joi, martie 28, 2024

125 de ani de la naşterea lui Alexandru Proca, fizicianul român care s-a apropiat cel mai mult de Nobel

Începuturile

Alexandru Proca (16 octombrie 1897 – 13 decembrie 1955), cel mai reputat fizician român, unul dintre creatorii fizicii nucleare teoretice [1], s-a născut într-o familie de intelectuali bucureşteni, care a dat matematicieni, medici, literaţi. Mediul în care a crescut – şi calităţile sale intelectuale – i-au permis ca, până la vârsta adolescenţei, să stăpânească perfect franceza, engleza şi germana. Debutul ştiinţific s-a produs la 17 ani, prin colaborările la „Gazeta matematică”.

În vacanţa de după al doilea an de facultate, România intră în război, iar Proca este mobilizat – la fel ca o mare parte a studenţilor. Este admis la şcoala militară pentru ofiţeri de rezervă; o absolvă în aprilie 1917, ca sublocotenent de geniu; este lăsat la vatră în iunie 1918. Emoţia pe care o traieşte la incheierea victorioasa a rsazboiului o impartăşeşte colegilor de generaţie prin patetica „Scrisoare către tineri” [1]:

Avântul generos al tinereţii, daţi-l pentru ţară!

Faceţi, în pornirea de entuziasm care vă însufleţeşte, din arzătoarea dragoste de ţară dobândită în tranşee sau în durerile pribegiei, legământul sfânt de a lucra pentru ea, fără preget, din toate puterile, cu toată râvna de care suntem în stare. […]

Şi mai târziu, poate îmi va fi dat să te văd, ţara mea, împodobită iarăşi cu nestematele virtuţii şi ale bogăţiei […]; o, de-aş putea să te văd aşa cum te visez!

Proca îşi reia studiile, dar nu la Facultatea de Ştiinţe, ci la Şcoala de Poduri şi Şosele, viitoarea Şcoală Politehnică. Se dovedeşte a fi un student atipic: ţine o prelegere despre „Principiul relativităţii al lui Einstein”, adresându-se atât colegilor, cât şi profesorilor; de asemenea, participă, într-o delegaţie de experţi, la o vizită la uzinele de locomotove din Philadelphia, în Statele Unite. Scopul vizitei este alegerea tipului şi a numărului de motoare electrice pe care statul român le va cumpăra, pentru nevoile ţării.

Devine inginer, iar specialitatea îl recomandă pentru un post în Societatea Electrică, filiala Câmpina. Proca ia cunoştinţă de tehnicile de exploatare petrolieră şi minieră din ţară şi scrie două lucrări, pentru ameliorarea celor două domenii. Totodată funcţionează ca asistent la Catedra de Electricitate a Politehnicii şi ca redactor al Buletinului de matematică pură şi aplicată, care se va transforma după câţiva ani într-o publicaţie de limbă franceză, cu titlul uşor schimbat.

În toamna lui 1923 se decide să plece la Paris. „Cred că am ceva de spus în fizică” – sunt cuvintele cu care îşi motivează hotărârea.

Sosirea în Franţa

Proca ajunge la Paris în octombrie 1923. Constată că diploma de inginer din Romania nu este recunoscută în Franţa, iar pentru a o echivala, trebuie susţinute toate examenele, întinse pe patru ani. Proca le absolvă într-unul singur, cu note apropiate de maxim.

Alexandru Proca

Un an mai târziu, Doamna Curie îi oferă un post la celebrul Institut al radiului, pe care îl conduce, împreună cu Jean Perrin (Premiul Nobel în 1926). Atmosfera de aici nu este rigid-ştiinţifică, ci contaminată de charm-ul parizian:

În fiecare luni se dădeau recepţii, renumite şi intime în acelaşi timp […] ceaiul se pregătea fierbându-l într-un balon de sticlă cu robinet, peste un grătar metalic care împrăştia flacăra unui bec Bunsen. Ceaiul urma să fie băut din paharele conice de laborator, iar în loc de linguriţe se foloseau baghete de sticlă. Puteau fi întâlniţi acolo elevii şi colaboratorii săi, Joliot, Salomon Rosenblum, teoreticianul român Alexandru Proca, Pierre Auger [descoperitorul efectului omonim], scriitorii Paul Valéry, André Gide, André Maurois, Edmée de la Rochefoucauld… [2]

Despre prestaţia lui Proca în institut, Doamna Curie se exprimă astfel [1]:

Ori de câte ori am o problemă ştiinţifică dificilă, care necesită multă răbdare, competenţă, îndemânare experimentală şi meticulozitate, mă adresez domnului Proca. Iar el, de fiecare dată, răspunde cu soluţii adecvate, care mă mulţumesc, şi care, întotdeauna, dau rezultate precise.

Dar nu toţi cercetătorii din institut sunt la fel de încântaţi de Proca; unii îl percep, probabil, ca pe o ameninţare. Aparate lăsate de Proca în stare de funcţionare sunt găsite dereglate, câteva zile mai târziu.

Intuind, poate, asemenea ostilităţi, dar şi talentul de teoretician al lui Proca, Doamna Curie facilitează transferul acestuia la Institutul Henri Poincaré, creat în 1928-29, cu sprijinul financiar al Fundaţiei Rockefeller. Încrezător în şansele sale de a accede la o catedră universitară, Proca cere cetăţenia franceză, pe care o obţine în 1931.

Relaţia cu Louis de Broglie

Louis de Broglie văzut de George Manu

Prima lucrare publicată în Franţa, realizată la Institutul Radiului, este una experimentală, dar vocaţia lui Proca este predominant teoretică. Curând după mutarea la Institutul Henri Poincaré, Proca se înscrie la doctorat (1930), conducător ştiinţific fiind Louis de Broglie (1892 – 1987), proaspăt laureat Nobel (1929), pentru descoperirea proprietăţii fundamentale a obiectelor cuantice: dualismul corpuscul – undă (1923). Anume, orice obiect cuantic se comportă atât ca o undă, cât şi ca un corpuscul.

În mod straniu, această idee genială este cu totul singulară în opera lui de Broglie. În următorii 64 de ani de viaţă, laureatul din 1929 n-a mai produs nici o lucrare de succes. 

Subiectul tezei lui Proca este propus de către de Broglie şi constă în studiul electronului în mecanica cuantică relativistă. Teza – stralucită – este susţinută în 1933, în faţa unei comisii prezidate de Jean Perrin, examinatori fiind Leon Brillouin şi Louis de Broglie. Teza poartă pecetea inconfundabilă a lui Proca: dualismul corpuscul – undă nu se manifestă, în mod necesar, în sensul definit anterior de către de Broglie.

Această delimitare de concepţia canonică adoptată în fizica franceză declanşează antipatia lui de Broglie, care vede în originalitatea ideilor lui Proca o ameninţare pentru rezultatele sale, pe care le consideră infailibile. Antipatie camuflată perfid, pe care seninul Proca o percepe abia două decenii mai târziu, când i se blochează accesul la ocuparea unei catedre universitare, în două rânduri, la Sorbona şi la Collège de France.

Rezultatele ştiinţifice ale lui Proca sunt mult prea complicate pentru a fi prezentate într-un cadru jurnalistic, de aceea nu vor fi abordate în rândurile de faţă. Cititorul interesat poate consulta, pentru o primă informare, lucrările dlui Prof. Dr. Dumitru Mihalache, m.c. al A.R. [3], [4].

Războiul

În vara lui 1939, Proca este mobilizat. Nu i se recunoaşte gradul de sublocotenent, obţinut în România, şi este încadrat ca simplu soldat. Cum Proca devenise secretar al Societăţii Franceze a Electricienilor şi al Conferinţei internaţionale a liniilor electrice de mare putere, Statul Major rectifică gafa: Proca va fi folosit la transmisiuni. Va ocupa, scurt timp, funcţia de inginer-şef al Radiodifuziunii franceze.

În 1943, este invitat de Universitatea din Porto pentru a ţine o serie de conferinţe. Ulterior, este invitat de Royal Society din Londra şi de Amiralitatea Britanică în Anglia, pentru a se alătura efortului de război. Nu se cunoaşte (cel puţin de către publicul larg) care a fost contribuţia lui Proca la acest efort, dar se ştie că marile sale bucurii au fost vizitele la Dirac, care locuia nu departe de Oxford.

Seminarul Proca

Dacă pentru fizicienii americani şi cei englezi anii războiului au însemnat o activitate ştiinţifică febrilă, pentru cei francezi au însemnat stagnare şi provincializare. Sesizând acest decalaj dureros, Proca inaugurează un seminar (1946 – 1955), care avea să-i poarte numele. Dintre numeroasele celebrităţi care au participat la Seminarul Proca vom aminti doar nobeliştii Born, Dirac, Pauli, Rabi, Tomonaga, Yukawa şi – postum (după 1955) – Bethe şi Salam.

Prin tendinţa sa de contracarare a efectelor războiului, Seminarul Proca pare un pandant al Scrisorii pentru tineri din 1918 – crede George Proca, fiul ilustrului savant.

Alexandru Proca (dreapta), împreună cu Rudolf Peirels (stânga) şi San-itiro Tomonaga (centru). sursa

Premiul Nobel

În 1949, Yukawa a primit premiul Nobel pentru fizică „pentru prezicerea existenţei mezonilor pe baza lucrărilor teoretice referitoare la forţele nucleare”.

În 1941, Wolfgang Pauli, unul dintre părinţii mecanicii cuantice, formulase, într-un articol apărut în prestigioasa Reviews of Modern Physics, următoarea opinie:

„Teoria [elaborata de Yukawa] pentru acest caz [al expresiei forţei nucleare dintre proton şi neutron] a fost dată de Proca.”

Evident, opinia lui Pauli nu poate fi suspectată de nici un fel de partizanat; de aceea, am citat-o pentru a încerca să răspundem la întrebarea: a fost Proca nedreptăţit pentru că nu a împărţit Premiul Nobel cu Yukawa? În cazul răspunsului afirmativ, cine poartă răspunderea acestei nedreptăţi?

În legătură cu prima întrebare: tradiţia şi practica arată că Premiile Nobel se acordă individual atunci când meritul unei descoperiri aparţine, în mod covârşitor, unei singure persoane; este cazul lui Einstein, cu oricare din marile sale descoperiri; sau al lui Roentgen, cu razele X. Atunci când un progres ştiinţific important se obţine prin eforturi comparabile ale mai multor persoane, cel mult trei dintre ele pot primi premiul; este cazul lui Tomonaga, Schwinger şi Feynman, care au primit Nobelul în 1965 „pentru lucrările lor fundamentale în electrodinamica cuantică”[5].

În legătură cu a doua întrebare: tradiţia cere ca eventualii candidaţi să fie prezentaţi Fundaţiei Nobel de un nobelist de aceeaşi naţionalitate – dacă există – şi preferabil de aceeaşi specialitate. În cazul Franţei, ambele calităţi erau întrunite în persoana lui Louis de Broglie, dar adversitatea perfidă pe care a manifestat-o faţă de Proca îl făcea incompatibil cu asemenea iniţiative.

În fine, era firesc ca ţara de origine să aibă o activitate de lobby, dar guvernul de la Bucureşti nu avea pe agendă asemenea puncte (un exemplu amuzant al lobby-ului sovietic a fost descris de Feynman [6]).

Totodată, modestia şi eleganţa lui Proca erau incompatibile cu orice formă de autopromovare.

Trebuie menţionat că ne-asocierea lui Proca la premiul acordat lui Yukawa nu este singura anomalie, şi nici cea mai gravă, în deciziile Fundaţiei Nobel. Unul dintre perdanţi este Gerlach, co-descoperitor al cuantificarii momentului cinetic al obiectelor microscopice, împreuna cu Stern; dintre cei doi, doar Stern a primit Premiul [7].

Merită amintit, în context, că Proca fusese invitat la extrem de selecta Conferinţă Solvay, planificată pentru 1939, „invitaţie percepută (în general) ca o anticameră a acordării, în anul următor, a Premiului Nobel. Conferinţa nu s-a mai ţinut din cauza războiului”, iar Proca a pierdut un pas decisiv spre Nobel.

Un aspect cu totul remarcabil al dilemei Yukawa – Proca este că disparitatea în acordarea premiului nu a dus la vreo animozitate, ci la creşterea armoniei dintre Proca şi fizicienii japonezi. Proca nu a făcut nici un comentariu revendicativ în legătură cu premiul – nici măcar în propria familie, după cum sugerează studiul biografic redactat de fiul său [8]. Primul cercetător care a solicitat un stagiu de lucru la Seminarul Proca a fost profesorul Araki de la Universitatea din Kyoto, unde lucra şi Yukawa; Yukawa însuşi a conferenţiat în cadrul Seminarului Proca.

Interesantă este şi marturia lui Horia Hulubei, referitoare la vizita lui Proca în Japonia, în 1954 [9]. În acei ani de foarte reduse vizite ştiinţifice în ţările estice, Hulubei întâlneşte la o sesiune a Academiei de Ştiinţe a URSS pe fizicianul japonez Fujioka, care îi povesteşte că „japonezii invitaseră la ei pe Alexandru Proca, pentru o serie de conferinţe şi pentru a cinsti pe omul care, împreună cu Yukawa, a pus bazele studiului câmpurilor mezonice. Dl. Fujioka mi-a povestit ce impresie admirabilă a lăsat Alexandru Proca printre savanţii japonezi, cu câtă dragoste a fost înconjurat şi câtă stimă au ei faţă de munca compatriotului nostru.”

Noi şi Proca

„Desigur că ţara noastră va onora pe Alexandru Proca cât mai curând, publicându-i operele sale complete”, spunea Horia Hulubei în articolul din 1956, citat mai sus. Optimismul bunului savant nu a primit confirmarea istoriei. Opera lui Proca nu a fost publicată în ţara noastră, ci in Franta, de fiul sau [1]. Nici o bibliotecă din România nu are vreun volum; există numai o copie scanată, cum se indică mai jos.

Împrejurările istorice au fost potrivnice preluării directe a contribuţiilor ştiinţifice ale lui Proca, de către fizicienii români. Există totuşi, relativ recent, un interes pronunţat pentru diseminarea informaţiei privind opera marelui savant – a se vedea [3], [4] şi titlurile relevante din bibliografia aferentă.

Este de asemenea lăudabilă iniţiativa dlui dr. ing. Mircea Ignat, din cadrul ICPE, de creare a Centrului „Alexandru Proca” pentru ințierea în cercetarea științifică a tinerilor cercetători, http://www.icpe-ca.ro/centrul-alexandru-proca/

Mulţumiri

Sunt recunoscător domnului Prof. Dr. Sorin Mărculescu, care a predat fizica teoretică la Universitatea din Bucuresti și la cea din Siegen, și domnului Prof. Dr. Dumitru Mihalache, m.c. al Academiei Române, pentru discuţii utile.


Referinţe şi note

[1] Alexandre Proca (1897-1955): œuvre scientifique publiée, bibliographie de 30 pages, textes français et textes roumains suivis de leur traduction française, Paris, éditeur: Georges Alexandre Proca, 1988, accesabil la https://cloud.nipne.ro/index.php/s/LfrTWQaoPP2FAMb

[2] Fernand Lot: Jean Perrin, Ed. Stiintifica, 1967

[3] D. Mihalache: Descoperiri științifice excepționale ale unor savanți români menționate în
Cursul de Fizică Teoretică Landau – Lifshitz, Curierul de Fizica, nr. 78, decembrie 2014, file:///C:/Users/mariu/Downloads/Mihalache_CdF_78_2014.pdf

[4] D. Mihalache, A. Nicolin: Fizica din România la Centenarul Marii Uniri – Părinții Fizicii Moderne, Curierul de Fizica, nr. 83, decembrie 2018, file:///C:/Users/mariu/Downloads/CdF_83_2018.pdf

[5] Rezultate extrem de interesante în electrodinamica cuantică au fost obţinute la începutul anilor ’40 de Şerban Ţiţeica; publicate într-o revistă obscură, „Bulletin de la Societé Roumaine de Physique” în anii războiului, au rămas necunoscute comunităţii internaţionale, până recent, când Prof. Dr. Sorin Mărculescu le-a discutat dintr-o perspectivă modernă. Ele prezintă, desigur, un interes deosebit, dar numai sub aspectul istoriei ştiintei, şi constituie un paragraf în lunga lista a irosirilor româneşti.

[6] Feynman povesteşte, în „Vă ţineti de glume, domnule Feynman!”, că participarea sa la banchetul care a urmat festivităţii de decernare a Premiului Nobel a fost puternic perturbată de maşinaţiile ambasadorului sovietic, prin obstinaţia de a-i oferi lui Şolohov, câştigătorul premiului pentru literatură cu „Pe Donul liniştit”, un loc cât mai apropiat de suveranul suedez.  

[7]  https://en.wikipedia.org/wiki/Stern%E2%80%93Gerlach_experiment  

[8] G. Proca, introducerea la [1].

[9] Horia Hulubei: omul şi epoca sa, editor: V. Bârsan, Editura Horia Hulubei, 2021

Distribuie acest articol

18 COMENTARII

  1. O mica observatie: Totusi Stern a lucrat cu Gerlach si nu cu Goudsmith demonstrand cuantificarea momentului cinetic, in particular a spinului. Premiul Nobel a fost pe deplin meritat de catre Stern „for his contribution to the development of the molecular ray method and his discovery of the magnetic moment of the proton”, deci nu pentru experimentul Stern si Gerlach.

  2. Intrebarea autorului este de ce n-a luat Proca premiul Nobel. E o intrebare care se repeta deseori in presa sub forma intrebarii de ce n-a luat Romania nici un premiu Nobel. In cazul lui Proca raspunsul e simplu: din invidie. In cazul Romaniei raspunsul este iar simplu. Atata timp ca educatia si cercetarea sunt subfinantate cronic nu vom lua vreodata premiul Nobel asa cum multe tari nu l-au luat vreodata.

    • Romania are cateva premii Nobel, desi luate de cercetatori care au lucrat in alte tari, de exp Palade, Hell (chimie), etc. Lumea academica e plina de invidie si sabotari. Ca roman e deseori greu sa te afirmi la varful cercetarii mondiale, chiar daca in valoare absoluta rezultatele sunt de top. Pt asta trebuie o lume academica solida in tara si o finantare marita, atentie, pe criterii f.clare si f.serioase. Din pacate la noi sunt domeni intregi in care se plagiaza la greu in doctorate si nu numai, alte domenii (stiintele exacte) unde in general nu se plagiaza dar lucrarile sunt deseori de o calitate slaba. Iar per total, finantarea cercetarii e destul de firava si inconstanta. Sunt de exp granturi de cercetare nationale, unde ti se promite o suma, dar uneori aceasta se reduce din senin (ca e recesiune, ca s-au marit preturile, etc…) Chiar tb taiat tocmai de la cercetare, care si asa are fonduri insuficiente? Apoi trebuie revenit la o scoala serioasa si grea, cel putin pt elevii/studenntii care vor sa faca performanta, si lasate asa zisele reforme si diluari ale materiei. Deci criterii clare si serioase, predictibilitate si o finantare marita mult, asta pt minim 10-15 ani. Apoi poate vom prinde si noi un Nobel. N-am mai auzit nimic de laserul de la Magurele; doar ca a fost scandal mare cu Zamfir, apoi s-a asternut linistea, nu s-a mai spus nimci ce se intampla acolo.

    • Frumos pseudonim v-ati ales! Aveti umor si din pacate si foarte multa dreptate. Fostul prim-ministru Citu care a taiat brutal fondurile si asa rarefiate, a spus ca el nu a vazut rezultatele cercetarii, de aia a procedat asa. Ca si cum rezultatele se vad precum cancanul de la tv!

  3. Va multumesc, domnule Barsan. Ne-ati prezentat un cercetator roman de prima mina dar despre care nici cei ca mine, amatori interesati de domeniu, n-aveam habar.

  4. Premiul Nobel pentru fizica a fost acordat de mai multe ori pentru realizari care nu erau descoperiri fundamentale in fizica asa cum stipulase Nobel in testamentul lui. Cel mai celebru caz este Einstein, care a primit Nobel pentru teoria efectului fotoelectric extern, dar nu pentru teoria relativitatii. In plus, premiul a fost acordat de mai multe ori pentru inventii tehnice (in 1970 pentru realizarea de imagini holografice, de exemplu) care nu respectau criteriul lui A. Nobel.

  5. „unul dintre creatorii fizicii nucleare teoretice”
    Puteţi să explicaţi unde şi cum e involvat Alexandru Proca în această perioadă 1900-1924-1935 cu teorii proprii originare cunoscute şi dezbătute de ceilalţi fizicieni ai epocii? Unele exemple sunt în articolul de faţă. Cum pot afla citititorii (nefizicieni, nespecialişti) mai mult despre contribuţia lui Alexandru Proca. (recomand carte lui Richard Feynmann scrisă pentru nespecialişti: QED The strange Theory of Light and Matter 1985/QED Die seltsame Theorie des Lichts und der Materie). A participat Alexandru Proca ca invitat la conferinta fizicienilor 1927 Solvay-Konferenz în Belgia?
    „Dintre numeroasele celebrităţi care au participat la Seminarul Proca vom aminti doar nobeliştii Born, Dirac, Pauli, Rabi, Tomonaga, Yukawa şi – postum (după 1955) – Bethe şi Salam.
    În 1941, Wolfgang Pauli, unul dintre părinţii mecanicii cuantice, formulase, într-un articol apărut în prestigioasa Reviews of Modern Physics, următoarea opinie:
    „Teoria [elaborata de Yukawa] pentru acest caz [al expresiei forţei nucleare dintre proton şi neutron] a fost dată de Proca.”

    Cartea lui Max Jammer „ The Philosophy of Quantum Mechanics din anul 1974 stă la baza „Aufbau der Physik” al fizicianului Carl Richard von Weizsäcker.
    În cartea „Aufbau der Physik” pagina 498 al fizicianului Carl Richard von Weizsäcker (student al lui Werner Heisenberg) este explicat de ce nu e funcţionează încercarea lui de Broglie.
    Încercările fizicienilor 1900-1935- azi, calendaristic în trei perioade:
    1900-1924 Deutungsprobleme der unvollendeten Quantentheorie

    1925-1932 Vollendung der Quantentheorie und Entstehung der Kopenhagener Deutung (Niels Bohr, Werner Heisenberg)
    (Proca se înscrie la doctorat (1930), conducător ştiinţific fiind Louis de Broglie (1892 – 1987), proaspăt laureat Nobel (1929), pentru descoperirea proprietăţii fundamentale a obiectelor cuantice: dualismul corpuscul – undă (1923). Anume, orice obiect cuantic se comportă atât ca o undă, cât şi ca un corpuscul.)

    1935- bis heute: Nachhutsgefechte

    Den Anfang der Periode 1925-1932 markieren wir durch Heisenbergs Arbeit von 1925, ihr Ende durch John von Neumanns Buch 1932.
    Den Anfang der Periode 1935-bis heute bezeichnen wir durch die Arbeit von Albert Einstein, Podolsky und Rosen 1935.
    Mit Einsteins Lichtquantenhypothese 1905 entstand als ein Kernproblem der Quantentheorie der Dualismus von Teilchen und Wellen. Nach klassischer, empirischer gut fundierter Theorie waren Elektromagnetismus (Licht) und Gravitation Felder, die Materie bestand aus Teilchen. Einsteins Lichtquanten schrieben de facto dem Elektromagnetismus, de Broglies Materiewellen (1924) der Materie eine „Doppelnatur” zu. Dieses Problem zu lösen war eine der Aufgaben der Quantentheorie.
    Daß die Quantentheorie wirklich einen radikalen Bruch mit der klassischen Physik verlangte, sah wohl, wie schon gesagt, als erster Bohr (1913). Die Quantentheorie kann nur richtig sein, wenn sie die klassische Physik als Grenzfall impliziert. Damit war nur die klassische Feldtheorie des Elektromagnetismus und die klassische Teilchentheorie der Materie gemeint. Ein ausgearbeiteter Versuch einer statistischen Theorie war schließlich die Hypothese von Bohr, Kramers und Slater 1924. Die empirische Widerlegung dieses Gedankens führte zu der radikalen Auffassung der Quantenmechanik.
    Man konnte mit den verfügbaren klassischen Begriffen sowohl für Licht wie für Materie an dreierlei Lösungen denken:
    1.Es gibt nur Teilchen
    2.Es gibt nur das Feld
    3: Es gibt beides in Wechselwirkung.
    „ Als einen Versuch zur Lösung kann de Broglies Gedanken der Führungswelle (l”onde pilot) oder der doppelten Lösung der Wellengleichung von 1926- 1927 auffassen. Die Wellengleichung soll zwei Lösungen haben: die kontinuierliche psi-Funktion und eine singuläre Lösung, die ein Teilchen darstellt. Der Gedanke hat sich nicht durchgesetzt.
    (Teza poartă pecetea inconfundabilă a lui Proca: dualismul corpuscul – undă nu se manifestă, în mod necesar, în sensul definit anterior de către de Broglie.)

    Angeregt durch de Broglie fand Schrödinger 1926 seine Wellengleichung der Materie (pagina 493). Man erkannte, daß Schrödingers Welle im Konfigurationsraum etwas völlig anderes ist als de Broglies Welle im dreidimensionalen anschaulichen Raum. De Broglies Welle ist ein klassisches Feld.
    Anders als die drei vorgenannten (de Broglie, Schrödinger, Born) und wohl als alle älteren Physiker außer Bohr, war Heisenberg von Anfang an auf eine philosophische Skepsis gegen klassische Modelle des Atoms eingestellt. In seinem Buch „ Der Teil und das Ganze” (1969) schildert er seinen Weg in die Atomphysik.
    Heisenberg sagte später über seine Lehrer: „Von Sommerfeld hab ich den Optimismus gelernt, von den Göttingern die Mathematik, von Bohr die Physik”.
    Recomand fizicienilor aceste cărţi:
    A: Cartea lui Max Jammer „ The Philosophy of Quantum Mechanics din anul 1974
    B: Cartea „Aufbau der Physik” al fizicianului Carl Richard von Weizsäcker 1985
    C: Werner Heisenberg „ Der Teil und das Ganze” 1969
    D: Richard Feynman „QED The strange Theory of Light and Matter” 1985

    Conţinutul pentru: Werner Heisenberg „ Der Teil und das Ganze” 1969
    Inhaltsverzeichnis des Buches
    Das Buch gliedert sich in folgende zwanzig Kapitel:
    1. Erste Begegnung mit der Atomlehre (1919–1920)
    2. Der Entschluß zum Physikstudium (1920)
    3. Der Begriff „Verstehen“ in der modernen Physik (1920 bis 1922)
    4. Belehrung über Politik und Geschichte (1922–1924)
    5. Die Quantenmechanik und ein Gespräch mit Einstein (1925–1926)
    6. Aufbruch in das neue Land (1926–1927)
    7. Erste Gespräche über das Verhältnis von Naturwissenschaft und Religion (1927)
    8. Atomphysik und pragmatische Denkweise (1929)
    9. Gespräche über das Verhältnis zwischen Biologie, Physik und Chemie (1930–1932)
    10. Quantenmechanik und Kantsche Philosophie (1930–1932)
    11. Diskussionen über die Sprache (1933)
    12. Revolution und Universitätsleben (1933)
    13. Diskussionen über die Möglichkeiten der Atomtechnik und über die Elementarteilchen (1935–1937)
    14. Das Handeln des Einzelnen in der politischen Katastrophe (1937–1941)
    15. Der Weg zum neuen Anfang (1941–1945)
    16. Über die Verantwortung des Forschers (1945–1950)
    17. Positivismus, Metaphysik und Religion (1952)
    18. Auseinandersetzungen in Politik und Wissenschaft (1956–1957)
    19. Die einheitliche Feldtheorie (1957–1958)
    20. Elementarteilchen und Platonische Philosophie (1961–1965)

    Im siebten Kapitel wird Einsteins auf der Solvay-Konferenz 1927 vertretene Skepsis gegen diese Wahrscheinlichkeitsinterpretation und der von Heisenberg gefundenen Unbestimmtheitsrelation vertieft. Dessen berühmter Ausspruch „Gott würfelt nicht“ gibt zu einer Diskussion über Religion Anlass. Heisenberg vertritt die Ansicht, dass Gott hier nur als Metapher für die Naturgesetze zu sehen sei, da Einstein der Glaube an einen persönlichen Gott fremd sei. Nachdem Paul Dirac eine rigorose atheistische Position eingenommen hatte, löst Pauli die Situation durch das Scherzwort: „Es gibt keinen Gott, und Dirac ist sein Prophet“. Dieses Thema wird in einem späteren Gespräch mit Bohr wieder aufgegriffen und Heisenberg erwähnt, „dass die nicht vollständige Determiniertheit in der Atomphysik gelegentlich als Argument dafür verwendet wird, dass jetzt wieder Raum für den freien Willen des Einzelnen und auch Raum für das Eingreifen Gottes geschaffen sei“.

    • Fara un lobby puternic, e aproape imposibil de luat premiul Nobel. In fizica si in stiinta e important si lobby-ul pe langa contributiile concrete. Kurt fabuleaza cu texte in germana luate de pe wikipedia, fara niciun sens si nicio legatura cu subiectul articolului. kurt e paralel cu stiinta de orice fel. Astfel de texte aiuristice superlungi nu ar trebui sa apara pe acest site.

  6. Acest comentariu nu are sens, kurt revine la obisnuitele sale fabulatii cu texte mari in germana, luate de pe Wikipedia. Mult hybris inutil aici. Comentariul lui kurt e ca de obicei pe langa subiect, evident subiectul fiind Proca, nu teoriile superioritatii nemtesti ale lui kurt.. Proca a fost un mare fizician ROMAN, despre care lumea (mai ales in Romania, dar si in Europa) trebuie sa afle. Si in general lumea trebuie sa afle despre marii fizicieni, matematicieni si chimisti romani, plecati sau nu din tara. Deocamdata lumea in Europa (si chiar in Romania) nu prea stie de acestia, din cauza faptului ca in comunism nu se vorbea deloc de cei plecati, iar situatia nu prea s-a corectat dupa 1990.

  7. Draga Kurt, sunteti cel putin incoerent si in nici un caz „involvat” in fizica. Pentru Dumnezeu, nu mai recomandati fizicienilor carti de popularizare a fizicii sau citate din Wikipidia. Ziceti cu malitie si suficienta: „A participat Alexandru Proca ca invitat la conferinta fizicienilor 1927 Solvay-Konferenz în Belgia?” Nu a participat Proca, bine ca a fost de Broglie, fizica cuantica a castigat mult din prezenta sa. Au fost multe conferinte Solvay si ce daca nu a fost Proca acolo? Au fost in schimb aproape toti participantii Solvay pe rand la seminarul lui Proca. Acest roman a facut mai mult decat sa devina laureat Nobel, el a salvat fizica franceza din fundatura in care o tinea scoala lui de Broglie. Adica a orientat fizica franceza spre mecanica cuantica si teoria cuantica a campurilor. Francezii stiu asta si recunosc, romanii sunt plini de frustrari si regrete nobelistice.

  8. Draga „Newton”, aflam din ce spui ca „Proca a fost un mare fizician ROMAN, despre care lumea (mai ales in Romania, dar si in Europa) trebuie sa afle”. Ce sa afle? ca e (si) roman? de acord, desi francezii l-ar putea revendica, ca si pe altii, l-au educat stiintific, nu? In rest, lumea „buna” a cercetarii din Europa, USA, Japonia, etc nu are nimic nou de aflat despre Proca, fiindca el a facut parte din acea lume dintotdeauna, a fost cunoscut, apreciat, respectat, cum este si acum, mai mult chiar decat in trecut, de orice cercetator in domeniu. El nu e cunoscut in RO sau nu la adevarata lui valoare (contemporanul sau, Hulubei, putea face ceva in acest sens, as crede), dar asta spune mai mult despre educatia stiintifica din „insula” RO decat despre Proca. Faptul ca Solvay 1939, unde era invitat, nu s-a mai tinut nu l-a ajutat. Invidia academica functiona si atunci ca si acum, Yukawa a luat Nobelul, francezul de Broglie nu l-a sustinut pe Proca, chiar daca Proca isi luase si pasaport francez – si atunci era ca si acum. Motivul a fost simplu: studentul s-a dovedit mai bun ca profesorul, iar acest lucru era stiut de amandoi.

    • Marius, cred ca nu ai inteles, si ti-ai dat singur raspunsul la intrebarea ce sa afle despre Proca. Sa afle ce scrie in articol. Daca intrebi pe oricine, in afara poate de fizicieni, nu au auzit de Proca, ceea ce este rau. Dupa cum am spus in comentariul meu, romanii care au realizat ceva in fizica, matematica, biologie, medicina, chimie, ar trebui promovati mai mult in tara, dar si in afara. Evident ca cei din domeniu au auzit de Proca (sper). Dar una e sa auzi de cineva, si alta sa fie promovat f.mult, sa fie pus in fata. De multe ori deciziile sunt luate de nespecialisti, ministere, etc, de exp un cercetator care are un mare renume (chiar daca nu e meritat pe deplin) poate infiinta un centru de cercetari, etc. In orice domeniu stiintific sunt extrem de putini oameni (poate cativa) care inteleg cu adevarat contributiile aduse de cineva.

      • Adica nici Newton (Galilei? Gauss? Laplace? Mendeleev?) n-ar fi ajuns Newton fara sa fie promovat, pus in fata de nespecialisti, ministri, ONG-uri.
        In stiinta, sint putini oameni care se pricep (la stiinta). Pe linga stiinta sint si mai putini specialisti, chiar extrem de putini, care inteleg cum, si ce, si cine.
        (De Yukawa cine, in afara specialistilor domeniului, a auzit?)

        • Lucrurile sunt diferite acum fata de epoca lui Newton, Galilei, etc, vion. Cati nobelisti cunosti in fizica fara sa fii in domeniu? aproape niciunul (in afara de Einstein care a luat Nobel nu pt teoria relativitatii). Cum e posibil ca teoria relativitatii, cea mai importanta descoperire din sec 20 sa nu aiba premiul Nobel? Acum fizica si stiinta in general e f.compartimentata si avansata, nu ca pe timpul lui Newton si Galilei. Acum sunt sute de directii de cercetare si zeci de mii de cercetatori. Noi, ca romani, ar trebui sa fim mandri de relizarile noastre si sa le promovam mai mult. Nu sa adopti o pozitie carcotasa si sa minimalizezi. Alte tari isi promoveaza oamenii de stiinta la maximum. E f.bine ca pe acest site a aparut acest articol despre Proca.

          • Alte tari, acelea care conteaza, isi promoveaza scolile de gindire, adica SISTEMUL. Pentru ca le-au construit si validat pe baza de meritocratie, competenta si competitie.
            Cambridge, Oxford, Harvard, Princeton, Sorbona… … …
            Societatile marginale isi aroga meritele indivizilor ridicati din mijlocul lor si validati de sistemele bazate pe competitie.
            Nobel, Oscar, Goncurt… premiile sint relative. Personalitatile sint deasupra lor.
            Daca Proca ar fi luat Nobelul, in contul carei tari ar fi fost numarat?
            (In contul cui se numara Nobelul pentru fizica al romanului Petru Capita, colaboratorul lui Rutherford la Cavendish? Ar fi luat Capita Nobelul daca nu-l sechestra Stalin in 1934, obligindu-l sa-si schimbe domeniul de studiu? Merita Stalin si Beria sa fie co-asociati cu Nobelul lui Capita?)

      • Pentru (falsul) Newton: o fi cum zici, „sa afle lumea” despre el (ca a fost ROMAN), si ” sa fie pus in fata”, poate si altii „ar trebui promovati mai mult in tara, dar si in afara” (Dexonline: a promova: a ridica in functie, grad, intr-o demnitate, a sustine, a sprijini sa progreseze…”). Cum adica sa il promovezi pe Proca?! tot nu ai inteles, el nu poate fi promovat, ci doar (re)cunoscut in insula RO pt valoarea lui stiintifica. Valoarea lui l-a „pus in fata” demult, in lumea selecta a cercetarii „din afara” (langa Yukawa, Tomonaga, Maxwell, etc); Sa „afle lumea” ca „Proca a fost ROMAN” cum spui? asa sa fie (si pe urma sa adaugam „si eu sunt Roman”??). Promovandu-l pe Proca e un fel de a ne promova pe noi mai degraba (cum spune Dex, sa progresam). Poate ai vrut sa spui sa il popularizam, sa il facem cunoscut in randul celor mai putin educati stiintific?
        Cine sa il recunoasca in „insula” RO? institutii publice, de cercetare, cu autoritate stiintifica, Academia – ei/ele puteau sa ii recunoasca meritele in timpul vietii lui; n-au facut-o. Hulubei de asemenea, a avut pozitii f. inalte in administratie, etc – de ce nu au facut-o? invidia, indiferenta….adevarul e ca educatia recunoaste valorile, under exista, iar lipsa ei ne face ca pe el si pe altii sa ii descoperim tarziu, mult dupa ce au plecat dintre noi, dupa ce i-am ignorat cand altii recunosteau si apreciau valoarea lor, si ii considerau deja ca fiind „de-ai lor”, adica francezi, etc.

        • Zice „marius”, cica „falsului” Newton…doar nu credeai ca vorbesti cu adevaratul Newton, mort de vreo 300 ani.. M-ai facut sa rad.. In rest, continui unele defecte tipic romanesti, precum resemnarea, carcoteala, minimalizarea valorilor, provincialism, si in general o lipsa totala de solutii concrete. Nu ai inteles mare lucru din comentariul meu. Invidie, indiferenta, etc, sunt si in alte parti. Dar nu prea am auzit straini sa se plinga non-stop de tarile lor, asa cum fac romanii. Romanii ar trebui sa fie mandri de valori precum Proca, Mihoc, Hulubei, etc, sa fie facuti foarte cunoscuti atat in tara cat si in strainatate, sa fie apreciati la maximum, sa li se dea conditii de lucru si de realizat grupuri pe anumite domenii.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Victor Barsan
Victor Barsanhttp://contributors
Victor Bârsan, născut în 1950, la Focşani. Absolvent al Facultăţii de Fizică şi al Facultăţii de Matematică-Mecanică ale Universităţii din Bucureşti; doctorat în fizică. Cercetător în domeniul fizicii teoretice la IFIN-HH; preşedinte al Fundaţiei Horia Hulubei, secretar ştiinţific al Catedrei UNESCO a Fundaţiei; experienţă profesională în jurnalism, istorie recentă, drepturile omului, diplomaţie, instituţii internaţionale. Ultima carte publicată: Horia Hulubei - omul şi epoca sa, Editura Horia Hulubei, 2021.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro