2010 – Învingători şi învinşi, pe echipe!

Cand vorbesc despre “echipe” ma refer in general la aliante traditionale sau unele generate “ad-hoc” de evenimente care necesita o actiune coordonata. Daca ar trebui sa-i acord anului un singur termen de caracterizare ar fi “2010 – un an stânjenitor”; poate merge si deranjant – ambele sinonime ale cuvantului consacrat in limba engleza, embarrassing.

Ei bine, aliantele traditionale nu prea au functionat in acest an si nici macar cele formate ad-hoc nu au dat rezultatele asteptate, dovedindu-se intr-un fel sau altul ineficiente. Spre amurgul acestui an se configureaza noi structuri aliate, care poate se vor forma sau poate nu. In orice caz, traditiile nu prea au fost respectate in acest an si multe lucruri care pareau sigure s-au dovedit incerte si, in parte, si  ineficiente.

G-7,  fondat in 1976, care era format din Franta, Germania, Italia, Japonia, Marea Britanie, Canada si Statele Unite s-a metamorfozat in 1997 in G-8 cu alaturarea Rusiei si in sfarsit  G-20 format in 1999 si compus din reprezentantii continentelor lumii. Africa este reprezentata de Republica Sud-Africana, Europa de UE, Franta, Germania, Italia,  Marea Britanie si cele doua Euro-Asiatice – Rusia si Turcia. America de Nord este reprezentata de Canada, Statele Unite si Mexic. America de Sud este reprezentata de Argentina si Brazilia si in sfarsit reprezentanta masiva a continentului cel mai populat, Asia, cu China, India, Japonia, Coreea de Sud, Indonezia si Arabia Saudita. Oceania bineinteles a fost reprezentata de Australia. G-20 a avut doua intruniri in 2010: prima in 26-27 iunie la Toronto si a doua intre 11-12  noiembrie la Seul. Am analizat respectivele doua intalniri si cred ca am fost foarte corect in concluziile care s-au dovedit corecte in timpul care a trecut de la respectivele adunari si pana in zilele de astazi. (Vezi postarile respective: G-20: stres post-traumatic – Seul si G-20: “să se schimbe pe ici pe colo şi anume în punctele… esenţiale” – Toronto). Concluzia a fost una pe care am exprimat-o cu ajutorul profetului nostru national I.L.Caragiale din gura lui Farfuridi – “Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale… Din această dilemă nu puteţi ieşi… Am zis!”

Fara indoiala ca putem declara acest forum numit G-20, care a hotarat colectiv dar a implementat absolut individual, drept o echipa care nu a reusit in 2010 sa fie ceea ce s-a dorit sa fie – un arbitru adevarat al necesitatilor societatii globale in clipe de cumpana.

O alta echipa care nu prea reuseste sa-si gaseasca drumul spre o tinta comuna si eficienta pentru a implementa necesarul membrilor ei  a fost in 2010 NATO. Cred ca in cele doua articole publicate pe “Contributors” am reusit sa-mi exprim parerile si sa arat exact unde sunt problemele aliantei. (NATO: zenit, nadir sau crepuscul? Si NATO: mai putini dragoni, mai multi serpi). Pot mentiona ca in aceste zile complicate Alianta are totusi un lider de mare calitate si un om de actiune performant, care a atenuat multe din disensiunile care au existat si exista in aceasta alianta. Anders Fogh Rasmussen, fost Premier al Danemarcei, s-a dovedit a fi un exceptional Secretar General al Aliantei. Nu pot spune mai mult decat ca avand in vedere ceea ce s-a discutat si s-a hotarat la Lisabona in acest an, NATO este la o rascruce de drumuri extrem de problematica. De fapt,  la Lisabona s-a hotarat sa nu se hotarasca nimic. Interesant de citit articolul publicat de The Daily Telegraph (aparut initial pe Rossiyskaya Gazeta) pentru a intelege de ce eu consider acesta alianta la rascruce de drumuri si de ce cred ca NATO nu poate fi considerata decat o echipa deficitara in acest moment.

In mare, se poate spune ca echipa perdanta a anului 2010 a fost cea a “aliatilor Statelor Unite”. Pentru prima data dupa Herbert Hoover, cel de-al treizecişi unulea preşedinte al SUA, in SUA se adopta politici in esenta lor anti-Atlantice. Diferenta intre Obama si Hoover este totusi mare. Administratia celui de al 44-lea Presedinte American este departe de valorile traditionale ale Aliantei atlantice si ale  intereselor globale ale Statelor Unite, asa cum au fost formulate si consolidate de aproape un secol.  Din nefericire, multi dintre co-echipierii Americii se doresc in afara unor legaturi mai stranse cu Statele Unite. Noua Germanie doreste hegemonia Europeana, pe care o considera meritata prin performantele ei economice.  Ca de obicei, este foarte periculos sa-ti doresti ceva pe care il poti capata, gloria poate fi platita scump uneori. Nu stiu daca ma exprim elegant, cred insa ca ar fi foarte adecvat sa mentionez ca “licuriciul cel mare” se dovedeste impotent in aceasta perioada.

Nu stiu daca pot sa numesc un castigator la jocurile pe echipe, pentru ca majoritatea echipelor au jucat egoist si au dat si cateva goluri in propria poarta. Daca totusi trebuie sa numesc un castigator si de aceasta data ma voi dovedi antipatic unora dintre cititori. Asta este un pret pe care il datorez unei analize bazate pe fapte si nu pe perceptii sentimentale. Castigatoarea anului a fost echipa formata in jurul Iranului, compusa din Siria, Hezbollah si Hamas.  Aceasta alianta este de facto castigatorul anului 2010 in jocurile geopolitice ale politicii internationale. Iranul a continuat sa-si caute echilibrul strategic cu Israelul si hegemonia lumii musulmane in Orientul Mijlociu. A facut-o aproape nestingherita cu adevarat de vorbaria marilor puteri, creand o alianta la randul ei castigatoare. Astazi Hezbollah este decidentul suprem in Liban si Hamasul a reusit politic si public sa discrediteze adverarii din PLO si pe Israelieni in egala masura.  Despre aceasta alianta puteti citi un articol bun din STRATFOR (“Syria, Hezbollah and Iran: An Alliance in Flux„)

Nota: “Noua medie” ne pune pe masa atat de multa informatie ca fiecare dintre noi poate sa-si construiasca un “adevar personal”, profund diferit de un alt “adevar personal”, al unui interlocutor intamplator. Bineinteles, ambele “adevaruri personale” pot fi extrem de departe de adevarul faptic, poate mult mai simplu decat ambele enuntari particulare. Oamenii prezentului isi traiesc o istorie bazata pe “adevarul personal,” obtinut mai mult sau mai putin fara nici un filtru al obiectivitatii, atat cat aceasta poate exista.

“Adevarul personal” nu face parte din istorie, dar pentru un individ oarecare este singurul “adevar valabil.” O vedem prin violenta discursului pe internet, comentariile care incearca sa impuna un “adevar personal” asupra altui “adevar personal”. Bineinteles ca din aceasta ecuatie se exclud “derbedeii ideologici” platiti sau nu.

Constructia “adevarului personal” se bazeaza pe cei doi piloni antagonisti ai epistemologiei (teoria cunoasterii stiintifice) – “a priori” si “a posteriori”. Diferenta intre cei doi este simpla. Cunoasterea “ a priori” este independenta de experienta, ea exista pentru ca “cineva” sau “ceva” a pus-o in capul emitentului de “adevar personal.”  Cunoasterea “a posteriori” este cheia intelegerii perioadei pe care o traim. “A posteriori” necesita effort, este dificil, dar asigura rationalitatea unei gandiri constructive si conduce la asezarea lucrurilor intr-un proces care poate asigura progresul.

Strabunul comun al  oamenilor care gandesc, Platon,  sustinea ca atingerea printr-o progresie de la cunoaşterea prin simţuri a lumii sensibile, la cunoaşterea prin intelect a adevăratei realităţi, a lumii esenţelor şi formelor pure, eterne, este drumul spre un adevar care construieste istoria.

Epilog: “Give me six lines written by the most honorable of men, and I will find an excuse in them to hang him.” – Cardinal Richelieu