130 de ani de la nașterea lui Henry Helfant. Activitatea umanitară a diplomatului român în timpul războiului civil din Spania (1936-1939)

Războiul civil spaniol reprezintă o traumă istorică a Spaniei, care printre atâtea drame a dat naștere și unui fenomen fără precedent în istoria relațiilor internaționale, care până atunci nu a fost prevăzut în niciun tratat de drept internațional: extinderea dreptului la azil și protecție diplomatică pentru câteva mii de oameni, preponderent femei, copii și persoane în vârstă.

Această stare extraordinară de lucruri reflectă magnitudinea și profunzimea represiunilor și persecuțiilor încă din primele săptămâni ale conflictului, atât în Spania republicană cât și zonele controlate de naționaliști. Deși consulatele străine din numeroase provincii au încercat să protejeze și să evacueze cât mai multe familii pentru a evita asasinarea lor extrajudiciară fără discriminare, represiunile cele mai numeroase au avut loc la Madrid, fapt ce a dus la solicitarea de azil în masă adresată misiunilor diplomatice și consulare străine din capitala Spaniei.

La sfârșitul lunii iulie 1936, autoritățile republicane din Madrid au înființat Comisii de verificare („Control de Nóminas”), al cărei scop era centralizarea tuturor dosarelor de cadre care fuseseră confiscate de la birourile partidelor de dreapta și centriste. Aceste dosare furnizau detalii despre membrii organizațiilor politice considerate de acum inamice ale Republicii Spaniole, autoritățile polițienești dar și membrii milițiilor populare sau al organizațiilor Frontului Popular cautând să obțină arestarea cât mai multor dintre acești inamici politici potențiali internați în închisori sau în localuri de detenție improvizate („Checas”).

În acest context, în primele luni de război civil represiunile au căpătat proporții de masă, când un val de execuții sumare, violuri, jafuri și violențe au însângerat Spania. Trebuie subliniat că aceleași crime împotriva umanității aveau loc și în zonele controlate de tabăra naționalistă, însă din păcate aici nu se aflau prea multe misiuni diplomatice străine care să îi protejeze pe cei considerați susținători republicani.

Corpul diplomatic străin din Madrid, acreditat pe lângă guvernul Republicii Spaniole, a decis să se organizeze constituind un Comitet de acțiune însărcinat cu protecția diplomatică. Au început să se organizeze reuniuni periodice, încă de la început, majoritatea diplomaților străini au fost de acord asupra necesității de a întreprinde o gamă largă de acțiuni umanitare, în vederea atenuării efectelor dezastruoase ale războiului asupra populației civile. Mai mult, deși numerele sunt dificil de calculat, reprezentanțele străine au ajutat familiile deținuților politici, au gestionat cererile de căutare sau au adunat știri despre persoanele dispărute împreună cu Crucea Roșie Internațională, au distribuit alimente din resursele proprii, au participat la mai multe campanii de sănătate sau la acțiuni de caritate în Spania republicană și așa mai departe. Dintre toate aceste activități umanitare, ceea ce se remarcă cel mai mult este aplicarea dreptului la azil, prin acordarea de protecție diplomatică, inclusiv prin găzduirea în localuri închiriate de misiunile diplomatice și oficiile consulare sau acordarea de documente de călătorie pentru părăsirea în siguranță a Spaniei.

Un rol important în acest episod l-au jucat doi diplomați români de la Legația României din Madrid: Constantin Zănescu, însărcinat cu afaceri, și mai ales Henry Helfant, atașat comercial.

Henry Helfant, născut la 10 ianuarie 1892 în comuna Leorda, județul Botoșani, a fost un diplomat român care a contribuit în mod decisiv la salvarea a mii de spanioli în timpul războiului civil din Spania, perioadă în care îndeplinea funcția de atașat comercial în cadrul Legației României la Madrid.

Provenind dintr-o familie de origine evreiască sefardă, Henry Helfant a urmat cursurile școlare primare, gimnaziale și liceale la Dorohoi, Botoșani și București, în funcție de detașările succesive ale părinților săi Iancu, șef de gară, și Sofia, funcționară CFR. A urmat apoi cursurile universitare obținând licența în Științe Comerciale la Universitatea din Anvers, Belgia.

A fost un promotor al hispanismului în România, iar pe lângă activitățile comerciale mai ales cu Spania și țările din America Latină, a profesat și jurnalismul, devenind un publicist destul de cunoscut în epocă. A devenit francmason în 26 noiembrie 1929, când a fost inițiat ca membru în Loja Înfrățirea, a Marelui Orient al României. Experiența profesională, cunoașterea limbii spaniole și legăturile cu lumea ibero-latino-americană l-au determinat pe Prințul Anton Bibescu, trimisul extraordinar și ministrul plenipotențiar român în Spania, să îl recomande pe Henry Helfant pentru numirea ca atașat comercial al României la Madrid.

La 1 aprilie 1930 Henry Helfant a fost numit de către Ministerul Industriei și Comerțului în funcția de atașat comercial al României pentru Spania, America de Sud și Centrală, în cadrul Legației Regale a României de la Madrid. În această calitate, Henry Helfant a desfășurat atât activitățile obișnuite ale unui atașat comercial, promovând produsele românești în străinătate ori facilitând importurile necesare economiei naționale ori Armatei Române, dar a îndeplinit și funcția de atașat de presă, publicând numeroase articole de presă și cărți despre România.

La izbucnirea războiului civil spaniol, în toată Spania au izbucnit o serie de violențe și execuții sumare, extrajudiciare, îndreptate împotriva adversarilor politici, atât în teritoriul controlat de guvernul legal, republican, cât și în zonele ocupate de rebelii naționaliști conduși de generalul Francisco Franco. La Madrid, această situație a determinat ca zeci de mii de oameni să ceară protecția misiunilor diplomatice și consulatelor străine.

Astfel, circa 12.000 de persoane s-au refugiat în sediile misiunilor diplomatice străine ori în clădiri închiriate ulterior și puse sub protecția extrateritorialității oferite de corpul diplomatic străin. Comitetul de acțiune al Corpului Diplomatic acreditat la Madrid a fost condus de ambasadorul chilian iar atașatul comerical român a servit drept secretar. Misiunile diplomatice au depus eforturi pentru prevenirea violențelor, pentru salvarea din închisoare a numeroase persoane și au organizat evacuarea în străinătate a altor mii de oameni, preponderent femei, copii și vârstnici.

Constantin Zănescu, însărcinat cu afaceri, și Henry Helfant, atașat comercial la Legația României la Madrid au acordat mii de documente de călătorie pentru cei care puteau fi evacuați din cauza opoziției autorităților republicane, dar circa 700 de spanioli care nu puteau fi evacuați au fost găzduiți în localurile misiunii timp de aproape trei ani, pe tot parcursul războiului civil spaniol.

Deși Guvernul român a susținut inițial principiul neintervenției străine în conflictul civil și a menținut relațiile diplomatice cu Republica Spaniolă până la sfârșitul conflictului, din 1938 România a întreținut relații și cu guvernul naționalist de la Burgos, acesta având o poziție binevoitoare având în vedere implicarea extraordinară a diplomaților români în evacuarea și protecția refugiaților de la Madrid, în marea lor majoritate simpatizanți ai naționaliștilor.

La declanşarea războiului civil în clădirea Legaţiei României din Madrid s-au refugiat 690 de persoane de diverse profesii şi categorii sociale (civili, militari, politicieni, tineri, bătrâni, femei şi copii) care, în condiţiile represiunii republicane împotriva presupuşilor suporteri ai naţionaliştilor, se temeau să nu-şi piardă viaţa din cauza originii lor sociale, simpatiilor sau opţiunilor lor politice .

Pentru că numărul refugiaţilor depăşea cu mult posibilităţile materiale şi financiare ale Legaţiei de a-i întreţine iar ieşirea de sub protecţia României ar fi însemnat moartea sigură a acestora, se impunea evacuarea cel puţin a unei părţi a refugiaţilor. Conducătorul Legaţiei României din Madrid, consilierul Constantin Zănescu, numit mai târziu însărcinat cu afaceri şi ministru plenipotenţiar, a făcut tot ce era cu putinţă, pentru a asigura ieşirea din Spania a acestor refugiaţi, precum şi a altora, aflaţi la alte legaţii.

Acesta s-a deplasat în iunie 1937 la Valencia (pe atunci sediul Guvernului republican) unde a izbutit a ajunge la un acord cu autorităţile republicane în vederea transportării până la Valencia – de unde urmau a fi îmbarcaţi pe vase franceze şi engleze – a femeilor, copiilor şi a bărbaţilor de peste 40 de ani. În acest scop s-a cerut şi concursul guvernului francez Cu toate acestea, evacuarea nu s-a putut face decât cu mari greutăţi. Pe de o parte lipsa mijloacelor de comunicaţie (transportul trebuia să se facă cu automobile şi autocamioane, din cauza întreruperii legăturilor feroviare) iar pe de altă parte, impasibilitatea şi reticenţa, dacă nu ostilitatea, autorităţilor republicane faţă de demersul diplomatului român, au avut ca rezultat că până 30 septembrie 1937 nu au putut părăsi Spania decât 300 de persoane din cele 694 refugiate în Legaţiunea României din Madrid. Ulterior, în cursul anului 1938, au mai fost evacuate 187 de persoane.

În aprilie 1938, Ducele de Alba, Agentul Guvernului Naţionalist de la Londra, a intervenit pe lângă ministrul României din Anglia, arătându-i necesitatea de a evacua cât mai repede refugiaţii aflaţi încă sub ocrotirea Legaţiei României din Madrid, situaţia lor devenind din ce în ce mai dificilă. Diplomaţii români au început tratativele cu guvernul republican spaniol pentru a permite evacuarea refugiaţilor aflaţi sub protecţia românească.

Guvernul republican a admis necesitatea unui acord de principiu în chestiunea evacuării refugiaţilor din toate legaţiile străine din Madrid, acordându-se prioritate asupra schimbului de prizonieri de război sau de ostatici politici. S-a convenit ca pentru înlesnirea evacuării să se stabilească două puncte de trecere pe frontul de la Madrid, sub controlul comisiei internaţionale de aplicare a hotărârilor Comitetului Internaţional de la Londra privind neintervenţia în Războiul civil din Spania, sub conducerea generalului britanic Chetwood. Acest plan era de fapt inaplicabil deoarece nu se găsea în teritoriul naţionalist un număr suficient de refugiaţi care să dorească reîntoarcerea în zona republicană .

În contextul succeselor militare ale naţionaliştilor din cursul anului 1938, problema recunoaşterii „de jure” a guvernului generalului Franco de către guvernul român devenise de actualitate. Considerente de ordin diplomatic, militar, cât şi de politică internă, impuneau recunoaşterea oficială a guvernului naţionalist spaniol de către România, mai ales în condiţiile în care unele ţări aliate, precum Polonia şi Cehoslovacia, declanşaseră şi ele negocieri în acest sens.

Dacă din punct de vedere al angajamentelor internaţionale ale României nu existau probleme, chestiunea celor 210 refugiaţi rămaşi în Legaţia României din Madrid constituia un serios impediment privind recunoaşterea „de jure” a guvernului naţionalist.

Cu toate demersurile făcute atât de guvernul român cât şi de Comisia internaţională de la Pau, prezidată de generalul englez Chetwood, nu s-a ajuns la vreun rezultat practic în ceea ce priveşte evacuarea refugiaţilor de la Legaţia României din Madrid. Pe când alte ţări obţinuseră acordul guvernului republican privind evacuarea refugiaţilor spanioli cărora le acordaseră dreptul de azil, România nu a putut obţine acest lucru. Teza republicanilor era că pentru fiecare refugiat din legaţii guvernul naţionalist să elibereze câte un deţinut politic sau un prizonier de război. Pe de altă parte, guvernul naţionalist susţinea că refugiaţii din legaţii nu pot fi catalogaţi nici drept prizonieri de război, nici drept deţinuţi politici, şi deci nu se puteau face schimburi individuale.

Totuşi, trebuie menționat că generalul Franco oferise un număr global de circa trei mii de suporteri ai republicanilor aflaţi în zona naţionalistă în schimbul acestor refugiaţi. Guvernul republican pretindea că refugiaţii din legaţii sunt toţi personaje importante şi a refuzat acest schimb global, cerând lista nominală a persoanelor propuse la schimb spre a aprecia de la caz la caz, dacă se putea admite acest schimb.

De fapt, guvernul republican căuta să prelungească aceste negocieri cât mai mult timp, având convingerea că, din raţiuni umanitare, multe state nu vor putea recunoaşte „de jure” guvernul generalului Franco atât timp se mai aflau încă refugiaţi la legaţiile străine din Madrid. Pentru România, ca şi pentru alte state, trebuia rezolvată într-un fel sau altul această chestiune umanitară înainte de recunoaşterea „de jure” a guvernului naţionalist .

Agentul român de la Burgos, sub influenţa exercitată de guvernul naţionalist spaniol de a fi recunoscut „de jure” de către România, propunea mai multe soluţii privind rezolvarea problemei refugiaţilor de la legaţia română: „1. Un demers energic al Guvernului Român pe lângă Guvernul Republican, cerând ca aceşti refugiaţi să fie transportaţi până la Valencia şi de acolo îmbarcaţi pe un vas românesc sub ocrotirea Însărcinatului cu Afaceri dela Madrid, garantându-se că ei vor rămâne pe teritoriul român până la terminarea războiului civil.2. Se poate asemenea face un demers colectiv al tuturor Puterilor care au refugiaţi în legaţiunile dela Madrid spre a cere evacuarea în masă a lor.3. Se pot folosi concomitent bunele oficii ale Comisiunei dela Pau pentru schimbul acestor refugiaţi pe o bază mai acceptabilă decât aceia propusă de republicani.4. În sfârşit, şi cred că este singura soluţie posibilă în împrejurările actuale, se poate ruga o altă legaţiune care ar rămâne la Madrid, de exemplu cea Chiliană, să ia sub protecţiunea ei pe aceşti refugiaţi; bine înţeles Guvernul Român obligându-se a contribui ca şi până acum la întreţinerea lor, dacă este cazul.

Această ultimă procedură este cea mai normală şi cea mai conformă Dreptului Internaţional deoarece ea s-a aplicat deja la Madrid şi se aplică întotdeauna când un Stat ne mai având relaţiuni cu altul însărcinează o Putere amică cu protecţia intereselor şi resortisanţilor săi. (Uruguayul a cedat refugiaţii săi Legaţiunei Chiliene).

Dacă eventual Legaţiunea Chiliană ale cărei simpatii pentru republicani sunt bine cunoscute, ar refuza să acorde protecţia refugiaţilor dela Legaţiunea României s-ar putea găsi oricare alt Stat Sud-American care să o facă. Ar trebui însă trimese Domnului Ministru Zănescu instrucţiuni detaliate pentru rezolvarea acestei chestiuni în termenul cel mai scurt posibil.

În caz contrariu Guvernul Regal se va izbi veşnic de problema refugiaţilor dela Madrid şi nu va putea proceda la momentul oportun la recunoaşterea Guvernului Generalului Franco decât cu riscul de a sacrifica câteva sute de nevinovaţi”.

Însărcinatul cu afaceri de la Madird, Constantin Zănescu, a răspuns că, date fiind condiţiile date singura soluţie ce putea asigura protecţia refugiaţilor spanioli era rămânerea pe loc, a sa şi a personalului Legaţiei, cu toate riscurile ce le presupunea aceasta în condiţiile iminentului atac general naţionalist împotriva oraşului asediat de trei ani.

Guvernul român a recunoscut „de jure” guvernul naţionalist spaniol abia la data de 23 februarie 1939. Aceasta recunoaştere a fost adusă în mod formal la cunoştinţa guvernului generalului Franco la acea dată. De comun acord, s-a hotărât însă că această decizie nu va fi făcută publică, din cauza pericolului pe care o asemenea ştire ar fi reprezentat-o pentru numeroşii refugiaţi naţionalişti adăpostiţi la Legaţia României din Madrid.

La începutul anului 1939 devenise evident că fie armata republicană va capitula necondiţionat, fie că va fi înfrântă într-o bătălie, ocuparea Madridului era iminentă. În aceste condiţii, Ministerul Afacerilor Străine de la Burgos se temea ca într-o reeditare a episodului refugierilor colective în ambasade, din 1936, nu cumva în ultimul moment să se refugieze în Legaţia României din Madrid simpatizanţi ai republicanilor. Guvernul naţionalist spaniol nu recunoştea dreptul de azil şi considera că din ziua de 23 februarie 1939 – când i se comunicase în mod oficial recunoaşterea „de jure” din partea României – reprezentanţa diplomatică română din Madrid a încetat de a mai avea fiinţă legală. Nu se contesta caracterul de exteritorialitate, de care se bucura localul legaţiei din Madrid, dar guvernul naţionalist spaniol nerecunoscând dreptul de azil, expunea grav pe membrii legaţiei noastre, daca vreun republican s-ar fi refugiat, cerând protecţia românească.

În aceste condiţii, instrucţiunile ministrului român al Afacerilor Străine, Grigore Gafencu, dovedind o admirabilă consecvenţă, precizau clar: „Totuşi, dacă veţi afla că în turburarea care precedă în asemenea cazuri ocuparea oraşului, s-au refugiat în Legaţiunea noastră unele elemente republicane, veţi depune toate silinţele pe lângă Guvernul din Burgos ca, ţinând seama de serviciile pe care Legaţiunea noastră i le-a adus adăpostind un număr atât de însemnat de refugiaţi naţionalişti, să respecte dreptul de azil în aceiaşi măsura ca Guvernul republican”.

În urma ocupării Madridului, la sfârşitul lunii martie 1939, de către trupele franchiste, recunoaşterea „de jure” a guvernului naţionalist spaniol de către guvernul român a dobândit un caracter public iar problema celor 223 de refugiaţi rămași a încetat, după aproape trei ani, timp în care membrii Legaţiei României din Madrid, cu preţul insecurităţii propriilor lor persoane, le oferiseră protecţia drapelului românesc, care pentru mii de spanioli a însemnat poate diferenţa între viaţă şi moarte.

Deși acțiunea umanitară a misiunilor străine din Madrid a fost criticată de publiciștii de stânga, care au arătat că azilul diplomatic a fost acordat preponderent persoanelor din păturile sociale înstărite, simpatizante ale naționaliștilor, în perioada de sfârșit a războiului civil și imediat după aceasta, diplomații străini din Spania au acordat totuși protecție diplomatică și simpatizanților stângii, dar într-un număr mult mai redus întrucât aceștia au putut să se salveze în exil atunci când devenise evident că republicanii vor pierde războiul.

Legația României a acordat documente de călătorie celor persecutați și după încheierea războiului civil spaniol (republicani de această dată), iar în 1942 Henry Helfant a intervenit personal pentru grațierea fostului guvernator civil republican al Madridului din 1937, Miguel Villalta Gisbert, arătând că azilul diplomatic și evacuările nu ar fi fost posibile fără sprijinul acestuia. Din păcate, fostul judecător și politician republican a fost executat în închisoare de autoritățile franchiste.

Pe fondul măsurilor legislative anti-evreiești adoptate și în România începând cu anul 1938, Henry Helfant va fi eliberat din funcția de atașat comercial la Madrid la 1 august 1940, deși activitatea sa era apreciată de superiorii săi din Ministerul Industriei și Comerțului și Ministerul Afacerilor Străine de la București. Instaurarea dictaturii antonesciano-legionare din septembrie 1940 l-a determinat pe Henry Helfant să nu mai revină în România, fiind de altfel dat afară din serviciu în baza legilor anti-semite iar casa din București confiscată.

În contextul prigoanei antisemite din Europa de la începutul anilor 1940, mulți evrei au încercat să emigreze din Europa vizând să se stabilească în Statele Unite ale Americii și Canada, dar mulți dintre aceștia au fost nevoiți să se întoarcă din drum. Astfel, Henry Helfant l-a inspirat pe dictatorul Rafael Trujillo (1891-1961) să acorde azil evreilor în Republica Dominicană, demers urmat și de alte țări din zonă precum Brazilia, Cuba și Mexic. Aceste acțiuni au fost descrise în volumul din 1947 „Doctrina Trujillo a azilului diplomatic umanitar”, în care autorul arată că s-a inspirat din activitățile de azil diplomatic de la Madrid din 1936-1939.

În timpul războiului mondial s-a stabilit la Santiago de Chile iar după încheierea păcii revine în Spania încercând să își recupereze unele economii depuse la Madrid și blocate în timpul conflictului civil dar devalorizarea pesetei spaniole l-a lăsat practic fără nimic. Autoritățile franchiste l-au urmărit, fiind considerat suspect de regim, bănuit că solicitase bani celor protejați și, mai ales, că îi sprijinise și pe republicani.

Ulterior, Henry Helfant s-a stabilit definitiv în Republica Dominicană, desfășurând activități comerciale pentru autoritățile dominicane. Arhivele din România și Spania nu oferă alte date despre Henry Helfant după 1948 dar cercetările trebuie continuate în viitor în arhivele din Republica Dominicană.

Dr. Doru Liciu, ministru consilier #AMAE

Articol apărut pe pagina de Facebook a Arhivelelor Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe. Accesează pagina pentru o colectie de documente privind problema refugiaților spanioli în Legația României la Madrid