăgea brusc și șoarecul cădea în fund. Evident că toată lumea rîdea de umilința celui mic… Imediat era invitat să ia loc lîngă vestiare unde era încropită o bancă din scaune între care era un loc liber, tot cu pătură deasupra, iar acolo era ascuns un lighean cu apă. Cînd omul se așeza, cei de lîngă el se ridicau și pe lîngă durere șoarecul mai suporta o căzătură, dar în apă.
    Urma DISCOTECA. Cei mici erau duși apoi în altă cameră unde pe un fond muzical lent trebuiau să danseze. Cu cei mari, evident. Și la sentiment, ca să nu uite evenimentele din seara respectivă.
    Pedagogul? Ori era indiferent, ori dormea beat în cămăruța lui, oricum nu se amesteca în lucrurile astea. Ce conta că în meditator se punea muzică la nivel de sală de nuntă? Sau că șoarecii erau nedreptățiți? Nu avea el treabă cu noi.
    Eu nu am făcut armata, dar din păcate am locuit în internatul PTTR din Bacău.
    CURTEA ȘCOLII
    Era teritoriul celor din liceu, normal. Doar că băieții din oraș veneau la fetele care locuiau în internat… O data la cîteva luni se iscau lupte între cei din internat și orășeni. Capete date de trotuar, șpreiuri lacrimogene, bîte, picioare, pumni… tot tacîmul. La sfîrșitul cărora pedagogul ne ruga frumos să nu cumva să se afle, ca să nu aibă el probleme cu poliția.
    CANTINA
    Mîncarea a fost proastă în toți acei ani. Pentru că tantile care lucrau acolo ieșeau în permanență cu scoșele umflate, noi ne alegeam cu fierturile vegetale. Cel mai mișto era cînd luau ruibiștii masa uneori după meciuri și noi trebuia să suportăm mirosul fripturii pe care nu am primit-o niciodată în 4 ani. Culmea că am mai fost în vizită pe la licee din Botoșani și la cantina lor mîncarea era bună, conținea chiar și carne!
    Era paradoxal cînd ieșeam cu burta plină după ce ceream unul sau două suplimente și să ne fie foame în continuare.
    ȘCOALA
    Cel mai de pomină a fost proful de istorie. Ziceau că a fost securist înainte de 1989 și cred că e adevărat. Bătea pe oricine, chiar și fetele. Într-a IX-a o colegă a încercat să copie și a primit niște palme de nu i-a mai trebuit să copie după aia. Era irascibil de nu am mai văzut. Dacă nu erai lîngă banca ta cînd intra, arunca de departe de la ușă catalogul și te lua la bătaie. După ce adunam două note, nu mai călcam la ora lui. Cînd ne asculta, dacă nu știai îți dădea 4 cînd era lîngă catedră. Dacă era în spatele clasei se răzgîndea și dădea 3 sau 2 pînă ajungea la catalog. ”Ți-aș pune 1, da’ nu pot!!!” zicea.
    Atît la istorie cît și la fizică nota maximă era 8. Pentru 8 trebuia să fii foarte bun, iar pentru 5 trebuia să știi multe. În facultate am avut note mai mari la fizică decît în liceu.
    Română practic nu am făcut. Nu ne-a obligat nimeni să citim nimic în liceu. Eu unul am citit una singură și abia în facultate (Electronică și Telecomunicații) mi-am format cultura generală pe partea de literatură. Dacă memoram cît de cît acele comentarii, primeam note și treceam clasa. La fel și la Bac.
    Cît despre meserii singurul lucru pe care l-am învățat a fost să coredez cuprul de pe plăcuțele electronice cu acid azotic și smoală, după care să curăț cu diluant.
    La fizică, biologie și chimie nu se făceau laboratoare. Adică nimic practic, niciodată. Dar ne duceau în laborator din cînd în cînd ca să facem tot teorie, probabil cerea programa să stăm și acolo uneori.
    În schimb am făcut sport. Abia după ce scotea untul din noi cu încălzirea și exercițiile standard, atunci jucam fotbal sau baschet un sfert de oră. Chiar și iarna în sală nu ne lăsa să ne jucăm ca ați profesori. Am făcut și matematică…

    Deci nu m-am deranjat să merg nici eu la întîlnirile de cîteva zeci de ani.

      • Salut, Mircea.

        Da, am rămas în Romînia, doar că m-am mutat la 700 de km depărtare de părinți ca să am din ce trăi.

        Între timp am avut temporar de lucru în străinătate, în Germania, Italia, Franța, Belgia, Slovacia, Rusia, Peru și crede-mă că nu m-aș muta niciunde pe acolo definitiv. Lucrez în telecom și nu m-aș simți în largul meu să emigrez chiar dacă aș prinde un job bine plătit într-o țară civilizată.

        Nici în București nu m-aș muta decît dacă nu aș avea de ales. Dar aș prefera varianta asta în loc să-mi schimb țara cu alta care are neajunsurile și problemele ei inerente.

        Unde să plec și mai ales… de ce?

    • Există lucruri pe care nu le pot rezolva copiii, pe acelea trebuie neapărat să le rezolve părinții.

      În clasa a IX-a se făcea practică în lăcătușerie chiar și la un liceu de matematică-fizică, noi elevii făceam cutii de poștă, iar unii maiștri făceau chiar și câte o căruță, pentru clienți proprii :)
      Un astfel de maistru i-a prins pe doi colegi jucând cărți în atelier și i-a dat cap în cap, suficient de serios încât să le apară niște cucuie adevărate, după care le-a cerut să vină a doua zi cu părinții.

      Părinții respectivi nu s-au conformat, dar după încă o zi a venit inspectoarea șefă, să-l întrebe pe maistru dacă nu-i place la noul liceu și dacă vrea neapărat să se întoarcă la cel industrial de la care venise. Nu s-a întors chiar atunci, dar la sfârșitul anului școlar s-a întors, cred că exact acolo.

      Ai mei nu aveau cunoștințe la inspectorat, dar taică-meu nu prea era dus la biserică. Așa că atunci când același maistru s-a oferit (doar verbal, e-adevărat) să-mi dea două palme ca să pricep ce am de făcut pe viitor, taică-meu a venit a doua zi la școală din proprie inițiativă. Era într-o pauză și nu l-a căutat prin școală, l-a așteptat în atelier împreună cu noi, toată grupa de elevi. Iar când în sfârșit a venit maistrul, taică-meu s-a oferit voluntar să primească el două palme, urmând să vedem cu toții dacă maistrului o să-i placă sau nu ce-a priceput el :)

      Se pare că soluția lui taică-meu a fost mai eficientă decât a inspectoarei-șefe. Până la sfârșitul anului, când maistrul respectiv a plecat de tot, grupa noastră (jumătatea de clasă care făceam practica cu el) n-a mai avut nici cel mai mic motiv de nemulțumire la adresa lui, devenise pâinea lui Dumnezeu, cel puțin cu noi :) Chiar și dpdv profesional relația noastră progresase, făceam chiar ”afaceri” cu el: eu îi aduceam tranzistoare BF cu care el făcea convertoare ”pentru ruși”, iar el îl îmi dădea la schimb tranzistoare BD pentru amplificatoare audio :)

      Dar astea nu sunt lucruri pe care niște elevi în clasa a IX-a să le poată rezolva singuri, e nevoie de implicarea părinților exact la nivelul de înțelegere al profesorilor respectivi. Să le vorbească ”pe limba lor”, după cum se spune.

      • P.S. partea cu corodarea cuprului de pe plăcuțele de cablaj imprimat folosind acid azotic și lac de unghii dizolvat cu acetonă o învățasem încă din clasa a V-a, la Casa Pionierilor. Smoala era o soluție barbară, maică-mea avea o mulțime de sticluțe cu lac de unghii :)

        • Eu foloseam smoala dizolvata in benzina si tragatoare facute din ace de siringa retezate. De unde procuram ASZ – uri 15 nu spun ca ma leaga DNA-ul. :)
          In ce priveste tema articolului, „problema” trebuie privita de la ambele capete. Parerea mea.

      • Tranzistoare BD si BF…Placi corodate…tiganii care vindeau piese furate de la IPRS… Harald ma bufneste plansul man…

        • Așa erau vremurile, lucram cu componente care în vest se folosiseră cu 20-25 de ani mai devreme. Și IPRS tot asta producea. Seriile BD 600 și BD 800 le-am văzut de-abia după 1990, în televizoarele color aduse din Germania. Ai avut vreodată pe mână televizoare color Saba, cu lămpi? Eu am avut :)

  24. Spre deosebire de dl. autor eu am celebrat anul trecut 2017, 50 de ani de la terminarea liceului, ultima promoţie cu 11 clase.
    Multe s-au schimbat de atunci, după cum văd din nemulţumirile acestuia.
    Mă distrează chestia cu uniforma. Înţeleg că multe licee vor să revină la aceasta. Şcolile bune din Anglia şi aiurea se diferenţiază prin ele. Uniformele noastre erau muuuult mai proaste! Niciodată nu ni s-au cerut bani pentru şcoală, iar disciplina impusă mai tânărului autor mă amuză total pentru că noi numeam liceul Bastilia, din cauza exagerărilor disciplinare cu mult mai dure!
    Eu îmi amintesc însă că liceul m-a făcut om, pentru că era un liceu de elită, Caragiale din Ploieşti între primele din România, pentru că profesorii erau excepţionali, mai supravieţuiesc doar trei, dar şi elevii erau de calitate superioară.
    Aşa că port o amintire deosebită acelor vremuri de licean, dar domnul autor nu poate înţelege ce era atunci. Era comunism un pic mai relaxat, dar tot comunism se numea.
    Ştiu că la literatura română am făcut Eminescu aproape un trimestru, că discutam de literatura contemporană, de ce a renunţat Sartre la Premiu Nobel şi de ce l-a luat Şolohov.
    Nu mai vorbesc de antrenorul de genii matematice Ion Grigore, sau de profesorul Simache, fondatorul muzeelor ploieştene, autorul teoriei triunghiului de limbă literară română cu centrul evident …la Ploieşti, care se lupta cu mahării comunişti care voiau să schimbe numele localităţilor pe motiv că ar fi nume de boieri, şi Simache spunea că erau nume de ţărani întemeietori (evident, mistifica!).
    Deh, vremurile s-au schimbat împreună ci mentalităţile.

    • …disciplina impusă mai tânărului autor mă amuză total pentru că noi numeam liceul Bastilia, din cauza exagerărilor disciplinare cu mult mai dure!
      Eu îmi amintesc însă că liceul m-a făcut om…

      :-)))

      Daca se mai exagera un pic cu bataia, puteau sa scoata din tine chiar si un supra-om. N-ar fi fost misto? Joe Superman Negut din Republica Ploiesti! Mare pacat ca n-au facut-o.

      In caz ca vrei sa incercam, ma ofer sa te iau la bataie pina iese din tine un Superman.

      • Pe vremea aia o incasai ptr un singur motiv : te prindeau fumand….. Oe mine nu m-au prins ca nu eram prost.

        Insa ce citesc acum …. sa zic asa d’aia e normal azxi anormalul. Elevii nu stiu de ce vin la scoala, insa au pretentia sa treaca. Deci … traiasca traditia darului!!!

  25. Parca am fi in plin Dickens pe aici …

    Sper sa nu stric nimanui amara distractie, dar simt nevoia sa zic ca eu m-am simtit super bine in liceu, in anii de trista amintire 1983-87. Un liceu german din Ardeal. Cu uniforma, da, si cordeluta si cu poarta incuiata dimineata si descuiata la pranz si cu facut curat in clase si ore de atelier. Si cu excursii multe, la schi si cu cortul, si cu chefuri in sala festiva (cu trupa de rock a liceului) si carnavaluri.

    Sigur, ne puneau sa invatam pe branci si umbla militia prin centru sa depisteze eventuali chiulangii temerari care sareau gardul si-si scoteau numarul matricol. Adica na, era un regim mai concentrationar, asa, dar una peste alta am iesit toti intregi la cap si ne-am gasit fiecare un rost, care aici, care-n Germania sau mai departe. Cand ne mai intalnim, ne simtim bine impreuna.

    Fetele mele au terminat si ele acelasi liceu, a fost putin altfel, mult mai lax si mai neserios, dar si ele au iesit intregi la cap si cu amintiri frumoase, desi de alta factura decat ale mele.

    Am tinut sa spun lucrurile astea pentru ca si ele sunt Romania. :)

    • una peste alta am iesit toti intregi la cap si ne-am gasit fiecare un rost

      Daca e asa, atunci de ce e „atâta jale-n casă” in Romania?

      Adevarul e ca si aia din Ghana sau din Pakistan, daca ii intrebi, o sa-ti spuna ca ei sint intregi la cap si si-au gasit fiecare un rost.

    • Poate ati observat, poate nu, dar exista un nou „trend cool”: sa critici cit mai aspru (chiar grobian) romanii si Romania, sa nu vezi nimic frumos, ci doar relele. De parca ai vorbi despre necunoscuti. Doar asa poti iesi in evidenta.

      • okay, okay, basescofilul a grait. Sa vorbim de ce e frumos in Romania. Ce mai face Udrea? Ah, dar stai, nu mai e in Romania. Sa vorbim, deci, despre ce e frumos in Costa Rica.

    • @Anca – și eu am avut colegi / colege care trebuie să se fi simțit super bine în liceu. Una era fiică de prim-secretar județean de partid, alta era fiica unui viitor celebru lider sindical național de după 1990, încă vreo doi aveau să ajungă ei înșiși celebri în anii 2000, dar pentru asta avuseseră totuși părinți cu origine socială sănătoasă în vremurile când asta conta, alții aveau părinți care predau la universitate etc.

      Dar dacă facem abstracție de toți ăștia, mai rămâneau doar oile negre. Al dvs. sincer :)

  26. Interesanta perspectiva dumneavoastra, seamana cu un eseu pe care l-a scris Orwell despre scoala particulara pe care a urmat-o inainte de liceu. Si el rememoreaza o multime de ritualuri de umilire si nu simte nici un indemn sa participe la reuniuni.
    Are o fraza memorabila despre scoala in retrospect – „How small everything has grown, and how terrible is the deterioration in myself”

    http://www.orwell.ru/library/essays/joys/english/e_joys

    Cine isi inchipuie ca biletul de voie si usile incuiate sunt inventii comuniste isi face iluzii.
    Niste imbecili nesiguri le-au inventat, printre multe altele, pentru a putea controla niste copii.

  27. Dumnezeule, dar lucrurile chiar merg din rau in mai rau in Romania. M-am ingrozit citind articolul si m-au trecut fiorii citind comentariile. Am terminat liceul in ’79 si nu am cotizat de fel, cu nimic, absolut nimic, nici un ban! Am doi baieti care au facut acelasi liceu in 2005 si 2009 si da, am dat niste bani la fondul clasei (pana la urma sume mici) dar nici un cadou in afara de obisnuitele si firestile flori. E nevoie de o schimbare brutala, asa-zisa democratie romaneasca de astazi (o jalnica imitatie a democratiei occidentale) nu functioneaza.

    • PAFI, eu inca nu sunt convins ca e un caz neaparat reprezentativ, statistic vorbind. Sunt destui comentatori, care isi descriu experientele atat inainte, cat si dupa 89. Unul sunt si eu, categoria pre-89. Cred ca e un caz de ‘omul sfinteste locul’. Autorul a avut, zic eu, ghinion. Sunt comentatori care evoca situatii similare inainte si dupa 89. Sunt comentatori care evoca situatii diferite, inainte si dupa 89.

  28. Am postat asta pe Facebook acum câteva zile, o postez și aici. Tot orădean și eu, LFI, promoția ’97.

    M-am gândit mult înainte să mă decid să scriu cele de mai jos.
    Era prin clasa a IX-a când profesorul de matematică a început să ne dea cu capul de tablă. Când nu ne dădea cu capul de tablă apăsa cu putere cu o bucată de cretă în pielea de sub păr. Se apropia amenințător de noi ca să ne intimideze, făcea pauze lungi și inconfortabile în care ne fixa flegmatic cu privirea. Era de la țară; era modul lui de a fi puternic undeva, cu cineva.
    M-a lăsat corijent la matematică de două ori. Pe alții de mai multe ori, inclusiv pe fata unui alt profesor de matematică, prieten cu el. Metoda era infailibilă: dacă te scotea la tablă și rezolvai tremurând ecuația nu îți punea notă. Dacă n-o rezolvai primeai un 2.
    Pe domnul profesor – țin minte – îl consideram mai OK decât pe profesorul de matematică din generală. Acela te trăgea de perciuni în sus până ajungeai să stai pe vârfuri și să încini capul după care îți trântea rapid o palmă peste obraz. Omul avea palmele ca lopețile; ca omul obișnuit să culeagă porumb. După o palmă de-a lui îți țiuiau urechile cam un sfert de oră. Era ori asta, ori aduna culegerile de matematică cu copertă groasă și le grupa câte cinci ca să le simți când îți dădea cu putere în cap cu ele.
    Era în clasa a X-a când profesoara de psihologie ne-a pus să scriem o compunere despre cum vedem noi viitorul și să o aducem ora următoare la școală. A mea a fost despre un om de peste 20.000 de ani care stă pe o placă ce levitează și se uită la piramidele transparente care alcătuiesc orașul. Era lipsit de păr pe corp, avea cutia craniană mai mare, ochii mai mari decâ noi, urechile mai mici, corpul mai firav – toate semnele pe care evoluția le imprimă asupra unei specii inteligente. Povestirea era o introspecție/flux al conștiinței prin care omul din viitor rememora cum ne-am distrus planeta și se încheia cu el simțind că începe să plouă. Omul din viitor dă capul pe spate și închide ochii și simte apa pe piele și deschide limba ca să guste – totul într-un gest suicidar deoarece ploile din viitor erau toxice.
    Doamna profesoară a aruncat o privire de câteva secunde peste lucrarea mea și-a anunțat clasa cu o față serioasă că plagiasem. Am protestat dar m-a întrerupt spunând că un elev de-a zecea nu avea cum să scrie un text de genul acela. Țin minte că tremuram de nervi când m-am așezat din nou în bancă dar doamna era psiholog și își formase deja o opinie despre mine.
    Era în clasa a XI-a când profesoara de limba română, auzind că scriu, mi-a spus râzând de față cu colegii mei că ar trebui să mă las. Eram în prag de corijență la gramatică. Mi-a spus că n-are rost oricum să scriu pentru că n-am cum egala geniul lui Eminescu; să nu-mi pierd timpul.
    E 2018 și fac 39 de ani peste câteva zile. Lucrez de peste 20 de ani în IT și mă descurc decent în vreo trei limbaje de programare și patru de scripting. În ciuda corijențelor la matematică și a cretelor primite în cap. Luna asta îmi iese cea de-a șasea carte; a patra a primit un premiu național în 2015. Am lucrat în presa scrisă patru ani ca redactor-șef și redactor-șef adjunct și-am corectat dezacordurile altora. În mod absolut ironic sunt și psiholog, ca doamna care m-a acuzat în 1995 de plagiat. Peste o lună mă înscriu la a patra facultate pe care vreau să o fac în paralel cu doctoratul în sociologie.
    Unde vreau să ajung e aici: dacă aveți copii să nu vă lăsați influențați de notele lor. Iar dacă sunteți copii să nu vă lăsați influențați de profesori. Luați tot ceea ce auziți în școala românească cu un strop de sare și nu permiteți niciunui profesor să vă spună ce, cât ori cum puteți. Pentru că nu Eminescu decide dacă voi aveți voie să scrieți. Pentru că dacă cineva vă izbește cu capul de tablă nu e pentru că n-ați ști matematică; de obicei e pentru că are nevoie de cineva pe care să-și verse furia. Iar dacă un profesor vă ironizează abilitățile în fața clasei, fie el și psiholog, nu înseamnă că procedează corect ori că are dreptate doar pentru că e adult.
    Nimic nu taie creativitatea ori determinarea mai eficient ca școala românească.
    Totul e să-i țineți piept.

  29. Si eu m-am regasit printre aceste randuri, mai putin la partea cu uniforma poate dar norocul meu e ca in clasa a 6 a m-am mutat la alta scoala. Nu am scapat insa nici la aceasta scoala de povestea fondurilor, a parintilor care vor sa se finanteze diverse initiative care nu prea aveau legatura cu invatatul in sine.
    Am realizat ca asta e scoala de ”tranzitie” in Romania, optionalul e de fapt ”obligatoriu”, neregulile profesorilor sunt permise cat timp au intaietate in cancelarie si evident in Inspectorat, banii si chetele nu ajung acolo pentru ca elevii sa beneficieze de o modernizare reala a metodelor de lucru la clasa ci doar pentru a ”mangaia” orgoliul fragil al cadrelor didactice ( de altfel peren prost platite incat sa-si aline frustratea cu cadourile elevilor si comisioanele castigate in folos propriu ). Am avut parte si de ceva profesori buni, fie ca aveau talentul de a mai preda sau de a incuraja si in acelasi timp reuseau sa navigheze sagalnic printre apele tulburi ale birocratiei scolare cu amenintarea unor inspectii grosolane. Astea si multe altele..
    Cunosc starea de lehamite, demotivare, confuzia care insoteau perioadele de la sfarsit de semestru cand nu stiai daca sa te bucuri pentru o nota din ”burta” data efectiv ca ai fost la o olimpiada sau ca ai respectat ”cerintele” redactarii unui eseu asa cum vroia profesorul sa vada, nu cum credeai tu sau sa ma deprim pentru momentele in care simteam cum favoritismul fata de unii elevii, superficialitatea unor evaluari, sarcasmul si influenta exercitata de unii profesori cantareau mai mult decat obiectivitatea lor.
    Nici fata de colegi nu am pastrat nostalgii sau simpatii anume, fie ca unii imi erau apropiati cat sa-i consider prieteni ( dar nu neaparat intimi) sau factori perturbatori. Erau unii ca si mine, sau mai buni chiar, erau unii care veneau si faceau ”legile” la clasa dupa gustul si mofturile lor, stiam ca au bani ca sa o faca si ca asta era pentru ei scoala. Nu era vorba ca eu nu as fi avut dar nu eram educata pentru a cumpara fara scrupule niste rezultate care sa ma privilegieze. Cand mama a hotarat sa fac meditatii cu un profesor de la clasa, scopul nu a fost ca eu sa obtin medii mai bune ci ca efectiv sa am posibilitatea sa invat mai bine in conditiile date. Stiam negresit ca voi invata ceva mai mult in particular, prin atentia si indrumarea astfel stabilite decat la ”clasa” unde exista, in mod tacit, o lipsa..Lipsa obiectivitatii, lipsa unui spirit de echitate innascut care sa-l faca pe indumator sa nu te trateze in mod gratuit altfel decat meritai.
    Pe elevii slabi nu-i poti ridica in slavi si in note pentru simplu fapt ca se chinuie sa para mediocrii si ”contribuie” rudele lor cu spagi si propuneri favorabile, pe cei mediocrii nu-i poti face ”straluciti” doar pentru ca parintii iti fac cu ochiul sa dai 10 in loc de 7 sau 8 iar pe cei foarte buni sau macar pe cei cu ‘potential” nu-i cazul sa-i sanctionezi cand istetimea si intuitia lor remarcabile ii fac sa sesizeze dureros ca tu le dai mai putin doar ca sa le retezi aripile pentru ca parintii lor le-au insuflat si poate chiar ei s-au nascut cu mai multa integritate decat ai avea tu vreodata ca mentor.

    Daca esti un profesor bun ca om, nu te lasi cumparat, indiferent cat de sarac esti sau ostracizat de ”sistem”. Ah bun …parintii celor care vor sa te rasplateasca o pot face si te poti bucura de cate un dar dar nu te vinzi pentru linistea si siguranta lor, dand note umflate si cantand osanale caci stii in maduva fiintei tale ca nu asa se face carte. In punctul asta cred ca au gresit profesorii nostrii si gresesc crezand ca se pot lauda cu 3, 4 olimpici din cand in cand la 30 de elevi, dintre care, meritocratic, doar 15 sunt capabili sa treaca cu adevarat clasa.

    Nu ”gradele” tale in invatamant confera suma calitatii tale de pedagog, nu laudele si invidiile confratilor tai din cancelarie dau masura abilitatilor tale ca profesor, nu lacrimile si pupincurismele unora din elevii tai la sfarsit de an scolar hotarasc ca esti ”iubit” si ”stimat” ca profesor..Nu,..astea sunt detalii. Ci faptul ca ai dat ceva ”mai departe” ca viziune, ca valoare incat dupa ani si ani daca ai norocul sa dai peste un elev de-al tau care-ti marturiseste inca sincer ca te-a tinut minte pentru ca l-ai sprijinit si indrumat in eforturile lui prin viata atat cat ai putut. Daca ai sansa sa dai peste unul care poate nu te-a suferit dar l-ai facut sa invete ”ceva” si poate nu e in stare sa zica ”Multumesc” dar este in stare sa recunoasca ca erai ”corect si integru” macar ..sau nici macar, doar sa te salute sau sa stie ca ai fost ”acolo” in randul amintirilor lui frumoase despre scoala.
    Tu il vezi ca poate s-a realizat ca om, stii ca daca l-ai invatat matematica, chimie sau fizica si e un bun inginer, e un merit pe care-l ai, fie si unul marunt. Daca e un bun jurnalist, traducator, avocat, profesor e si pentru ca tu i-ai starnit candva apetitul pentru a invata ceva ce constituie mai departe vocatia lui. Stii ca daca exista clasa de mijloc si forta de munca in tara asta, ai facut efortul de a instrui si de a cizela, nu de a distruge rostul cel mai mare al educatiei care ar trebui sa fie motivatia si actualizarea potentialului fiecaruia in asa fel incat sa beneficieze noi si noi generatii de elevi.
    Faptul ca de-a lungul timpurilor nimic nu s-a schimbat in invatamant e o dovada clara ca obiectivele celor care trebuia sa ne impulsioneze erau complet altele decat cele asteptate si pentru tine, copil fiind, asdolescent fiind e trist si dureros sa stii in timp ca ai fost pacalit si manipulat si trebuie sa vii peste ani si ani si sa iti reintalnesti ”tortionarii’ la aceste intruniri nostalgice, incarcate de melancolia, iarasi ”falsa” a celor care si-au vandut sufletul pentru bani si onoruri.
    Eu nu am avut ocazia sa ma fi dus pentru ca eram in sesiune la cea a de a doua facultate pe care o urmam dar m-as fi dus doar ca sa-i vad pe profesorii mei care ne tot sfatuiau sa nu ne ”facem profesori ca murim de foame si e greu” doar pentru a le spune ca m-am facut profesoara pentru ca vreau sa schimb acele mentalitati si ca ce fac acum nu e un sacrificiu steril, ba chiar, e un imperativ pe care-l urmez zi de zi. Vroiam sa vada si colegii mei, dintre care niciunul nu s-a orientat in directia asta, ca lucrez ceva ce-mi place si gasesc sens in asta si ca ”scoala” asa cum a fost ea nu mi-a lasat un gust amar pentru ca ”sistemul” a fost unul corupt si m-am resemnat sau detasat sau am plecat din tara ci din contra, am luptat sa privesc inainte, am luptat si voi lupta sa schimb ceva, sa ma imbunatatesc ca fiinta umana, sa-i sprijin si pe cei mai tineri ca mine sa o faca…Nu e nimic mai clar si mai lucid pentru ”profesorul” in devenire de azi decat sa-si vada elevii, sa-si aduca aminte cum a fost el candva tratat in scoala, si sa caute sa nu repete greselile predecesorilor sai, sa-si vada ”tiranii’ si sa-i trateze cu respect caci din ”cenusa” acelor vremuri, se mai pot inca ridica temelii…
    Revenind la subiectul articolului tau, cred ca dincolo de dezgust si dezamagirea pe care o resimti, gandeste-te ce ai putea scrie tu, face tu ca altii sa puna in perspectiva lucrurile in prezent. Acum ai inca sansa de a avea o voce, de a te face auzit, poate se va schimba ceva…

  30. „Aur sau bani? […] Aur sau bani era unica dilemă.”

    Domnule Laurențiu Petrila, permiteți-mi vă rog să observ că ați lăsat cititorii textului fără un răspuns la întrebarea cu privire la ieșirea din impas. Ați optat în cele din urmă pentru aur, sau pentru bani? (Dacă dumneavoastră v-ați sustras alegerii, ce-au făcut foștii colegi?) Vă mărturisesc că sunt interesat strict din perspectiva comportamentului social-economic.

    Altfel, regret că ați avut o copilărie [cel puțin parțial] nefericită, după cum ne mărturisiți. Îndrăznesc, de asemenea, să remarc faptul că textul dumneavoastră este cumplit de trist. Asta mă face să cred (chiar dacă nu este așa, asta transmite) că perioada v-a marcat profund și că nu ați reușit să depășiți încă traumele prin care ați trecut. Sper ca odată povestite, consecințele lor, treptat, să vă părăsească. Nici eu, nici copiii mei nu au avut exclusiv evenimente fericite în liceu sau facultate. Dar am căutat să reținem mai degrabă lucrurile plăcute.

    În fine, nu aș vrea să se înțeleagă că suntem de acord cu tot ceea ce ni s-a întâmplat neplăcut, însă cred că schimbarea în Educație, la care este necesar să participăm, fiecare în măsura în care suntem capabili, poate fi făcută mai eficient cu o atitudine pozitivă, fără resentimente, cu fermitate și luciditate. Altfel, riscăm ca frustrările să ne întunece gândurile…:)

    • Îmi place ce fin ați trecut prin generalizări folosind inferențe ieftine; de la ”ați avut o copilărie nefericită” la ”nu ați reușit să depășiți traumele” la ”frustrări”. Concluzia fiind – desigur – că ar trebui să ne axăm pe ”lucrurile plăcute”. Aplaud rar, cu capul plecat.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Laurentiu Petrila
Laurentiu Petrila
Este licențiat în științe administrative și teologie, master în sociologie politică. Doctor în relații internaționale și studii europene cu o teză despre criza valorilor. A efectuat stagii de cercetare la Praga și Viena. A predat și a făcut cercetare în timpul stagiului doctoral la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Interesat de evoluțiile culturale, sociale, identitare, și valorice din spațiul european-cu accent pe Europa Centrală, dar și de fenomenele sociale și nu numai care pot afecta, influența și modifica identitatea culturală și nu numai a unei comunități. Este pasionat de gătit, dialog autentic (când găsește), etică socială și încă este anti-emigrare.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro