joi, martie 28, 2024

Școlile mele

Aveam o fântână în curte, dar se cam surpase (solul în Mârșani e nisipos, e acea zonă despre care ziariștii în pană de subiecte mai inventează povești cu ravagiile deșertificării)  și nu beam apă din ea; în schimb o foloseam la spălat și la udat legumele. Apa de băut o luam de la o fântână – era să zic publică-  pentru că în vremurile mai vechi localnicii se asociau și săpau o fântână undeva la marginea drumului, ca să poată să o folosească în comun, obicei care a dispărut treptat de prin anii ‘70 când materialele de construcții au devenit ieftine ( presupun că majoritatea erau de fapt luate de pe șantiere) și tehnologia de săpare a mai avansat. Aveam o cameră, botezată „odaia de baie” pentru că bunicul credea în progres și în dezvoltare; din păcate pentru el, vremurile s-au sucit de așa natură încât după război totul s-a amestecat iar el a fost declarat dimpotrivă, retrograd și a sfârșit-o printr-o pușcărie în celălalt capăt al țării, drept pentru care n-a mai apucat nimeni să transforme „odaia de baie” în baie. Așa că aveam, ca tot olteanul care nu-și face nevoile după casă, o construcție de lemn suficient de departe de locuință ca să nu oripileze vederea sau simțul olfactiv în acest scop. De fapt nu cred că am știut, cel puțin până la vârsta școlară, că există și alte moduri de a trata acest aspect al firii umane.

Am mers la grădiniță; de fapt grădinița nu prea a fost pentru mine un moment de desprindere, pentru că grădinița era de fapt casa lui nea Ilie, vecinul nostru. Neamul  Bădiceilor fiind un neam de oameni harnici, regimul cel nou s-a gândit că le-ar putea fi de folos casele lor, drept pentru care în jumătate din casa noastră s-a mutat unul din milițieni, iar la nea Ilie grădinița. Lui i-a rămas o cameră; cum tot stătea singur, nici nu-i trebuia mai mult.

Nu îmi mai aduc aminte prea bine de educația primită la grădiniță; îmi aduc aminte doar de „Mama Dora”, bucătăreasa, și de marmelada de tip militar care îmi părea cel mai bun desert de pe planetă; de asemenea îmi mai amintesc cum ne-am îndrăgostit toți subit de Ani, care venea de undeva, de la Craiova ( misterios oraș) și de momentul în care i-am cerut educatoarei jucării stricate, ca să le repar .

De obicei, dacă aveam vreo nevoie fiziologică mergeam direct acasă ( între cele două curți există și acum o portiță de trecere, ca între neamuri care se au bine) așa că nu mai știu ce toaletă avea grădinița improvizată în curtea lui nea Ilie.

Adevăratul eveniment a fost mersul la școală. Aici nu mai puteam trece pe nici o portiță secretă, trebuia să merg aproape un kilometru, până la „școala veche”. Despre care bunica mai zicea că se cheamă și Păun Popescu, dar se pare că nici mârșăneanul ajuns la București și căzut mort de foame în fața unei băcănii, ajuns apoi băiat de prăvălie și la sfârșit proprietar nu mai avea originea suficient de sănătoasă pentru noul regim, deși construise o școală din banii lui.

Până prin clasa a patra învățătorul meu, un „domn” ( la mine în sat profesorii și învățătorii au fost totdeauna „domni”, chiar și în cel mai negru comunism; uneori, total debusolați de cerințele contradictorii ale educației socialiste și a celei de-acasă, elevii mai produceau câte un „tovarășul domnul Bădici” – tovarășul respectiv, tatăl meu, reușind să devină după îndelungi exmatriculări pe motive de origine nesănătoasă profesor de matematică)  învățătorul meu deci, deși vedea că învăț bine,  se tot plângea respectivului domn că nu prea citesc. S-a întâmplat însă să dau cam la acea vârstă, peste una din cărțile lui Jules Verne; nu mai țin minte care a fost prima, dar efectul a fost fulgerător. Printr-o altă întâmplare norocoasă, exact prin vremea aia taică-meu preia biblioteca sătească ( era un fel de corvoadă pe care trebuia să o facă unul din profesori, presupun că exista și o remunerație dar mai mult simbolică, pentru că programul era de câteva ore, de două ori pe săptămână. Însă avantajul meu era că de obicei coletele cu cărți poposeau mai întâi la noi în casă ). Prin clasa a cincea deja taica-meu îmi punea restricții la citit literatură, considerând că ăsta e motivul neatenției mele ( greșeam mereu la înmulțirile lungi). Cărțile veneau mereu; deja prin clasele a șaptea și a opta începusem să cochetez și cu biblioteca mamei, unde găseam critică destul de nouă, pentru că eram tocmai în vremea când clasicii interbelici începuseră să fie „reabilitați” ( penibilă expresie, ca și când ar fi avut ei nevoie de favorurile unor politruci)

A, am uitat să spun, și la școala veche, ca și la cea „nouă” construită de comuniști, toaleta era în curte. Deși era groaznic de murdară ( așa cum erau toate toaletele în vremea comunismului) din vremea școlii generale nu rețin decât două frustrări: că nu aveam nici un râu prin apropiere și că la „magazinul universal” nu se găseau tranzistori.  Frustrarea cu râul era legată de lecturile despre navigatori; mă visam Columb, sau Thor Heyerdahl ( nu știu cât de cunoscut mai e acum cel din urmă, dar cartea lui s-a publicat în epocă și pe mine m-a impresionat puternic) . Cea cu tranzistorii… ați ghicit. De la Jules Verne la febra electronicii din anii ‘70-’80  nu erau prea mulți pași. Din păcate, cel mai puternic post de radio din zonă era cel bulgăresc, aparatele mele simple nu erau niciodată suficient de selective ca să separe măcar unul din cele două posturi românești. Dar tot era fascinant.

A urmat liceul. Craiova, după cum știți, e cel mai frumos oraș din lume dacă îl vezi din căruță. Pentru memoria mea afectivă, Craiova a rămas un oraș al fațadelor.

Centrul orașului era dominat de clădirea Universității ( aveam să aflu mai târziu că a fost la origine un Palat de Justiție de fapt). Coloanele în stil clasic străjuiau ușile masive care nu sunt deschise niciodată; profesori și studenți intră prin intrarea meschină din lateral. Nici la clădirea modernistă a Teatrului Național ușile din față nu se deschid. Nici la clădirea Prefecturii, proiectată de Petre Antonescu.  Slugile au ocupat clădirile, dar nu sunt obișnuite să intre pe ușile stăpânilor. Liceul cel prestigios la care am intrat are o sală de spectacole impresionantă; ea este însă ocupată de „Teatrul Liric” iar pentru elevi e improvizată o sală mai mică, despre care aveam să aflu de la mama mea că e fosta cantină.

Liceul declară aproape o sută de cercuri tematice pentru elevi; în realitate nu există nici unul. Într-o bună zi profesorul de biologie se gândește să ne arate colecția de fluturi; avem o colecție de fluturi tropicali pe care nu o vede nimeni, niciodată, nici măcar la câte o aniversare. În schimb, matematica se mănâncă pe pâine; în clasa a XI a fac o pasiune subită pentru calculul diferențial, ceea ce îmi aduce niște rezultate neașteptate la olimpiada de matematică. Constat că sunt singurul dintre participanți care nu merge la nici o formă de pregătire în particular. Profesoara mă remarcă și mă trimite la două-trei ședințe făcute pentru olimpici, de la care nu rămân cu mare lucru. Dar analiza matematică îmi place din ce în ce mai mult. Între timp însă, mai scriu și poezii, de dragoste, evident; încerc să public în așa-zisa revistă a școlii, îngrijită de una din profesoarele de română. Profesoara citește, apoi întreabă: „ patriotice n-ai?” . N-am avut.

Armata e o experiență ciudată; la finalul ei, câțiva colegi ( între timp studenți la Electronică, la IPB) odinioară mândria liceelor noastre, ne întrebăm unul pe altul cum se numea cutare formulă din matematică. Ni se pare că nu mai știm nimic.

Prima experiență în București este în contrast cu observația de mai de sus despre Craiova: în Politehnică se intră pe ușile principale. Orașul este copleșitor pentru un provincial, dar este viu și adevărat.

Primii doi ani la Politehnică sunt mai mult sau mai puțin comuni. Învățăm despre poduri, despre forțe de torsiune, despre mecanisme și fabricarea oțelului. Încetul cu încetul, colegii își pierd interesul și găsesc formule compensatorii. Politehnica pare a fi polul cultural al orașului, mama tuturor dezmoșteniților vocației. Avem trupe de teatru, trupe de rock, trupe de umor ; în cămine se fac audiții, la Preoteasa sălile sunt pline de politehniști. Un prieten fost olimpic la fizică se apucă de karate și ne explică tehnica impactului în termeni de dinamică. Revista Politehnicii pare adevărată, mă duc și eu, încep să scriu.

Din fericire, sunt un om răbdător. Când totul părea pierdut, încep și cursurile de electronică. Era febra computerelor, apăruse PC-ul. Prin cămine, bișnițarii vând kit-uri de computere ( dar despre asta am mai scris). Mă chinui să pornesc unul, nu-mi iese. Încă știu prea puține. Citesc, învăț, scriu la revistă, merg la filme și la teatru…  Studenție, anii tăi…

Povestea asta e mult prea lungă, dar nu știu să o spun mai scurt. ( mi-a plăcut așa de mult studenția încât aveam să o repet în curând, dar de data asta la Universitate) .O mare parte din lucrurile care m-au format s-au datorat unor întâmplări fericite: m-am născut într-o casă de oameni care citeau, am găsit câțiva, nu mulți, oameni care să mă inspire și câteva cărți. Restul lucrurilor necesare sunt în aer și nu sunt niciodată identice. Iar școala apare și ea în poveste, dar nu tot timpul e în rolul personajului bun.

Cred că lucrurile astea trebuiau spuse cumva. Acum toate discuțiile despre școală încep de la termopane, tablete și gresie. Și, bineînțeles, toalete. Înțeleg să pună problema așa cei care au de vânzare termopane, tablete și gresie. Școala însă este despre altceva. Dacă un elev întâlnește câteva cărți și câțiva oameni, la momentul potrivit, totul e posibil. Cam atât.

Distribuie acest articol

82 COMENTARII

  1. Ce text frumos,dle Badici! Eu sint din Craiova. Si am facut tot inginerie,dar in Craiova si cu 7 ani inaintea dvs. Mi-a placut observatia dvs despre usile de la universitate. Merita mai multa emulatie spirituala una dintre cele mai frumoase cladiri din oras. Liceul dvs prestigios a ramas tot cam asa,poate mai putin decat a fost,de fapt,sigur. Fatada lui e descompusa, o mica parte e martora unei incercari de renovare,abandonata pt ca se pare ca nimeni nu mai vede ceva simbolic si care sa merite in cladirile care adapostesc scoli de traditie. Bine ca s-a dat cu bidineaua (la repezeala ca sa se ia banii) pe centrul vechi unde sint barurile si restaurantele. Revenind la politehnici, cladirea facultatii de electrotehnica, care mie mie mi-era draga cind eram studenta, in ciuda frontispiciului comunist care ne arata viitorul nostru de ingineri in fabrici si uzine (si de care am avut parte doar vreo 9 ani), arata acum ciudat, cu un avion jigarit in fata ei de la vechea fabrica, si lipita de o alta noua,care denota bunastare si unde cica s-ar face cercetare; un contrast care spune destule. Studentii care intra acolo,in vechea cladire a facultatii sint mai mult o oaste de stransura ca sa poata fi pastrate niste posturi universitare, nu mai exista acel ‘altceva’ de care vorbiti in articol, acea intalnire definitorie cu carti si profesori. Doar o intalnire cinica cu viata universitara in care acum se permite ce nu ar trebui, preambulul a ceea ce va urma dupa ce vei pleca de acolo cu o hartie. Craiova, in continuare,te impresioneaza daca o vezi din caruta.

  2. Termopane, gresie, paza, camere de supraveghere perdele nu prea trebuiesc, merg si usile vechi, cladirile vechi, chiar e mai frumos cu cladiri bine uzate, nu trebuie distrus farmecul. WC civilizat, curatenie si alimentatie sanatoasa trebuie obligatoriu.

    Tablete, aici e discutabil, dupa mine toate cartile ar trebui sa fie electronice, ca folosesti tableta sau laptop e treaba ta. Daca preferi carti, poftim carti pe hartie. Important e sa fie materialul accesibil, sa fie clar, daca se poate sa fie mai modern mai interactiv. Imi aduc aminte foarte bine de UPB (electronica) sfarsitul anilor ’90, carti nu prea gaseai, cursurile erau de neinteles, profesorilor le era lihamite, oricum invatam ceva care stia toata lumea ca e deja invechit si nu trebuie la nimeni.

    Sali de lectura, laboratoare unde elevii, studentii sa ramana si noaptea daca vor, unde sa fie cineva sa-i ghideze, unde sa se pregateasca de examene sau si mai bine sa faca proiecte. Sa aiba acces la echipamente (sfarsitul anilor 90 la politehnica invatai programare teoretic, in laboratoare era 8086 la care nu aveai acces, pe circuite, osciloscoape, etc nu prea puneai mana). Ar fi bine sa si lucreze in firme, sau sa faca proiecte pentru firme, sa fie scutiti de impozite de exemplu in aceasta perioada, exista exemplul germaniei si al tarilor din vest cum se poate organiza, aceasta experienta face mai mult ca orice.

    • Nu e suficient să existe o toaletă civilizată în școală, trebuie rețea de canalizare în toată localitatea. Riscurile asupra sănătății nu scad semnificativ doar prin instalarea de toalete moderne în școli, dacă acasă copiii au tot toaleta în curte.

      De asta povestea cu toaletele din școli e o țintă falsă și o scuză ieftină. Ceea ce trebuie în realitate sunt rețele de canalizare în toate satele. În acel moment va avea canalizare și școala și va fi un pretext numai bun de pus gresie și faianță la un preț de vreo 5 ori mai mare decât cel normal.

      • Da, aș vrea să nu se înțeleagă că sunt partizanul păstrării satelor în înapoierea pășunistă. Chiar cred că satele care nu o să rezolve problema canalizării ( ca și problema gunoiului) au serioase șanse să dispară complet în următorii 50 de ani; doar că asta nu e problema școlii, nu e a ministerului învățământului ci a primăriei, a oamenilor de acolo și eventual a ministerului dezvoltării sau cum s-o mai numi acum.

      • Pai sa-si miste fundul primarul si toata lumea din sat sa-si faca canalizare, apa curenta. Incearca sa tii deschisa o astfel de scoala in Franta.

        Putem sa o tinem inca 100 de ani sa discutam, trebuie rezolvat rapid aceasta problema. Fiecare sat sa aiba apa, canalizare, curent, drum. Sa se treaca odata la euro si zona schenghen. Ce asteptam?

        Casa de locuit, cladire (mai ales publica) ca sa fie considerata de locuit sau lucrat in ea trebuie sa aiba apa curenta si canalizare. Daca nu are se inchide, intai ii da proprietarului o amenda zdravana cu 3 luni pentru aducere la norme, dupa inca una si dupa trebuie sau sa schimbe destinatia cladirii sau sa o demoleze, nu e pentru oameni, poti tine doar cutii in ea. Sa-si puna fosa septica, sa faca ceva …

        • Domnu’ revoluționar, chiar crezi că poți amenda 2 milioane de familii sau câte or fi având toaleta în curte în România?

          Asta e soluția ta, amenzile? Eu zic să-l condamni și la închisoare, dacă n-are bani să-și instaleze canalizare! :) Să devină infracțiune lipsa banilor și să construim canalizările cu muncă forțată! Ce zici?

          • Mai mult, sunt curios cum te racordezi la o canalizare inexistentă? Amenda că nu eşti racordat înţeleg cum o încalţi.

            • Daca nu exista canalizare centralizata exista fosa septica. Daca sunt mai multi vecini trebuie sa se asocieze si faca canalizare. Astepti martienii sa vina? Suntem boieri? Noi doar la carciuma stam?

          • De baut o bere avem bani, de platit impozite nu. De avut proprietate privata avem bani, de platit impozit pe proprietate si utilitatile nu avem. Cum asa?

            Pune amenzi la 10-100 de mii si sa vezi ca restul se vor conforma singuri. Explica oamenilor ca odata racordati la utilitati valoarea casei lor creste. Daca acum le vand pe nimic sau abandoneaza, odata cu infrastructura vor vinde pe bani.

        • Ce text incantator,domnule Mihai Badici.
          Nu-i ciudat cum iti apar ,in devenirea,uneori anevoioasa a ceea ce s-ar numi un om matur(pe undeva copilul a ramas ascuns in inima ta)-iti apar,deci,mici miracole care te marcheaza.
          Am trecut de la povesti-mi-e jena de tot sa marturisesc pana la ce varsta le-am citit-direct la…Jules Verne.Si a ramas o pasiune constanta, am ajuns la Interstellar,film in care ochii de copil au vazut cu ardoare a patra dimensiune.
          Si da,anii de studentie au fost un dar,si nicidecum singurul,pe care mi l-a oferit viata.
          Ah,cate amintiri frumoase mi-au trezit acest articol.

          • Mulțumesc. Totuși, deși tolba de amintiri se tot umple :) nu ăsta a fost scopul meu. Poate mai spre 70 :) Sper că am reușit întrucâtva – prin exemplu personal- să arăt că personalitatea unei persoane nu se bazează în mod direct pe condițiile de învățătură, ci mai degrabă pe aspirațiile sale și capacitatea mediului din jur de a răspunde la ele. (sigur, dacă nevoile de bază nu sunt satisfăcute, mâncare, adăpost, protecție discutăm de altceva, dar nu e nicidecum cazul nostru).
            Nu vom reuși niciodată să avem condiții perfecte peste tot, dar dacă reușim să avem măcar o „întâlnire” de acest gen la școala generală pentru fiecare elev, eu zic că am salvat învățământul rural :) Cu termopanele, salvăm doar o firmă de construcții ( nici asta nu e rău, dar e puțin… )

            Îmi aduc aminte o discuție din anii studenției (’87, ’88 probabil) la Socialism Stiințific, la un seminar. Profesoara: „în capitalism, proporția tinerilor din mediul rural care ajung în învățământul superior este de doar 2%!” Eu ( care știam ce știam ) -și la noi? „Să nu mai zici la nimeni: tot cam atât !” :)

  3. „Școala însă este despre altceva. Dacă un elev întâlnește câteva cărți și câțiva oameni, la momentul potrivit, totul e posibil. Cam atât.”

    Mesajul articolului este unul poetic, emotionant, transmis de un autor de poezii caruia i se cuvin din plin aprecierile cititorilor. Dar, dupa opinia mea, este putin prea emotional. Eu sunt de parere ca scoala nu este „cam atat”. Intr-o epoca globala, competitia pune absolventii romani in fata altora care provin din sisteme educationale performante. In felul acesta este relevata valoarea reala, prin raportare la termeni de comparatie globali. In vremea comunismului si mie imi placea, cu toate frustrarile, pentru ca eram mai tanar. Si, cum am mai scris (nu detaliez aici), se putea chiar trai mai bine decat s-a trait pana in urma cu vreo 10-15 ani. Dar, puteam fi cel mai destept de pe strada mea, ori cel mult din CAER.

    Apoi, inainte de 1989 statutul cadrelor didactice a fost unul respectat. Dincolo de uniformizarea veniturilor caracteristica economiilor comuniste, profesorii aveau cu ce-si plati intretinerea la bloc, ori cu ce cumpara o gaina de la tarani, daca la absolvire erau repartizati la sat. Astazi, dupa cum au prezentat mai multe reportaje TV, pentru unele cadre didactice din preuniversitar s-a amanat plata salariilor, pentru ca autoritatile locale nu mai au fonduri la buget. Profesorii nu-si pot plati intretinerea la bloc, intrucat salariile marite ale functionarilor din primarii au golit bugetele.

    Sigur, se poate profesa din vocatie. Unii pot dormi in parc, manca din donatii si se pot imbraca de la SH (protejand astfel mediul) si performand totusi profesional. Dar, ma gandesc ca nu acesta este modelul de performanta care a reusit in statele cu o dezvoltare accentuata, ci unul bazat pe investitii masive in educatie si invatamant. Inclusiv in infrastructura. Doar cu satisfactii morale si donatii pot supravietui ascetii; exista scoli religioase, unde elevii intalnesc „câteva cărți și câțiva oameni, la momentul potrivit” si totul e posibil. Exista organizatii de binefacere, Crucea Rosie samd. Dar este insuficient pentru a face cu adevarat performanta, in orice domeniu, nu doar in invatamant, sanatate etc. Astazi, ceea ce in 1989 era imposibil de obtinut in domeniul informatiei si tehnologiei pentru studentii politehnisti, se afla in mainile aproape oricarui copil de gradinita: un telefon, sau o tableta cu un procesor multicore care lucreaza la o frecventa de cel putin 1GHz, care un spatiu de memorie de minimum 8GB si este conectat la Internet.

    • Desigur, despre învățământ se poate vorbi din două perspective: cea a „beneficiarului” care e o aventură strict personală din punctul meu de vedere, și cea a „prestatorului” care își propune un scop mai mult sau mai puțin concret. Cele două puncte de vedere nu sunt neapărat în contradicție. Evident, cu cât salariile profesorilor sunt mai proaste, cu atât probabilitatea elevului de a întâlni un profesor care să-i catalizeze potențialul scade. ( Si apropo de condiții, eu zic că problema numărul unu în școlile de la țară era- nu știu acum, sper că măcar asta s-a mai remediat – frigul, nu toaleta) . Îmi aduc aminte profesorii rugându-i pe elevi ” aduceți și voi dimineață un braț de lemne să punem în sobă” … Cărbunele era puțin și prost, și ne trebuia la „furnale” :)
      Sigur, când mergi spre învățământul superior, îți trebuie dotări, dacă vrei performanță. Aici, îmi pare rău să o spun, pentru noi momentan e o cauză (aproape) pierdută, și cred că trebuie să ne resemnăm oarecum: orice student care vrea să facă performanță TREBUIE, după părerea mea, să plece. Noi trebuie să ne căutăm pe lume un rost: poate pe lângă celebrul laser, poate pe anumite nișe; în plus pe filologie, vorba ceea, măcar la limba română să fim cei mai buni din lume ( dacă nu ne „ia” Chișinăul :) ). Celelalte universități trebuie să se resemneze cu „aurea mediocritas” ; totdeauna specialiștii decenți vor fi căutați, iar nu „vitele cu fițe”

  4. E drept ca upgradarea toaletei din fundul curtii nu e cel mai important subiect din educatia romaneasca, dar pe este emblematic pt neadecvarea societatii romanesti la spatiu (i.e. Uniunea Europeana) si timp (mileniul 3, nu?). Educatia este pur si simplu inexistenta in Romania (rata analfabetismului care tinde catre 50% o dovedeste cu varf si indesat), intr-o asemenea stare post-apocaliptica ce alte subiecte de discutie ati putea gasi vis-a-vis de scoala?

    P.S. Faina gluma despre frumusetea Craiovei… :-D

    • Da, toaleta e necesară, după cum v-am zis a visat chiar și bunicul la asta, dar nu e o condiție necesară pentru învățătură. E o condiție pentru supraviețuirea comunei, zic eu, dar asta e altceva. Cred că ar fi bine să lăsăm primarului această problemă și noi să ne concentrăm pe problemele școlii

      • Fiecare copil trebuie sa invete un singur lucru la scoala, ca invatamantul inseamna o viata mai buna. O viata mai buna inseamna apa, wc, mancare, curat. Romania nu poate acum crea rachete si nu stiu ce minuni, ea trebuie sa-si faca intai curat in ograda, acesta trebuie sa fie programul pe urmatorii 20 de ani, pana ii ajungem pe ceilalti.

        Nu poti trai ca in lumea a 3a si sa faci performanta, acei care fac performanta vor pleca de acolo daca nu exista infrastructura. De acea trebuie lasat bautura, distractiile si creat conditii, infrastructura: curatenie, apa, wc, drum, spital, gradinita, scoala, restul sunt secundare.

        • Eu cred că la şcoală trebuie să înveţi cu totul alte lucruri decât apă si wc. Dvs. asta visaţi noaptea? Sunteţi subofiţer de intendenţă? Elevii trebuie să obţină un minim de cunoştinţe generale, un cod moral şi ceva tehnici de gândire. Cadrul „aseptic” trebuie asigurat de comunitate.
          Credeţi că, dacă jumătate din români nu înţeleg un text simplu, e din cauză că nu au apă curentă?

          Pe de altă parte, pentru domnul Bădici: am fost, în facultate, la Mârşani. Comună mare. Mă simţeam un pic ciudat, eu fiind vâlcean. Mi se păreau mai duri oamenii. Şi cu vorba mai aspră. Dar interesanţi. Aş fi spus „vii” dacă Tudor Gheorghe nu ar fi demonetizat termenul.
          Adunam cartofii în saci. Alături erau tarlale cu pepeni foarte buni, nu îi mai culegea nimeni. Îi spărgeam noi şi le mîncam miezul. Cei din anul cinci aveau un distilator mic de sticlă care mergea în foc continuu, 24/24. Luau porumb de la săteni.

          Articolul – frumos, melancolic.

          • Haha, lubenițele :) Am pus și noi în anii ’80 ( nu îți luai „Dacie” din banii de salariu) ; secretul era să le scoți cât mai devreme, când se vindeau și cu 12-13 lei/kg. La sfârșitul sezonului erau mari și dulci, mai ales cele lunguiețe, „americane” dar nu le puteai vinde mai sus de 1-2 lei, deci nu mai era rentabil – că mai trebuiau și transportate, așa că le abandonam pe câmp.

          • In codul moral si tehnici de gandire nu zice ca trebuie sa fie curat si ordine? Zice ca trebuie sa stai in mizerie si sa scrii poezii? Mie mi se pare ca voi sunteti deprinsi cu mizeria, chiar va place.

            Faceti un exercitiu, mergeti in vest si dupa intrati in romania, e exact cum ai intra in tara de lumea a 3a, mizerie, buruian, grafitti, totul e prost. Ce asteptam? Copii si oamenii care au morala si tehnici de gandire pleaca din aceste sate si orase, pleaca in vest. Chiar nu intelegeti ca trebuie lucrat la curatenie, ordine si infrastructura?

            Ca sa vina morala, trebuie sa fie infrastructura, trebuie sa avem urbanisti si arhitecti care sa creeze spatii cat de cat. Trebuie oamenii sa respecte munca lor si a altora, sa nu distruga, sa nu faca mizerie. Scoala trebuie sa invete si deprinda de mic cu curatenia si ordinea, cu respectul fata de munca, sa explice ce inseamna igiena, ce inseamna securitate, ce inseamna sa fie placut de locuit si neplacut, fiindca dupa 30 de ani acei mai mari inca nu au priceput acest lucru.

            Ca sa inteleaga un text simplu trebuie sa aiba motive. Trebuie sa primeasca amenzi ca sa citeasca legile foarte atent. Trebuie sa fie pacaliti ca sa citeasca contractele foarte atent. De ce credeti ca in vest din clasa 1 elevul si parintele primesc regulamentul scolii si il semneaza cu mentiunea am citit si am inteles, si repeta acest lucru in fiecare an? De ce credeti ca se procedeaza la fel cand copilul vine la o tabara? De la scoala ii deprind sa respecte, sa citeasca, sa citeasca si sa inteleaga, sa citeasca critic, sa inteleaga ce se poate si ce nu, sa-si inteleaga responsabilitatile. Pai in scoala cunoscuta in Bucuresti parintii se apucase sa scrie niste reguli de disciplina pentru a impune in scoala si dupa au descoperit ca scoala are regulament de pe timpuri, dar nu il cunostea nici directorul nici profesorii, nimeni, nu era respectat si cunoscut de nimeni. Cum reusesc in vest sa aiba troleu curat si noi avem niste coteturi? De ce nu au paznici la fiecare pas iar la noi stau peste tot? Se incepe de la elementar, ordinea si curatenia, respectarea si mentinerea curateniei.

            • În copilăria mea, Mârșaniul era de departe mai curat decât orice cartier muncitoresc din Craiova sau din București. Dacă din articol se înțelege că pledez pentru întoarcerea la feudalism înseamnă că am explicat greșit. Ceea ce vreau să zic este că problema condițiilor e mai puțin importantă decât multe altele. Sau, ca să folosesc o metaforă, atunci când copii de la oraș visează să devină astronauți ( sau, mă rog, cosmonauți, deși am trăit vremea „deschiderii” ) copiii de la țară nu visează să aibă buda-n casă, ci … să devină cosmonauți . De-abia aici e adevărata discriminare, pentru că noi în loc de costume de cosmonauți vrem să le dăm toalete cu gresie și faianță :)

            • E vorba de model. Un model e comunist cand toti traiesc in saracie dar au arme si rachete. Si alt model este american cand toti au de toate si fac si rachete.

              Tu si eu am visat la rachete, dar visul nostru nu s-a realizat, fiindca am fost nevoiti sa ne castigam painea, si sa lucram la infrastructura IT in Romania, fiindca am prins centrale telefonice cand mergeai la posta si faceai comanda sa vorbesti undeva. Eu as dori ca acei care se nasc acum, sa aiba timp de rachete si sa nu stea la infrastructura.

              De acea trebuie cat mai repede facut ordine, fiindca un specialist in rachete nu lucreaza de buna voie in tara unde nu are buda, nu il lasa sotia. Vrem sa putem face o parte din racheta, trebuie sa avem infrastructura, trebuie sa avem scoala si universitati, trebuie ca cercetatori, ingineri, profesori sa nu aiba probleme sa vina sa traiasca in romania, si nu numai ei, dar toata familia. Trebuie ca tara sa fie atractiva pentru oameni, ei sa vina, nu sa plece.

            • @Ion, mai sunt și alte motive pentru care nu am ajuns astronauți; de fapt un număr extrem de mic ajunge măcar să lucreze pentru programul spațial; cel mai simplu motiv este că pe măsură ce crești începi să îți descoperi vocația; Dar a visa la rachete e de folos pentru că oferă o motivație pentru a descoperi; încetul cu încetul cunoașterea se ramifică și până la urmă găsești o zonă care să ți se potrivească, chiar dacă n-are legătură cu rachetele. Ori vedeți dvs, rolul școlii, mai ales al celei gimnaziale ar fi să sprijine elevul să descopere acest univers și să își descopere afinitățile cu aspectele lui particulare. Pentru asta e nevoie de un singur lucru: de profesori. Dacă încercăm să construim un fel de „mediu ideal” în care să încadrăm toate școlile ( computere, clădiri modernizate, săli de sport și biblioteci, plus cornulețe cu lapte) sigur n-o să mai rămână bani fix pentru profesori :) Iar mediul ideal nu poate fi construit, că de aia e ideal, mereu va mai lipsi ceva. Sau credeți că francezilor, nemților le ajung banii pentru școli? :)
              Scoala din București la care erau copiii mei ( i-am mutat) nu are sală de sport. Acum câteva luni, copiii au venit acasă bucuroși: „au venit niște domni să facă măsurători pentru sala de sport” . Am râs și eu amar, pentru că durata de construcție la noi e mai lungă decât un ciclu școlar :) Sigur, i-am mutat din alte motive, legate tot de fluctuația cadrelor didactice….

  5. Mai ca imi vine sa zic „muica, m-ai vrajit!” Dar n-o spun: „Restul lucrurilor necesare sunt în aer și nu sunt niciodată identice.”.

  6. „Craiova văzută din car e cel mai frumos oraş din lume,
    Rămân şi acum încremenit când mă gândesc, îmi lasă gura apă.
    Era şi primul oraş care îmi ieşea în cale,”
    Marin Sorescu.

    • Credeam că e suficient de cunoscut versul ( o și recita cineva acum 30 de ani, nu mai țin minte, poate Mălăiele) ….dar e frumos să îl reamintiți.

  7. Am crescut intr-un sat tipic romanesc, cu ulite innamolite si scoala friguroasa pe care taica-meu la construit in mod special pentru mine, in capatul de NV al mosiei – cam asa suna tot articolul.
    Nu m-am pregatit in particular, da’ bunicu era prof de mate (habar nu am cum era restul familiei); oricum concluzia e ca nu ai nevoie de mai nimic in scoala, ci de ceva carti si cativa oameni. De preferinta din familie toate.

    • De fapt… sunt singurul din familie care nu a avut legătură cu învățământul; bunicii dinspre tată au fost învățători :)
      Dar mai ușor cu „lupta de clasă” – m-am născut într-un sat de oameni liberi, nici boieri n-am avut niciodată. Bunicul era un pic mai ridicat tocmai pentru că fuseseră invățători, dar nu era bogat. Iar cel care a construit școala se numea Popescu, nu cred că numele lasă prea mult loc de confuzie, nici o legătură de rudenie. Sigur, dacă vreți să vă trimiteți copii la școală doar pentru cornulețul cu lapte… e și asta o opțiune….De la taică-meu am învățat multe ( inclusiv să fiu înțelegător cu cei săraci cu duhul) , dar majoritatea fără legătură cu matematica….

      • Cum sa nu fie o diferenta; puteai sa inveti de acasa moca o gramada de chestii. Astfel nu poti sa mai judeci adecvat performanta invatamantului, ori legatura cu gresiile, tabletele, adica banii alocati scolilor. Poate daca am fi avut universitati pe bune te-ar fi afectat mai tare situatia.
        In fine, nu stiu ce intelegi tu prin lupta de clasa, dar unii daca stiu ceva, fii linistit ca n-o sa dea share asa aiurea, ca-s sfinti.

        • Da, să nu mâniem pe Domnul, am fost norocos că în casa mea s-a citit. Dar am fost și de cealaltă parte a baricadei, asta vreau sa zic. E adevărat că taică-meu avea în casă cam toate cărțile de matematică ( și manualele de fizică) apărute de prin anii 60 când făcuse el școala. Dar din clasa a noua, când am plecat la liceu, am stat la cămin, deci rolul lui de meditator a fost aproape nul… Iar în București oricum am fost printre cei „de la țară” ( poate ar merita vorbit despre efectul pervers al învățării limbii ruse în împărțirea studenților în clase sociale, în plin socialism, e interesant și nu am văzut pe nimeni să remarce). Sigur că e bine ca în școală să fie de toate, „ca să nu fie rău” vorba unui clasic. Dar dacă lipsesc multe, nu de la WC aș începe :)

          • Nu mi-e clar ce spuneti: „( poate ar merita vorbit despre efectul pervers al învățării limbii ruse în împărțirea studenților în clase sociale, în plin socialism, e interesant și nu am văzut pe nimeni să remarce)”.

            • Să zicem că e mai mult o experiență de-a mea, dar am văzut-o repetată în mai multe locuri.
              Cu câțiva ani înainte de a începe eu școala s-a introdus „a doua limbă străină”, urmând ca prima să se înceapă din clasa a doua. Asta a provocat o oarecare penurie de profesori de limbi străine pe „piață”. Profesorii de engleză erau aproape de negăsit, deci, oficial sau nu, au ajuns toți în școlile din orașele mari; la mine în sat erau de exemplu două profesoare de franceză ( plus „backup” cele de română care tot franceza o aveau ca limbă secundară) . Așa că s-a recurs fie la suplinitori. Dar acești suplinitori fie că făcuseră limba rusă în anii stalinismului fie nu cunoșteau nici o limbă străină – ori știau tot franceza. În toate cazurile, ei au ales limba rusă; engleza era dificilă din cauza accentului și a lipsei de material didactic . Așa că practic toți „țăranii” aveau prima sau a doua limbă limba rusă.
              Ei, de aici apare ceva interesant: cum gruparea la facultate se făcea după limba străină, și cum profesoara de rusă râmânea de obicei cu norma neumplută – procentul studenților de la țară era ridicol de mic și atunci, practic secretarele „vânau” studenții ca să îi completeze acesteia grupa. Așa am ajuns la grupa de limbă rusă deși limba principală era franceza; și așa se făcea că în fiecare facultate era o grupă de „țărani” ( sigur, cu excepții, că mai erau și prin orașe profesori de limba rusă).

        • Diferența „de clasă” nu apare de la „meditații gratuite” ci de la lucruri ceva mai subtile, precum autovalorizarea și autopoziționarea. Când te naști într-o familie mai, hai să zicem bine poziționată, ai mai multe șanse să te autoevaluezi mai bine și prin urmare să ai ambiții mai mari- ceea ce în cazul meu era oricum relativ, că ai mei erau doar în satul lor fruntași. Vorba lui nea Mărin, ca să ne păstrăm în zonă, „cum dracu’ neam de neamul nostru au venit din armată cel puțin căprar, tu ne făcuși neamul de râs , ‘sublocotenent'” . Dar asta deja e o discuție mult mai complicată.

          • Adevărul e că obsesia oltenilor pentru grade ajunsese legendară în armată :) Eu am început să le țin ascunse în buzunarul de la veston când am remarcat că lumea prin sat era mai amabilă dacă mă vedea fără (cei care nu mă știau, evident).

            Și a propos de armata cu cai, despre care am mai povestit pe-aici, toaleta era în curte, numai că era de zid și era dublă, avea două cabine, asta erau singurele diferențe față de ale sătenilor. La bucătărie exista canalizare, dar cred că apa se ducea în șanțul de pe o uliță laterală, fiindcă satul nu avea canalizare.

            • Mă tem că toată canalizarea Craiovei era deversată în Jiu fără nici un fel de epurare până acum câțiva ani ( sper că au rezolvat-o între timp), așa că n-avem ce pretenții să avem de la satele din jur :) În ceea ce privește obsesia pentru grade, cred că e o expresie mai degradată a unei dorințe de mai bine. E firesc ca oamenii să încerce să ajungă cât mai sus, ceea ce pare a lipsi complet în cartier e morala . Dar am mai văzut asta și prin alte părți ale țării mai înapoiate. Cred că zonele astea agricole, după revoluția industrială rămânând un pic în urmă au ajuns să se poziționeze un pic mai jos în piramida lui Maslow :)

          • Am inteles, era o analogie dupa o gluma chestia cu satul in nv mosiei, in fine, nu-i important. Sorry ca s-a intins asa mult.
            Dar tot trebuie sa intreb ceva, de ce preferi sa vorbesti despre altceva in locul finantarii scolilor?
            O treci in subsidiar, rememorand niste lucruri si spunand ca alea sunt cele importante. Trebuie sa aperi pozitia asta, adica, e ok sa fie scoala jeg cu totul, ca altele sunt lucrurile importante, lucruri pe care le poti gasi si-n alta parte.
            Afisata asa, nu-s de acord cu ea.

            • Pentru că finanțarea școlilor trebuie să aibă și ea niște priorități. Dacă nu aduci profesori la școală, dacă nu faci cumva să crești respectul pentru învățătură și știință, degeaba le faci toalete ( care oricum vor fi ținute încuiate și vor fi deschise doar la inspecții) le dai computere (care vor sta în „laboratorul de informatică” nefolosite pentru că nu are cine să îi învețe să le folosească iar cineva va fi disperat că „le are pe gestiune” etc. Acestea nu sunt ipoteze, sunt lucruri de care m-am lovit, și ca elev și ca părinte- pentru că se întâmplă și în școlile din Capitală unele din ele. Dacă ne-am concentra pe lucrurile cu adevărat esențiale și care se pot rezolva ușor, multe s-ar putea îmbunătăți. Sigur că varianta tabletelor are avantajul că se poate bifa ușor, dă bine „pe sticlă” iar absorbția de fonduri europene crește ( ca și averea lui Ghiță) . Doar elevul nu se alege cu mai nimic, dar ăsta e doar un amănunt…

            • True, e evident ca finantarea oamenilor e mult mai importanta. Impresia pe care mi-a lasat-o articolul era ca toata scoala, cladire si oameni nu conteaza. M-am inselat, asta e.

      • @Mihai Bădici – unul din aspectele care merită toate aprecierile la articolele Dvs. este moderarea. Iar asta ține de etica deprinsă în familie, nu în școală. Numai Dvs. și Dl.Crânganu publicați diverse comentarii ostile. Uneori ostile chiar la adresa persoanei autorului, nu doar la adresa articolului. O mulțime de colegi absolvenți de școli înalte, cu toalete ultramoderne, triază comentariile în funcție de punctul de vedere exprimat și nu le publică decât pe cele favorabile.

        • Vă asigur că, măcar în unele cazuri, explicația e un pic mai simplă: contributors e practic un blog, iar mulți din autori trimit textele și atât. Eu, fiind IT-st, nu aveam cum să ratez ocazia de a avea încă un cont :) Deci majoritatea comentariilor sunt moderate de redacție, care are o oarecare grijă de contributori, blocând comentariile mai „ostile”. Cred că ar trebui să vorbim cu dl Lucian Popescu, administratorul acestui proiect, să pună undeva un disclaimer în acest sens. Eu fiind totdeauna online, din motive de profesie, mai arunc din când în când un ochi și pe aici :) Ce e mai frustrant e că nu pot modera decât comentariile la articolele mele, dar le pot citi pe toate, deci nu vă pot da replica la timp :)

      • Asta e, sper ca o sa am si momente mai bune. Oricum, ar fi formidabil ca restul de 50 la suta sa inteleaga orice text.
        Aaa, si nici nu prea le am cu gramatica. Serios, fac greseli (uita-te atent), trebuie sa caut pe net cuvinte sa vaz cum se scriu… Deci, pe langa semianalfabet mai sunt si cum ai zis: analfabet functional (am verificat definitia si se potriveste). Imi citesc textul propriu si nu-l inteleg.

        • Asta cu analfabetismul funcțional e folosită tendențios și nejustificat, în cele mai multe cazuri. Oricine e analfabet funcțional în domenii nefamiliare. Când am deschis primul manual pentru Windows 95, al lui Peter Norton (da, exact acel Norton :) ) n-am înțeles absolut nimic din el, deși fiecare cuvânt îl înțelegeam, evident. Abia după ce am trecut printr-un manual MCSE, la un nivel mult mai accesibil, am putut folosi și manualul lui Peter Norton, de-acum aveam o bază.

          Chiar și astăzi, neavând nicio treabă cu programarea, mă uit ca mâța-n calendar într-un manual de C++, chiar mă amuzam că dintr-un paragraf de 5-6 rânduri n-am înțeles absolut nimic :) Deci sunt un analfabet funcțional clasic, după definție :)

        • Iti multumesc. Mi-ar fi placut sa-mi spuna direct ca-s idiot. Na, dar asa nu dadea bine pentru el, pe cand daca foloseste o parafraza acceptata cica e ok.
          Sincer, e obositor sa stau sa-mi verific textul obsesiv, ca-mi dispar si alea doua idei pe care le aveam.

  8. Eu sunt din Ploiesti deci la sat am fost doar in excursie. Cand eram copil in comunism se organiza orashelul copiilor si venea mos Gerila. In orashelul copiilor functiona o mashina automata care facea gogoshi pe care copiii le mancau cu placere. Comunishtii ne spuneau: Invatati copii caci voi sunteti viitorul tarii. Noi atat am putut face: Mashina automata de facut gogoshi dar voi, dupa ce veti invata, veti construi mashini automate mai complicate care vor face nu doar gogoshi ci si avioane, calculatore, rakete cosmice, mashini, trenuri de mare viteza, etc. Cand veti fi voi mari tractorele proiectate de voi vor ara singure pe camp conduse de calculator si mashinile, trenurile si avioanele vor functiona tot conduse de calculator. M-am inscris la palatul pionierilor la cercul de aeromodele. Acolo instructorul ne spunea: Invatati copiii caci voi veti proiecta si construi avioanele trans-Atlantice de maine. In curtea palatului pionierilor era un avion Mig-15 cu care se jucau copiii. Impresionat de aceste promisiuni am absolvit facultatea de Automatica. Dupa absolvire am lucrat la fabrica de calculatore deci se parea ca in sfarshit vor fi produse in Romania tractorele, mashinile, trenurile si avioanele conduse de calculator. A venit insa diavolul Basescu si el a cumparat calculatore de import de 2 000 000 000 de dolari mituit de Microsoft. Ca urmare a achizitiei fabrica s-a inchis si toti angajatii au devenit shomeri. Eu am fost nevoit sa plec in SUA. Colegi de-ai mei care n-au putut pleca au innebunit sau s-au sin-ucis in mizerie shomeri. Azi calculatoarele, toate de import, nu calculeaza si nimeni nu-si mai aminteshte de fabrica construita pentru a dirija tractoarele, mashinile, trenurile si avioanele nu pentru a afisha pe ecranul acum color frumusetile nude de la Playboy.com. Calculatorul a devenit un drog la fel de toxic cum era Opiumul pentru Chinezi si milioane de oameni sunt dependenti de calculatorul care nu calculeaza. Tractoarele, trenurile, mashinile si avioanele merg chiar mai prost decat mergeau in trecut si divershi absolventi de teologie ne spun ca ele nu vor putea fi automatizate nici-o-data ca nu da voie Dumnezeu. Chiar si mashina automata de facut gogoshi a fost de mult distrusa.

    • DNA, sa vina sa il ia!
      Bine ca aflaram, Basescu nu a furat doar Flota si a dus cu camioanele 34 miliarde de euro in Svitera, dar „A venit insa diavolul Basescu si el a cumparat calculatore de import de 2 000 000 000 de dolari mituit de Microsoft.”

      Catastrofal „Colegi de-ai mei care n-au putut pleca au innebunit sau s-au sin-ucis in mizerie shomeri.”.

    • foarte interesant comentariul de mai sus. cel cu 2 mil de calculatoare, sinuciderea etc.
      sa explic:
      – un comentariu asemanator in mesaj si detalii am vazut recent pe alt site. nu mai tin minte care.
      – era scris de o persoana cu nume feminin. nu masculin precum in cazul de mai sus
      – mesajul continea drama unei anumite doamne care s-a sinucis cand firma de calculatoare s-a inchis
      – in rest mesajul fiind plin de anti-americanism, anti-basism si doze mari de valori a la Dan Puric

      de unde deduc ca mesajul este de fapt un trolling mizerabil care nu are nimic de a face cu articolul prezent

      ar fi interesant daca adminii ar verifica IP-ul

  9. DOTTORRRREEEEEEEE!!!!!!!!!!!!!!!!
    Băi, ești un adevărat, știu că mai degrabă mi-ai da știpple-n khurr, ț-am mai citit „printre rândurile” (neam prost, ce vrei…. :-) ) , dar ț-au folosit rimele respective, nu mă satur să te citesc. :-)
    Corect, așa e, îl mai ascultași pe Pătrățel de la Stare, mă găndesc…ăsta era cu….BUDE SĂ CONSTRUIM!!!!…și educația va curge.
    E mai mult de atât, cu siguranță.
    Dar și chestia de plecare…a lui Yooohhaaa!!!, aia….că să schimbăm mentalitățile, nu trebuie bani prea mulți de fapt.
    Cum? …să le schimbi, aicciii-iii jjmekkeria.
    Eu am avut mult mai multă baftă ca tine, m-am născut la oraș…minerakke. Ăi bătrâni amândoi țoppârlanssky, de la țară. (Glumesc, de fapt sunt oameni buni amândoi, au muncit mult de la talpă la oraș, dar s-a putut. Inginer și profesoară.)
    Dar să știi că…probabil depinde de loc. Buda nu era afară, nici la noi, nici la școală. Și era curat, bec, la școală, că aveam doar câte trei elevi de serviciu pe clasă…pe școală, etc. Se spăla de mai multe ori pe zi, fiecaruia îi venea rândul.
    Da, la bunici era cu buda afară…prin spate. Smell ca Ferdinand. Nu-ș de ce…pe vremea aia mă dezgusta mai puțin asta decât astăzi, nu prea dădeam atenție, cum zici, parcă focusul era mai mult la Jules Verne și electronică. Și…pe dealuri.
    Când mergeam la ai Bătrânei…pe lângă Sușșiavva, pe acoale, cred că nu stăteam un minut prin casă. Eram Ion Creangă, ba pe imaș, ba la scăldat, ba la pește…scatoalce, că eram obraznici…alea.
    Nu m-am simțit niciodată „oprimat” de sistem. De pinn 80 în colo s-a cam schimbat ceva în aer peste tot. Nici imaș nu se mai făcea, o vreme o mai fotbăllirăm, apoi s-a cam golit de tot.
    Anyways, la minerakke era cartier muncitoresc. Găseam cărți la bibliotecă.
    Hai noroace!

    • daca de la talpa tarii la inginer si profa s-a putut in juma de generatie, apai tu bine hranit la vreme cu jules verne si transistori. Frate, aci e de meditat.
      Si asa de chestie, faptul ca nu te-ai simtit oprimat de sistem, nu inseamna ca sistemul nu e oprimant.

      • Se poate, se poate. Dealtfel ceilalți bunici ai mei au fost țărani de-adevăratelea; am avut totdeauna o simpatie deosebită pentru ei.

    • Există un detaliu foarte real la finalul comentariului, de prin 1980 (1981, cred) s-au schimbat mult în rău lucrurile. În anii ’70 lucrurile erau mult mai relaxate, stăteam noaptea cu taică-meu la televizor să o vedem pe Nadia la Montreal (1976) sau Campionatul Mondial din Argentina (1978) în timp ce Campionatul din Spania (1982) deja n-a mai fost transmis la TVR.

      Încrâncenarea regimului, ca și încrâncenarea împotriva regimului, au apărut abia după 1981.

  10. Draga Domnule Badici,

    Va tot citesc si sunt tot mai convins ca sunteti un om tare bun. Un rara avis pe plaiurile romanesti.

    O singura data n-am fost de acord cu Dvs., cand praca ati scris ca CTP-ul nu e cine stie ce invatat. Este demnule Badici, este al dracu’ de invatat, credeti-ma. Stie mate si fizica de-adevaratelea, are o cultura umanista impresionanta, solida, stie si teoria informatiei, plus d-ale lui, cu cinematografia, ma rog… Ar fi bine daca un singur om din Academia Romana de azi ar avea cuprinderea si adancimea lui culturala (evident, includ si cunoasterea stiintifica si chiar tehnologica in notiunea de cultura). Dar nu exista nimeni… doar Solomon Marcus il surclasa, dar s-a dus… ce om a fost si Marcus… ultimul enciclopedist roman…

    Oricum, CTP-ul nu are bunatatea Dvs. Iar eu, prefer bunatatea intotdeauna.

    • Sunteţi simpatic dar eu sunt de acord cu domnul Bădici. CTP e OK, citeşte, gândeşte, oferă o perspectivă necesară. Şi totuşi…

  11. astea s scolile dvs ? cam subtire. n aveti intelligence ul si interesul national in resume ? ce sa faceti cu circuitele electronice in lumea prostilor cu bastoane, a slugoilor de partid si analfabetilor cu doctorat ? sa instalati camere de supravegere la closetul din gradina, si la capatul ulitei, pentru a i monitoriza si taxa pe cei ce le folosesc ?

  12. Prima data cind am fost la Craiova eram tinar ing. si desi nu vazusem nici Barcelona, nici San Francisco, Craiova mi s-a parut cel mai murdar si imputit oras. In cursul anilor am fost, din nefericire, nevoit de mai multe ori sa merg pe acolo, si prima impresie mi s-a confirmat. Oamenii erau in ton cu orasul, cu deosebirea ca incercau sa te-nsele la fiecare pas.

    De-a dreptul catastrofal a devenit situatia cind oltenii si-au imaginat ca pot face trecerea de la praz si zaiber la tehnica inalta, avioane, masini, locomotive, aroganta lor atingind culmi planetare. Daca mai aruncam o privire si spre politicienii olteni, incepind cu pingelica avem o imagine vie a ceea ce a produs aceasta regiune.

  13. Multumesc, domnule Badici, pentru calatoria in memorie.

    Am avut si eu o experienta asemanatoare, desi numai ocazional am avut de a face cu privata din fundul curtii.

    O altfel de amintire am despre vremea la Politehnica busuresteana. Imi aduc aminte de salile de curs intunecoase si friguroase din Polizu. Chiar si prima banca era departe de tabla, si la vremea aceea aveam un astigmatism rebel, necorectabil nici macar cu ochelari de vedere. Cursuri tiparite nu prea erau pe vremea odiosului (sau a regretatului dupa altii), asa ca bietii studenti se puteau baza numai pe notele de curs pe care le luau in infamele sali de curs din Polizu. Daca mai si lipseau de la curs… Cu vederea mea, primii trei ani de facultate numai note mici am avut din cauza vederii. Dupa ce a cazut comunismul si au inceput sa apara manuale la curs, notele au inceput si ele sa fie inalte…

    Din cauza vederii nu am putut fi niciodata un adevarat inginer electronist. O lipitura pe cablaj era un calvar pentru mine. Situatia s-a redresat mai prin anii 2000, cand am facut o operatie de corectie a vederii, insa ma mutasem deja de multa vreme la programare.

    • Ma bucur ca ati prins manuale si suport de curs, in a doua jumatate a anilor ’90 manuale nu mai erau, la unele materii nici cursuri nu se faceau … doar daca isi amintea profesorul sa trimita pe cineva. De lipit ceva sau pus mana pe circuite nu prea era vorba, nu erau fonduri.

    • Nu exista „nu se poate”! :-)))

      Astazi exista breadboard-uri si componentele se pot infige in ele uneori chiar si pe ghicite.

      Exista ochelari speciali care apropie foarte mult, cu lumini puternice atasate.

      Si, in final, nu exista doar „soldering”, ci se poate revitaliza „wrapping” sau vreti sa ii spuneti – infasurarea firelor.

      Electronica poate fi astazi si un hobby, chiar si pentru cei care nu au ochi de vultur. :-)

  14. eu am facut Politehnica la Cluj, in anii ’80, dar nu-mi amintesc nimic urat, cu exceptia unui sef de lucrari care facuse un doctorat in Occident si ne trata ca pe niste viitori matematicieni, nu ingineri; in rest, a fost chiar fain

  15. Eu n-am avut norocul unor parinti ,,invatatori”, avind bunica analfabeta, mama vesnic la serviciu, cu scoala in voia soartei, neindrumat cit de cit…
    Norocul mi-a venit dupa adolescenta, din Craiova, cu o ,,Rodica” profesoara in ,,satul” meu, care mi-a deschis apetitul pentru literatura si aceasta filiera m-a ,,livrat” treptat filozofiei…
    Cartile si oamenii din traseul de viata, sint fundamentale pentru a iesi din inertia colectiva si a deveni un om cit de cit instruit.Cu toate astea, ardelean fiind, n-am ajuns nici macar ,,caporal” in armata…

  16. Comunismul isi dezvoltase scoala sa.

    Foarte bine adaptata la societate, la regim, la setul de valori pe care comunismul (varianta romaneasca, ce-i drept lipsita de internationalism si servilism soovietc, atat cat se putea).

    Nu cred ca isi punea cineva problema sa schimbe sistemul educativ. Nu neaparat pentru ca nu se putea. Ci mai degraba pentru ca exista o parere „subconstienta” (!) ca e bine cum e.

    De altfel, manualele din anii ’70 sunt si in prezent o buna sursa didactica (sigur, trebuie eliminate referirile bizar-doctrinare, mai mult sau mai putin fatise din unele).

    Cine citeste didactica vremii are un neasteptat sentiment de prospetime. Repet – trebuie eliminate referirile la partid samd. Stilul pragmatic, claritatea sunt mult peste ce este acum prin manuale sau prin didactici.

    Din pacate, apelul la arhiva si la amintiri poate conduce la rezultate bune cu o contributie – sa spunem – de 25-50%. Adica, nu este indestulator. Poate salva ceva, dar nu totul.

    ====

    Amintirile din tinerete au intotdeuana un aer placut. De fapt, oamenii isi amintesc tineretea mai curand decat ce au patit prin ea. Lumina acopera intuericul, aminitirile negre se ascund undeva adanc.

    Departe de a fi o remarca poetica, fraza de mai sus vrea sa atraga atentia ca amintirile personale sunt inerent „parfumate”. Din nefericire pentru unii (nu e cazul autorului – vreau sa evit orice neintelegere) – aceste amintiri joaca rolul de standard, de referinta. „Pe vremea mea era mai bine, se facea carte!” De multe ori am auzit asta.

    Un prichindel de 10 ani fuge la smartphone daca il intrebi ceva. Nu la PC. Altul vrea sa gaseasca in acest moment o aplicatie („un app” :-)) care sa faca nustiuce. Nu vrea sa invete el cum sa o faca.

    Un altul intelege perfect ca „profu'” e „varza” si rade in barba.

    E o lume diferita, care si-a dezvoltat si rezistenta ei la ineptiile noastre. Cam la fel cum si-o dezvoltasera „pionierii” si „utecistii” care profitau de cercurile de indemanari, dupa ce bolboroseau ceva despre „tovarasu’ „.

    Se spune ca o tanara generatie este mai puternica decat sageata trasa din arc.

    Ca in bancul cu 2 blonde, daca noi nu le reformam educatia, si-o vor reforma singuri.

    • Din proprie experiență, trebuie să recunosc faptul că tehnologia prostește, nu deșteaptă :) Se pot face lucruri mai avansate cu ajutorul tehnologiei, însă persoana ajunge să nu mai gândească. Iar multe decizii ale individului au legătură cu spiritul practic, pe care tehnologia îl elimină.

      Cel mai instructiv e să vedeți comportamentul tinerilor care au crescut de la început cu sisteme de navigație. În urmă cu câteva săptămâni, veneam de la Cambridge la Nottingham cu un astfel de șofer și la un moment dat, după Peterborough, chiar a trebuit să-l întreb de ce mergem spre Wisbech, dacă Leicester e în direcție opusă. Nu avea nicio idee unde e unul și unde e celălalt și nici de ce sistemul de navigație insista să mergem spre Wisbech.

      A întors în al treilea sau al patrulea giratoriu, am mai mers vreo 10 mile în sens invers și abia după aceea s-a reconfigurat și navigația. În urmă cu câțiva ani am avut o experiență antologică, sistemul de navigație ajunsese la concluzia că sunt în Marea Irlandei, pe lângă insula Man, deși în realitate eram pe șosea, la vreo 20 de mile de Nottingham. Astfel de erori ridicole sunt ușor de depistat, dar erorile care pleacă de la situații plauzibile chiar nu le putem depista fără un minim de cunoștințe practice, pe care tocmai tehnologia ne-a împiedicat să le acumulăm.

      • Sigur, dar aceasta situatie nu este proprie epocii tehnologice.

        Sunt convins ca destui cai cadeau lati pe drum pentru ca stapanii lor uitau sa le dea de mancare in timpul lungilor calatorii.

        Errare humanum est. :-))

        Tehnologia nu a substituit nimic, ci a creat pur si simplu o alta lume, in care copiii se simt minunat si pe care noi o tot criticam. Mi-e teama insa ca o criticam pentru ca nu o intelegem. „Denial syndrom”.

        Solutia propusa de mine e simpla: sa ii intrebam pe copii ce fac si ce doresc. Si copiii sunt oameni. :-)

        • Nu criticăm tehnologia, tehnologia e minunată și se pot realiza lucruri remarcabile cu ajutorul ei. Niciodată nu o să fie prea multă tehnologie, va exista mereu ceva nou de realizat cu ajutorul ei. Dependența de tehnologie e problema și incapacitatea de a o înțelege, deși o folosim. Eu îmi port asambla oricând un PC cu care să ies pe Internet, numai din ce găsesc prin casă. Puștimea de azi ce face dacă pierde telefonul ? :)

        • În completare la postarea de mai sus: am văzut câteva hârți în ultimele câteva zeci de ani, așa că pot circula oricând fără sistem de navigație, după indicatoarele de pe șosea și după memorie. Am idee dacă Northampton e între Leeds și Londra sau invers. Dar unul care a crescut cu sistem de navigație e complet neajutorat fără. Dacă i-l iei, e ca și cum i-ai lua volanul :)

          Nu mă deranjează sistemul de navigație, îl folosesc oricând cu plăcere. 8 destinații din 10 le găsește magistral. Dar când mă lasă la 3 mile de destinație și zice că am ajuns, ar fi bine să mai am și altă ”muniție”, în afară de el :)

          • Da, problema e cum menținem echilibrul între tehnologie și învățare. De fapt și asta e o problemă, până la ce nivel ne sunt utile informațiile, ce merită reținut și ce nu. Pentru că sigur, acum înmulțirile de 6-7 cifre ( alea la care greșeam mereu în școală) le facem cu computerul . Totuși lucrul cu ele te familiarizează cu proprietățile numerelor ( în vremea copilăriei era un joc la televiziunea iugoslavă, cred că se numea „kviz, brojke i slova” la care se dădeau niște cifre aleatoare și un rezultat tot aleator, iar concurentul trebuia să găsească niște relații în așa fel încât să găsească rezultatul. Deveniserăm cu toții bunișori la asta; partea cu literele era mai grea că nu ne pricepeam la limba sârbă… ) La fel, înțeleg că marinarii încă mai învață să folosească sextantul, deși în 99% din cazuri folosesc GPS-ul. E o dilemă a lumii noastre și asta, ce date să ținem în „ram” și pe care să le lăsăm pe Wikipedia :)

            • Uneori cerințele școlii rămân arhaice, de exemplu piloții din aviația de pasageri mai învață și azi navigație după stele (cel puțin în Europa) deși dacă o să vă uitați la Boeing-urile vechi de la Blue Air, o să vedeți că ferestrele de deasupra din cockpit, cele care permiteau observarea stelelor, au fost de mult înlocuite cu bucăți de tablă nituite. Iar Boeing-urile noi de la Ryanair n-au avut niciodată acele ferestre. Dar la școală se învață și se dă examen.

          • For real… In urma cu cativa ani, proprietara casei in care locuiau in gazda cativa studenti romani era in pragul unui atac de panica pentru ca erau defecte cele 2 spalatorii care deserveau comunitatea (city of London, zona 4-5). Dupa ce i-au explicat cum vor folosi apa calda, detergetul si o sarma intinsa in curte pentru uscatul rufelor, timp 30 de minute doamna respectiva nu a articulat decat „amazing; what an idea”. Pe cei care folosesc smartphonul care sa afle rezultatul inmultirii lui 25 cu 6 ii consideram analfabeti functional, victimele tehnologiei sau victimele parintilor?

            • Nu știu ce să zic, la un moment dat se formează un fel de „nouă normalitate”; acum 200 de ani probabil nu ieșeam pe stradă dacă nu știam să folosesc sabia ( sau, în funcție de clasa socială, măcar o bâtă) :)
              Problema, referitor la învățământ, cred că este alta: creierul se bazează, din câte ne putem da seama, pe asociere, pe similitudine. Inovația și înțelegerea se bazează pe observarea faptelor și a relațiilor dintre ele. Adevărata problemă asta mi se pare: la un moment dat, bazându-ne pe instrumente, și în special pe Internet) bagajul de fapte pe care îl avem în minte se reduce și creierul nu mai are „material” de prelucrat, ceea ce ne-ar putea face mai puțin creativi și eventual mai puțin profunzi. Nu te mai poți întreba „ce-ar fi făcut Arhimede în situația asta”
              pentru că Arhimede e acum în Wikipedia, eu nu mai știu decât două vorbe despre el… Sigur, pe de altă parte volumul de cunoștințe la care am acces e neprețuit, dar trebuie cumva să te avânți în el, altfel e util doar punctual ( în sensul că dacă vreau să știu la ce distanță e steaua X sau orașul Y pot afla instantaneu) dar nu ajută la formarea asociațiilor pe care se bazează înțelegerea și cultura umană.

  17. domnule ing. mihai badici. am inteles ca sunteti tanar. documentul editat de dvs. este interesant si incurajator. felicitari ! unele comentarii insa, mi se par neadecvate. deaceea as vrea sa public documente editate de mine [le am pe google drive], sa vada comentatorii/detractori, cum a fost in scoala noastra acum vreo 80 de ani.
    dar nu stiu cum sa procedez pentru a le publica pe acest site. daca cineva vrea sa ma instruiasca, sau sa i le trimit ca atasamente la e-mail, rog sa ma contacteze.
    multumesc anticipat. [email protected]

    • Din păcate, tânăr nu sunt ( 52) . Cu comentariile…. fiecare vede lumea în felul său, nu are nimeni monopolul. Acum dumneavoastră puteți să răspundeți la ele, dacă observațiile sunt punctuale sau, de exemplu, puteți lua legătura cu redacția (vedeți pe link-ul de la contact) dacă materialul ar putea lua forma unui articol și considerați că ar fi interesant. Dacă varianta asta nu funcționează, eu v-aș recomanda formula unui blog personal.

      • multumesc pentru raspunsul prompt. mai aveti de tras inca pe atata, dar, cred ca nu ca pana acum. la „contact”, mi se da „e-mail: editor[at]contributors.ro”. incerc si nu obtin niciun contact. dealtfel, cred ca nu exista vreun e-mail fara @.

      • Stiam sa calculez radacina patrata prin metoda Newton dar cand am incercat sa o programez pe calculator am eshuat. Persevernt am cautat pe internet si am descoperit ca Heron din Alexandria stia si el sa calculeze radacina patrata si Arhimede tot radacina patrata a folosit-o cand a calculat Pi cu o precizie destul de buna. Prin metoda Heron diferita de metoda Newton an putut programa problema pe calculator si apoi am generalizat-o astfel incat programul poate acum rezolva orice ecuatie pana la gradul 5. Cine stie cate alte idei geniale nu au fost distruse prin arderea bibliotecii din Alexandria.

  18. Imi place sa citesc amintiri din copilarie…
    Cand adultii lasa sa se exprime copilul din ei, rezultatul este, mereu, inedit. instructiv, incantator! Atata vreme cat fluxul evenimentelor de relatat, uneori mare ca un tsunami, ii acapareaza atentia, adultul uita instinctiv de filtrul experientei sale ulterioare, lasand astfel copilul, care a fost o data, sa ne desfate cu autenticitatea trairilor lui. Ador!
    De aceea, n-as incheia o pagina de astfel de amintiri, cu o prea brusca revenire la prozaica realitate facuta din termopane si WC fara water…Tot charmul s-a destramat cand adultul ia locul copilului, nerezistand tentatiei de a ne face un pic de morala :)

  19. Scoala romaneasca de astazi, dle Badici, este decuplata de la realitatile societatii in care traim. In loc sa pregateasca elevul pentru viata, il pregateste pentru munca, la fel cum o facea si in perioada pe care dvs. o evocati cu nostalgie. Ca si cum doar prin munca poti obtine un venit destinat traiului. Ai terminat liceul?! Perfect! Uite aici o diploma de lucrator calificat care iti asigura un salariu! Ai terminat facultatea?! Uite aici o diploma de specialist care iti asigura tot un salariu dar mai mare. Ai terminat masteratul, doctoratul?! Super! Esti indreptatit sa primesti bani mai multi si functii si medalii si demnitati. Cam asa se vede societatea prin ochii daltonisti ai scolii romanesti…

    Realitatea e ca poti obtine venituri licite si prin alte mijloace. De exemplu, prin antreprenoriat! Aici banii obtinuti nu sunt expresia muncii depuse ci a profitului obtinut. Tot in Romania poti obtine venituri fara sa faci absolut nimic: se cheama ajutor social. Foarte legal si asta.

    Intrebarea e: la ce ajuta cunostiintele dobandite in scoala?! Cand elevul vede realitatea cotidiana si se uita la ceea ce-i ofera scoala, normal ca apare dezinteresul pentru cunoastere, in general.
    In alta ordine de idei, nici locul de munca nu mai e sigur, cum era inainte de ’89. Azi poti fi toba de carte si sa nu ai ce pune pe masa.
    Si cand mai vezi tot felul de agramati pe la TV cum o fac pe premierii…. chiar iti vine sa iesi la drumul mare sa dai in cap, ca oricum in parlament se dau legi pentru infractori, nu?!

    • Nu știu ce să zic… într-un fel ar fi relativ ok să optimizezi „cazul comun” cum s-ar zice în inginerie. Adică, având în vedere că un antreprenor trebuie să aibă și el în medie , să zicem, 20 de angajați înseamnă că școala trebuie să producă de 20 de ori mai mulți „angajați” decât „antreprenori”. ( dar una din probleme e că la terminarea liceului nu primești acea diplomă de care ziceți, s-a … abramburit :) ) . Sigur că sunt nostalgic după anii copilăriei, dar nu și după regimul politic respectiv, mai mult am vrut să povestesc despre lucrurile care m-au modelat pe mine, prin contrast cu cele care nu m-au schimbat nici cu o iotă…
      Nu știu dacă problema școlii e că e rămasă în urmă ( școala nu va putea niciodată oferi fix informațiile care „se cer” fie și din cauză că ar trebui să știe azi ce se va cere mâine) . Cred că problema școlii nostre e tocmai că nu oferă acel conținut care face omul să fie om, care îl învață să se autoevalueze, care îl învață să își caute singur informația, care îl învață cum să evolueze. Vedeți și dvs, nu mai sunt microbist dar am citit acum de juniorul care a dat gol cu Ucraina și și-a dat tricoul jos, fiind astfel eliminat…., iată pe viu cam ce lipsește școlii noastre, să formeze un caracter în respectul regulilor ( măcar la jocul pe care îl joacă) nu matematica sau programarea în C e aici problema….

  20. Scoala nu trebuie sa produca nici „antreprenori” si nici „angajati” (probabil nu m-am facut inteles).
    Trebuie sa produca ceea ce numiti dvs. „oameni care sunt oameni”, adica sa pregateasca elevul pentru viata, nu pentru altceva. Nu trebuie sa decida scoala apriori ce trebuie sa faca puiul de om, cand se face om mare (angajat sau angajator, in speta) ci sa-l ajute sa aleaga in cunostinta de cauza ce i se potriveste mai bine.

    PS: sunt si oameni care nu sunt nici angajati, nici angajatori (calugari, voluntari, asistati social, etc. etc.)

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Badici
Mihai Badici
Absolvent al Facultății de Electronică si Telecomunicații București ( 1991) Administrator de sistem cu peste zece ani de experiență cu specializari in sisteme de stocare si securitatea datelor. De asemenea a absolvit in 1996 Facultatea de Litere la Universitatea Bucuresti. In prezent, consultant IT independent, colaboreaza pe mai multe proiecte legate de infrastructura de date.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro