joi, martie 28, 2024

Știința și contractul social

Discuții recente legate de posibila desființare a UEFISCDI – Unitatea Executivă pentru Finanțarea Învățământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării și Inovației – m-au determinat să aduc în discuție un subiect despre care am citit puține comentarii în presa românească: contractul social dintre știință și societate. Ideea unui astfel de contract a apărut cu patru sute de ani în urmă, când marele filosof naturalist Francis Bacon s-a arătat îngrijorat nu numai de statutul și rolul științei, ci și de contractul social dintre oamenii de știință și restul lumii.

În lucrarea sa The Great Instauration, 1620, Bacon a discutat, printre altele, două aspecte esențiale pentru ceea ce va deveni, și este în prezent, știința și slujitorii ei: 1) oamenii de știință trebuie să caute cunoașterea și înțelegerea pentru beneficiul vieții, și 2) dragostea pentru ceilalți să fie principala motivație.

Gândirea lui Bacon ar putea surprinde pe unii  și astăzi drept remarcabilă. În parte, pentru că filosofii naturaliști din vremea sa, fiind în general oameni bogați, nu aveau nevoie de finanțare externă pentru cercetările lor. Dacă judecăm după standardele actuale, ne-am putea imagina că cercetătorii auto-finanțați nu ar trebui să dea socoteală nimănui ca să-și justifice interesele sau preferințele lor pentru a face știință. La fel, ideea unei iubiri elevate și altruiste (a căuta bunăstarea pentru alții, chiar cu posibile costuri pentru noi înșine) nu-și mai găsește locul în discuțiile curente despre știință și politicile publice.

Astăzi, din contra, cercetarea științifică, mult mai scumpă, este finanțată în cea mai mare parte de guverne, adică, indirect, de plătitorii de taxe. Majoritatea suportului financiar vine din partea unor oameni mult mai strâmtorați decât noi („bănuțul văduvei”). Și situația aceasta generează unele întrebări pentru lucrătorii din domeniul științei (printre care mă număr): De ce trebuie ca oamenii să ne plătească? Nu cumva pentru că ei speră că munca noastră de cercetare va îmbunătăți semnificativ viața lor? Nu le datorăm ceva în schimb pentru banii lor? Cum ar trebui să arate o contribuție corectă (cinstită) adusă societății pentru investițiile făcute în știință?

Posibilele răspunsuri la aceste întrebări trebuie să se regăsească într-un contract social încheiat între știință (reprezentată, în principal, de profesori/cercetători) și societate (reprezentată de plătitorii de taxe). Existența unui astfel de contract este binevenită pentru că exprimă două nevoi, ambele legitime și, uneori, conflictuale: 1) nevoia asigurării unei „libertăți” substanțiale a științei; 2) nevoia de a face dezvoltarea științei compatibilă cu alte necesități societale, care ar putea impune anumite „limitări” acestei libertăți. În fapt, noțiunea de „contract” implică acordul, înțelegerea și acceptarea (iar nu impunerea) condițiilor stipulate.

Întrucât acest contract social se referă specific la știință (ca și la tehnologie), trebuie ca o analiză atentă să ofere răspunsuri la următoarelor întrebări[1]:

a)    Care sunt caracteristicile esențiale și specifice ale sub-sistemului numit „știință” pe care contractul trebuie să le respecte și promoveze fără să le comprime?;

b)    Care sunt celelalte sub-sisteme societale direct conectate, prin mecanisme de tip feed-back, cu sub-sistemul știință?

c)     Care sunt sub-sistemele non-societale care întrețin cele mai consistente relații de tip feed-back cu știința?

Răspunsul la întrebarea a) trebuie să clarifice, în termeni de cunoaștere obiectivă și solidă, acele rezultate pe care știința este capabilă, în mod unic și specific, să le ofere fără să primejduiască contractul social. Prin specificarea lor, știința devine responsabilă public pentru „livrare”, iar societatea poate să estimeze valoarea investițiilor făcute în știință. Este, de asemenea, o acceptare tacită a faptului că „produsele” științei și tehnologiei sunt indispensabile pentru buna funcționare a sistemului social ca întreg, ca și a diverselor sub-sisteme.

Răspunsul la întrebarea b) trebuie să indice clar ce „produse” ale sub-sistemului științifico-tehnologic ar putea fi valorificate de alte sub-sisteme, de exemplu, agricol, industrial, medical, militar, transporturi și comunicații, politic, moral etc.

Răspunsul la întrebarea c) trebuie, de asemenea, să specifice cu claritate cantitatea de resurse de mediu care sunt „consumate” prin funcționarea sub-sistemului științific și care ar putea fi daunele produse pe termen scurt, mediu și lung de această funcționare. Această analiză se referă nu atât la „interdicții”, cât la „limitările obiective”, care trebuie recunoscute și apropriate pentru buna funcționare a științei.

Un exemplu de contract social știință- societate

Am făcut cercetare științifică în România în perioada 1981 – 1993, dar a fost mai degrabă un simulacru: nu eram plătit, pentru că activitatea de cercetare intra în norma didactică, nu aveam aparatură și echipament de teren adecvate, literatura de specialitate era 99% sovietică, iar deplasările, chiar cu invitații plătite, la congrese internaționale mi-au fost total interzise (vezi unele justificări aici). Practic, activitatea mea reală de cercetător a început acum 22 de ani, când, după câștigarea unei burse Fulbright, am ajuns la University of Oklahoma. Din 2001, lucrez la City University of New York, Brooklyn College. De aceea, punctele de vedere, expuse în continuare, reflectă experiența mea americană. Sper că eventualii cititori ai acestor rânduri vor beneficia de exemplul concret al unui contract social dintre știință și societate și, dacă vor fi interesați, l-ar putea propune societății civile din România.

Simplificând foarte mult, se poate spune că, în Statele Unite ale Americii, contractul dintre știință și societate datează de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, când Vannevar Bush a publicat un raport fundamental și de mare influență asupra mediilor politice și a publicului: Știința, o frontieră fără margini: Un raport către Președinte despre un program de cercetare științifică postbelică[2].

Raportul Bush către Președintele Truman a reprezentat planul fundamental al politicii SUA vizavi de știință și cercetarea universitară. De asemenea, raportul a instituționalizat normele sociale – universalismul, obiectivitatea, scepticismul organizat și comunitarismul – care, mai târziu, au fost identificate ca definind știința și garantând marșul ei progresiv către adevăr

Să ne amintim că Statele Unite au intrat în război în 1941 cu echipament și arme învechite, mult sub nivelul tehnic al Puterilor Axei. În ciuda acestui start întârziat, după numai patru ani, Aliații au obținut victoria care, într-o măsură covârșitoare, s-a datorat capacității lor industriale impresionante, accesului la resurse naturale și, deloc neglijabil, unor invenții și avansuri tehnologice. De exemplu, bomba atomică, radarul și penicilina au schimbat decisiv soarta războiului. Din fericire, războiul s-a terminat înainte ca savanții germani să fructifice avansul lor în domeniul rachetelor.

După război, amenințarea sovietică risca să devină confruntațională și, în cele din urmă, a condus la declanșarea Războiului Rece. Pentru a contracara această situație, conducătorii Statelor Unite au cerut un program de cercetare și dezvoltare larg, robust, concertat și susținut. În 1950, ei au înființat National Science Foundation – NSF (un minister al cercetării sui-generis, asemănător cu UEFISCDI). Au urmat apoi investiții masive în energia atomică și tehnologia spațială (ca urmare a lansării Sputnik-lui de către Uniunea Sovietică în 1957).

Limbajul prin care s-a stabilit NSF vorbește despre scopuri naționale, dar oamenii de știință și liderii politici și-au dat seama repede că aceste scopuri s-ar putea atinge cel mai repede dacă cercetătorii vor fi lăsați să decidă ei înșiși care sunt cele mai promițătoare teme de cercetare. Pentru o vreme, limbajul care se utiliza în această situație vorbea chiar despre „știință motivată de curiozitate”. Ca și cum oamenii de știință ar fi spus cu tupeu societății: „Dați-ne o mulțime de bani și nu puneți prea multe întrebări, iar într-o bună zi veți fi bucuroși de ce-ați făcut”[3].

Interesant de remarcat este că ambii parteneri ai acestei versiuni a contractului social și-au onorat obligațiile preț de o jumătate de secol. Prin intermediul Congresului, publicul a fost generos și statornic cu finanțarea cercetării, iar oamenii de știință au produs, în schimb, un adevărat corn al abundenței, plin de beneficii societale în agricultură, energie, sănătate, informatică, cosmologie, transporturi și multe altele. Toate aceste invenții și avansuri tehnologice au alimentat creșterea economică, au fundamentat securitatea națională și au crescut calitatea vieții, iar în final, au asigurat Statelor Unite un loc primordial ca „națiune indispensabilă” pe scena lumii.

Ar mai trebui subliniat faptul că în Statele Unite, în paralel cu cercetarea sponsorizată de public, există o extrem de valoroasă și lucrativă cercetare privată, finanțată de diverse companii. Dacă astăzi folosim un computer, un telefon inteligent, un software dedicat, o pastilă Viagra sau Lipitor, un motor de căutare pe Internet și multe, multe altele, acestea se datoresc cercetărilor din companii private precum Microsoft, Apple, Adobe, Pfizer, Google, Facebook, YouTube etc. Chiar și în domeniul în care lucrez, o multitudine de invenții și progrese tehnologice, precum fracturarea hidraulică, forajul orizontal dirijat, seismica 3-D și 4-D, carotaje geofizice de mare rezoluție ș.a.m.d., sunt produse ale cercetărilor private finanțate de industria de profil. Suportul public pentru acest tip de cercetări a fost și este extrem de limitat.

Care este situația prezentă a contractului social din SUA?

Pentru mai bine de cincizeci de ani, după publicarea raportului Bush, în Statele Unite știința a înflorit în parte datorită existenței acelei înțelegeri fundamentale și stabile dintre practicanții științei și restul societății.  Cu alte cuvinte, a funcționat un acord bazat pe încredere, care stabilea responsabilitățile fiecărei părți, și care – în principiu – includea sancțiuni corespunzătoare în cazul în care nu erau îndeplinite aceste obligații.

Relația mai mult decât agreabilă dintre oamenii de știință, societate și stat a început însă să se schimbe. În ultimele decenii, o serie de stresuri au slăbit rezistența intrinsecă a contractului social dintre știință și societate. Complexitatea și creșterea costurilor de cercetare au crescut continuu. Pe de altă parte au apărut probleme societale noi și urgente – în învățământ, protecția mediului, relațiile internaționale, menținerea infrastructurilor îmbătrânite,  securitatea națională, sănătate etc. – care necesită soluții rapide, intrând astfel în competiție cu finanțarea pentru știință. În plus, Statele Unite au trecut prin două războaie grele și costisitoare, care au secătuit bugetul federal, și printr-o criză economică teribilă. În aceste condiții, societatea a cerut oamenilor de știință mai mult ajutor, chiar dacă bugetele pentru cercetare științifică au rămas relativ constante. Practic, relațiile s-au încordat în ambele părți.

Dar speranța unui contract social viabil nu a murit. Și afirm asta bazând-mă pe propria mea experiență în obținerea unor contracte de cercetare plătite din banul public. Cu o singură excepție (un proiect de câteva luni, în 1997, cu compania Amoco din Oklahoma), întreaga mea activitate de cercetare din ultimii 22 de ani a fost finanțată prin concursuri din fonduri publice (federale și statale). Iar când spun concursuri, asta înseamnă că proiectele mele au fost evaluate într-o competiție cu posibili contracandidați din cele peste 10.000 de universități americane. Iar dacă unele universități se numesc Harvard (153 premii Nobel), Columbia (101 premii Nobel), MIT (84 premii Nobel) sau Stanford (59 Nobel), înseamnă că mi-a trebuit un mare curaj să concurez, pentru că City University of New York numără numai 13 laureați Nobel J. Este adevărat însă că nu se acordă un premiu Nobel pentru geologie sau geofizică. ENI Awards, pentru care am fost nominalizat în 2012, este echivalentul premiilor Nobel în geoștiințele petroliere.

Ceea ce am remarcat la proiectele finanțate după 2001 este, pe lângă meritele intelectuale ale activității propuse, capitolul, tot mai extins, dedicat impactului societal al cercetării pentru care se cere finanțare publică. Cu alte cuvinte, trebuie explicat foarte clar și în termeni cât mai simpli, care va fi relevanța și valoarea rezultatelor obținute când proiectul va fi finalizat și ce beneficii va primi societatea în schimbul suportului financiar. O politică de Informare Publică (Public Outreach), gândită atent și focalizată pe audiența-țintă, va reuși să capteze interesul și benevolența cetățenilor și, prin ei, a politicienilor care administrează fondurile publice[4].

În cazul cercetărilor geologice-geofizice, atenția opiniei publice din SUA (uneori și din România) este sensibilizată de unele teme specifice legate de degradarea mediului, vulnerabilitatea la hazarduri naturale și riscurile asociate sau managementul resurselor naturale (în România, vezi cazurile Roșia Montană și gazele de șist de la Pungești). Este lesne de înțeles și ușor de evaluat interesul deosebit și sensibilitatea publicului pentru astfel de teme de cercetare. Obiectivitatea cercetătorului și lipsa lui de opțiuni partizane în studiul propus, sunt atuuri prețioase pentru câștigarea încrederii unei societăți deja polarizate și stresate. A proceda altfel circumscrie o atitudine arogantă și periculoasă.

Observațiile mele de mai sus, legate de contractul social dintre cercetarea științifică și societate, mi-au fost inspirate, după cum am scris, de discuțiile recente legate de posibila desființare a UEFISCDI și înlocuirea acesteia cu altceva. O scurtă experiență personală cred că merită povestită aici.

UEFISCDI mi-a solicitat de câteva ori – și am acceptat – să servesc drept evaluator extern pentru proiecte din domeniul geologiei și geofizicii. De asemenea, am făcut parte dintr-o echipă internațională de experți, care s-au deplasat la facultăți de profil din diverse orașe românești pentru evalua potențialul lor logistic, didactic și de cercetare în vederea unor acreditări despre care ni s-a spus prea puțin la început și nu am auzit nimic după plecarea din România.

Am primit spre evaluare circa două duzini de proiecte scrise de cadre didactice și/sau cercetători de la universitățile românești. Cu părere de rău, a trebuit să resping o bună parte dintre acele proiecte datorită, în principal, tocmai lipsei unui capitol dedicat impacturilor societale pe care cercetarea propusă le-ar fi produs în cazul finanțării. Practic, nu reieșea de loc de ce o anumită temă ar trebui acceptată, iar alta, nu. Desigur, am considerat și meritele intelectuale individuale. Și aici m-am lovit de lipsa unor ipoteze de studiu, care ar fi trebuit să fie, prin rezultatele cercetării, acceptate sau respinse (falsificabile sau nefalsificabile, în sensul lui Karl Popper). În fond, cercetarea științifică nu se face doar pentru a mai adăuga o cărămidă la templul științei, ci pentru a testa ipoteze multiple, care să explice datele colectate și analizate, eventual să producă acel breakthrough capabil să aducă României într-o bună zi premiul Nobel mult visat.

Într-o bună tradiției românească, administratorii UEFISCDI mi-au cerut repetat să modific scorurile acordate (numai în sensul creșterii lor!), pentru că, vedeți Dvs., ceilalți evaluatori nu au fost așa critici ca Dvs.! Gustul neplăcut al acestor experiențe m-a determinat să încetez colaborarea mea cu agenția menționată.

Contractul social al științei obligă pe cercetători să se integreze cât mai intim în societatea care îi susține financiar, să se plieze constructiv pe nevoile acesteia. Eforturile lor sunt așteptate în direcția rezolvării unor probleme presante din viața de zi cu zi, astfel încât infama etichetă de „savanți în turnul de fildeș” să rămână în domeniul trecutului.  Oamenii de știință pot nu numai să stabilească un contract social mai robust, mai productiv, mai sustenabil pentru viitor; ei pot de asemenea să îndrepte lumea pe calea către un viitor mai luminos decât prezentul.

NOTE________


[1] Demeritt, D., 2000, The New Social Contract for Science: Accountability, Relevance, and Value in US and UK Science and Research Policy, Antipode, 32:3, p. 308 – 329

UNESCO, 1999, A new Social Contract for Science, http://www.unesco.org/science/wcs/abstracts/II_5_social.htm

[2] Bush, V., 1945, Science, the Endless Frontier: A Report to the President on a Program for Postwar Scientific Research, U.S. Gov. Print. Off., Washington D.C. https://www.nsf.gov/od/lpa/nsf50/vbush1945.htm

[3] Hooke, W., 2015, Reaffirming the Social Contract Between Science and Society, EOS, 1 aprilie 2015

[4] Cu toată modestia, aș vrea să dau ca exemplu ultimul meu proiect cu U.S. Department of Energy, National Technology Energy Laboratory, Carbon Dioxide Sealing Capacity: Textural or Compositional Controls?

http://www.netl.doe.gov/publications/factsheets/project/FE0002028.pdf.

Similar, ultimul meu proiect cu Research Foundation of CUNY este:

Intelligent Modelling Approaches in Petroleum Geosciences, care a stat la baza ultimei mele cărți de la Springer:

Artificial Intelligent Approaches in Petroleum Geosciences

http://www.springer.com/us/book/9783319165301#aboutBook

Distribuie acest articol

20 COMENTARII

  1. Apreciez efortul autorului de a descrie o experienta intr-adevar interesanta.

    Dar marea mea intrebare este: cui foloseste? Despre ce cercetre stiintifica vorbim in Romania?

    Autorul descrie experianta sa ca evaluator in Ro.

    Sunt din pacate mult prea multi cei cu grade didactie inalte, cu totul felul de articole bizarre publicate la numar ca sa le iasa scorurile samd.

    Dar daca ii scuturi putin de polieala asta, observe ca de fapt nu au nici macar nivelul unui elev de liceu in domeniul lor.

    Nu zic ca nu sunt si personae cu har si care depun eforturi in cercetarea stiintifica in Romania. Sunt. Doar ca sunt prea putini, prea chinuiti si repede supusi nivelarii de un system care promoveaza non-valoarea si pseudo-standardele de calitate.

    Sunt domenii in care refereintele stiintifice sunt proprii Romaniei, orice persoana din alta tara ramane siderata de bazaconiile stralucitoare ce sunt considerate „adevar stiintific”.

    Inchipuirile unora si prostiile citite de prin carti scoase si acelea ca sa iasa la numar pentru grade I-au dus pe toti in situatia absurda de a se alinia prostiei sau de a pieri, de a diarea din lumea stiintifica.

    Asta este de fapt problema – instituirea unor false adevaruri stiitifice, ce funcioneaza ca referinta. Daca te opui prostiei, esti eliminate, paradoxal, tocmai pentru ca ai fi „incompetent”.

    Asa ca prietene autor, las-o balta cu evaluarea in Romania! E clar ca nu te pricepi la „stiinta romaneasca” (aka inventii si bazaconii).

    Ai dreptate. Tocmai de-aia nu te va asculta nimeni pe aici…

    De ce? Pai, tocmai pentru ca persoanele care ar trebui sa se gandeasca la ce scrii in articol sunt multe dintre ele produsul acestui sistem bolnav de false adevaruri stiintifice, la randul lor produse ale unui invatamant prabusit, limitat la scris-citit.

    Si asta nu in ultimii doi-trei ani, ci in ultimii 25 (douazeci si cinci de ani), adica practic o genratie intreaga plus mare parte din a doua.

    Am mai spus asta: scapa cine poate!

  2. Un alt exemplu despre contribuția cercetării tehnologice private din SUA și posibilul impact societal:

    Astăzi dimineața, mass-media majore de aici au prezentat noua invenție a companiei Apple: ceasul-computer, care va fi pus în vânzare vineri la prețuri variind între $350 – $17.000.

    Comentariul din NY TImes se poate citi cu folos de cei care vor să scape de tirania iPhone-ului (inventat tot de Apple) sau altui smartphone.

    http://www.nytimes.com/2015/04/09/technology/personaltech/apple-watch-bliss-but-only-after-a-steep-learning-curve.html

  3. Vorbiti de un contract, dar bazele unui contract sunt formalizarea lui (clauze clare, precise) si agrearea lui (partile semnatare sunt de acord cu el). Articolul este interesant, dar ii lipseste baza…

    De asemenea ati dat ca exemplu cercetarea privata care nu are aproape nici un suport public; nu cumva va contraziceti singur?

    Restul este sumarizabil ca TL;DR (l-am citit integral inainte de a comenta). Ii lipseste impactul societal :(

    • Formalizarea unui contract se face ori de câte ori cineva acceptă finanțare publică. Există clauze precize, program de „livrare” a sub-produsele, un time-line, juriști de ambele părți (guvern și universitate, în cazul meu) și tot tacâmul care formalizează complet contractul de cercetare.

      Ceea ce am descris eu se numește „contract social”, care, dacă mai citiți o dată articolul, are un caracter oarecum diferit, mai cuprinzător, decât ceea ce s-ar numi contract formal.

      Am dat ca exemplu cercetarea privată cu „skepsis”: În Statele Unite, spre deosebire de România, activitatea privată – în cercetare, sport, educație etc., – este pe departe mult mai lucrativă decât cea publică echivalentă. Consecința este că se observă o tranziție cvasi-permanentă din domeniul public în cel privat datorită stimulentelor financiare.

      Ca și în multe alte situații post 1989, când românii au copiat fără nici un scrupul diverse mode și modele americane – Halloween, Sf. Valentin, Black Friday, jocul de golf, examene cu multiple-choice questions, numeroase programe de televiziune etc. – copierea contractului dintre știință și societate ar fi, după părerea mea, infinit mai valoroasă decât mizilicurile indicate mai sus.

      • Nu sunt complet strain domeniului, vreo 5 ani am lucrat in R&D pentru o companie americana foarte mare, dar necunoscuta pentru cercetarea pe care o face: desi am publicat intern mai multe articole, niciodata acestea nu au fost facute publice si nici nu vor fi facute publice din motive de Intellectual Property. Iar in ultimii 20 de ani nu am lucrat vreodata pentru o companie romaneasca (si niciodata pentru stat).

        Articolul dvs. pare ca porneste de la o premiza cu putere de axioma („sa presupunem ca Pamantul este plat”) si construieste pe ea. Problema este insa lipsa fundamentului, „contractul social” este o denumire pompoasa pentru ceva ce exista doar in mintea cuiva si care este folosit ca argument cand se doreste sa se explice lucruri care nu au o explicatie mai simpla, gen „prin contractul social platiti taxe si primiti servicii medicale” (desi foarte putini platesc si multi beneficiaza, toti de servicii extrem de proaste in Romania dar fara optiuni alternative si fara sa fie de acord cu acest contract social, ci impus prin lege); in acest caz „contractul social” e doar o minciuna frumoasa pentru „obligatii” care ar suna foarte urat daca ar fi numite direct sau, in exemplul dvs., o justificare frumoasa pentru un criteriu in cercetare pe care dvs. il considerati important, dar care nu este formalizat, aliniat de toate partile si masurabil: „impacturilor societale”.

        Impactul societal in multe cazuri nu este un obiectiv primar si deseori nici nu este cunoscut initial; in special in cercetarea privata nu este un obiectiv primar, iar in prea multe cazuri rezultatele cercetarii au avut o aplicatie practica mult diferita decat intentia initiala, impactul real fiind mult diferit. A masura o lucrare in cercetare dupa acest criteriu arbitrar este in aceste conditii o practica indoielnica, mai ales daca – asa cum spuneti – exista un contract formal care specifica foarte clar obiectivele si masurile.

  4. Stimate domnule Cranganu,
    Foarte interesant ceea ce scrieti, si ar fi intr-adevar bine sa discutam mai des cu cartile pe fata si cu cunostinte de substanta despre cercetare, stiinta si invatamant in Romania.
    Am insa si o nedumerire. La final, scrieti: „Într-o bună tradiției românească, administratorii UEFISCDI mi-au cerut repetat să modific scorurile acordate (numai în sensul creșterii lor!), pentru că, vedeți Dvs., ceilalți evaluatori nu au fost așa critici ca Dvs.! Gustul neplăcut al acestor experiențe m-a determinat să încetez colaborarea mea cu agenția menționată”. As dori sa explicati daca vi s-a cerut politicos o armonizare cu ceilalti evaluatori din panel (asa cum era prevazut in procedura, pentru cazurile de diferenta mai mare decat un anumit standard, si cum de altfel se face si in alte parti ale lumii, pentru ca procedura UEFISCDI nu era 100% originala, ci pornea si de la experienta altor organisme similare din Occident), sau daca s-au facut asupra dumneavoastra (eventual si a altor evaluatori) presiuni care ies dintr-un cadru acceptabil? Cred ca este bine sa stim despre ce a fost vorba.

    • „Armonizarea cu ceilalți evaluatori din panel” am resimțit-o ca o presiune externă nejustificată asupra integrității judecăților mele și ca o atingere adusă libertății mele de exprimare argumentată. Dacă vreți, m-am simțit ca într-un pat al lui Procust, nevoit să-mi „lungesc” (de cele mai multe ori) sau să-mi „scurtez” notele acordate, chiar dacă, din punctul meu de vedere, nu existau suficiente motive s-o fac.

      Cu alte cuvinte, impresia mea finală a fost că „evaluatorii externi” deveniseră ei înșiși niște „evaluați” :-).

      Experiențele mele cu organisme similare din SUA nu au inclus niciodată „negocieri” ale calificativelor acordate.

  5. De sistemele care nu sunt capabile de autoreglare, se ocupă mediul. Cu cercetarea și învățământul se va întâmpla ceea ce s-a întâmplat cu economia: se va ridica gardul care separă cățeii de lupi, pentru a se institui competiția. Din moment ce mâncăm mere poloneze, suntem asigurați ai unei firme austriece, ne ținem banii într-o bancă germană etc., de ce ne-ar deranja să avem cercetători și profesori slovaci, croați sau francezi ?
    Și vom avea și cercetare finanțată de firme private care, în calitate de finanțatori, vor putea orienta și cercetarea și învățământul.

    Ca să ai un contract cu societatea, n-ar trebui să existe societatea ? Ca sistem cât de cât structurat, cu valori identificabile, cu instituții … ? Care să miște când se trece cu tancul peste ea…

  6. Și uite că aici avem încă un exemplu de ce UEFISCDI ar trebui desființată și de ce folosirea de evaluatori străini este păguboasă. Stimate domnule profesor- presupun că vi s-au solicitat să evaluați doar lucrări din domeniul dvs. de activitate DAR cercetarea din România este- din motive obiective și care oricum nu pot fi rezolvate aici- defazată cam cu 50 de ani față de cercetarea din Occident. De aceea- cu foarte foarte mici excepții- o propunere de proiect de cercetare- făcută în cadrul programelor naționale- nu se ridică la nivelul unei cercetări făcute de o instituție similară din UE sau SUA DAR acest lucru nu înseamnă neapărat că respectiva propunere e rea sau n-are valoare. Referențialul însă ar trebui să fie altul.

    • Absolut de acord cu Dvs. că „referențialul” trebuie să fie altul atunci când se compară proiectele de cercetare depuse de instituții românești cu cele din instituții similare americane sau vest-europene.

      Ceea ce m-a surprins a fost faptul că finanțatorul nu a specificat de la bun început dacă are vreo preferință legată de destinația banilor. Adică, societatea românească ai cărei reprezentanți contractuali sunt noi, UEFISCDI, ar fi interesată, pe termen scurt, mediu sau lung, de următoarele probleme (x, y, z…) pentru care vă solicităm să trimiteți proiecte finanțabile. Acest cadru conceptual ar fi fost primul pas prin care să se poată evalua potențialele impacturi asuora societății care va plăti cercetarea respectivă.

      În lipsa unui astfel de cadru, propunerile pe care le-am evaluat au fost extrem de diverse ca topică, un fir roșu călăuzitor fiind imperceptibil. A face o cercetare numai de dragul cercetării este, în secolul al XXI-lea, o întreprindere mult mai scumpă decât pe timpul lui Francis Bacon.

      În plus, am fost foarte surprins să văd, în majoritatea proiectelor pe care le-am evaluat, o hipertrofiere a bugetului destinat deplasărilor externe – componenta turistică a proiectului devenind astfel mai importantă uneori decât celelalte părți (merite intelectuale, impacturi societale).

      Cheltuirea banului public fără o temeinică justificarea a fost o cauză majoră a depunctărilor pe care le-am făcut si, de aici, inerentele invitații la „armonizarea cu ceilalți evaluatori din panel”.

  7. „Este adevărat însă că nu se acordă un premiu Nobel pentru geologie sau geofizică. ENI Awards, pentru care am fost nominalizat în 2012, este echivalentul premiilor Nobel în geoștiințele petroliere.”

    Foarte interesant. Cum a fost justificata nominalizarea, dat fiind un Hirsch=6 (calculat de mine cu datele din Google Scholar)?

  8. Articolul dvs. este interesant dar comparatia intre NSF si UEFISCDI este total neavenita si fortata. Pare ca incercati cu orice pret sa aduceti in discutie UEFISCDI, pentru a furniza un pseudo-motiv de-a dreptul hilar in favoarea desfiintarii institutiei respective. Sau cel putin asa pare ca interpreteaza demersul dvs. unul dintre comentatori. Experienta dvs. este un caz izolat si nu m-as grabi sa arunc piatra… Sunt convinsa ca vi s-a cerut politicos sa va reconsiderati punctajele la evaluari. De asemenea, sunt convinsa ca si celorlalti evaluatori, care acordasera punctaje mult mai mari ca ale dvs., li s-a cerut acelasi lucru, intr-o maniera politicoasa, conform procedurii. Nimic nu va impiedica sa ramaneti ferm si la fel de politicos sa raspundeti ca va mentineti opinia si in consecinta punctajele respective.

    Folosirea de evaluatori straini e paguboasa? Cu ce anume este mai paguboasa decat folosirea unor evaluatori romani, remunerati la fel, in schimb multi dintre ei supusi acelorasi jocuri de interese care fac Romania sa bata pasul pe loc de 25 de ani? Nu vedeti padurea de copaci…

    UEFISCDI a ramas poate ultimul bastion. Supus greselii, evident… Dar nu recunoaste nimeni pe-aici niciun merit? Orice functioneaza cat de cat bine in tara asta trebuie sabotat si desfiintat sau restructurat astfel incat sa poata fi mai usor controlat de gastile puterii. Eu asa vad lucrurile.

    • Vă sugerez să recitiți articolul și comentariile pe care le-am postat deja. Îmi atribuiți intenții imaginare pe baza cărora v-aș putea acuza și eu de poziții partizane.

      Articolul se dorește a fi un îndrumar, o sursă de exemple reușite de colaborare societate – știință. Relatarea experiențelor mele personale nu reprezintă o condamnare sau o sentință de desființare a agenției românești („ultim bastion”).

      Folosirea de evaluatori externe nu este păguboasă, ci din contra, o idee binevenită. Cineva din afară, care nu are nici un cal în cursa pentru obținerea de fonduri, este prezumabil mai obiectiv în aprecierile lui decăt cineva din țară, care poate avea un conflict de interese cu autorii proiectului.

  9. In urma cu cateva zile, discutam cu un fizician pe care il invitasem sa sustina o conferinta in cadrul unei serii de conferinte „Modelare Matematica”, in cadrul departamentului de matematica. La un moment dat, invitatul meu a adus in discutie, ca un repros, ca mare parte dintre colegii mei de departament nu lucreaza la probleme de interes actual. Nu aveam intentia sa continui discutia pe aceasta directie, intrucat timpul era limitat iar tema era legata de cerintele mele de organizare a prezentarii in asa fel incat sa fie de interes si de inteles unui public de matematicieni, inclusiv studenti, insa am inteles, inca o data, ca sunt enorm de multe prejudecati referitoare la cercetarea stiintifica si, in special, la cea matematica. Invitatul meu a mai continuat putin totusi si am inteles ca ceea ce numea el „probleme matematice de interes actual” se referea la problemele de care el, si cei din cercul lui de interes stiintific, ar avea nevoie pentru problemele pe care le studiaza ei. Mai precis, interlocutorul meu lucreaza in optica neliniara si modelele matematice pe care le utilizeaza in mod frecvent sunt cele care apar in ecuatii cu derivate partiale neliniare, un domeniu de cercetare, de altfel, foarte activ in prezent, atat in ceea ce priveste aspectele calitative cat si cele cantitative (metode numerice sau solutii exacte).

    Ceea ce oamenii, care nu sunt specialisti intr-un anumit domeniu de cercetare, chiar daca au pregatire stiintifica si vorbesc in cunostinta de cauza in ceea ce priveste cercetarea intr-un alt domeniu, nu realizeaza de foarte multe ori, este ca matematica este atat de diversa si atat de bogata incat are directii de dezvoltare, in care sunt angrenati matematicieni foarte puternici si pentru care se consuma energii uriase, care isi au un anumit grad de independenta greu de inteles si chiar de acceptat. Reprosul se refera, in spiritul celor spuse de invitatul meu, la faptul ca energiile matematicienilor nu sunt indreptate catre problemele de care tehnologia sau stiintele naturii considera ca au nevoie acum. Raspunsul la acest repros, care uneori poate fi indreptatit dar care de multe ori nu este, este complicat si trebuie explicat cu mare atentie. Matematicienii, cu foarte putine exceptii, isi castiga existenta din predarea matematicilor, in cea mai mare parte utilizatorilor de matematici (ingineri, economisti, etc.) si, in masura mai mica, celor care vor sa imbratiseze o cariera matematica, si isi cheltuiesc ce le mai ramane din timp si energie pentru cercetarea matematica pura sau aplicata, fara a avea pretentia de finantare decat in masura in care societatea considera ca problemele si rezultatele lor sunt de interes general sau aplicativ. Asta le confera o anumita independenta pe care si-au castigat-o cu greu si care tot trebuie aparata iarasi si iarasi de criteriile utilitariste excesive. Nu sunt printre matematicienii care considera ca cercetarea matematica trebuie sa fie complet independenta de societate, o parte dintre problemele la care lucrez si rezultatele obtinute au legatura mai direct sau mai putin direct cu probleme din fizica cuantica, optica, inginerie electronica, si in perspectiva chiar stiintele sociale. Cred ca matematicienii au, printre altele, si datoria de a contribui la obtinera unor raspunsuri la probleme de matematica legate de tehnologie, stiinte, si societate, insa exacerbarea acestei cerinte s-a dovedit, de lungul istoriei zbuciumate a matematicilor, ca este foarte distructiva.

    Am scris acest comentariu in legatura cu faptul ca in textul domnului Cranganu apare cuvantul „curiozitate” in sens de curiozitate stiintifica. Cea mai mare parte dintre marile rezultate matematice obtinute de-a lungul timpului au fost motivate de aceasta curiozitate in principal si foarte putin de intrebari foarte concrete. Problemele importante de matematica actuala sunt extrem de dificile si cer sacrificii imense, greu de explicat pe scurt. Sunt matematicieni care-si dedica viata cate unei astfel de probleme iar rezolvarile finale apar de multe ori ca o insiruire de rezultate partiale care se pot intinde de-a lungul mai multor generatii. De multe ori, matematicienii, ca indivizi limitati in timp, nu au nici macar recompensa de a-si vedea eforturile si contributiile apreciate in timpul vietii, dar asta nu-i impiedica sa lucreze necunoscuti, in conditii de viata modeste, la probleme de interes doar pentru un cerc foarte restrans de specialisti.

    Va dau un singur exemplu dintr-o multime foarte mare: Dan Barbilian, cunoscut poate mai mult ca poetul Ion Barbu, a studiat catre sfarsitul vietii un domeniu care acum se numeste „geometria inelelor” si pentru care, la vremea respectiva, se cunostea doar un singur exemplu. Lucrarile lui pe aceasta directie nu au fost intelese la vremea aceea si matematicianul s-a stins din viata fara sa apuce sa vada ca, mai tarziu, au fost descoperite exemple si aplicatii nebanuite, iar domeniul pur si simplu a „explodat” ca unul de foarte mare interes. In prezent, in Clasificarea Matematicilor pe Subiecte (Mathematics Subject Classification) exista o intreaga ramura „51C05 Ring geometry (Hjelmslev, Barbilian, etc.)”, ceea ce inseamna o recunoastere globala a cercetarilor lui Barbilian, facute din pura curiozitate stiintifica.

    Contractele de cercetare matematica sunt putine si mici. Ceea ce se cere prin aceste contracte se refera, in special, la doua aspecte: finantare pentru studenti doctoranzi si acoperirea cheltuielor de participare la conferinte, ateliere (worshops), intalniri de lucru, sau colaborari. Matematicienii au nevoie, in masura cea mai mare, de resursa umana (tinerii cu talent si care vin catre matematica vin din familii sarace, in general) si comunicare cu ceilalti matematicieni. Este uimitor cat de utile pot fi intalnirile intre matematicieni si comunicarea directa!

  10. Foarte interesant comentariu pentru care vă mulțumesc.

    Este adevărat că pentru unii concetățeni (din România sau aiurea) matematicienii sunt exemplul preferat de „intelectualii din turnul de fildeș”, care se ocupă mai mult de cuadratura cercului decât de problemele lor diurne și nocturne. Dacă vreți, exemplele ar putea începe cu celebrul Arhimede, cel care, prin contribuțiile lui științifice multiple, a adus servicii concrete cetății Syracuza, în care a trăit, și omenirii, în general. Legenda spune că, în timpul ocupării cetății de către armata romană, Arhimede nu a participat la eforturile celorlalți cetățeni de apărare. Când un soldat se pregătea să-l ucidă, Arhimede i-ar fi spus doar „Noli tangere circulos meos” („Nu-mi atinge cercurile” pe care le avea desenate pe nisip pentru rezolvarea unei probleme).

    Experiențele mele cu matematicienii ar putea ilustra modelul de contract social descris în articol.

    Concret, începând din 2006, am căutat să găsesc noi modalități de rezolvare a unor probleme stringente din domeniul petrolului și gazelor. De exemplu, detectarea înaintea executării forajului, a zonelor cu fluide suprapresurizate, care ar putea produce erupții de țiței extraordinar de devastatoare și costisitoare (vezi cazul BP din Golful Mexic). Am fost interesat în localizarea acelor zone în adâncime și estimarea amplitudinii suprapresurizării.

    Printr-un proces de tip „Evrika”, că tot pomenii de Arhimede, am ajuns la concluzia că prin folosirea unor metode de inteligență artificială, care sunt matematică pură, aș putea aduce contribuții valoroase industriei extractive de petrol și gaze.

    Am început singur, prin construirea și implementarea unor arhitecturi specifice de rețele neuronale artificiale (Artificial Neural Networks) și am publicat primul articol. Dar, după aceea, mi-am dat seama că bagajul meu matematic este limitat și atunci am discutat o posibilă colaborare cu foștii mei colegi de la Iași, matematicieni superbi. Practic, fostul meu coleg de liceu de la Bârlad, profesorul Henri Luchian, actualmente și Prorector al universității, mi-a descris metodele de data mining și soft computing pe care, el și grupul lui de cercetare, le folosesc în rezolvarea unor probleme societale.

    Rezultatul acestei colaborări a fost implementarea algoritmilor genetici – o matematizare a principiului darwinist al evoluției și luptei pentru supraviețuire – în studiul zonelor suprapresurizate din Bazinul Anadarko, Oklahoma. La doi ani de la publicarea articolului respectiv care, cu toată modestia, a fost o cercetare de tip breakthrough, juriul ENI (menționat într-un comentariu anterior), m-a nominalizat pentru ENI Awards 2012.

    Am continuat colaborarea cu colegii de la Iași (împreună cu doamna Mihaela Breabăn, am publicat o cercetare despre folosirea mașinilor cu suport vectorial în domeniul energetic) și, în consecință, prestigioasa editură Springer mi-a solicitat să editez o carte care să conțină cele mai actuale cercetări legate de aplicarea metodelor de inteligență artificiala în geoștiințele petrolului.

    Cartea – pe care am semnalat-o în notele articolului – grupează contribuții mixte, matematico-geologice, din SUA, Canada, Austria, România și Iran. Iarași, cu toată modestia, este vorba despre un exemplu cum nu se poate mai nimerit de integrare a cercetării științifice de cel mai înalt nivel cu problemele societale curente, legate de creșterea productivității zăcămintelor de petrol și gaze, creșterea siguranței exploatării prin prevenirea unor accidente de tip erupție, mărirea gradului de înțelegere a structurilor geologice, îmbunătățirea metodologiilor de extragere a datelor utile din baze de date uriașe, creșterea raportului semnal/zgomot în diversele înregistrări geofizice (seismice, carotaj etc.).

    • Va multumesc pentru apreciere si permiteti sa va multumesc pentru articolele extrem de interesante si riguroase pe care le scrieti pe acest sit. Si pe mine m-au imbogatit spiritual colaborarile pe care le-am avut, in trecut dar si in prezent, cu specialisti din alte stiinte sau ingineri. Gasirea unui limbaj comun nu este, de foarte multe ori, usoara. Imi incurajez studentii sa invete si din alte domenii, macar pentru asimilarea unui limbaj minimal de colaborare. Iar colaborarea efectiva poate fi de multe ori dificila si frustranta fara eforturi din amble parti.

      Cunosc in mod direct cateva aplicatii ale unei teorii matematice foarte abstracte in geofizica. Profesorul Ciprian Foias, poate una dintre mintile cele mai minunate pe care le-a dat neamul nostru in domeniul matematic, a initiat in anii ’60 teoria dilatarilor operatoriale, un fel de analiza Fourier necomutativa, impreuna cu Profesorul Bela Szokefalvi-Nagy (de la Szeged), care a putut fi aplicata in geofizica, mai precis in interpretarea unui semnal reflectat intr-un mediu stratificat. Personalitate extraordinar de bogata, Profesorul Foias are rezultate remarcabile in domenii de mare diversitate si uneori foarte putin corelate (analiza functionala, teoria operatorilor, ecuatiile Navier-Stokes, economie matematica) a initiat colaborari cu specialisti in geofizica pentru a vedea efectiv cum rezultatele abstracte de teoria operatorilor se pot aplica. In anii ’90 am intalnit o matematiciana, orginara din Romania, dar care lucra in Norvegia in industria petroliera, care imi spunea ca tehnicile dezvotate cu ajutorul teoriei dilatarilor, inca erau utilizate cu foarte mare succes la localizarea si evaluarea rezervelor de petrol. Insa, Profesorul Foias atragea de foarte multe ori atentia, mai ales celor tineri, ca matematica are viata ei independenta de realitate si ca aceasta independenta trebuie respectata.

  11. Multumim pentru articol. Este intr-adevar foarte bine scris si propune un punct de vedere pe care si eu il sustin, insa cred ca aici se face o omogenizare de care eu m-am tot lovit. Oamenii de stiinta nu sunt chiar o masa omogena, iar domeniile de studiu nici atat. Subsumarea cercetarii catre scopuri care au impact direct fata de societate, desi necesara, nu este totusi suficienta. Am sa argumentez pe rand fiecare idee.

    Cercetarea fundamentala nu are intotdeauna impact direct asupra bunastarii societatii si de fapt de cele mai multe ori impactul cercetarii fundamentale nu poate fi evaluat decat cu instrumente pe care nu le avem la dispozitie inca. Spre exemplu sunt foarte multe modele matematice care la momentul la care au fost create nu aveau nici o aplicatie. Abia dupa mult timp au fost intelese si de alti cercetatori din domenii aplicate si folosite efectiv.

    In stiintele sociale, domeniu in care lucrez eu, exista o cantitate foarte mare de informatie produsa. Efortul de documentare este si trebuie sa fie structurat si continuu. Din cauza asta cred ca cercetatorii tineri fie ajung sa contribuie in mod direct catre societate mai tarziu, in cazul studiilor interdisciplinare, fie se specializeaza foarte mult si atunci pierd din perspectiva. Dar pentru a ajunge la o contributie semnificativa este nevoie de o investitie dezinteresata la inceputul carierei unui tanar. Un tanar cercetator ajunge sa fie complet dezvoltat la 5 sau 7 ani dupa terminarea doctoratului daca lucreaza in cercetare in tot acest timp. Investitia in cariera unui tanar cercetator se va intinde pe perioade din ce in ce mai largi in viitor din cauza cantitatii foarte mari de informatie daca directia este catre interdisciplinaritate sau va ramane la aproximativ 7 ani dupa terminarea doctoratului daca directia este catre specializare. Din cauza asta spuneam ca masa oamenilor de stiinta nu este atat de omogena.

    Apoi domeniile de studiu au impact diferit asupra societatii. Daca stiinta si tehnologia produc rezultate palpabile, sunt domenii ale stiintei care produc rezultate la nivelul cunoasterii pur si simplu: de pilda filosofia, sociologia, psihologia sociala, etc. care produc un anumit tip de „intelegere” a societatii si a oamenilor. In plus, sunt zone din sociologie, spre exemplu, unde nu este imediat evident la ce ar putea fi folosit un anumit tip de cunoastere, pentru ca aceasta aplicabilitate ar putea fi descoperita doar in viitor. Spre exemplu, critica aplicatiilor teoriei jocurilor in sociologie ar putea pe termen lung sa conduca la o mai buna predictie a comportamentului social, organizational si institutional, dar aceasta nu este un tip de cercetare care se incadreaza in liniile de finantare disponibile actualmente in sociologie, desi aplicatiile teoriei jocurilor sunt utilizate in mod frecvent si de obicei eronat in toate sferele politice, economice si institutionale din Europa conducand mereu si mereu la aceleasi „surprize”. Pe de alta parte sunt eforturi de documentare si de arhivare care sunt foarte dificil de argumentat pentru publicul larg (si chiar si pentru finantatorii institutionali) fiind si destul de costisitoare. Cu toate aceste sub-finantarea arhivelor de date sociale spre exemplu in Romania face imposibila activitatea de cercetare. E ca si cum ai incerca sa interpretezi prezentul si viitorul fara sa cunosti trecutul. Sau e ca si cum am incerca sa inventam roata de fiecare data cand pornim o noua cercetare.

    Poate este vorba si de o lipsa de comunicare intre cercetatori si publicul larg. Insa, asta si pentru ca exista o prapastie intre cele doua grupuri pe care nu o putem ignora, oricat de politic incorect ar suna. Prietenii mei carora le povestesc viata mea de zi cu zi au probleme dupa mult timp petrecut impreuna sa inteleaga cu ce ma ocup eu. Si asta nu se intampla doar cu mine. Am luat de curand cartea lui Vintila Mihailescu, Fascinatia Diferentei, un antropolog care isi povesteste anii de ucenicie si care isi incepe povestea exact cu dificultatea pe care o are de a explica prietenilor, cunoscutilor si familiei cu ce se ocupa el de fapt si de ce este important ceea ce face. Cunosc cercetatori in matematica care au intampinat aceleasi probleme in a explica cu ce se ocupa pentru ca pur si simplu activitatea unui cercetator nu este usor de explicat. Necesita timp si cumva bunavointa in a face un efort de cunoastere pentru a putea intelege lucruri despre care nu stiai ca exista.

    Eu personal nu am o reteta despre cum poate fi gestionata aceasta problema. Dar stiu ca alte societati par sa o fi rezolvat ceva mai bine, dar, in acelasi timp si ceva mai prost decat noi. Depinde de noi sa invatam din reusitele lor dar si din greselile lor.

    • Mă bucură comentariul dvs. foarte nuanțat – pentru care vă mulțumesc – deoarece aduce „în lumina reflectoarelor” aspecte care, într-adevăr, necesită, cum spunea cineva mai sus, o discuție cu toate cărțile pe masă. Reprezentanții societății civile – în fond, ultimii beneficiari ai muncii noastre de cercetare – și noi, furnicile harnice, de multe ori anonime, trebuie să dialogăm despre diversele aspecte ale contractului social. Unul dintre acele aspecte este, cum bine ați precizat, clarificarea finalității societale a muncii noastre. Aș vrea să dau două exemple.

      La începutul anilor 1980, am citit un articol cu un titlu provocator: De ce nu o doare capul pe ciocănitoare? Autorii, profesori americani reputați, au răspuns la întrebarea din titlu prin identificarea unui sistem de suspensii și amortizări unice, prin care creierul ciocănitorii devenea practic insensibil la șocurile mecanice zilnice necesare pentru procurarea hranei. După ce am terminat de citit articolul, m-am întrebat și eu, ca oricare cititor normal So, what? Răspunsul l-am citit peste circa doi ani în presa românească, unde se făcea o propagandă uriașă contra bombei americane cu neutroni (pe care sovieticii nu o aveau). Printre alte capete de acuzare aduse Statelor Unite, ziarul „Scânteia” menționa faptul că armata americană fusese dotată recent cu un tanc special de guerila urbană. Era vorba de un tanc al cărui țeavă putea percuta cu putere și frecvență mare clădiri, ziduri, bariere de beton etc, FĂRĂ ca soldații din interiorul tancului să sufere șocurile impacturilor mecanice. Exact, precum capul ciocănitorii!!!

      Un alt articol, tot de la începutul anilor ’80, descria o specie unică de păianjen, recent identificată de specialiști. Unicitatea păianjenului era dată de capacitatea sa de a-și țese o plasă capabilă să captureze insecte de cel puțin 10 ori mai mari și mai puternice, ca impact, decât păianjenul respectiv. Din nou, după citirea articolului, m-am întrebat So, what?

      Răspunsul în acest caz a venit pe 23 martie 1983, când Președintele Ronald Reagan a anunțat începerea Inițiativei de Apărare Strategică, popular cunoscută sub numele de Războiul Stelelor. Un element cheie al acestei Inițiative a fost lansarea unor sateliți speciali, dotați cu un braț retractabil telescopic, capabili să captureze sateliți inamici sau alte obiecte spațiale, cu mase și viteze de deplasare mult mai mari decât ale satelitului american. Deși numele păianjenului unic nu apare nicăieri în documentele oficiale, eu cred că cercetarea respectivă a stat la baza producerii satelitului prinzător si culegător de alți sateliți.

      Zvonurile despre această realizare americană circulau larg în România acelor ani și, se pare, au fost comunicate și noului lider sovietic, Mihail Gorbaciov. Iarăși, se poate presupune că terminarea războiului rece cu victoria Statelor Unite și prăbușirea Uniunii Sovietice sunt datorate, măcar parțial, unor cercetări care, la început, nu erau prea clare opiniei publice. Asta nu înseamnă însă că scopurile acelor cercetări nu erau cunoscute de finanțatorii lor, dar caracterul lor militar nu permitea publicitatea.

  12. Ca exemplu de colaborare matematică – geofizică, aș dori să aduc în discuție o contribuție deosebită adusă de Profesorul Constantin C. Corduneanu, de la Universitarea din Iași (a emigrat în 1977 și s-a pensionat de la University of Texas at Arlington).

    Este vorba despre cartea sa „Funcții aproape periodice”, Editura Academiei, 1961, care a fost folosită de îndrumătorul meu de doctorat din România, Prof. Radu Botezatu, pentru a elabora o serie de algoritmi și metodologii pentru separarea anomaliilor geofizice regionale și locale.

    Despre Profesorul Corduneanu, considerat un cercetător remarcabil al Oscilațiilor și Teoriei Stabilității și Controlului în sec. 20, se poate citi acest omagiu scris în 2012 la împlinirea vârstei de 84 de ani:

    http://www.e-ndst.kiev.ua/v12n2/0%2839%29.pdf

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Constantin Crânganu
Constantin Crânganuhttp://academic.brooklyn.cuny.edu/geology/cranganu/
Constantin Crânganu este profesor de geofizică și hidrogeologie la Graduate Center și Brooklyn College, The City University of New York. Domenii conexe de expertiză: inteligență artificială, schimbări climatice, geologia petrolului. Între 1980 și 1993 a fost asistent și lector de geofizică la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, Facultatea de geografie-geologie. În 1993 a fost declarat câștigătorul primului concurs național din România post-comunistă pentru prestigioasa bursă Fulbright oferită prin concurs de Congresul SUA. În calitate de Fulbright Visiting Scientist la University of Oklahoma el a efectuat cercetări fundamentale și aplicative despre suprapresiunile din bazinele sedimentare, fluxul termic și căldura radioactivă din crusta terestră, identificarea stratelor cu conținut de gaze în gaura de sondă, exploatarea printr-o metodă personală a zăcămintelor neconvenționale de hidrați de metan etc. După mutarea în 2001 la City University of New York, profesorul Crânganu a început o nouă direcție de cercetare: implementarea metodelor de inteligență artificială în studiile de petrofizică și hidrogeologie. Pentru activitatea sa în acest domeniu de pionierat a fost nominalizat la ENI Awards 2012 și a primit o ofertă din partea editurii Springer de a publica o carte reprezentativă pentru acest domeniu cutting-edge. Cartea, intitulată Artificial Intelligent Approaches in Petroleum Geosciences, a apărut în 2015. În 2018, a primit pentru a doua oară titlul de Fulbright Scientist (o performanță foarte rară) și a desfășurat activități de cercetare la fosta sa Universitate din Iași. Ultimele cărți publicate sunt Reflecting on our Changing Climate, from Fear to Facts: A Voice in the Wilderness, Cambridge Scholars Publishing, hard cover, 2024; Artificial Intelligent Approaches in Petroleum Geosciences, 2nd ed., Springer Nature, 2024. ___________________________________________________________________________________ DISCLAIMER: Profesorul Constantin Crânganu nu lucrează pentru, nu oferă consultanță, nu deține acțiuni și nu primește finanțare de la nicio companie sau organizație care ar putea beneficia de pe urma acestui articol și nu a dezvăluit nicio afiliere relevantă în afara poziției sale academice.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro