joi, martie 28, 2024

Și acum despre frică. Valiza lui N. Steinhardt

Suntem în 1959, în decembrie. În câteva zile va fi Anul Nou. Toți membrii lotului Noica – Pillat au fost arestați. Doar unul e încă afară: N. Steinhardt. Securitatea l-a distribuit în alt rol. Va fi martorul acuzării. I se cere să depună mărturie împotriva prietenilor săi, unii dintre ei foști simpatizanți legionari. Se merge, așadar, la sigur. Evreul nu va alege, prostește, să intre în boxa acuzaților alături de cei deja inculpați. Mai mult ca sigur că se va alătura acuzatorului, înfundându-i.

Povestea tatălui

Când citești în Jurnalul fericirii[1] cum s-au petrecut lucrurile, îți vine să spui că personajul principal al cărții este nu Nicu Steinhardt, ci tatăl lui. Care are 82 de ani, o pensie mică de tot și stă într-o garsonieră amărâtă (pe strada Ion Ghica nr. 3) cu fiul său. La vârsta asta se cam numără zilele. Oricum, nu-ți e indiferent cum vor arăta ele. Anchetatorii de la Securitate pe asta se și bazaseră. N-o să aibă cum, ovreiașul nostru, să-și lase tatăl singur, alegând închisoarea! („Gândește-te! Când ai să ieși, tatăl tău n-o să mai fie. Nu poți să-l părăsești pe bătrân! Nu poți să-l lași să moară ca un câine!”)

Povestea ia însă o întorsătură neașteptată. Tatăl lui Nicu Steinhardt nu încape în grila psihologică a celor de la Securitate. Pe 31 decembrie 1959 la ora 8 dimineața, fiul său fusese chemat la sediul din Calea Plevnei nr. 145[2]. Era într-o joi. Când, cu o zi înainte, vine citația de chemare, Nicu Steinhardt nu e acasă și cel care semnează de primire e tatăl său. Nu-i arată fiului hârtia de îndată ce acesta se întoarce acasă, cum ar fi făcut pesemne, plângând și căinindu-și copilul, mai toți părinții din lume. O pune deocamdată deoparte, se poartă normal, se gândește să-și lase băiatul să doarmă noaptea liniștit și-l trezește a doua zi devreme, arătându-i hârtia și spunându-i cum crede el că va trebui să se poarte. Și anume: să-și ia cu el valiza cu câteva lucruri. Să fie pregătit pentru arestare. Trebuie să-i facă pe securiști să înțeleagă de la bun început că nu încape negociere: nu va fi martor al acuzării, nu-și va trăda prietenii. Fiul face întocmai. (,,Am cu mine valijoara, în buzunar câteva tablete de vitamina C și de piramidon și o carte groasă.[3]”)

„De ce ai venit cu valiza?”, îl întreabă anchetatorii. „Nu vrea nimeni să te aresteze. Ai fost chemat doar în calitate de martor.” Va trebui doar să spună despre cei deja arestați că, în prezența lui, au purtat „discuții dușmănoase”. Că au complotat „împotriva orânduirii de stat”. Atâta tot. A, dacă refuză s-o facă, e altceva! Dar nici unul dintre anchetatori nu crede că ar putea să refuze. În joc e viața „bătrânului”: n-o să-și lase tatăl, la cei 82 de ani, să moară acasă, singur, „ca un câine”. „N-o să mai apuce să te vadă. Când ai să ieși tu, el n-o să mai fie.”

După opt ore de discuții, Nicu Steinhardt tot n-a semnat  declarația în forma în care i se cere. La ora 4 după-amiază e lăsat să plece. Începe Anul Nou. I se dă timp de gândire până luni. Are trei zile să se hotărască. De el depinde dacă acesta va fi ultimul revelion petrecut cu tatăl său.

Ce face „bătrânul” odată fiul revenit acasă? Îl beștelește:

„Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule? Le-ai dat impresia că șovăi, că poate să încapă și posibilitatea să-ți trădezi prietenii. În afaceri, când spui lăsați-mă să mă gândesc înseamnă că ai și acceptat. Pentru nimic în lume să nu primești a fi martor al acuzării”.

Fiul îi răspunde. Îi spune cât de teribilă e închisoarea, că el, tatăl lui, e bătrân și că va rămâne singur cu o pensie mică. Îi spune că „perspectiva închisorii, a suferinței și, pe deasupra, gândul la nenorocirea lui” – îl îngrozesc. Și iată răspunsul tatălui:

„E adevărat, zice tata, că vei avea zile foarte grele. Dar nopțile le vei avea liniștite, vei dormi bine. Pe când dacă accepți să fii martor al acuzării, vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopțile vor fi îngrozitoare. N-o să mai poți închide un ochi. O să trebuiască să trăiești numai cu somnifere și calmante; abrutizat și moțăind toată ziua, iar noaptea chinuitor de treaz. O să te perpelești ca un nebun. Cată-ți de treabă. Hai, nu mai ezita. Trebuie să faci închisoare. Mi se rupe și mie inima, dar n-ai încotro, de altfel, chiar dacă apari acum ca martor al acuzării, nu fi prost, după șase luni tot te ia. E sigur. […] Și în astea trei zile care ne rămân să nu-mi vorbești nici un cuvânt despre proces, Securitate, închisoare. Vreau să le petrecem împreună, plăcut și liniștit.”

Vine dimineața zilei de luni. Valiza e pregătită, lângă ușă. Bătrânul, „în pijama, mititel, grăsun, voios, e numai zâmbete și-mi dă sfaturi ultime, ca antrenorul înainte de meci”:

„Ți-au spus să nu mă lași să mor ca un câine? Ei bine, dacă-i vorba așa, n-am să mor deloc. Te aștept. Și vezi să nu mă faci de râs. Să nu fii jidan fricos și să nu te caci în pantaloni.”

După alte opt ore de anchetă, refuzând statutul de martor al acuzării, Steinhardt e arestat.

Dacă i-a fost frică, știind ce-l așteaptă? Steinhardt povestește că, în luna decembrie a acelui an, 1959, bănuind iminența arestării, așteptând în fiecare zi să fie „luat”, a trăit frica în valuri.

„Mi-e frică (o frică bine înfiptă în tot trupul) și de mai mult. Mi-e teribil de frică, nici nu știam cât de fricos sunt. E o descoperire groaznică, și nu-i văd leac. Mi-e frică, asta e, total, intru în frică așa cum ar intra cineva într-un costum de scafandru. Sunt totuși în stare – încă în stare – s-o stăpânesc, s-o ascund. Încă nu-mi clănțăne dinții, încă nu-s livid, încă nu vărs fiere verde.”

Și acum despre frică

Câtă vreme suntem zidiți în biologia instinctelor, suntem ceea ce în mod natural suntem: animale. Saltul către umanitatea din noi se produce în urma unor dispute și a unor negocieri pe care fiecare individ le duce cu substratul lui pulsional. Și asta mai ales după ce, în istoria civilizației, a apărut un „loc” specializat pentru purtarea acestor negocieri: conștiința morală.[4] Civilizația este instalarea în transfigurarea instinctelor, trecerea lor prin baia cuvintelor și reformularea lor în acel „loc spiritual” care până la om nu existase. În actuala fază de evoluție, ducem pesemne această bătălie și purtăm aceste negocieri toată viața și, fără să ne dăm neapărat seama, basculăm mai tot timpul între ipostaza animalității moștenite și a umanității dobândite. Dar, de perceput, nu percepem cu adevărat bătălia decât atunci când suntem împinși în situații-limită. Acolo e verificată fibra umană a fiecăruia dintre noi. Acolo, „molecula morală”. Acolo se poartă lupta dintre diavol și înger, acolo se separă eroul, sfântul și aristocratul de poltron, de căzătură, de lichea. Și, în mod firesc, pentru că stratul de civilizație e mai subțire decât cel animal, pentru că primul n-a avut timp, în scurtul timp al istoriei, să se bătătorească, în situațiile-limită învinge de obicei zoologia. Atunci parcurgem fulgerător, de-a-ndăratelea, câteva zeci de mii de ani de evoluție. Și pe cât de greu urcăm treptele civilizației, pe atât de repede putem evada din ea și redeveni „instinct pur”.

Dacă, dintre instinctele pe care le consider fundamentale și care sunt dovada clara a animalității noastre, nevoia de hrană se poate umaniza prin gastronomie, dacă instinctul sexual se poate umaniza prin erotizare și iubire, cum se poate umaniza frica? Nu este oare frica singurul instinct pur animalic, singurul ireductibil?

„Splendoarea” fricii constă în faptul că ne dă identitatea. Suntem, în măsura în care ne este frică. Pentru că în frică suntem confruntați cu posibilitatea de a nu mai fi, ne descoperim din plin ca fiind. Abia în fața perspectivei că nu voi mai fi îmi iau în brațe eul. Frica îi trasează acestuia conturul. Am nevoie de contracția de ființă pe care o obțin prin frică (în frică mă adun în mine), pentru a afla cât de mult sunt. Concluzia e că frica mă face neliber, de vreme ce ea mă ține agățat de viață și de ființa mea. Frica e capitalul meu de ființă șantajabilă. Din pricina ei se poate face cu mine orice. Prin frică aflu că-mi port ființa ca pe suprema povară a vieții. Instinctul fricii îmi spune că viața e bunul meu cel mai de preț și că, pentru ea, trebuie să fac orice. Din faldurile fricii se iscă „instinctul de conservare”. Vrând-nevrând, câtă vreme vreau să trăiesc, sunt, astfel, la cheremul ei. Sunt condamnat la frică.

Dar ce lucru straniu! De aici rezultă, potrivit unei logici severe, că, pentru a mă elibera de frică și a deveni cu adevărat liber, puternic și curajos, trebuie să pot ca în orice clipă să mor. „Frica liberă” este frică învinsă și, de aceea, în mod esențial, curaj. Curajul este mersul prin frică înspre faptul de a fi liber.[5] Dar e cu putință, de pe teritoriul animalității mele, și temeinic înfipt în ființă cum sunt, un asemenea lucru?

Luni, 4 ianuarie 1960, când Steinhardt își ia valiza și se duce la anchetă cu gândul că se află de-acum pe drumul închisorii, al suferinței și al morții, el realizează că a început să negocieze cu frica. Steinhardt duce cu el, în valiza lui, frica și curajul. El află că  negocierea care a început, ca să aibă ca rezultat preschimbarea fricii în curaj și neatârnare, trebuie să sfârșească cu învățarea morții. Dacă frica te ține cu orice preț lipit de viață, eliberarea de ea și curajul de a hotărî singur ceea ce urmează să faci presupun familiarizarea cu neființa ta.

Steinhardt studiase dreptul și cel mai aproape se simțise de dreptul constituțional. Nu obținuse oare omul, prin această ramură a jurisdicției, „știința garantării libertății”? Nu suprimase oare civilizația, printr-un construct social, frica animalică? De ce ar mai fi nevoie ca, în vederea libertății, să înveți în orice clipă să mori, de vreme ce în societățile civilizate viața ta și libertățile tale ca individ sunt apărate și garantate de societatea în care trăiești? De ce, de vreme ce există „dreptul constituțional”?

De ce? Pentru că aceste drepturi și libertăți nu sunt consfințite în istorie în chip etern. Pentru că fiecare regim politic schimbă din mers, potrivit axiomelor lui, noțiunea de drept și dreptate și pentru că ceea ce azi te apără, mâine te poate incrimina și ucide „la adăpostul legii”. Pentru că poliția poate să se transforme, de la un regim la altul, în „poliția pentru oameni cumsecade”. De aceea, individul care vrea cu orice preț să fie liber trebuie să obțină libertatea pe cont propriu, dincolo de istorie, de legi și de „dreptul constituțional”, el singur față în față cu Dumnezeu, cu conștiința lui morală, cu viața și cu moartea lui. Care este așadar garantul suprem al libertății noastre și, astfel, „taina finală a dreptului constituțional”? „Curajul fizic în fața morții”, răspunde  Steinhardt. Dacă, potrivit vorbei lui Camus, „temeiul dictaturii e o fantasmă: frica”, atunci înfrângerea oricărei dictaturi echivalează cu subminarea acestei fantasme. Jurnalul fericirii se deschide cu un „testament politic” în centrul căruia se află „soluția lui Soljenițîn”:

„Ea constă, pentru oricine pășește peste pragul Securității sau altui organ de anchetă, în a-și spune cu hotărâre: în clipa asta chiar mor. Îi este permis a-și vorbi consolându-se: păcat de tinerețele ori vai de bătrânețele mele, de nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul ori de bunurile ori de puterea mea, de iubita mea, de vinurile pe care n-am să le mai beau, de cărțile pe care n-am să le mai citesc, de plimbările pe care n-am să le mai fac, de muzica pe care n-am să o mai ascult etc. etc. etc. Dar ceva e sigur și ireparabil: de-acum încolo sunt un om mort.

Dacă așa gândește, neșovăitor, insul e salvat. Nu i se mai poate face nimic. Nu mai are cu ce fi amenințat, șantajat, amăgit, îmbrobodit. De vreme ce se consideră mort, nimic nu-l mai sperie, nimic nu-l mai îmbrobodește, atrage, ațâță. Nu mai poate fi amorsat. Nu mai are – fiindcă nu mai speră, fiindcă a ieșit din lume – după ce jindui, ce păstra sau redobândi, pe ce își vinde sufletul, onoarea. Nu mai există moneda în care să-i poată fi achitat prețul trădării.”

Ecuația, așadar, e simplă: Unui om care „moare de frică” poți să-i faci orice. Unuia care a învins frica nu mai poți să-i faci nimic. Dar cum poți ajunge să învingi frica, dincolo de vorbe mari, soluții, imbolduri și teorii? Cum, când ești singur față-n față cu călăul și cu tehnicile lui de schingiuire? Sau cu memoria tuturor suferințelor pe care oamenii, deveniți de la o clipă la alta șobolani sadici, au știut să și le inducă unii altora de-a lungul istoriei lumii?

Dincolo de frică

Pentru a învinge frica, Steinhardt s-a refugiat „la umbra crucii”, „a celui mai teribil instrument de tortură”, iar Jurnalul fericirii este, poate, cea mai minunată pledoarie făcută în modernitate pentru înălțarea morală a omului pe spezele credinței. Steinhardt s-a ținut strâns, cu forța pe care i-o dă neofitului convertirea sa, de imaginea lui Isus. (Dacă El a făcut-o, și-a spus, trebuie, stând cu ochii țintă la El, s-o pot face și eu.) S-a lăsat, așadar, dat cu capul de pereți și călcat de cizmele locotenentului-major Onea, pus pe rangă de maiorul Jack Simon, care-i spune la fiecare anchetă că un „ovrei legionar” n-are cum rămâne în viață și că-l va omorî cu mâna lui.

Dar ce faci dacă se întâmplă să nu ai harul credinței, care, prin chiar esența lui, este „selectiv”? Recent, mi-au căzut în mână interviurile făcute, la 50 de ani de la eliberare, cu ultimii supraviețuitori ai închisorilor comuniste de la noi.[6] Două fragmente m-au ajutat să înțeleg ce-nseamnă bătălia pentru rămânerea în umanitate prin simpla încordare a fibrei morale:

„Nu aș putea spune că rezistam prin rugăciune, nu am fost o fire așa religioasă… Rezistai pentru că te credeai pe o linie dreaptă, iar ei niște ticăloși.” (Inocențiu Glodeanu, Cluj)

„În detenție, există un moment, pentru fiecare există un moment pe care, dacă îl depășești, reziști, e bine. Și momentul acela este momentul în care simți că te transformi din om în animal, când îți dai seama că tu ești nimeni: dacă vor să-ți dea să mănânci, bine, dacă nu, nu. Dacă vor să te lase la toaletă, bine, dacă nu, faci pe tine și gata. Nu poți să te culci când vrei tu, nimic nu poți să faci. Nimic nu mai poți să faci, nu mai ești om.

Momentul acela trebuie depășit. Este înfiorător de greu. Atunci îți ascuți toate simțurile, îți antrenezi voința cât mai mult, ca să ieși teafăr de acolo. Noi eram tineri, la 19 ani altfel reziști, aveam un soi de a ne mândri, eram un soi de eroi.” (Aurora Dumitrescu, București)

„…momentul în care simți că te transformi din om în animal. Momentul acela trebuie depășit.” Și cum poate fi depășit? „Rezistai pentru că te credeai pe o linie dreaptă, iar ei niște ticăloși.” Asta e tot.

În căutarea unui posibil maestru spiritual

M-am întrebat de mai multe ori de-a lungul vieții ce-nseamnă în fond un maestru spiritual. Cel care te trage de partea spiritului, învățându-te disprețul cărnii? Cel care te-nvață retragerea din lume? Asceza? Ieșirea din iluzie? Pregătirea pentru moarte? Sau cel care te-nvață cum e cuviincios să trăiești?

Pe cine, citind Jurnalul fericirii, s-ar cuveni să-l alegi ca maestru spiritual?  Pe tată sau pe fiu? N-am spus oare, la începutul acestor pagini, că în fond tatăl este personajul principal al cărții? Cauza ei eficientă? Bătrânul acesta – care își  pusese fiul să-și facă valiza pentru închisoare, care îi promisese că-l va aștepta și că nu are de gând să moară până la întoarcerea lui, care îl însoțise până la ușă cu zâmbetul pe buze –, rămas singur acasă și-a pierdut somnul și ani de zile a bătut la toate porțile în speranța că ar putea să-și scoată mai devreme copilul din detenție.

Pe fiu însă l-aș alege pentru că a putut să intre în acel rol – în acel formidabil proiect moral – în care îl distribuise tatăl său. Și pentru că apoi a știut să descrie cum l-a jucat.  Jurnalul fericirii, pe care îl așez în vârful cărților scrise după război în România, este cartea cu densitate existențială maximă din cultura română. Este, până la urmă, o carte despre caracter.[7] Oricine o citește înțelege că, la răscrucile vieții, umanitatea din noi nu rămâne întreagă decât dacă suntem apți să pierdem confortul de dragul păstrării conștiinței. Că trebuie, la o adică, „să ne așternem de moarte” nu pentru că nu ne place viața, ci pentru că s-ar putea, în mai mare măsură, să nu ne placă s-o trăim oricum.

Dar ce greu e să faci pasul de la cuvinte la puterea de a trăi pe măsura lor! Și cine – sau ce anume din tine – îți garantează că dincolo de ceea ce-ți propui (tu însuți mișcat de măreția gândului tău), când vine ceasul, vei fi în stare să-l faci? De aceea, cea mai grea și mai utilă meserie, spune Steinhardt în miezul cărții sale, este „meseria de om în lume”[8]. Poate că asta e partitura spiritului și poate că asta te învață un maestru spiritual: cum să atingi acel grad de spiritualizare a cărnii care să te facă să câștigi în disputa cu cel mai teribil instict: instinctul fricii. Să ne pregătim, așadar, prieteni dragi! Priviți în jur: nu vi se pare că oricând, până în ultima clipă, viața, în neașteptatul ei, ne poate cere să dăm bătălia?  Iar în ultima clipă, în mod sigur?

_____________________________________

[1] Toate citatele din text provin din ediția publicată la Editura Dacia, Cluj, 1991, îngrijită de Virgil Ciomoș

[2] George Ardeleanu, în monografia pe care i-o dedică lui Steinhardt (N. Steinhardt și paradoxurile libertății, București, Humanitas, 2009) indică această adresă, în vreme ce Steinhardt, în ediția citată a Jurnalului, vorbește de strada învecinată, Ștefan Furtună.

[3] Propoziția aceasta se află, în ediția citată, la pagina 45. M-am amuzat să descopăr că într-un târziu, peste mai bine de 200 de pagini (la p. 272), Steinhardt dă titlul „cărții groase”: „Henri Bremond în Istoria literară a sentimentului religios în Franța (volumul IV – secolul al XVII-lea – îl luasem cu mine la Securitate la primul interogatoriu)…”

[4] Primul „document” care atestă apariția conștiinței morale se află în Vechiul Testament (2 Samuel / 2 Regi 12, 1-15), în povestea „recunoașterii păcatului lui David”. Poftind la Batșeba, nevasta comandantului său de oști Urie Hititul, regele David face în așa fel încât acesta să fie omorât în luptă. După care o ia pe Batșeba de nevasă. Pus de către profetul Natan în fața faptei sale, David își recunoaște ticăloșia, se căiește și-i cere Domnului iertare.

[5] Am dezvoltat pe larg această temă în capitolul Frica și libertatea din cartea  Despre limită.

[6] Anca Ștef și Raul Ștef, Mărturii, în curs de apariție la editura Humanitas

[7] „Încep să-mi dau seama că numai caracterul importă. Convingerea politică, părerile filozofice, originea socială, credinţa religioasă nu sunt decât accidente: numai caracterul rămâne după filtrările produse în anii de puşcărie ori de viaţă…“

[8] „Prieteni dragi, dacă vreți să vă pregătiți pentru viață și să nu aveți surprize, bune sunt studiile, bună e ingineria și mai bună meseria – brățară de aur – , bune-s tehnica dentară și sudura, bune limbile străine și biblioteconomia […], dar cea mai temeinică pregătire este studiul Calvarului și al Golgotei. Asta e școala practică și tehnică, asta e adevărata școală profesională a meseriei de om în lume.”

Distribuie acest articol

117 COMENTARII

  1. O singura întrebare:
    Cum a fost pentru dumneavoastră sfârșitul anului 1959 /începutul anului 1960, domnule Liiceanu? Cum vedeți cu ochii mintii de astăzi ceea ce ați trăit atunci?

    • Vara 1952 . Mama mea, vaduva de razboi , vine speriata de la o vizita a unei sotii de aviator , fost coleg supravietuitor tatalui meu . Acesta fusese cu cateva zile in urma arestat in urma unei perchezitii pt. vina de a fi avut in biblioteca ,,Memoriile Generalului Averescu” ,Cum prin lada de campanie a tatalui meu se gasea aceasta carte (2 vol) si necunoscand ce era ,,subversiv” , in miezul zilei pt. a nu se observa fumul a ars aproape o jumatate m.cub de carti , printre care o mica colectie ,,Aeronautica Romana ” , iar una dintre ele imi aduc aminte , includea numarul cu ,,S-a stins din viata Regina tuturor Romanilor ”
      Ma incearca presentimentul repetarii acestor evenimente (v. campania Andrei Plesu Cartarescu, desfiintarea TV Cultural s.a.)

      • Multumesc pentru amabilitatea dvs.
        Perioada aceea de timp a fost caracterizata de frica ( asa cum dealtfel se face referire in titlul articolului – „Si acum despre frica”).
        Multa frica.
        Nu am vazut in literatura romana nici o decriere cat de cat exhaustiva a ceea ce s-a intamplat, cel putin ca relatare recenta.
        Acest articol al domnului Liiceanu este , cred, singular si evident cat se poate de binevenit.

  2. multumesc ca ne-ati adus aminte de niste pagini frumoase si de niste lectii importante.

    totusi, eu nu prea vad cum se impaca animalitatea mostenita si „zeci de mii de ani de evoluție”, pe de o parte, cu „cea mai minunată pledoarie făcută în modernitate pentru înălțarea morală a omului pe spezele credinței” si cu „acel grad de spiritualizare a cărnii”, pe de alta parte.

  3. Vă mulţumesc, Maestre! Un articol splendid care mi-a insuflat dorinţa de a nu mai amâna citirea Jurnalului. Şi nu numai, căci mi-aţi readus în prim-planul memoriei toate mărturiile citite despre iadul închisorilor comuniste, care nu au reuşit să producă „omul nou” în accepţiunea ideologilor de atunci, dar au evidenţiat animale şi Oameni.
    Vă doresc multă sănătate şi spor la scris.

  4. Foarte frumos spus; parca am recitit „Jurnalul fericirii” si ceva pe deasupra.
    Unei singure formulari am a ma „impotrivi”:
    – „acolo se separă eroul, sfântul și aristocratul de poltron, de căzătură, de lichea”.
    Istoria cunoaste destui „aristocrati” drept „poltroni, cazaturi si lichele”.
    (Dupa un proverb american (din memorie): poti fi un mare om de stiinta, dar totodata si o mare lichea”.)

    • Poate ca acest cuvant a fost folosit tinand seama de o analogie facuta de insusi Nicolae Steinhardt:
      “Situatia de srestin e tot una cu statutul de aristocrat.
      De ce?Pentru ca isi are temeiul in cele mai ,senoriale’ insusiri:libertatea si increderea.
      Ce este nobilul si feudalul?Mai presus de toate orice om liber.
      Ce inseamna credinta?Incredere in Domnul, desi lumea e rea, in ciuda nedreptatii, in pofida josniciei, cu toate ca de pretutindeni nu vin decat semnale negative.”

  5. ”Sa nu ma tem. Frica ucide mintea. Frica este moartea marunta, purtatoarea desfiintarii totale. Voi infrunta frica. O voi lasa sa treaca peste mine, prin mine. Si, dupa ce va fi trecut, imi voi intoarce ochiul interior si voi privi in urma ei. Pe unde a trecut frica, nu va mai fi nimic. Voi ramane doar eu.”

    Frank Herbert – Litania impotriva fricii – DUNE

  6. exceptional articolul. mă gândesc cât de GROAZNIC a putut fi pentru toţi adevăraţii oameni acea perioadă şi cât de mărunţi de simţim faţă de ei. Ar trebui să facem mai mult pentru cei care au rămas.

  7. Totusi, nu credeti, domnule Profesor, ca umanizarea fricii este curajul; ca frica poate fi canalizata sau redefinita in asa fel incat sa devina curaj? Acest lucru este evident in sfaturile tatalui catre fiu si in care frica este redefinita in termeni morali, ai remuscarii si dispretului de sine. De aceea devine curaj. Situatia devine similara odata supus batailor si torturii cand cel torturat are revelatia adevarului grait de Isus pe cruce atunci cand il invoca pe Tatal. Frica de neant si necredinta, de neadevar si ipocrizie, de neimplinire a vrerii Domnului – nu reprezinta aceste lucruri curajul?

  8. Excelent articolul si felicitari! Sunt dubitativ la rolul varstei in procesul decizional de acceptare a sentintei. La 19 ani nu stiu la ce vinuri, calatorii, carti un tanar se poate gandi in mod realist si nu idealist. Tineretea e plina de idealuri ( si teribilisme) care iti dau puterea sa infrunti sistemul opresiv. Moartea e ceva abstract, ceva nepalpabil, ceva ce nu intra in balanta procesului decizional.

    Mai dramatic si in mod paradoxal linistitor pt fiinta umana e clipa din gradina Ghetsimani cand Iisus cere Tatului sa inlature paharul de la El. Nu stim ce raspuns (incurajare, indrumare spirituala) a primit, dar in mod cert acela e momentul ce ne arata ca Fiul e si parte omeneasca si nu numai dumnezeiasca, ca alegerea ‘nuntii’ de care Iisus e constient (asta e diferenta intre 33 vs 19) e grea si pana si el cere inlaturarea ei, ca povara alegerii in momentul culminant ar putea fi coplesitoare pentru o singura fiinta chiar jumatate dumnezeiasca. Ceea ce e poate linistitor pentru om este aceasta constientizare a faptului ca decizia intre acceptare si refuz este grea si pentru Fiu si numai pt un om de rand si ca ezitarile sunt poate chiar firesti.

  9. Oscar Steinhardt, tatal autorului, a fost un om care primise o anumita educatie. De caracter nu mai spun. Insasi faptul ca a luptat pe front in primul razboi mondial spune multe.
    Sa stiti ca nu a fost un caz izolat. Generatia educata la inceputul secolului XIX (nu in intregime, desigur, au fost si atunci destule uscaturi) a fost crescuta pe baze morale mult mai riguroase decat cele de astazi. Respectul pe care il resimtea Nicolae Steinhardt fata de tata este similar cu respectul pe care mi-l impunea mie bunicul meu, nascut in 1915. Acei oameni nu se impuneau prin constrangere, ci prin faptul ca insasi viata lor reprezenta o marturie a principiilor pe care au incercat sa ni le transmita.

  10. Multumesc!

    Gasesc ca este absolut minunat.

    Realitate bate orice poveste – realitatea povestita se poate transforma intr-o poveste puternica cum este si acest eseu – mii de multumiri pentru ca au fost aduse in fata ochilor mei toate acestea.

    Pentru mine lectia de viata care mi-a pus serios pe ganduri este legata de evenimentele din Dec. 1989. M-am intrebat daca as fi putut trece cu tancul peste oameni sau sa trag cu arma impotriva celor se adunasera sa demonstreze pentru un altceva. Raspunsurile au fost clare – NU! Si urmatoarea intrebarea a fost:”Ce as fi facut in locul celor de atunci?” Intrebarea m-a obsedat mult timp si cu adevarat m-a impulsionat sa caut sa gasesc o rezolvare si o fundamentare pentru imaginatele mele solutii…

    Ierarhiile si sistemele merita si trebuie sa fie respectate daca si numai daca respecta principiile si valorile, daca respecta demnitatea umana. Altfel acestea pot deveni instrumente de oprimare/ tortura – practic indreptate impotriva oamenilor pe care ar trebui sa ii serveasca – si deci trebuie de indata schimbate – pe cai legale sau, daca nu se poate altfel, prin forta

    • poate va pot ajuta eu,relativ la 89;intii cei care au omorit:si au aparat patria care era atacata de elemente destabilizatoare(vezi tradatorul Tokes,ha ha),nu sint sigur dar in afara invatzamintelor partidului,posibil in acele zile sa le fi fost afectata si altfel judecata!?apoi,nu uitatzi ca in spatele soldatzilor se afla ofitzerii,aceshtia si mai bine pregatitzi politic si interesatzi material,ha,ha,care nu i asha au pistoale care se pot descarca in soldatzii care nu respecta ordinul.
      dar astea sint imagini din focul bataliei;mai interesante sint activitatzile comunistilor in spatele frontului.shtitzi,romanica are azi multzi ieroi.astora nu le a fost frica,ha ha

  11. ce multa zoologie este in romanica si ce putzina umanitate;altfel n ar exista peste 4 milioane…
    ´citind´´Pentru că fiecare regim politic schimbă din mers, potrivit axiomelor lui, noțiunea de drept și dreptate și pentru că ceea ce azi te apără, mâine te poate incrimina și ucide „la adăpostul legii”. mi a venit in minte visinescu poate chiar minerii !!?,iar cei cu adevarat responsabili sint ´´de onoare´´ !! ha ha

  12. Domnule Liiceanu, dumneavoastra ce ati fi ales? Sa va invingeti frica si sa faceti puscarie, sau sa nu va invingeti frica si sa va tradati prietenii? Sau, mai corect spus: ati fi avut in dumneavoastra suficient curaj incat sa va invingeti frica?
    Frica este un sentiment profund omenesc. Cei care tradeaza din frica pura sunt de inteles (a nu se citi de scuzat!), pentru ca pur si simplu, unii oameni sunt mai slabi de inger. Dupa parerea mea, lichelele adevarate sunt cei care tradeaza fara nicio remuscare, din interes, ca sa obtina o functie, un avantaj. Cei care nu au ninic sfant in ei. Cei care calca pe cadavre. Pentru mine acestia sunt de neinteles, pentru ca pur si simplu nu pot sa pricep care sunt resorturile care determina o fiinta umana sa paraseasca teritoriul unei minime morale? Care este oare „logica” turnatorilor, a calailor, a tortionarilor? Nimeni nu a reusit pana acum sa ma faca sa gasesc raspunsul la aceste intrebari.
    Asadar, pana nu ne aflam in situatia limita in care suntem pusi in fata fricii in stare pura, e extrem de dificil de construit scenarii despre cum am reactiona noi, cei care nu calcam pe cadavre. Daca cineva m-ar intreba cum as fi ractionat eu, raspunsul meu sincer ar fi : Sa ma fereasca Dumnezeu sa fiu pus intr-o astfel de dilema morala!

    • E o intrebare puerila si un potential raspuns ar fi la fel de pueril. In aceste cazuri conteaza doar fapta, ce ai facut, confruntat fiind cu situatia. Daca-urile … se sparg fara ecou de zidul realitatii.

    • Ce ar fi ales? Cred ca asta e si esenta textului: nimeni nu poate spune ce ar alege pana nu este efectiv pus sa aleaga. Toti suntem buni la nivel declarativ, dar in realitate suntem definiti de suma alegerilor noastre.

    • Intrebari, judecati si dileme firesti.
      Doresc sa supun atentie Dvs. o poveste strict imaginara.
      Sa presupunem ca un om nu a fost invatat sa folosesca furculita. El nu are nevoie de furculita.
      Pentru el furculita e un nonsens. Acest om mananca cu mana si i se pare normal si bine asa.
      Sa ne imaginam ca acel om este invitat la o masa festiva. El va manca cu mana iar ceilalti vor manca cu furculita. Fireste ca vor fi manifeste sau nu, sentimente de animozitate de ambele parti. Se poate ajunge la jigniri si cu un pic de imaginative, chiar la bataie.
      Dece ? Pentru ca nici unul nu accepta situatie celuilalt si asta pentru ca nici unul nu-si poate imagina cum de, celalalt face ce face.
      Care-I Solutia? Nici una. Inteleptul va accepta situatia celuilalt. Neinteleptul va da cu pumnul in masa.
      Ca sa concluzionam:
      1.Daca nu ai fost invatat sa mananci cu furculita nu vei avea nevoie de ea.
      2.Daca vai fi invitat intr-o societate unde se mananca cu furculita, vei fi condamnat sau tu ii vei condamna pe ceilalti..

      Intrebati cum de se poate ca unii si altii sa face atocitatile pe care le-au facu fara sa aiba insomnia noaptea. Raspunsul este evident.

      • Nu cred ca tine de invatare si/sau de societate…

        Cred ca exista o regula simpla:
        Este bine sa te uiti la tine si sa te intrebi daca ceea ce faci tu, ca individ, este bine si daca il deranjezi pe cel de langa tine prin actiunile tale.

        Daca mananc fara furculita si pe mine nu ma deranjeaza dar pe celalalti ii deranjeaza – este o norma sociala pe care o pot sparge fara sa produc traume umanitatii, dar a ucide, a distruge destine si minti omenesti – este peste puterea mea de a accepta…

        Daca vecinul isi infige furculita in mana mea actiunea sta cu adevarat ma raneste.
        Poate sa ma raneasca fizic, dar poate la fel de bine sa ma raneasca moral sau verbal.
        Ranile soft s-ar putea sa doara cel mai tare…

  13. Cultura umană cuprinde cunoștințe și sentimente. Instinctele nu fac parte din ea doar după ce devin sentimente. După cum știm, fiziologic răspunsul la diverși stimuli exteriori are două faze, răspunsul instinctiv, inițial sau incipient și cel conștient cel formulat pe bazele conștiinței. Dintre cele trei instincte…vitale amintite, în funcție de transformarea lor în sentimente …frica este de departe cel mai util omului, urmează sentimentul iubirii și abia apoi cel al …sațietății sau lipsei ei…(de fapt al lipsei energiei motorii, sentimentul…sfârșelii fizice). Primele sentimente pe care și le însușește nou-născutul sunt cel al fricii și cel al iubirii, asta e practica standard a devenirii omului și agentul care o face este mama cu toți cei care îl înconjoară. Sentimentul foamei, în situații normale, apare mult mai târziu, când apare hrănirea independentă și pe fondul obișnuinței sațietății permanente. Un nou născut nu plânge de foame ci de …frică, de lipsa atenției,a ceea ce numim mai târziu sentimentul dragostei. E sindromul suzetei. Sentimentul fricii e permanent, din momentul embrionar, pentru că e sentimentul ce se transmite de la mamă și continuă să fie transmis prin comportamentul din perioada de creștere, prin forma lui cea mai umană, grija…În momentul asimilări culturii, în forme instituționalizate, omul învață în primul rând frica și cu cât sentimentul fricii devine mai puternic cu atât omul e mai adaptat vieții. Religiile universale sunt clădite pe el… Toate normele de conviețuire, inclusiv cele morale, se manifestă pe fondul fricii, conștientizate sau nu…
    În cazul descris, nu instinctul e cel care a fost învins, ci sentimentul fricii a triumfat…Tatăl a intervenit în ceea ce părintele știe cel mai bine despre copilul lui, îi cunoaște sentimentul fricii pe care i l-a inoculat…Am văzut o replică colosală a unui tânăr căsătorit care era îndemnat de colegi la adulter, într-nu film. Le asigurarea că fiind într-un loc complet străin soția nu poate să afle răspunsul a fost …antologic : „Nu că află soția mi-e mie frică…ci că știu eu”…Răspunsul dat de unul dintre deținuți e cam în această linie… Acest gen de sentiment al fricii format la personalități puternice și cultivate, benefic la oamenii normali, devine o …pacoste la politicieni. Regi care au eliminat motivul fricii, dictatori care și-au exterminat adversari reali sau iluzorii…președinți care se agață de putere doar de frica că…orice naș își are nașul…Sentimentul fricii e înger și demon…E cel mai puternic sentiment al omului…Pot fi oameni lipsiți de sentimentul iubirii, oameni care să… posteze (!!!), până le extincție, dar oameni neînfricați nu există…( foamea și iubirea dispar în somn, frica, nu)…

  14. „Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule? Le-ai dat impresia că șovăi, că poate să încapă și posibilitatea să-ți trădezi prietenii. În afaceri, când spui lăsați-mă să mă gândesc înseamnă că ai și acceptat. Pentru nimic în lume să nu primești a fi martor al acuzării”

    „E adevărat, zice tata, că vei avea zile foarte grele. Dar nopțile le vei avea liniștite, vei dormi bine. Pe când dacă accepți să fii martor al acuzării, vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopțile vor fi îngrozitoare. N-o să mai poți închide un ochi. O să trebuiască să trăiești numai cu somnifere și calmante; abrutizat și moțăind toată ziua, iar noaptea chinuitor de treaz. O să te perpelești ca un nebun. Cată-ți de treabă. Hai, nu mai ezita. Trebuie să faci închisoare. Mi se rupe și mie inima, dar n-ai încotro, de altfel, chiar dacă apari acum ca martor al acuzării, nu fi prost, după șase luni tot te ia. E sigur. […] Și în astea trei zile care ne rămân să nu-mi vorbești nici un cuvânt despre proces, Securitate, închisoare. Vreau să le petrecem împreună, plăcut și liniștit.”

    „Ți-au spus să nu mă lași să mor ca un câine? Ei bine, dacă-i vorba așa, n-am să mor deloc. Te aștept. Și vezi să nu mă faci de râs. Să nu fii jidan fricos și să nu te caci în pantaloni.”

    Un rezumat impresionant al unei vieti.

    • Asta ar trebui predata in scoli. Oare s-a inclus Steinhardt in programa sau tot cu neamul Șoimăreștilor ne hrănim eul național ?

  15. Pentru cei care se intreaba, Oscar Steinhardt s-a tinut de cuvant. Cu ajutorul lui Dumnezeu, l-a asteptat pe fiul sau, supravietuind periplului carceral al acestuia si trecand la cele vesnice in 1967.

  16. Deosebit de frumos si din pacate de actual.

    Va rugam sa dezvoltati subiectul cit mai direct adaptat la realitatea tragica si foarte prezenta …

    “Putem ierta cu usurinta un copil caruia ii este frica de intuneric; adevarata tragedie a vietii este atunci cint oamenilor le este frica de Lumina”. Plato

    Va multumim

    Dragos Riscanu

  17. Oamenii vad, in general, doar existenta. Instinctul de supravietuire misca omul doar in directia pastrarii esentei vitale, a vietii. Cu alte cuvinte frica este valul pus de existenta intre noi si moarte. Nu putem vedea moartea pentru ca, am fi deja morti. De fiecare data cand ne apropiem asimptotic de moarte, intervine instinctul care ne misca in directia vietii. Dar miscandu-te in directia vietii, ceva permanent, va eluda omul. Existenta nu este completa fara cunoasterea non-existentei. Dar cum putem cunoaste non-existenta fara sa murim ? Putem sa ne apropiem intelectual sau prin intermediul celor care nu mai sunt printre noi, dar cunoasterea prin intermediari nu este o experienta … Si atunci cum ? Exista mai multe feluri … unele mai abrupte, ca cel al lui Nicolae Steinhardt, in care omul ea frica in brate, se trezeste cu ea si trebuie sa o gestioneze. Sunt experientele la limita supravieturii pe care care, cei care le urmeaza inving definitiv frica. Omul nu trebuie sa devina masochist pentru a invinge frica. Nu trebuie, musai sa se arunce cu capul in ea, pentru a intelege ce inseamna sa nu existi. Exista si metode mai beatice care la polul existential creeaza experienta non-fiintarii. Iubirea, clipele exstatice in care omul uita complet de el si se pierde in substanta intregului. Atingerea golului non-existentei, a lipsei vietii nu presupune neaparat depasirea fricii de moarte. Frica de vid, de nimic persista si se vrea umpluta cu viata. Viata este antidotul mortii, trairea experientelor pe care viata ni le pune la dispozitie exact asa cum sunt si care lasate sa fie ne decupleaza de la dorinta de a le incadra intr-un tipar, tipar care ramane rezidual si indisolubil legat de eu pana in clipa in care despartirea de corpul fizic face imposibila emiterea unor judecati.

    Din punct de vedere energetic corpul are mai multe depozite de siguranta. ( Pentru cei care nu sunt tineri si chiar si chiar si pentru ei acest gen de experiente nu se recomanda, atat pentru pericolul inerent experientei cat si capacitatii omului de a reveni in viata la parametri functionali. ) Depozit energetic de siguranta se afla la baza coloanei vertrebrale, in zona vertebrei coxale. Acolo corpul stocheaza energie, pe care o poate accesa in situatii de stres, situatii limita sau de supravietuire. Situatia limita intre viata si moarte este precedata de o eliberare de energie din zona coxala. Ce face omul cu energia este alta poveste. Simpla accesare a energiei vietii nu inseamna neaparat ca omul a depasit granita dintre animal si om. Identificarea cu viata, energia vietii, sau cu lipsa ei, pot continua sa fie o bariera … Disolutia existentei in non-existenta …

  18. Despre părţile rele şi bune ale fricilor de toate felurile.
    Această pagină minunată, ar trebui grabnic completată cu partea şi mai de dihai a FRICII,
    „Frica de Libertate”.
    Cînd omul după aproape jumătate de secol de teroare şi crimă, dulce descreierare şi diluare-a Fiinţei,
    desfigurare şi desfiinţare a minţii, calcinare a inimii, zdrobirea a sufletului,
    se trezeşte gol-brusc peste noapte, fără niciun merit, fără niciun efort, în Libertate,
    fără lanţuri şi fără ameninţări sau oprelişti, Liber s-o ia unde vede cu ochii, ăia care i-au mai rămas , dodecaedrici, rugoşi-pîcloşi-cleioşi, semi-„închişi”, „tricolori”, CUM VA FACE ?
    Ce Teamă îl va face să tremure şi să-şi piardă cumpătul pomenindu-se pe neaşteptate cu Libertatea cea infinită ?
    Frica de Libertate îi va lua oare minţile cele hodorogite de cei 45 de ani de abrutizare inconştientizată sau sminteala îl va împinge într-o întortochere a gesturilor şi faptelor nesăbuite şi ignorante lepădîndu-se de ceea ce pentru el adevăratul „bun simţ” este necunoscut neţinînd cont de sfaturile cărturarilor, înţelepţilor şi cărţilor cele multe şi esenţiale pe care cîndva în ascuns le citise din scoarţă-n scoarţă alături de maeştrii lui spirituali care îi dăruiseră scatoalce şi lumină, iubire şi echilibru, sau oare se va repezi imberb să guste şi să se înfrupte din cadourile, prăjiturile, acadelele, zaharicalele şi alte bunătăţuri pe care Sistemul, i le va oferi în noua ordine originală şi liberă, plină de libertăţi pînă atunci nici visate şi nici imaginate.
    Oare „Frica de Libertate”, de o astfel „…de Libertate”, nu-l va face pe omul nostru să aibă o ALTFEL de atitudine, mai cumpănită, mai grijulie, mai „înficoşată”, mai răbdătoare, mai echilibrată, mai curată, mai Liberă şi fără de Frică ?
    Mulţi dintre „oamenii noştri”, atunci, au „paralizat” instantaneu şi s-au repzit buluc printre porţile abia auto-întredeschise ale Sistemului Nimicitor înspre Libertatea oferită pe „gratis”, punînd cu mîna şi cu botul, smulgînd din grămada de „giuvaericale” oferite pe daibogea de Sistemul ieri carceral-inchizitorial, azi Eliberator, liber darnic, democratic şi original, şi s-au aşezat în jilţuri şi s-au pomenit peste noapte propitari, capitalişti, antrepenori, demnitari, şi propovăduitori de întrebări fără de Frica de fără de răspunsuri, soluţii şi urmări.
    Frica de Libertate este o altă pagină a universului sufletesc-spiritual, pe care „omul nostru” ar tebui s-o citească şi să o povestească, cu plecăciune, evlavie şi grijuliu celorlalţi cărora Libertatea li se pare atît de firească încît „nici nu contează”, viaţa curge de la sine înainte, noi să fim sănătoşi, căci despre Aceasta, nu scrie-n cărţi şi nici măcar în ziar sau la televizoare.
    Frica de Libertate !

    • Dvs., „Alte cuvinte”, veniti cu o continuare extrem de serioasa la articolul dlui Liiceanu.
      Este serioasa si pt. ca nu doreste sa excluda, ci „invita” pe oricine sa depuna marturie, propria marturie, despre frica sa de libertate sau despre libertatea pe care i-o ingaduie propria infatisare interioara.
      Ma simteam, in dec. ’89, asa cum spuneti, liber, dar….cam stingaci in dorintele mele. Nu aveam cultura libertatii decit din literatura, din cartile lui Noica si…cam atit. Am pus umarul, in scoala mea, la schimbarea unui director destul de bun, cu unul modest, incompetent chiar. La fel, probabil, au facut multi, pt. ca s-au schimbat, cred, toti directorii de scoli din tara, in ian. 90. Un singur decan, tocmai de la Drept, a ramas in functie, in 1990.
      Tot atunci, doi amici, scriitori, banuiti de turnatorii (intre timp, unul a plecat, iar cu celalalt, am vazut in presa, ar fi citeva probleme …) au incropit o revista. Ce puteau face ? Acum, mi se pare chiar laudabila initiativa lor de atunci. Pur si simplu, incercau sa se adapteze vremurilor de atunci. Ce puteau face ? Cit de liberi puteam fi, eram, noi in ian. 1990 ? Initiativele noastre, neurmate de cei din jur, ce sorti de izbinda ar fi avut ? Ce sorti au si astazi ?
      Tin minte ca atunci, in 1990, au candidat pt. Parlament Octavian Paler, Andrei Plesu si P.M. Bacanu (proaspat iesit din inchisoare). Credeam, eram convins, ca vor fi alesi. Au avut libertatea de a candida, iar ceilalti au avut libertatea (?) de a nu-i vota. De aceea, va intreb : cita libertate ne este ingaduita, astazi, in Ro, dar si in EU ? Cine (ne) judeca ?

      • @d.p.
        Ah ! Ah ! Ah ! „dilemele noastre” !
        Şi întrebările cele eterne cu răspunsul lor veşnic mioritic.
        Dacă-am încerca s-o luăm mai drept, aş zice că privirea introspectă ar fi prima dintre cele care ar putea lămuri, individual, demersul urmat sau de urmat.
        Toţi am ieşit din „închisoarea” aceea-n decembrie ’89, handicapaţi pe viaţă.
        Terapia de Reeducare pe care fiecare a reuşit să (şi-) o aplice a fost şi este singura Salvatoare.
        Lecţiile de re-înţelegere şi pricepere, durerile şi eşecurile, sacrificiile şi pierderile, sunt un proces mult mai îndelungat decît ne-am putea imagina şi foarte diferit de la om la om.
        Fiecare după cum şi cît se cunoaşte are datoria să se înhame singur la Munca Esenţială cu Sine, fără Frică şi Fără precepte filosofice şi Fără tentaţii materialiste-concrete.
        Un om lipsit de „bun simţ” ( bunul simţ a fost eradicat de comunism şi post comunism în proporţie de 153%) fără un proces anevoios şi crunt de re-educare nu va reuşi niciodată să ştie, să „judece”, să „făptuiască”, să „deosebească”, să „citească”, să „scrie”.
        Sper să nu vă supăraţi, dar întrebarea dumneavoastră : „câtă libertate ne este îngăduită, astăzi..?” suferă în sine de metehnele şi sechelele ideologiilor totalitariste.
        Cine să îngăduie ? Nouă-„ne”, care noi-„ne” ? din păcate nu vă pot răspund în numele „poporului”, nici al unei „societăţi”, nici al unui „grup”, nici al unei „găşti de gâşte”.
        Libertatea se Obţine. Libertatea există în fiecare din Sine. Pentru Libertate se moare.
        Altfel Libertatea nu există. Orice SISTEM este unul de îndiguire, cele Totalitariste de Distrugere a Libertăţii. Niciun Sistem nu va îngădui Libertatea individuală, deocamdată singurul, Democraţia, o permite în limitele cele mai acceptabile, pînă azi, singurele, cunoscute.
        Libertatea conştiinţei individuale este singurul garant al Libertăţii şi Judecatei Drepte.
        Cît Sistemul a pregătit în timp o massă de mototoi, nu mai e nimic de făcut, totul trebuieşte grabnic reluat de la ZERO, de-aceea :
        Faptul că bravii noştri intelectuali s-au repezit la coliva comunismului în plin Sistem post securisto-comunist, rămas „identic” pe loc, a făcut ca astăzi 25 de ani să fi trecut aproape fără nici cea mai mică urmă de Evoluţie, Pricepere, Învăţăminte, Educaţie şi Educare!
        Faptul că Sistemul şi-a pregătit, întreţinut şi cultivat Schimbarea la Faţă, în condiţiile date, este să zicem, firesc, dar că cei care ar fi avut datoria intrisecă să se distanţeze cu Curaj şi Fără Frică să instaureze o Adevărată Libertate de Acţiune, Gîndire şi Expresie, nu poate fi „judecată” eufemistic, decît ca o mostră superbă de „Frică de Libertate”.
        Azi, cu aceste incomensurabile piedici şi întîrzieri, ceea ce este „îngăduit”, a devenit infiRm, pentru că Fiinţa şi Corpul întregii Societăţi au fost stîlcit-vitregite de tocmai lipsa Maeştrilor Spirituali, care au dat iama amestecîndu-se-diluîndu-se în meandrele Noului Sistem, progenitură a celui vechi ucigaş.
        Libertatea individuală este cea mai preţioasă, tocmai de-aceea Sistemul o doreşte eradicată, şi eliminatălent amalgamînd-o în tot felul de teorii socio-comunardo-intelectualiste.
        „Ce puteau face ?” în primul şi-n primul rînd, Esenţialul, să nu se amestece cu Ei, cu aceiaşi !
        O zi cu zîmbete şi soare !

        • nu ma supar, dimpotriva, ma bucur ca imi raspundeti.
          nu mai am deloc pretentia ca as fi mai bun decit restul, iar mioritismul este doar una dintre multele …cu care ma bat.
          insa, am citit mesajul dvs. in alta cheie, mult mai generoasa.
          acum, spuneti sa nu se amestece cu…ceilalti.
          dar Liiceanu, la Humanitas, cu cine s-a amestecat ( cititi ultima carte despre dragul sau turnator !), Andrei Plesu cu cine a construit NEC-ul ?
          si va intreb tocmai de cei doi deoarece sunt printre putinii asupra carora nu am nici o suspiciune,
          pe acest tarim. eram, cu totii, gata amestecati….
          Breban ii era dator lui Burtica, pt. ca i-a publicat Bunavestire s.m.d.
          singurul neamestecat era H.R. Patapievici. si a fost scuipat pe strada de un cetatean roman, pt. ca ar fi fost citat cu aplomb de catre CTP.
          dvs. cum ati reusit sa-i evitati in ultimii 24 de ani pe cei impotriva carora scrieti aici ?
          sunteti o natura fericita, daca chiar i-ati putut evita, caz rarisim.
          dar nu credeti ca, dupa noi, vin alte generatii care se vor misca in lumea aceasta mai libere ?
          credeam ca dvs. ginditi la marturiile noastre care ii pot ajuta pe cei de miine ( sau chiar pe cei de astazi) sa nu mai confunde calitatile cu altceva.
          insa, cu aceasta tentatie de a vedea in alb si negru, nu se poate prea mult inainta.
          nici nu-i modern.

          • Stimate Domnule „d.p.”,
            Tare v-aş mai povesti chestii, dar nu se poate chiar aşa, nici măcar aici !
            Mai mult ca niciodată mărturiile celor care au suferit şi au rezistat şi au supravieţuit
            eroic, fizic, spiritual Fascinant terorii comuniste merită mai mult ca niciodată povestite
            şi iar repovestite fără preget nici încetare cu vocea cea mai blîndă dar fermă şi TARE !
            Despre domnii pomeniţi de dvs., pe care noi îi stimăm mai presus decît „minima moralia”,
            adică dl.Andrei Pleşu şi dl. Gabriel Liiceanu, dacă veţi studia istoria începutului „democraţiei originale”, chiar din decembrie 1989 veţi desluşi singur pacturile respectivilor cu fostele glorii ale comunismului în transa preschimbărilor la feţe.
            Cînd cei mai fascinanţi intelectuali români, şi dl.Patapievici & Comp. devin înalţi funcţionari de stat într-un stat spoliator totalitar post-securisto-comunist, vă mai miraţi astăzi de ce şi cum treburile nu pot funcţiona şi evolua firesc înspre un prea bine mult visat ? Este cel puţin curios dacă nu „provocator”!
            Îmi voi permite să vă întreb , de ce credeţi dumneavoastră, că PAUL GOMA nu-i în România de 25 de ani, şi nu va fi niciodată, decît mort şi în fotografii, monografii şi prea slăvite omagii cărturăreşti ?
            Dragă prietene „d.p.”, despre povestea mea personală nici nu contează !
            Am fost mult mai uşor decît aerul, n-am am avut nicio valiză, ci doar Sufletul PLIN !

            • FRICA nu există în OM ,!,
              Decît cînd ea-i sădit-inoculată
              Stârv introdusă mental
              Prin exerciţii de disociere şi
              Perversităţi gregare mentalităţi de şleahtă
              Strivindu-i gleznele, genunchii, testiculele
              Şi copiii, familia, credinţa şi rădăcinile pînă-n rărunchi.
              FRICA aceasta-este un produs al lumii moderne-ideologice
              Perverse cu multe vorbe şi file scrise, cărţi şi discursuri
              În pieţe publice şi-n cercuri strânse şi-otrăvitoare
              Cu iz de noimă şi adevăr FALS fum şi DROG abstract
              Demenţă altfel decît Natură
              şi Dumnezeu !
              FRICA n-a existat decît
              Cînd Diavolul a Apărut !
              Veţi spune că Diavolul există din-totdeauna de cînd şi Dumnezeu,
              Iar eu am să vă spun făr’ să clipesc că OMUL,
              Nu-i de-Aici,
              Şi nici
              Din Dumnezeu !

            • Paul Goma a pierdut prilejul de a veni in Romania, in 1990.
              Atunci, ar fi avut un moment magic, unic.
              Dar nu a venit…
              Apoi, s-a certat cu Gabriel Liiceanu, pe urma, cu Nicolae Manolescu.
              Ce-ar face astazi Goma in tara ?
              Ce-ar putea face ?

            • @d.p.
              România a pierdut prilejul ! nu Paul Goma !
              Astăzi poate că n-ar mai putea face mare lucru,
              e foarte bolnav şi cei care au vegheat la „desfiinţarea” lui şi după ’89
              veghează şi „astăzi” ca de obicei, tot Ei şi prietenii Lor.
              Dacă nici prin minte nu vă trece care ar fi putut fi rolul lui Paul Goma
              şi de ce „nu a venit” şi de ce nu se află aici, în România, nu-mi rămîne decît
              să vă urez o zi bună şi „magică” dacă de „magie” este şi ar fi (fost) nevoie,
              şi să închei acest subiect şi „discuţie” cu dumneavoastră,
              care eludaţi detalii şi nuanţe esenţiale ale evoluţiei Vieţii („societaţiunii” post-comuniste)
              cu Frica ei de Libertate
              şi Curajul cel lipsă
              din valijoarele multora dintre protagoniştii celebri ai capcanelor istoriei;
              mai adăugînd doar, că „magic” nu a fost, „magic” nu este şi nu va fi (nici în următorii 50 de ani)!
              Cu bine !

  19. Admirabila atitudinea tatalui, admirabila evolutia fiului. „Jurnalul fericirii”, o carte minunata.
    Comentariile dvs. insa, domnule Liiceanu, sint cele ale unui om care nu si-a gasit linistea. Nu a gasit-o pentru ca nu a reusit sa-l gaseasca pe Dumnezeu

  20. Va cunosc tot mai mult din ultimele scrieri de pe Contributors si cred ca sunteti foarte bun la asta! Felicitari, astept cu nerabdare urmatoarele!

    Absolut tatal este Maestrul. E foarte greu atunci cand trebuie sa iei o decizie singur. Dar daca decizia este discutata, intarita si sustinuta cu cineva drag-tatal, prindem forta si curaj. Dupa discutia avuta cu tata, Omul nu a mai fost singur. Tatal si Dumnezeu a fost cu el, tot timpul. Maestrul l-a pregatit, l-a sustinut psihic si i-a fost alaturi in toti anii.

    Da, astept cu nerabdare urmatoarele dumneavoastra eseuri/dileme. Am nevoie de ele!

  21. Articolul imi aminteste de o carte minunata, 20 de ani in Siberia, scrisa de Anita Nandris Cudla. O poveste de viata emotionanta – aproape neverosimila – despre o femeie simpla, cu un suflet curat si cu dragoste de Dumnezeu care a trecut prin iad cu un curaj si o determinare uriasa.

    • Frica si instinctul de conservare sunt unul si acelasi lucru. Uneori asociem frica cu senzatia corporala: contractii musculare, respiratie sacadata, absenta capacitatii de a gandi rational, hranire compulsiva iar instinctul este doar eticheta mentala si vaga senzatie constienta ca inglobam capacitatea de a supravietui.

  22. toti cei care au murit au murit degeaba; poate ca suna greu dar este realitatea cruda. in asemena situatii nu exista castigatori; nu a castigat nici societatea nici familiiile lor, nici ei. s-au pacalit cu gandul ca sunt eroi, ca vor schimba ceva, ca prin rezistenta vor depasi un moment care s-a dovedit a nu fi trecator. si astazi calaii lor au pensii speciale, traiesc bine merci intr-o Romanie care nu s-a schimbat deloc. Doar educatia poate sa schimbe ceva, doar ca oamenii educati sunt greu de condus, asa ca educatia este lasata de izbeliste. In rest exista doar oameni morti despre care se mai discuta pe la emisiuni difuzate de televiziuni fara audienta. Poate ca au murit mai demn decat altii, dar si-au irosit singura viata traind ani si ani ca animalele, schiloditi fizic si sufleteste ca sa demonstreze ce? pentru cine?. trist este ca nu exista dreptate in razbunare si nici in pedeapsa. poate in recunoastere dar recunoastere de catre cine?

    • Da, modele. Nu numai de urmat, ci si de asumat. Faptul ca au fost, cind puteau sa nu fie, transfigureaza realitatea. Numai asa putem sti cu siguranta ca cineva a stat drept, ca s-a opus, a rezistat, a refuzat, a cistigat linistea noptii, in imbratisarea Adevarului, doar pt. ca nu a suportat minciuna spusa la lumina zilei.
      Si nu in ultimul rind a numi astfel de atitudini, de jertfe si in cele din urma adevarate si vesnice biruinte(si personale si ontologice) este ceva mult mai abominabil decit teroarea, minciuna, turnatoria sau tortura. Daca acelea erau diabolice, demonice, imputite si urite, negarea biruintei acestor oameni(nu eroi, nu cu majuscula, ci oameni in deplinul si implinitul inteles al cuvintului) este nu doar nefireasca, ci si ucigasa intr-un sens mult mai profund. Pt. ca aceia ucideau trupul, fringeau psihicul, pe cind asa zisa zadarnicie, le ucide chiar sufletul, ipostasul unic, dobindit prin exercitiul personal si radical al libertatii, care a reusit sa se uneasca si sa cucereasca navalind si pradind, nu sfios si ipocrit, chiar Adevarul.

    • Flaviu, nu cred ca a vrut nimeni sa fie martir.. Fiecare a crezut in ceva, si s-a inselat. Unii au crezut ca e trecator, unii ca vor veni altii sa ii salveze. Unii au crezut ca vor obtine compensatii ulterior, etc. Doar ca s-au inselat. Apoi s-au impacat cu situatia si au incercat sa isi gaseasca linistea. In scrieri, in manastiri, etc. Asta e.

    • Cred că te înșeli, Flavius. Nicolae Steinhardt a cîștigat. Nu pensii sau drepturi de autor. Char dacă nu ar fi reușit să scrie Jurnalul, el este învingătorul. A fost mai puternic decît cei care l-au torturat. E un Isus în fiecare torturat care-și sfidează torționarii.

  23. Prins in meandrele existentei si non-existentei, intamplarea sau nu, pentru ca ajungi la un moment dat sa realizezi ca nimic nu e intamplator m-au adus azi dimineata intr-o cafenea. Fata de la cafenea umplea golul existential intr-un fel care m-a facut sa ma pierd pret de cateva minute bune, in timp ce urmaream cum da viata activitatilor de zi cu zi. Totul capata sens, lucrurile, cafeneaua, eu …

    • Cuget, deci exist? Simt, deci exist? poate logica elucida existenta? simtim doar pentru ca descarca unii neuroni dopamina, serotonina, oxitocina in anumite conditii? cugetam pentru ca ne e frica de ce nu intelegem? cunoasterea se bazeaza exclusiv pe logica, sau are „inspiratia” un rol determinant in descoperire, progres si desprinderea omului de regnul animal?

      in fine, cand cugetul si simtirea coexista si intra in conflict, dupa ce ne ghidam? Decalogul – sau pentru ateisti regulile moralei si eticii – ofera singurul raspuns cuprinzator, consistent si care sa permita unei fiinte sa fie om si unei societati sa fie prospere in mod sustenabil.

      • La fapte sta lumea slab. In rest rationamentele merg foarte bine pana trebuie probate unde se constata ca cei mai multi nu exista sau sunt in cel mai bun caz absenti. Viata trece, ei trec si tot asa. Aceleasi intrebari existentiale, aceleasi rezultate.

        Cugetul nu ar trebui sa intre in conflict cu simtirea … Ar fi dezastruos …

  24. Spaima de Libertate.
    Spasmul în libertate, încrîncenarea de-a obţine, de-a avea, de a fi cu orice preţ,
    „vine altul şi ţi-o ridică”, angoasele cercurilor de influenţă, mîncătoria la fiecare colţ
    în marea cocină a Sistemului, cel care crează iluzia, ideea de Libertate, oferind-o sau luînd-o.
    „Omul”, acea cantitate infimă, pionul pe care jucătorii, conducătorii, manipulatorii de „idei”,
    ideologii şi marii gînditori, îl aşează exact unde doresc, despovărîndu-l de orice „spaimă”,
    anihilîndu-i orice instinct, deturnîndu-i orice gînd, golindu-l de simţuri, instincte, sentimente,
    calori şi credinţe.
    Vorbim despre „Frica de închisoare”, dar despre Frica de închistare nu-i aşa că nu are sens, această frică nu există.
    Dar cîte Frici nu există ? şi cîte Frici nu mai există ? şi despre cîte frici nu se mai scoate niciun „pîs” !
    Frica de Dumnezeu !
    Frica de a păcătui, Frica pactului cu Diavolul, Frica de a minţi, Frica de a uita, Frica de a fi Laş, şi altele şi altele.
    Frica de a nu avea Curaj. Curajul de a Face.
    Frica de spune Nu, Răului. Frica de a te Opune, minciunii. Frica !
    Curajul de a accepta propriile-ţi limite, schimbîndu-te, modificînd concret realităţi.
    Excepţiile sunt pilduitoare. Ajutătoare de departe.
    Aici, în concret , în aproape, în ogradă,
    Viaţa de-aici, printre oameni şi pilduitori este atît de cu totul Altfel.
    Una vorbim sau povestim despre, Alta facem, alta se întîmplă !
    Adevărurile concrete sunt ca mulţimile, turme-frunze în bătaia vremurilor-vînturilor-apelor.
    Şi Spaimele-şi continuă subtil maleficul dans, jocul, dusul-condusul, inoculările, dulcele elixir.
    Suntem la cheremul haremului de iluzii.

  25. E interesant sa faci teorii savante despre frica, nu-i asa? . Sigur ca articolul este stralucitor , de inspiratie heideggeriana pe alocuri. Datorita autorului acestui articol am citit si recitit Fiinta si Timp, probabil cea mai importanta carte a secolului XX.
    Frica, ca si timpul , ne definesc si ambele ne sunt esentiale in a exista. Frica nu poate fi invinsa,ci doar controlata de ratiune,atat cat se poate. Se poate sa nu iti fie frica cand mergi sa iei de la doctor rezultatele unei tomografii a iubitei tale, stiind ca pe o bucata de hartie A4 poate scrie normal sau neoplasm? Se poate sa nu iti fie frica atunci cand te trezesti in zona de terapie intensiva a unui spital afland ca ai o tumoare pe creier? Sunt situatii cand vrei sau nu vrei , trebuie sa te bati pentru viata ta, pentru familia ta. Si daca se intampla sa invingi acest urias nimic care ti se casca in suflet si care se numeste frica , abia atunci intelegi cu adevarat „meseria de om” si ce frumoasa e o zi cand ploua, sau e soare, ce placut se lasa seara in mica ta casa, ci minunat e un zambet, un fosnet, un ciripit de pasare, iarba, soarele ,luna , lumea si cate altele.

  26. O sa ne „reseteze” Universul pe toti cat de curand si vom fi pusi fata in fata cu viata, frica si moartea. Cu siguranta ne indreptam spre un astfel de deznodamant. Se simte prin toti porii. Ca va fi de mana noastra, ca vreo furtuna solara, dar incarcatura cumplita a acestor vremuri trebuie disipata cumva. Ceea ce traim noi astazi nu este viata. Nu asa arata viata adevarata!
    Binevenit articolul dumneavoastra si nu fara motiv. Se stie ca vibratiile acestea le simt mai intai si mai intens cei racordati intr-un anume fel la Univers.

  27. daca ti pierzi constiinta, daca te ridici pe grumazul altora, cum ti o mai recapeti ? daca s a zidit in mii de ani e greu s o ratacesti intr o clipa. o ai sau n ai avut o niciodata. esti om sau o creatura oarecare. lighioana va ucide din nou de indata ce va fi mistuit ultima farima de prada.

  28. „meseria de om în lume” !
    A fi sau a nu fi OM ?
    Eşti sau nu eşti „om” !
    Poţi deveni „om” după ce ai fost „lichea” ? Da ! bineînţeles Dar cîţi ? Rarisim !
    Căci „meseria de oameni în lume” nu există !
    Există „meserie de tâmplar”, nu de tâmplari, nu la plural-i !!!
    Şi astfel privind lucrurile ele, concept-preceptele se aşează Altfel !
    Şi mai apoi, „în lume”, în care „lume” ?
    Prin cîte etape să treci, prin mîna cîtor „maeştri spirituali”, prin cîte „vieţi”, experienţe şi probe
    să ajungi să fii „om” în lume ?
    „Bătălia” individuală, fiecare „prieten drag”, o duce-n felul său, dar cîţi ajung să priceapă,
    şi cîţi cioplindu-se-n magia meseriei să se „şlefuiască” ? O mână de Anahoreţi !
    Să nu uităm că Nicolae Steinhardt s-a retras la Mănăstire !
    P.S. să nu uităm şi faptul că intectualii noştri dragi se ciobesc ciopârţesc de 25 de ani în meandrele întortocheate spurcate ale sistemului post securisto-comunist jucîndu-şi rolul straniu al compromisurilor „nevoit-acceptabile”, amalgamuri şi confuzii.

  29. Nu pot scapa de o senzatie putin deranjanta, cind, fara sa vreau, observ ca cineva ca Heidegger(cel care si-a lasat chiar mentorul pe mina terorii mai marilor zilei) sau Liiceanu, autorul apelului catre lichele, vorbesc atit de admirabil si frumos despre frica si cei care au reusit sa o invinga(sau sa nu se lase invinsi), pe cind oameni al caror trecut nu ne desteapta nici o indoiala, vorbesc mai degraba despre vina, despre bucurie, despre frumusete si chiar fericire, negind fricii, chiar dreptul ei la existenta. Cam tendentos aces „pe cind…” recunosc, e doar pt subliniere.
    Sa fie oare ca fiecare vorbeste despre cele care ii sint apropiate sau indeaproape cunoscute?
    Bine a zis cineva. Sa fereasca Dumnezeu de a fi cineva pus in fata unor alegeri cumplite, ca cele prezente in articol. Toate pot fi iertate, justificate, poate chiar intelese, dar daca e sa urmam ceva, sa ne construim caracterul inspirati de ceva, atunci acele inspiratii sa fie (doar) cei care ne-au ramas ca model, a caror fapta fara pata si biruitoare ne sta drept pilda. Si propria noastra frica sau a altora, mereu oglinda alor noastre. Atit.

  30. Finalul povestirii tata- fiu la iesirea din inchisoare a fiului:

    „În 1964, Nicolae Steinhardt iese din inchisoare. Acesta îşi aminteste momentul reîntâlnirii lor: “Pe tata îl găsesc în stradă, aproape de casă. Îl sprijină vărul care a venit să-l scoată la plimbare şi la frizer. E mic, necrezut de mic, mult gârbovit şi face paşi mărunţei, dar umblă fără teamă şi ochii-i sunt vioi. Îl iau de braţul drept fără să mă fi observat şi când întoarce capul îi cer să nu plângă. Să plâng, zice. Ce-s prost? Ia spune, tu ai mâncat ceva astăzi?” – sursa

  31. impresionant, intr-adevar. as spune ca este de departe cel mai tulburator din seria de pana acum a domnului Liiceanu aici pe contributors.

    cu privire la ce avem de facut as face o marunta analogie. pentru multi dintre noi frica, luata la modul general, poate fi tinuta sub control destul de usor prin exercitiu. frica de viteza, de exemplu, sau frica de inaltime. cu mici eforturi de vointa si exercitii sustinute in timp se poate ajunge foarte departe, posibil prea departe. probabil ca pentru fiecare tip de frica identificabil putem construi exercitii care pot sa aiba acelasi efect pe care il au, in mod progresiv, antrenamentele repetate asupra pilotilor de curse, alpinistilor sau altora care isi risca intr-un fel sau altul viata, averea, mainile, picioarele etc. cel astfel antrenat poate deveni un fel de superman Bayesian, vorba unui autor. cu fiecare reusita frica pentru ce urmeaza sa aduca viitorul este mai mica.

    mai departe, probabil ca astfel antrenati am deveni imuni la frica in general, si prin asta am deveni mai putin santajabili de catre ceilalti. ne-ar fi mai putin frica si de puscarie si de violenta fizica, am fi mai liberi in a ne sustine convingerile si de a face ceea ce ne dicteaza constiinta. dar este oare de dorit lucrul asta? este oare bine sa ne eliberam de frica pe care o avem instinctual fata de atatea lucruri, sa decuplam pilotul automat si sa trecem comanda in mainile ratiunii, cu setul ei de instrumente si reprezentari idealizate ale lumii si societatii, adesea contradictorii? nu cumva am da nastere unei lumi si mai conflictuale si mai putin capabile de compromisuri si mai insmapimantatoare decat cea in care traim? ajunge sa ne uitam ce fac tot felul de oameni neinfricati in numele a tot felul de idealuri morale sau de alt fel in diverse parti ale lumii.

    • Si cum ai sa te antrenezi impotriva frici de moarte? Un mare psihoanalist a spus: cine afirma ca nu ii este frica de moarte este ori mincinos ori nebun. In fapt inchisoarea in anii acea era sinonima cu moartea. Si chiar daca ai trai ca si cum miine ar fi ultima zi nu poti simula actul irepetabil al acestei existente efemere. Idea de constiinta ca ai trait corect si ca nu ai ce sa-ti reprosezi vine de la muritori. Asa ca nimic nou in conditia umana in ultimi doua mii de ani.

      • pai se pare ca multora le-a reusit destul de bine – ajunge sa dati o cautare pe youtube. pariez ca tuturor le-au tremurat picioarele la inceput, dar s-au obisnuit. partea de reactie fiziologica dispare in timp. pot sa confirm si din experienta mea (limitata) de cand eram mai tanar :) ca si alti cititori, sunt sigur. iar varianta cea mai populara a citatului de care vorbiti pare sa fie ” „If a man says he is not afraid of dying, he is either lying or he is a Gurkha” (uitati un exemplu de Gurkha aici http://en.wikipedia.org/wiki/Bishnu_Shrestha).
        pot sa rezum ce am vrut sa spun la doua idei: 1) daca e intr-adevar nevoie de curaj in situatii limita, atunci s-ar putea sa obtinem rezultate mai bune prin exercitii „practice” repetate decat prin cele pur spirituale sau filozofice si 2) nu stiu daca e bine sa ne dorim o societate de oameni neinfricati.

  32. „Bagajul”, sau „valiza” (lui N. Steinhardt)
    Dragi prieteni,
    Atunci cînd citeşti poveşti minunante te podidesc frămîntările, gînduril şi emoţiile pînă la lacrimi.
    Trecut-au de-atunci multe decenii, şi încă 15 ani „extravaganţi”, „furibunzi”, „atroci”, decînd viaţa devenise „potroacă” în ţara ajunsă troacă de bestii.
    Trecut-au 25 din decembrie ’89, alt capitol, aceleaşi personaje transfigurate peste noaptea învrăjbirilor noastre în matrozi şi conducători originali de ceea ce mai rămăsese dintr-o ţară şi-un popor.
    Vorbe minunate, cuvinte spuse din rărunchi, dar îndrăznesc să vă întreb, prietenilor,
    voi aveţi vreun Bagaj ?
    Şi dacă cumva da,
    în „Bagaj”, aveţi cumva cu-adevărat măcar ceva concret ?
    Dacă nu vă supăraţi, cam CE ?
    Uitasem să vă spun că de-atunci, Frica (aceea) s-a transformat într-o zeamă perfid adormitoare
    plăcut tandră, moale, dulce, sens, scop, ideal, linişte, ţel, oţet, artă, filosofie, cultură, tradiţie.
    FRICA aceea s-a transformat subtil-perfid, precum comunismul la faţă, transformînd demult totul în Acceptabil, „democraţie”, „politică”, „oameni politici”, „libertate”, „alegeri”, „partide”, voie bună, bancuri, „europa”, şi interesante dezbateri de idei, in adevărat dialog social la pereţii plini cu cai verzi, maron, beige, ocru, stacojiu, gris, şi alte efecte teatral-culturale şi mii de cărţi din care nimeni nu mai învaţă nimic.
    Extrem de puţinii prieteni strînşi aici la olaltă nu-s decît o mînă de oameni într-un cerc extrem de restrîns „al poeţilor dispăruţi”.
    Pe peronul gărilor pustii, valizele mîncate de carii, devorate de şobolani, arse, topite de vremuri,
    aşteaptă tăcute, pasagerii transformaţi în umbre ale unor trenuri fantomă.
    În 1959 valiza aceea mică era infinit cosmică plină cu „apă vie” cît o tonă fantastică de nitroglicerină intimă.
    În 2014 …………………..?
    Omul nu mai are „valiză”, nu mai are „memorie”, nu mai are „fiinţă,
    are „ipad”, „google”, „wikipedia”, şi „viaţa-nainte” !
    Despre care Frică ne tot vorbiţi domnilor, nouă nu ne e frică de nimic !
    Inocenta ignoranţă a devenit drogul reuşit inoculat cu succes în lumea aceasta „civilzată”,
    şi mai ales, în cea post-comunistă pe un teren verginizat, des-creierat, superb minunat, unic şi vid.
    Ce-aveţi în „valiză”, dragi prieteni ?

  33. Instinctul de supravietuire este chiar viata. Viata trage la viata, nu vrea sa dispara, de aceea cand e pe moment sa o faca, viata fie se autosustine prin intermediul corpului gazda, fie exteriorul prin intermediul altor oameni creeaza conditiile pentru depasirea punctului critic.

    De aceea cazul tatalui lui Nicolae Steinhardt este unul fericit prin aceea ca a creat conditiile confruntarii cu frica.

    Viata, prin natura ei inconstienta, se identifica cu mintea, corpul, emotiile omului si se vede separata de tot. Constiinta subiectiva, percepe existenta limitata la experientele proprii si rareori ale apropiatilor. Omul nu reuseste sa se vada ca un rezultat al evenimentelor care i-au precedat dupa cum nu reuseste sa intrevada rezultatul actiunilor asupra existentei.

    Capacitatea de a separa actiunile de persoana care le-a produs reprezinta primul pas de a intelege efectele existentei personale dincolo de incetarea existentei. Capacitatea de a le judeca reprezinta al doilea pas spre a intelege efectele existentei in non-existenta. Apoi existenta celor apropiati si posibilitatea inexistentei lor, precum si a existentei noastre cu non existenta lor. Apoi noi cu existenta noastra, cu non existenta noastra, noi cu existenta altora care se uita la non existenta noastra, apoi noi cu existenta altora, apoi noi cu non existenta altora, apoi …

  34. Ma bucur enorm ca am ocazia sa citesc textul scris de dvs. De ce ? In urma cu cateva saptamani tocmai am terminat de citit aceasta carte minunata, dar lectura finalizata nu a reprezentat si finalul reverberatiilor substantiale ale acestei carti in fiinta mea. Orice audagire de sens la textul original este foarte importanta pentru mine in incercarea de conturare a unei imagini fidele.
    Ce reprezinta pentru mine Jurnalul ? Este un indreptar, o carte care iti arata cum trebuie sa fiintezi ca entitate morala. De ce ar fi insa important sa te manifesti ca fiinta morala in conditiile in care Dumnezeu a murit ? Habar nu am, poate imi raspundeti dvs ; ceea ce insa am invatat eu din Jurnal este ca suntem LIBERI esentialmente (liberi chiar de a ne pune intre paranteze cele mai teribile pulsiuni si instincte). Liberi de a provoca sau de a nu provoca suferinta. Cred ca si pentru noi cei care nu credem in Dumnezeu este absolut necesar sa intelegem acest adevar simplu, de tata Floarea de la piata – suferinta provocata celuilalt este ceva urat si dezonorant, nedemn de o fiinta rationala, iar placerea in a face rau Celuilalt nu este nici macar o chestiune care tine de natura/biologie ci de o pervertire a sensului existentei umane.
    Cu stima,
    Luci Constantin.

  35. Moartea nu inseamna sfarsitul existentei. Viata continua si dupa incetarea existentei personale. O viata traita inconstient lasa reziduuri existentiale, suferinta. Disolutia existentiala inseamna a lasa o existenta curata in urma.

    Eliberarea, moksha, inseamna curatarea reziduurilor energetice pentru o moarte curata, ultima cu separarea definitiva de corp. Altfel reziduurile energetice au potentialul de a se reincarna, tragand spre un corp si reincepand experienta corporala …

  36. „Dar ce greu e să faci pasul de la cuvinte la puterea de a trăi pe măsura lor! Și cine – sau ce anume din tine – îți garantează că dincolo de ceea ce-ți propui (tu însuți mișcat de măreția gândului tău), când vine ceasul, vei fi în stare să-l faci? De aceea, cea mai grea și mai utilă meserie, spune Steinhardt în miezul cărții sale, este „meseria de om în lume”[8]. Poate că asta e partitura spiritului și poate că asta te învață un maestru spiritual: cum să atingi acel grad de spiritualizare a cărnii care să te facă să câștigi în disputa cu cel mai teribil instict: instinctul fricii. Să ne pregătim, așadar, prieteni dragi! Priviți în jur: nu vi se pare că oricând, până în ultima clipă, viața, în neașteptatul ei, ne poate cere să dăm bătălia? Iar în ultima clipă, în mod sigur?”

    Recitind finalul acestui articol, care este provocator, ma gandeam, poate facand o anologie fortata, la pompierii care si-au sacrificat viata incercand sa salveze cat mai multe vieti in cumplitul episod 11/9 din SUA. Pompieri care nici nu erau la datorie dar au venit stiind ca e nevoie de ei. Sau civili riscandu-si viata ajutand niste necunoscuti. Si as mai da exemple. Ce i-a facut oare sa-si sacrifice viata pentru niste necunoscuti? Raspunsul e meseria de om. Nu stiu cum se invata. Nu stiu daca se invata. Stiu doar ca nu multi sunt capabili de asa ceva. Dar ei schimba lumea.

    • mai sus am facut o apreciere cinica;poate nu astfel a fost intzeleasa
      da,asta este diferentza de atitudine intre oameni si neoameni,dar ce potzi face,de unde nu i nici Dumnezo nu cere

  37. Doua completari – iata ca sunt si beneficii – cat de dureroase! cat de pretioase!
    1.
    Izbutesc să aflu (anevoie, fiindcă se fereşte de vizite) că Dinu Ne. locuieşte la familia Cassasovici, rudele sale, în apropiere de grădina Icoanei. Pe seară, nu-l găsesc acasă. Aştept. Cînd vine, tîrziu, îmi pare şi mai slab decît la Securitate în scena confruntării, pentru el invizibilă şi nebănuită. E şi mai palid, cu obrajii de tot scofîlciţi (dantura! boala noastră a tuturor). E teribil de emotiv şi de emoţionat, căinţa (obsedantă e sinuciderea lui Mihai Răd.) îi dă aerul şi-i insuflă gesturile unui personaj dostoievskian. Vrea să-mi ceară iertare, eu vreau să-i spun cit îi sunt de recunoscător şi se iscă o scenă niţel ciudată, în care ne întrecem cu plecăciunile, mulţumirile, scuzele, iertările şi îmbrăţişările. Dar curînd ne liniştim şi vorbim deschis şi curat. Ii vine greu să creadă că sunt cu totul sincer folosind cuvîntul de recunoştinţă. In cele din urmă pricepe (avea să priceapă de-a binelea – şi să mi-o spună – numai la Văratec în vara lui 71 cînd în prezenţa sa, a soţilor Stolojan, a lui Al. Pal, şi a unui magnetofon am scos în evidenţă caracterul de Mărturisire ortodoxă şi românească – Chicago 1959 – al nuvelei O fotografie veche de 14 ani de Mircea Eliade: „Da, într-adevăr, n-ai fi putut interpreta astfel nuvela dacă n-ai fi fost în închisoare şi cred acum că-mi eşti recunoscător”) şi înduioşarea lui e atît de adevărată, mirarea lui dispare atît de lin, ochii lui se uită la mine cu atîta blîn ieţe încît îmi uşurează să găsesc acele cuvinte care-l pot convinge din ce în ce mai mult că şi în clipa aceasta ca şi în boxă sunt şi am fost nu numai pe deplin sincer ci şi rămas în urma celor ce aş fi vrut să comunic.
    2.
    Cînd sosesc la Zarcă, plutonierul – unul sever – mă ia în primire vădit bine dispus sa converseze. întrebările sunt cele obişnuite, le cunosc, îşi urmează cursul într-o ordine aproape invariabilă: cum îţi zice ţie, mă? cîţi ani ai, mă? de unde vii? de unde eşti de felul tău? ce-ai fost tu în civilie? eşti însurat, mă? da copii ai? la cît eşti condamnat? ce-ai făcut? La ultima întrebare arăt că n-am vrut să fiu martor al acuzării. Ce spui, mă? Cum adică n-ai vrut? – Dau amănunte, dar cred că ştie despre mine mai mult decît îmi închipui eu, căci reia: tu eşti ăla, mă, care ai făcut-o pe grozavul? – N-am vrut să-mi trădez prietenii, dom’le major. – Ce spui, mă? şi zii, n-ai vrut? – N-am vrut. – Şi nu te-a scuturat aşa niţel? – Ba m-a scuturat. – Şi n-ai spus, mă, ce trebuia? – Nu, domnule major. – Rău, mă, rău de tot, înseamă că eşti un ticălos. Şi iară a face o pauza: mă, tu ai mîncat azi? – Am mîncat, dom’le major. – Şi zici că n-ai vrut să fii martor al acuzării. – N-am vrut. – Păi asta e grav de tot, mă, ce nu puteai spune adevărul’? Eşti un mare ticălos, mă, şi zici c-ai mîncat? Ia, planton, mai adă-i o gamelă de mîncare de la regim şi vezi să fie plină.

    • am avut o intilnire cu un fost coleg dupa ani:
      ´´satul nostru a fost greco-catolic,da acum totzi is ortodoxi ! ii mai bine ashe´´
      colegul meu este si credincios

  38. .
    Citind articulul Dvs, impresionant (si) prin deschiderea sufletului, nu poti sa nu te gandesti la momentele personale , ce ai facut TU atunci cand a trebuit sa alegi. Uneori ai facut ce trebuia, alteori… ce ne desparte, fiind aceiasi oameni?
    Cred ca frica poate fi invinsa mult mai usor atunci cand exista sentimente complementare: rusinea, onoarea, credinta, sa zicem …cu „derivatele” sale, orgoliul, fala, fanatismul religios sau mai stiu eu ce. Cei credinciosi pot avea un suport moral, dar oare nu este „meritul’ mai mic atunci cand te bizui pe rasplata vietii de apoi?
    Au invins frica atentatorii sinucigasi, carora le sunt promise nenumarate fecioare in viata de apoi? Oare si „calitatea” fricii da masura calitatii curajului? Sau invers?
    Oare cat conteaza modul in carea invingi frica? In public sau in solitudine? Sfatuit sau din insasi fiinta ta? Sau doar faptul ca ai reusit? Nu putem fi toti perfecti…cine nu a trecut prin momente de frica viscerala, pe viata si pe moarte nu poate intelege, uneori este vorba de fractiuni de secunda, alteori de ore sau zile de framantari.
    Cred ca, in masura in care educatia primita, sau poate gena mostenita iti asigura aceste sentimente „ajutatoare” este mult mai usor sa-ti invingi frica. Oricum, sentimentul de dupa, merita tot efortul… daca mai apuci, evident

    • Dar nu prin exaltare se presupune ca trebuie invinsa teama, ci chiar dimpotriva, prin condensare. Fanaticul extremist care asteapta rasplata din „rai” nu e curajos, pentru ca e dislocat din sine. Ceea ce conteaza pan`la urma nu este rezultatul final, ci felul in care negociezi cu presiunea, in timpul fricii. Daca pui in miscare orgoliul, lași de fapt loc ALTEI frici, de „ce va zice lumea”. Sa invingi teama ar insemna deci sa ai „prezenta de spirit” la propriu. Pe vremuri, curajul era o „calitate a inimii” (COEURage). (Articolul e bun. E atat de dens pe cat se asteapta de la Gabriel Liiceanu, „filosof”. Cât din densitate se datoreaza figurii tatalui lui Steinhardt, acuma….)

      • Nu stiu, cred ca „problema” filosofica ma depaseste.
        Practic de cele mai multe ori vad ca frica invinge (desigur, niciodata nu e vorba de noi), chiar daca nu ne dam intotdeuna seama. Nu faci un lucru rau din frica de Dumnezeu, sau de ..gura lumii. Tot frica e si aia, nu? Dar una „buna”..sau poate nu? Ce difera, ca rezultat, fata de un caracter puternic, care nu face pentru ca nu poate, nu i se pare corect ? Nimic. La prima vedere. Caracterul puternic va aborda si alte chestiuni tot prin prisma logicii, voluntare sau nu, dar si a curajului de a decide el, nu altii, fie ei chiar Dumnezei. Si atunci dispare legatura cu credinta…
        Cred ca sunt putini oameni care au ajuns in acest „stadiu”, si poate de aceea religia are atatia sustinatori: are pregatite o suma de pilde, de”spete” in care se stie ce trebuie sa faci. e mult mai simplu. Si nu esti tu cel care raspunzi, deh, daca asa „zice” la cartea sfanta, aia e…
        Apoi nu imi e clar, sincer, care-i solutia unei dileme de genul: daca nu-l omori tu pe X-ulescu(sau sa-l dai in gat, sa zicem) iti omoam noi copilul. In fata ta. Sa nu fim ipocriti, solutia nu este deloc la indemana.
        Batranul Steinhardt a ales, intr-un fel, ce era mai bine pentru copilul sau: raul cel mai mic, exista sansa ca fiul lui sa scape, si sa ramana om. Cine ar mai fi stiut azi de Steinhardt, daca caracterele celor doi ar fi fost altfel? Nu ca asta era chichirezul, dar poate ca este doar exceptia care confirma regula…una din frici invinge (aproape) intotdeuna. De preferat sa fie cea buna.
        Dar ma intreb, daca alternativa era executarea fiului, ce sfat i-ar fi dat batranul?
        Bun, faptul ca fiul trebuia sa faca rau unor oameni „simplifica” oarecum problema, foarte posibil ca indemnul sa fi fosl acelasi: nu-ti cumperi viata cu pretul altor vieti. Dar daca era vorba de o chestiune de principii, sa zicem? Se invarteste, sau nu? Mori pentru asta? Aaa. din gura e usor sa te „imbalenezi”.. Sunt putini cei care sunt in stare de asa ceva, eu ma agendeam la omul comun.
        Dupa cum ziceam, cred ca problema ma depaseste, si n-as vra sa cadem in ipocrizie cum ca tot ratanul ar proceda la fel ca batranul acela teribil.

        • Nu, nu e nicio „filosofie”. E obsevatie clinica: cand ti-e frica, nu mai esti in tine, esti cu mintea imprastiata. Esti curajos daca ai prezenta de spirit, daca te menţii în tine. Exaltatul nu e bine asezat in sine (cel putin pe durata chestiei). Dar poate face bravuri, ca sa aiba admiratia lumii sale. E „curaj conformist”. Originea conformismului său e „ce zice lumea”, adica o frica, un tip de frica. Cand vrei sa fii admirat , o vrei ptr ca la inceput ti-e frica de ea (de „lume”). Altfel de ce te-ai conforma ei? La fel cu Dumnezeu: FACI rau din frica de Dumnezeu ! Abraham vrea sa-l ucida pe Isaac din „frica de Dumnezeu”. Asta nu s-a terminat, încă. In lumea bigoţilor de toate neamurile, asta continua sa se petreaca. (Da, batranul a ales ca fii-său să devina om, chiar daca in afara „societatii”- asa cum era ea in anii 50. Daca ar fi fost conformist, ar fi ales sa aiba „succes”, de pilda sa devina turnator. Toată istoria e mişto, ptr ca judaismul este intai o chestie conformista. Batranul era deja creştin, sans le savoir -sau tragea sa fie).

  39. Eu as vrea sa vedem jumătatea plină a paharului cu „frica”. Frica ne face neliberi ; doar la prima vedere ; altfel , dacă nu am avea nici o frica , am fura , am jefui , am ucide ; frica îl face pre om ” guvernabil”, îl face ” adecvat”. Altfel ar fi de rău . Ni se cultiva frica prin educaţie ; ea nu ( mai ) e decât parţial un instinct . Frica este instinct atunci când in camera de alături e un tigru . Una din emisiunile Dvs .dimpreuna cu Andrei Plesu , ” Despre frica”, se termina exact când începuse sa fie foarte interesantă ( exemplul cu cele trei camere in care se aflau un tigru, o fantoma si , respectiv(ul) Dumnezeu . Frica-instinct era de tigru , desigur . Frica-angoasa era de fantoma iar frica-curioasa era in privinţa Lui . Eu as mai fi adăugat o camera : cea in care ar fi fost un agent fiscal ! TOATĂ educatia noastră se bazează pe frica-matrice . Religia , asisderea . Legea si mai abitir . Liber nu poţi fi DOAR prin ne-frica. Este doar o condiţie necesară ; liber cu adevărat eşti prin cultura .” Cartea va va face liberi” ar trebui scris pre cerul boreal si pre cel austral ; nu munca , nu educatia , nu Legea ( aceasta din urma e prea …relativa). Kant era cu siguranţă un om foarte liber având Legea morala in sine dar si cerul instelat deasupra . E atâta continuitate si dinamica între legea morala ( civica ,NU religioasă ) din om si cerul instelat de deasupra sa !!! Samuraii de dinainte de Meiji erau liberi fata de occidentali . Dar era o libertate „restransa ” „doar” la lipsa fricii de moarte , in rest aveau si ei destula ne-libertate. Sistemele de guvernare , ORICARE ar fi ele , de la cel mai liberal , libertarian , socialist , comunist , falocrat , matriarhat , tehnocrat , se bazează invariabil pre frica -fricile noastre cele de ” toate zilele „. Absolut TOATA legislaţia , fie civilă , penală , administrativă , etc . se bazează pe frica-matrice . Dacă nu mai avem de exemplu matrice infractionala , poligraful devine inutil ; este un exemplu de şcoala . Asa ca sa vedem in frica , frica-intemeietoare , frica ce ne umanizeaza sau, in ultima instanţa , ne face ” guvernabili „. Mie personal mi-e frica de Nica-fără -frica . E drept ca mai am ,sporadic, si nostalgii după o ” varianta” (a mea ) de ” fără frica”, mai ales după ce cetesc , de exemplu , poezia ” Motanul ” de Nichita … Dar atunci intru într-un cimitir si ies ( încă ) foarte reconfortat de acolo…

  40. Admirabil joc de idei. Dacă este sincer, atunci tradeaza lupta launtrica dintre un filosof si un crestin. Zgarie ideea ca sutem undeva intr-un proces al evolutiei, dincolo de animal doar cu un prag posibil de trecut, dar nu neaparat …
    Maestre, daca asa vi se spune, nu sunt chiar sigur ca l-ati patruns cu adevarat pe Steinhartd. Nici pe tatal si nici pe fiul, cu atat mai putin pe ,,Fiul“. Mai aveti timp. Foloisti-l pentru fericirea dumneavoastra eterna.

  41. Revin cu o cerere de iertare pentru greselile de ortografie (sunt plecat din Romania de peste30 de ani) si cu o mica si, sper eu, acceptabila completare.

    1. Pentru un crestin, un om se naste cu potential de divinitate. Sau il realizeaza prin infierea lucrata de Fiul, sau il rateaza, ajungand sa petreaca (sic) alaturi de demoni in pedeapsa eterna.

    2. Prin creatie, omul nu are potential de animalitate. Animalele nu pot decide si nu pot merge in Iad. Animalele sufar acum dn pricina noastra, coroana creatiunii cazute, dar vor cunoaste si ele roadele rascumpararii impreuna cu fiii credintei (Epistola sfantului apostol Pavel catre Romani 8:20-22)

    Cu nadejdea ca am scris unui om care pretuieste si parerile altora

    Pastor Daniel Branzai

  42. Familiile parintilor mei au fost bogate. Pe chestia asta unii au facut puscarie, au auvut domiciliu obligatoriu, sau au fost eliminati din scoli. Eu nu am mai avut de suferit, ca m-am nascut cam dupa ce toate astea s-au consumat. Bogatiile au ramas povesti, iar bunicii, fosti chiaburi trudeau la CAP din zori pana la intuneric pentru norma de trei lei si ceva produse. La scoala am invatat mecanismul exploatarii omului de catre om, am invatat, ca nu e drept, ca unii sa fie bogati pe seama altora. Ba chiar am invatat ca proprietatea e furt. Alte principii credibile nu mi s-au dat. Am invatat munca la CAP, ca un fel de reeducare, cale lunga si dura de integrare in mediul sanatos al oamenilor muncii. Si pana la urma de bine de rau m-am integrat. In orice caz bogat si exploatator n-am mai devenit. Totusi azi, nici in ruptul capului nu pot sa-mi raspund la intrebarea, daca sunt sarac din principiu, sau de frica.

    • ha ha ! mi a placut ! de amindoua poate !?
      comunistii la inceput au omorit si furat ´´mijloacele de productzie ale exploatatorilor´´
      bine,au facut asta in numele poporului.asha ,ei au avut grija de ´´averea noastra a tutulor´´
      in 89 dupa ce au omorit huliganii,cum de profesie erau revolutzionari,comunistii au trecut la infaptuirea rivolutziei.au cishtigat o !
      apoi comunistii au trecut la edificarea unei noi ordini sociale:capitalismul
      si ptr asta au trecut pe numele lor avutzia intregului popor.azi sint capitalisti:unii capitalisti socialisti,ailaltzi capitalisti de dreapta

  43. M-a bucurat mult acest articol care il continua foarte bine de cel anterior: „Mirosul șobolanilor. Așteptând o altă omenire” si intr-un anume fel raspune si comentariului facut de mine acolo. Multumesc.

  44. Nu cred în gradul 0 al umanității tradus într-un soi de animalitate schematică (foame-frică-eros)… Din contră, cred că umanitatea în varianta ei aurorală, incipientă e un soi de exces, de abuz, de efervescență anarhică și că soluția culturală apare ca răspuns la această specie de libertate stihială. De pildă, între sezonul de rut al dobitoacelor și pasiunea sexuală ultimă nu există criteriu de înrudire. Animalul în călduri e radical diferit de omul incandescent erotic. La fel, animalul flămînd e esențialmente altceva decît Sir John Falstaff în plină detentă culinară…. Frica ciutei hăituite de lupi nu are nimic în comun cu trăirile celui ce-și așteaptă execuția, așa cum le descrie Mîșkin în Idiotul lui Dostoievski. FOAMEA, FRICA și EROSUL sunt deja, a priori determinări metafizice ale vieții sufletești și cultura nu e altceva decît felul omului de a domestici, de a rafina acest prealabil meta-fizic. Nu cu instincte de lupi și de iepuri are umanitatea a lupta, ci cu varianta non-naturala a acestor instincte, cu echivalentul lor metafizic în sînul unei specii străină de orice zestre zoologică. Freud intuise acest peisaj antropologic incomod…

  45. Frica de-aici şi
    Cînd VALIZA nu-i Valiză
    Liza era dusă de val şi era atît de frumoasă încît n-am mai apucat să-i zic „au revoir” !
    Plecînd cu-o valijoară,
    pierduţi pentru eternitate
    în gropile comune ale istoriei noastre
    şi patriei străfunduri, sublim necunoscute,
    aceste poveşti cu maeştrii şi înţelepciune sunt atît de frumoase
    încît uităm pe-ndelete de cele uitate de-aici de sub piciorele noastre
    palpitînd încă vii, amărîte, date la o parte, închise-n sertare şi şifoniere, seifuri cu ştaifuri.
    Valiza aceasta din păcate nu-i transparentă, prin ea să fii putut întrezări grămada de nimicuri
    şi banalităţi pe care „omul” le poartă pentru minimum necesar al (con)vieţuirii-ntr-un lagăr de exterminare de Viaţă
    sau
    o pribegie eternă pe Viaţă, o uitare absurdă trucată şi frumos împodobită-n alungarea prin ignorare, cu subtilităţi şi cărţi fluturate pe sub nas ca pe nişte hălci de-aforisme despre …. şi despre….
    Camera de luat vederi şi de filmat VIAŢA ni se plimbă de la glezne gîdilîndu-ne test cu-cuiele trecînd prin rinichi, ficat , creier, descreierîndu-ne, ne lăsîndu-ne nici ultima şansă de aducere-aminte, de trezire la o realitate concretă alta decît cea virtuală cu care suntem îndopaţi de dis de dimineaţa pînă seara-n miezul profund al absurdului întunecat abisal devorator negru.
    Lichenii se pun, se-ndoapă, se-adună, sufocă peste ultimele vestigii ale memoriei comune şi peste
    cei care mai au încă niţcaiva vreme de terminat uitaţi şi-n marea tăcere planificată cu schepsis ultimul capitol al unui roman Viu al Vieţii de-aici dinspre orgolii şi capcane, oameni, intelectuali şi asasini în literatură, istorie, filosofie, cultură şi libertate.
    Dar despre Asta, Azi, ne este teribil de FRICĂ s-o spunem răspicat şi pe şleau,
    căci ele, vai ! ar putea să se strecoare ciudat şi definitiv în valijoarele superbe din valiza poveştii
    dezvăluind adevăruri nu de toată lumea dorite, şi dure.
    De-aceea trecutul e întotdeauna cel mai sigur prilej de pilde şi dileme riguroase.
    Pe cine mai poate deranja uitarea şi trecutul tot mai bîjbîitor, şi surd, şi „aveugle”?
    Pe nimeni !
    Valiză valijoara mea, cine-i cea mai uitată din ţară ? Memoria !
    Valiză valijoara mea, dar cine-i cea mai ignorată din ţară ? Viaţa !
    Valiză valijoara mea, cine-i cel mai dus cu vorba din ţară ? Omul !
    Valiză valijoara mea, cine-i cea mai frumoasă regină din ţară ? Minciuna !
    Valiză valijoara mea, cine-i cel mai liber din ţară ? Tartorii !
    Şi-am încălecat pe-o valizucă dispărînd ca o zvîrlugă, trageţi voi morala, „glugă” !
    Valiză valijoara mea, te iubesc, nu mă uita !

  46. Citind articolul am retrait emotia lecturii pe nerasuflate a „Jurnalului …” , dar si placerea citirii cartilor dvs. felicitari!

  47. Trecerea constienta de la zoologie la umanitate este mintuirea ?
    Atunci acest proces ca si la Faust, presupune trecerea de la fizic la metafizic fara tagaduire.
    O alta poveste f asemanatoare, cel putin la fel de frumoasa si cu un mesaj f actual este
    romanul autobiografic al lui Constantin Virgil GHEORGHIU, ORA 25 !

  48. O reiterare a unei scene jucate, TRĂITE, cu 4.000 de ani înainte: jertfirea lui Iţhaq. Într-o dimineaţă, un tată purcede la drum cu fiul său. Urcă pe Moriah… Tăcut, îşi leagă fiul pe lemne şi întinde mâna după jungher…iar fiul tace… Ridicând jungherul, tatăl nu îl jertfeşte pe fiul care se jertfeşte, ci tatăl şi fiul îşi mor fricii lor şi îşi învie libertăţii şi vieţii lor. După alte 2.000 de ani, un alt Tatăl Îşi jertfeşte Fiul care Se jertfeşte… „Nu te teme, turmă mică!…”

  49. fuga in trecut

    am inteles nostalgia dupa curajul din trecut prin anii ’90, cand ne cautam o identitate;
    toate aceste sentimente se traiau mai intens atunci, aveau un chip si un trup aparte, format din sentimente si simtiri abia descoperite – multi dintre oameni facusera „revolutia”sangeroasa in strada, … dar cam atat

    sa te-ntorci insa si dupa 20 de ani la aceleasi statui incremenite, inchizand ochii la tot ce-nseamna prezent, e ridicol…. in raport cu maretia temei „curajului”… :) …cu atat mai mult cu cat, daca ceva ar putea defini mai bine ciudatul prezent pe care-l traim – si pe care nimeni n-are „curaj” sa-l defineasca macar – atunci tocmai frica ar fi lucrul pe care ar trebui sa-l numim primul.
    restul sunt consecinte

    frica-cu-o-mie-de-chipuri e „chipul vremurilor pe care le traim

    doar ca acum – fara macar sa ti se suceasca mainile la spate ca in comunism – stand in fotoliu si ne-amenintat de nimic, iti trebui un munte de curaj sa vorbesti despre asta.
    sau, poate, o alta minte…

    altfel, tema asta revine, steril, la fel ca si „piata universitatii ’90”, in rol de simulator de zbor pt. alegerile din toamna. ca de fiecare data….

  50. Am gasit, intamplator, cautam niste acte pentru APIA, sentinta de condamnare a tatalui meu. Pentru ca nu si-a turnat prietenii, membrii ai unei organizatii „fasciste”, evident . Spicuiesc un pic:
    „Tara noastra paseste cu pasi siguri pe drumul construirii socialismului. Acest drum pe care-l urmeaza clasa muncitoare,in frunte cu detasamentul ei de avangarda P.M.R. nu este usor deoarece fostele clase exploatatoare cauta sa impiedice bunele realizari ale actualului regim.
    In scopurile lor marsave, aceste clase exploatatoare folosesc pe anumiti oameni, elemente vrajmase actualului regim, care se fac uneltele lor.
    Astfel in primele trei luni ale anului 1949, asemenea elemente s-au constituit intr-o organizatie subversiva de tip fascist denumit „NATIONAL CRESTINA DE LUPTA IMPOTRIVA COMUNISMULUI” (asa e scris in sentinta, cu majuscule), uneltind pe ascuns impotriva formei de guvernamant si urmarind ca prin mijloace viclente (asa scrie, viclente) sa rastoarne ordinea democratica existenta in prezent in tara noastra, rapind poporului drepturile si libertatile castigate.
    Membrii acestei organizatiuni si care sunt implicati in cauza de fata intretineau legaturi, in special prin intermediuol inculpatului Mihalcovivi Alexandru, cu seful bandei subversive, Tanasie Ioan, cu blanaru Popovici Gheorghe din Timisoara. cu Mihalcovici Pavel, Ungureanu Teodor si alti sefi marcanti ai organizatiei subversive din Arad, Timisoara si imprejurimi’
    Vina tatalui meu a fost aceea ca era prieten cu „fascistii”, si nu i-a turnat.
    „Din toate aceste probe, rezulta ca incuplatul nu a participat in cadrul organizatiei, dar ca a aflat de existenta organiatiei, omitand a o denunta.”
    A fost condamnat la doi ani de inchisoare corectionala pentru delictul de”omisiunea denuntarii uneltirii”
    Desigur, dupa o detentie preventiva de la 3 martie 1949 pana la 18 februarie 1950.
    As putea spune ca omenia si prietenia au bagat multi oameni in puscarie, oameni simpli, asa cum era si tatal meu, plutonier intr-un detasament de geniu (aia care, printre altele, dezamorsau bombe), copil de trupa de la 14 ani, combatant pe ambele fronturi, asa cum au fost manati de conducatorii vremii. Dar prietenia si cinstea sunt tot alea, atunci ca si acum.

    • Desppre miscarea de rezistenta din Banat:
      http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Miscarea%20de%20rezistenta%20din%20Banat%20-%20Grupari%20principale%20de%20Rusnac.htm
      Nu s-au lasat usor banatenii mei, cinste lor.
      „Mişcarea de rezistenţă anticomunistă din Banat oferă cercetătorului de peste timp o imagine mai reală a modului în care populaţia regiunii a făcut cunoştinţă cu noul regim adus dinafară şi care a atins cote de teroare şi opresiune neatinse până atunci în istoria noastră. Se cuvenea demult să se spulbere impresia că Banatul ar fi asistat cu braţele încrucişate la pierderea libertăţii şi la instaurarea tiraniei. Mişcarea de partizani descrisă pe scurt în paginile de faţă arată care a fost adevărata reacţie a locuitorilor, reacţie de care nu se mai poate face abstracţie în cercetarea noastră istorică.”
      Cativa ani de puscarie sunt un „mizilic” in comparatie cu, sa zicem, un glont in ceafa.

  51. Multi Oameni din acea generatie au facut saltul de la zoologie la OM, invingind frica, generata de tratamentul brutal din inchisorile comuniste.
    In zilele noastre traim insa riscul de a regresa spre zoologie prin alte metode, soft, sofisticate, placute chiar caci seducatoare, dar tot metode de denaturare si pervertire a Omului.
    caci Omul este mai mult decit un consumator bine ghiftuit.
    Acestea ar trebui acum poate, descoperite, denuntate, cu curaj, fara frica. Este ORA 25 ! ?
    Cum bine zicea Petre TUTEA : Salt inainte !

  52. .
    Se spune ca spiritele asemenea se atrag. Unde o fi gasit asta spiritul lui Basescu? Este atat de mester incat l-a gasit la minus infinit???. Asta imi intareste credinta ca un om are ,”Cata iteligenta tot atat prostie, doar geniile fac diferenta”AG
    –De prea multe ori acceptam sa primim lectii sau sa fim invatati de oameni care nu numai ca nu se ridica la valoarea morala a celor despre care vorbesc dar se simt datori pentu confortul lor material sa ne arate ca stapanesc cuvintele, ca si-au insusit materiile din facultate si au citit toate cartile de capatai ale culturii romanesti sau universale dar nu au incercat nici macar experimental sa invete ce este curajul.
    Si aici nu ma refer la curajul suprem din fata mortii ci la ceva cu mult mai marunt, la curajul de a scrie si spune orice periclitandu-ti astfel nu viata ci doar siguranta materiala.
    Cei care au nevoie de cineva sa le explice o carte inseamna ca nu se pot desavarsi ca intelectuali liberi ci sunt dependenti de explicatiile sau manipularile unor dascali. Este util sa vedem ce parere au unii sau altii despre o carte sau sa citim ideile lor despre filozofie si viata dar nu sa abuzam in defavoarea ORIGINALULUI.
    Asa ca indemn pe oricine sa citeasca cu grija originalul si sa fie convins ca nu are nevoie de nici o explicatie sau analiza daca a inteles bine textul si l-a trecut prin constiinta lui ca si cum ar trai fiecare personaj in parte si pe toate la un loc.

    • Adriana „—De prea multe ori acceptam sa primim lectii sau sa fim invatati de oameni care nu numai ca nu se ridica la valoarea morala a celor despre care vorbesc dar se simt datori pentu confortul lor material sa ne arate ca stapanesc cuvintele, ca si-au insusit materiile din facultate si au citit toate cartile de capatai ale culturii romanesti sau universale dar nu au incercat nici macar experimental sa invete ce este curajul.
      Si aici nu ma refer la curajul suprem din fata mortii ci la ceva cu mult mai marunt, la curajul de a scrie si spune orice periclitandu-ti astfel nu viata ci doar siguranta materiala.” Dumneavoastra sunteti „scandalos de sincera” ! Subscriu !

  53. Tatal lui N. Steinhardt s-a comportat ca un intelectual evreu adevarat, care a preluat gandirea lui din filele Bibliei Ebraice, Talmudului si Literaturii Rabinice Halahice: demnitatea, curajul, respectul fata de om, normele morale inainte de toate. Este un aspect care imi aminteste de idea de „Kidush Hashem”, a muri pentru Sfintirea Numelui lui Dumnezeu, renuntand la a ceda, convertindu-se la alta religie din frica si oportunism. A prefer moartea pentru adevar , demnitate si credinta in locul unui compromis. Mai mult decat atat, el i-a transmis aceste norme morale si fiului sau. Desi tatal nu era un practicant religios, avea totusi un prieten rabin, pe rabinul Hers Zvi Guttman din Bucuresti, care trecuse el insusi prin incercari asemanatoare atunci cand cei doi fii mai mari ai lui, prieteni si colegi cu Nicu Steinhardt, Iancu si Iosif Guttman, ambii tineri publicist (unul dintre ei licentiate in drept) au fost ucisi in fata lui in timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941 – precum si atunci cand a luptat sa-si elibereze alt fiu, rabinul Efraim Guttman, din arestul politic comunist. Dar a facut acest lucru cu demnitate, fara sa se ploconeasca la nimeni, protestand, refuzand sa colaboreze cu regimul communist atunci cand acesta a vrut sa demonstreze „libertatea religioasa si libertatea evreilor in Romania” in fata Occidentului (1954), desi fostii lideri sionisti erau in inchisoare. Steinhardt l-a cunoscut pe acest om si – in tinerete – a participat la rugaciune in sinagoga lui. Nu este exclusa o influenta directa a iudaismului asupra lui Nicu Steinhardt, in privinta normelor morale, a demnitatii, a invingerii fricii. Vreau sa afirm si ca, in felul sau, Nicu Steinhardt, a fost influentat de normele morale ale Talmudului, care cer demnitatea. As adauga inca un aspect: faptul ca nu numai ca nu si-a negat originea evreiasca niciodata, dar dimpotriva, a afirmat-o cu mandrie, desi se identificase cu entitatea si cultura romana si religia crestina ortodoxa, pastrandu-si numele evreiesc Nuham si afirmandu-l totdeauna. Atunci cand unii evrei au acceptat sa-si schimbe numele din oportunism (care este tot o forma de frica), cu speranta ca nimeni nu va descoperi cine sunt ei si care este originea lor (desi nu se convertisera la religia crestina, se convertisera la communism,tot din oportunism), Nicu-Nuham Steinhardt si-a pastrat demnitatea de om si de intelectual evreu desi se convertise la religia crestina. Dar facuse acest lucru ca urmare a alegerii lui Isus evreul ca personaj istoric pe care il luase ca exemplu pentru rezistenta sa, precum si din respect pentru spiritualitate si din dorinta apropierii intre oameni, a impacarii, a iertarii, de dragul demnitatii morale. El s-a dovedit mai puternic din punct de vedere spiritual si moral chiar si decat unii dintre prietenii lui arestati in acelasi lot, dispusi sa colaboreze cu Securitatea pentru a se salva pe ei insisi sau pentru a-si imbunatati situatia in in detentie. Unii dintre ei l-au „acuzat’ pe Steinhardt in ancheta,tocmai pe el, omul care a preferat sa-si piarda libertatea pentru a-i salva pe ei. Si alta dovada a constiintei sale morale: faptul ca, desi era convertit la crestinism si calugar a pastrat legaturile cu unii dintre prietenii sai evrei emigrati in Israel, colaborand chiar (cu un articol) la Dctionarul neconventional al scriitorilor evrei din Romania, de Alexandru Mirodan, aparut la Tel Aviv. Precum si faptul ca ultima lui scrisoare (ajunsa la destinatie, in Israel, dupa moartea lui) a fost adresata prietenului sau Victor Rusu. In aceasta scrisoare Steinhardt a povestit multe lucruri, inclusiv despre viata la manastirea Rohia. Este o dovada ca el nu s-a temut nici de Securitate (care i-ar fi putut intercepta scrisorile), nic de autoritatile bisericesti (care l-ar fi putut acuza de convertire care nu ar fi fost sincera, sau chiar de aapostazie, desi devenise un crestin convins). N. Steinhardt, dupa ce a reusit sa isi invinga frica, a pastrat acest curaj spiritual toata viata, indiferent de ce se intampla. Alta dovada este corepondenta lui cu Virgil Ierunca, inclusiv o scrisoare trimisa acestuia printr-un turist, in care povesteste ce i s-a intamplat tocmai datorita acestei corespondente, trimisa anterior prin posta. Steinhardt a trait cu un adevarat crez in om, in normele morale, in spiritualitate si demnitate.
    Cred ca unii critici ai lui Steinhardt, atat evrei, cat si romani, nu l-au inteles pe acest om.
    Felicitari autorului articolului pentru acest articol interesant, care deschide o noua cale in intelegerea vietii si operei acestui mare intellectual evreu si totodata roman.
    Cu deosebita stima,
    Dr. Lucian-Zeev Herscovici

  54. Poate nu întâmplător, la întâlnirea cu „mai mult decât umanitatea” suntem preveniți: „Nu te teme!”, „Nu vă fie frică!”
    E primul mesaj adresat direct sufletului, care e prin definiție Liber.

  55. „Nu puterea corupe, ci frica. Frica de a pierde puterea îi corupe pe cei care o deţin şi frica de flagelul puterii îi corupe pe cei ce se află sub autoritatea acesteia”. Aung San Suu Kyi

  56. Frica de Dumnezeu este inceputul intelepciunii. Frica de Dumnezeu (mascata la inceput sub forma fricii de a deveni un tradator si un turnator) a invins frica de Securitate (tortura, detentie, moarte etc.) si a fost inceputul induhovnicirii si inteletirii monahului Steinhardt.

    Lasati prostiile cu evolutia, nu este nimic nou sub soare (vorbim de lucruri fundamentale nu de Mc’Donalds) si acum 7000 de ani oamenii erau in esenta lor identici cu cei de azi si frica era la fel. Frica este un foc purificator intri in ea in stare bruta si poti fi distrus si abrutizat de frica devenind un animal (pierzandu-ti umanitatea) sau poti iesi ca aurul curat din cuptor un om nou. Adevaratul om de tip nou nu cel teoretizat de comunisti.

  57. Frica si instinctul de conservare sunt unul si acelasi lucru. Uneori asociem frica cu senzatia corporala: contractii musculare, respiratie sacadata, absenta capacitatii de a gandi rational, hranire compulsiva iar instinctul este doar eticheta mentala si vaga senzatie constienta ca inglobam capacitatea de a supravietui.

  58. Cea mai buna carte, apexul umanitatii … preocuparile mintii de intelectual … la sfarsitul vietii … O sinteza a continutului mental …

  59. articolul e slab. cel putin analiza filozofica. citatele evident ca sunt grozave )
    ma leg doar de „Dacă, dintre instinctele pe care le consider fundamentale și care sunt dovada clara a animalității noastre, nevoia de hrană se poate umaniza prin gastronomie, dacă instinctul sexual se poate umaniza prin erotizare și iubire, cum se poate umaniza frica? Nu este oare frica singurul instinct pur animalic, singurul ireductibil?”
    premize gresite, si iubirea si gastronomia sunt interpretari imprecise si incorecte.
    precis ar fi proportia de abstinenta/post+ mangaieri / imbratisari si cea de abstinenta/post + aprecierea pentru rod/ animalul sacrificat.
    iubirea nu e in aceeasi categorie ca stimularea senzoriala,

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Gabriel Liiceanu
Gabriel Liiceanu
Născut la 23 mai 1942, la Râmnicu-Vâlcea. Studii universitare la Bucureşti, Facultatea de Filozofie (1960-1965) şi Facultatea de Limbi Clasice (1968-1973). Doctorat în filozofie la Universitatea din Bucureşti (1976). Cercetător la Institutul de Filozofie (1965-1975) şi Institutul de Istorie a Artei (1975-1989). Bursier al Fundaţiei Humboldt (1982-1984). Director al Editurii Humanitas din 1990. Profesor la Facultatea de Filozofie a Universităţii Bucureşti din 1992. Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres (Paris, Franţa, 1992). Commendatore dell'Ordine della Stella della Solidarieta italiana (Roma, Italia, 2005).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro