Când citesc unele rechizitorii împotriva „rezistenței prin cultură” mă întreb ce-ar fi făcut acești vajnici procurori de astăzi la acea vreme? Nu-și dau ei seama că la acel ceas al obscenității de partid și de stat, simpla decenţă era de-acum un gest de sfidare? Nu realizează acești inchizitori de ultimă oră că România lui Nicolae Ceaușescu nu era Ungaria lui János Kádár? Puţină istorie politică a Europei de Est și Centrale în perioada comunismului i-ar putea ajuta să se abțină de la judecăți absolutizante. N-am făcut parte dintre păltinișeni, dar vorbeam cu Gabriel și cu Andrei Pleșu despre Constantin Noica. Ne vedeam uneori și cu Alexandru Paleologu, nu aveam inhibiții niciunul în a conversa absolut deschis despre grotesca degringoladă a regimului, despre eroziunea marxismului, despre noii filosofi francezi, despre Soljenițîn, Hannah Arendt, George Orwell, Arhtur Koestler și câte alte teme situate la antipodul lecturilor neprimejdioase.
Am citit cartea sa despre limită cu creionul în mână, țin minte și acum unele pasaje. Era un mod de a scrie filosofie atât de diferit de ceea ce se practica oficial încât nu te puteai mira că volumul era publicat de o editură literară (Univers, dacă țin bine minte). Paginile despre marxism erau evident lipite, adăugate strict convențional, cel mai probabil la solicitarea cenzorului, ori a referentului editorial, erau scrise politicos, distant, erudit, dar în mod cert fără urmă de adeziune. La acel ceas istoric, Gabriel Liiceanu era de-acum un gânditor nu doar non-marxist, dar chiar anti-marxist în sensul că descoperise originea proiectului totalitar în chiar doctrina originară. În primul meu articol apărut în Statele Unite, în 1983, în revista Praxis International, „Critical Marxism and Eastern Europe”, prezentam itinerariul filosofic al lui Gabriel Liiceanu drept emblematic pentru un tânăr intelectual strălucit care refuză să îngenuncheze ideologic. Am citit de-a lungul anilor cam tot ce-a scris Gabriel. Am transmis, la „Europa Liberă”, în 1986, dacă nu mă înșel, un eseu intitulat „Gând întârziat despre Păltinișul magic”. Ne-am revăzut în februarie 1990, am zburat în același avion dinspre Viena spre București. Gabriel era de-acum șocat de recidiva metodelor dictatoriale, de ubicuitatea și impertinenţa servitorilor vechiului regim. Starea existențială firească a lui Gabriel este, în tradiția camusiană, aceea de îngrijorare etică.
Prin eseul său „Despre ură”, apărut la Humanitas în 2007, ne-a dăruit unul dintre cele mai frumoase și adevărate texte ale literaturii anti-totalitare. Izvorât dintr-o irepresibilă pasiune morală, inspirat deopotrivă de dezgustul în raport cu infinitul tupeu al lacheilor, dar și de o imensă dragoste pentru semenii săi, umiliți și insultați de profitorii timpurilor de tristețe și înjosire, Liiceanu trage un binevenit semnal de alarmă, opunându-se pe față ignominiei și infamiei. Ca unul care am scris admirativ despre „Jurnalul de la Păltiniș”, nu pot să nu observ continuitatea demersului metafizic și moral al gânditorului român. Paginile despre Marx și Lenin surprind exact modul în care certitudinile oraculare se convertesc în realități concentraționare. Este vorba de consecințele „urii din pornire” înzestrată cu acoperământ ideologic. La ceasul în care ni se comunică, cu dubios aplomb, că intelectualii ar face mai bine să nu se amestece în chestiunile publice, ori, dacă o fac, să fie atenți să nu cadă într-un mortal „partizanat”, Gabriel Liiceanu își asumă, deschis și transparent, poziția de intelectual democrat. În acest caz, o spun apăsat, nu este vorba de o „trădare” a intelectualilor ci, dimpotrivă, de onoarea lor.
În plus, le-aș sugera celor care îl tot invocă pe Julien Benda cu a sa La trahison des clercs, să țină cont că teza sa (nuanțată ulterior) riscă să conducă la grave întârzieri de reacție în raport cu ascensiunea dictaturilor revoluționare de dreapta și de stânga. În acest sens, o știm de la Élie Halévy, apoi de la Aron și Camus, intelectualul trebuie să fie un spectator angajat. A nu consimți la răul din jur este o formă de a-ți fortifica propria statură verticală. Nu orice proiect politic este prin definiție cinic. Când Cetatea se întâlnește cu mari amenințări, intelectualii democrați nu-și pot permite să se mențină voios-indiferenți. A-l categorisi pe Liiceanu drept intelelectual extremist, opus democrației, mi se pare o stupiditate bazată pe resentimente prea firav camuflate pentru a fi luate în serios.
Scriind despre comunism ca formă supremă de organizare intelectuală a urii, el confirmă o poziție împărtășită de întreaga tradiție a disidenței democratice. Opoziția sa față de totalitarism, fascist ori comunist, este una ce ține de ordinea însăși a valorilor liberale: respectul pentru individ și drepturile sale, refuzul înregimentărilor bigote, curajul de a rosti adevăruri incomode riscând să torpileze diversele conformisme placide. Liiceanu este un om al înaltei temperaturi etice, ceea ce poate stârni reacții cât se poate de diverse: de la susținători necondiționați la adversari ireductibili. I se reproșează că ar poza în „erou al anticomunismului”, câtă vreme tot ce a susținut este că a trecut prin anii dictaturii fără să pactizeze cu forțele Răului. Au sărit împotriva sa personagii ignare care și-au permis să debiteze cele mai aiuritoare imbecilități, troglodiți pozând în erudiți, incapabili să înțeleagă ce înseamnă să trudești o viață pentru a-l împământeni pe Heidegger în casa limbii române.
Articol transmis azi la postul de radio Europa Liberă:
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Foarte reusit si plin de bun simt articolul.
Stau insa si ma intreb cum se potriveste aceasta luare de pozitie civilizata cu linsajul la care au fost supusi recent Gabriel Liiceanu si Ana Blandiana. Autorul se afla pana al urma pe aceeasi parte a baricadei cu autorii linsajului, militand pentru reducerea la tacere celor ce exprima un alt punct de vedere in ce priveste multiculturalismul si prezervarea fundamentelor civilizatiei euro-americane.
Sper ca acest articol e o schimbare de directie si nu doar o mica schimbare tactica precum celebrul articol al lui Iosif Vissarionovici: „Betia succeselor” ?
1.Cei care vorbesc despre Liiceanu in sensul de a minimaliza ,,rezistenta prin cultura”, nu cunosc paradoxul absolventului facultatii de filosofie:inca dupa anul I, intelegeai ca socialismul/comunismul este nefunctional ,,sistemic”, adica este o eroare politica-economica istorica, care in final va esua.Este adevarat ca nimic nu indica si nu stia nimeni in ce mod va esua si dispare.Cu atit mai putin, nu existau nici indicii cum ar putea fi reformat, pentru o ,,trasformare”, in urma careia sa devina viabil.Cu siguranta, ca si Liiceanu a suferit acest soc cultural, din care si daca voia, nu avea cum sa iasa.
2.Cei care profesau la nivel inalt, universitar sau academic ca Liiceanu, pentra a sta in functii, erau obligati sa ,,lipeasca” paginile de Marxism la lucrarile lor, dar el n-a ,,construit” nici o lucrare de ridicare in slavi pe marginea ,,operelor” celui care a ,,revolutionat” comunismul – prin concepte de genul:,,societate socialista multilateral dezvoltata”.Oricum, pe Ceausescu nu-l ducea mintea la asa ceva, asa ca ideile promovate de el, apartineau detractorilor de azi, ai lui Liicenu…
imi amintesc si acum faptul ca, dupa 90, G. Liiceanu se intreba de ce nu este si Romania precum Cehia, sa aleaga un intelectual precum Vaclav Havel presedinte si sa acorde tot atita respect intelectualilor care opusesera rezistenta regimului comunist. Raspunsul, pe scurt, a fost mereu evident, si numai in lumea intelectuala romaneasca, cu fantasmele ei, nu a parut asa: pentru ca Romania nu a avut niciodata un Vaclav Havel.
Cum ar fi reactionat criticii de azi ai rezistentei prin cultura a lui G. Liiceanu in anii regimului comunist este istorie contrafactuala si stiti bine asta. Mitul cum ca regimul lui N. Ceausescu ar fi fost cel mai dur dintre cele din Europa de Est este pur romanesc, in buna traditie a vaicarelii noastre perpetue. Nu cred ca poate exista comparatie intre ceea ce se intimpla la noi, pe tarim ideologic si ca nivel al represiunii pur politice, si realitatea din Cehoslovacia, post 1968, sau din RDG. La noi era numai mai multa foame, ceea ce este altceva. Si numai faptul ca G. Liiceanu a putut sa-si publice cartile in anii tirzii ai regimului ceausist arata unde ne situam. Paul Goma, care a riscat sa se solidarizeze cu ideile exprimate de Carta `77, a fost, in cele din urma, expulzat din tara. Vaclav Havel a intrat in inchisoare. In tari precum Cehoslovacia sau RDG, condamnarea penala pentru motive politice nu era ascunsa sub pres, nu se cautau motive de drept comun pentru acoperirea ei, totul se face pe fata, cu mult public si propaganda de rigoare. Si, totusi, acolo au exista intelectuali care au riscat si au platit pentru asta. Dupa cum si Adam Michnik, in Polonia, a procedat la fel samd. Si acestea au fost motivele pentru care populatia de acolo i-a receptat asa cum a facut-o dupa `90: ca pe adevarate elite, care au condus-o pe drumul spre iesirea din sistemul care a acoperit toata Europa de Est pentru jumatate de veac.
La noi, a fost rezistenta prin cultura. Nimic rau in asta, nimeni nu este obligat sa-si riste pielea, dar problema apare cind acestia cer sa fie elogiati ca si cum ar fi facut-o, cind sint mult mai vehement anticomunisti decit oamenii care au riscat in timpul domniei absolute a regimului. Atunci falsul este receptat ca atare, chiar si de oamenii fara educatie manipulati de Iliescu sa strige „Moarte intelectualilor!” in 1990. Cind te rezumi sa afisezi o atitudine „decenta” in fata nebuniei regimului, nu poti sa-ti arogi ulterior meritele unui erou. Nu de alta, dar este pur si simplu caraghios. Ar fi multe de spus despre ce s-a intimplat cu intelectualitatea romaneasca in perioada comunista si cit de deplasata a fost vehementa ei dupa ce raul a trecut, dar n-are rost. M-as opri numai la a aminti linistea de mormint care s-a lasat peste tarisoara noastra dupa evenimentele de la Brasov, din 1987, acest mini-Gdansk al nostru, de care intelectualii nostri au preferat sa nu stie, sa se inchida in case si sa asculte la Europa Libera ce s-a intimplat, in timp ce se gindeau cum sa-si apere pozitia mai bine in fata atacurilor slugilor fatise ale regimului, de la Saptamina. Si as mai aminti si ca unul dintre intelectualii pe care i-ati amintit, A. Paleologu, a fost un informator atestat al Securitatii, asa cum a fost si alt intelectual de mare clasa si tare vocal dupa 90, nerusinatul Balaceanu Stolnici, de lacomia caruia pina si Securitatea se saturase. Este greu, in conditiile astea, ca breasla intelectualilor nostri de atunci sa suscite mare admiratie acum, dupa cum este usor de inteles greata pe care a stirnit-o si o stirneste inca vehementa lor anticomunista post-factum. Cind era nevoie ca ei sa vorbeasca, au tacut sau au colaborat. De ce oare nu tac si acum?
Va multumesc pentru acest comentariu. :)
Nu exista un singur fel de dizidenta, asa cum nu exista un singur fel de colaborationism!
Desigur, intelectualii care au platit cu lbertatea, sau chiar cu viata, sunt eroi incontestabili ai popoarelor lor, insasi termenul de „erou” implicând notiunea de „sacrificiu”!
Literatura, ca si modul in care se scrie istoria este plina de elogii facute celor care, anonimi sau celebri, „si-au dat viata” pentru o cauza…
Eu cred ca „si-au pierdut-o”…
De altfel, sper ca pâna in ultima clipa au tinut sa ramâna in viata, ca sa-si continue lupta sau opera. De cele mai multe ori, un luptator viu este mai util decat unul mort…
Este deci firesc sa onoram sacrificiul uman, dar nu cred ca trebuie sa-l intelegem ca pe o conditie sine qua non de onorabilitate, integritate morala sau patriotism!
Shakespeare spunea „ceea ce nu poti evita, imbratiseaza…”! Este un indemn inteligent si pragmatic, care nu implica tradare sau renuntare la principii, ci doar evitarea shocului frontal, violent, acela in urma caruia invinge MEREU numai acela care este mai puternic…
Ce dovedeste faptul ca G.Liiceanu s-a adaptat conditiilor vietii pentru a continua sa creeze?
Ca nu are „stofa de erou”? N-o avea! Si…?
Intoarcem spatele si ne astupam urechile la tot ce spune acum, pentru ca nu a fost arestat de comunisti si nici nu a avut decenta sa moara inainte de 1989? Pentru ca, inainte de a fi un om de cultura este doar un om?
Datorita acestei „vulnerabilitati” G.Liiceanu are ideile pe care le are, calitatile pe care i le admiram si defectele care ne irita, ceea ce insumat, constituie o personalitate unica si inconturnabila a culturii romanesti contemporane! Nu convine multora?
E normal, mai ales atunci cand respectivii detractori nu au facut in cariera lor nimic criticabil si nici detestabil, adica…nimic!!!
Se intampla uneori in viata ca, simpla existenta a unei persoane, indiferent ce face sau nu face, sa sublinieze mediocritatea si lipsa de interes a unora, talentati sau curajosi din nastere ;) numai ca ramasi la stadiu incipient de sperante! Si asta e insuportabil, intr-adevar!
Mesajul meu pentru acesti patetici anonimi : mai bine has been (orice!), decât never been!
Excelent comentariu !
Va intrebati de ce nu tac si acum ? Si cine ati dori sa vorbeasca in locul lor ? Daca nu Plesu, Blandiana, Patapievici, cine ? Gigi Becali ? Ii regretati pe Barbu, Paunescu si Vadim ? sau il vreti doar pe Vanghelie si altii asemenea ? de ce oare in presa noastra nu se comenteaza idei, ci se recurge doar la atacuri la persoana ? Rusine !
Nu este obligatoriu sa vorbeasca cineva Acum daca Atunci a tacut,Abtinerea decenta este, nu de putine ori, de preferat. Referitor l-a exemplelele citate cred ca pe Becali il puteati omite,si asta pentru ca asa troglodit si impracticabil cum evident este,el,ca si familia lui, chiar a fost o victima reala a regimului comunist prin dubla deportare, ceea ce nu se poate spune despre niciunul din celelalte nume mentionate. Citind cartea lui GL despre dragul lui turnator am aflat,marturisire involuntara probabil, ca si ulterioara „proba a vinului” la GDS, ca filosoful avea salariul egal cu al securistul care il lucra informativ iar apelantul catre lichele dadea pe la Institut cam o data pe luna si atunci cateva ore,probabil in zi de leafa.In rest exercita indubitabil rezistenta.
Elitele se afla in cerc inchis in care profanii ca mine cei care muncim si nu gindim nu avem acces,
Noi nu ne baza pe logica ci emotii si automatisme induse de cei mai priceputi in comunicatia in masa.
Si se pune intrebare lui Lenin, si mai ales noi ce putem face, dar altii, dar elitele ?
Totalitarismul este mult mai bine implementat si conduce foarte bine.
Cred ca nu putem sa facem nimic.
Este o mârșăvie să îi ataci ca la ușa cortului pe Ana Blandiana şi Gabriel Liiceanu. E însă fals să credem că fenomenul e amplu. Nu este amplu, dar e supramediatizat. Mârşavii sunt încă marginali.
Ce e aste absolut jegos e că mârșavii sunt invitați și încurajați să se exprime. Aşa e şi pe contributors. Sunt articole la care mitocanii şi miștocarii se comentează unii pe alții. Dacă intervine un om decent este luat peste picior (v. articolul de ieri al Dlui Victor Bârsan). Nu e ok. Dacă intelectualii acceptă că aşa ceva se numește dialog, e clar că linșajele mediatice vor continua şi vor fi urmate şi de violență fizică.
Să ne gândim bine ce vrem:
http://www.hotnews.ro/stiri-international-20943087-miscarea-nuit-debout-continua-manifestantiile-paris-filozoful-francez-alain-finkielkraut-huiduit-scuipat-protestul-din-place-republique.htm
Aici nu e vorba despre persoane ( fie alesi sau iesiti din grote ) , ci despre idei . Pt. onestitatea gindirii . Europa , lumea civilizata , e amenintata de islamizare , Islamul nu e religie , ci pseudo-religie retrograda , ideologie totalitara , daca nu chiar terorista . Retorica neoconservatoare depaseste orice limite in acest sens , poate fi fara probleme considerata ca rasism cultural si/sau religios . Dubla masura , in schimb , cea mai mica aluzie , fie oricit de departata sau ambigua , este taxata sever ca antisemitism . Rasismul nu e o inventie a fascistilor , era ideologia colonialismului , daca s-a amintit de Benda , ar putea fi amintit aici si Said sau , de ce nu , Chomsky .Casa-i la democratie , e loc pt. de toate . Mai departe , civilizatia crestina si civilizatia islamica sint incompatibile , aceasta din urma este aproape un esec civilizational si o amenintare pt. ,lumea libera, , etc. , etc. .Minunata lume libera , in care copiii ne sint educati cu pornografie , pe post de biologie interactiva . Si toate acestea cu interese pur politice si materiale , cam asta e , restul sint vorbe .
Fara indoiala, Gabriel Liiceanu are o statura filosofica inconfundabila, este un filosof cu opera, in special dupa 1989, un noician si un heideggerian. Imi amintesc ca un apropiat din anii ’80, pentru care foloseam apelativul de “filosof”, ma corecta de fiecare data, spunandu-mi ca filosof era Constantin Noica, restul erau profesori de filosofie. Anii au trecut si cam acelasi lucru se spune, acum, despre discipolul lui Noica. Desigur, România lui Nicolae Ceaușescu nu era Ungaria lui János Kádár, comunistul sangeros care cu sprijinul trupelor sovietice i-a luat locul lui Imre Nagy, care a fost condamnat la moarte si executat, dupa ce sentința a fost aprobată în prealabil de Comitetul Executiv al Partidului Comunist Maghiar. [In subsidiar, este ciudata coincidenta de antisovietism la Imre Nagy (v. 1956) si Nicolae Ceausescu (v. 1968), un subiect spumant, poate ar merita un studiu, cel putin un articol.]
Cred insa ca “imbalsamarea” memoriei lui Liiceanu este prea devreme, mai are inca multe de spus “in” filosofie si “despre” politica. “Inghetarea in proiect”, cum suna una dintre licentele sale politico-filosofice, nu-i este caracteristica. Incontestabil, este un filosof de dreapta, dar nu un fanatic de dreapta, un inrobit de ideologia dreptei si un orb la politica de dreapta, grosso modo vorbind. Nu stiu daca Gabriel Liiceanu a fost inscris in PCR, asa cum a fost Heidegger in NSDAP, ambele cred ca la fel de formale, dar ultimul a criticat depersonalizarea, instrainarea si conceptiile rasiale pe care le-a adus nazismul. Liiceanu insa nu a avut critici despre comunism, mai mult, a avut pagini de marxism, despre care acum ne grabim sa spunem, edulcorant, ca erau “lipite”, trecem chiar linia si-l scoatem “antimarxist”.
Ceea ce este greu de inteles la actualul Liiceanu este “mutenia” lui fata de derapajele de austeritate sociala, “dragostea pentru semenii săi, umiliți și insultați” l-ar fi obligat la impotrivire, dar si tacera fata de exclusivismul politic al “profitorilor timpurilor de tristețe și înjosire”. Probabil, si asta ar putea fi o circumstanta favorizanta, Liiceanu nu se grabeste cu atitudinea critica fata de un singur guvern sau un singur presedinte de dreapta, asteapta confirmarea unor constante in mai multe cazuri. Si lui Lech Walesa i-a mai trebuit inca un sfert de secol pentru a-si face cunoscuta a doua dezamagire.
Privind comunismul, am o vaga indoiala ca acesta s-ar fi ocupat cu “organizarea urii”, e prea neprofitabila si consumptiva, cred ca ne orbim singuri, comunismul isi organiza interesele de dominatie mondiala, de revolutie mondiala, de ordine unipolara, cum spunem azi, ceea ce este palpabil si profitabil, absolut si etern, nu relativ si pasager ca un sentiment, ca o bula care se sparge. La fel si fascismul, scopul vizat a fost tot o ordine unipolara, mijlocul a fost altul, razboiul mondial. Noi inca pacatuim cu definirea totalitarismului, limitandu-l la cadre interne, la o tara sau alta, la un regim sau altul, fara sa luam in calcul scopul sau de grandoare totala, la nivel global.
Imi permit sa va contrazic, cu riscul de fi cenzurat din nou. Dizidenta adevarata nu se rezuma la ”nepactizarea” cu regimul. Inseamna inclusiv asumarea suferintei si a jertfei. Si au existat in Romania oameni care nu s-au multumit cu ”nepactizarea” sau ”exprimarea subversiva”, ci si-au asumat riscuri infinit mai mari.
Caci da, dincolo de impresia generala, avem cateva nume de dizidenti care corespund acestei definitii. Numai unii ca sunt ca si necunoscuti publicului larg (Liviu Babes, Vasile Paraschiv, Doina Cornea), iar altii .. iata ca nu prea este politically correct sa ii amintim, datorita convingerilor tineretii sau ale batranetii (Calciu Dumitreasa, Paul Goma). Pentru mine toti acestia sunt infinit mai sus pe scara demnitatii si eroismului decat Liiceanu, Plesu sau Blandiana.
PS: Ca fapt divers: s-a cheltuit atata energie cu Raportul Prezidential (necesar, nu zic nu), dar in paralel nimeni nu s-a stressat prea mult sa ii vada condamnati definitv pe criminali de talia lui Enoiu, Plesita, Stanica. Este o palma pentru toti oamenii simplii care mai cred in dreptate in tara asta… Eu personal sunt extrem de frustrat sa stiu ca cei care l-au omorat pe Gheorghe Ursu sunt inca liberi. Si cand ma gandesc ca Nicolschi, Craciun si Draghici au murit linistiti dupa Revolutie imi vine sa urlu. A pustiu!
Noul dictionar Universal al limbii romane, Litera International:Disident -1. persoana care are opinii diferite de ale majoritatii. 2. persoana care este in dezacord cu regimul politic din tara sa. Opozant:1.oponent. 2.persoana care face parte dintr-un partid sau grupare politica de opozitie. In momentul initial dupa instaurarea regimului totalitar comunist , in conditii de ocupatie si prin lovitura de stat, au existat „opozanti”. Regimul a lichidat conditia de „opozant”, mai mult, a lichidat virtualii opozanti si posibilitatea opozitiei in sine. Cele cateva actiuni de opozitie au fost populare, muncitoresti, ultima care a si desfiintat regimul poate fi considerata nationala. Opozitia in sensul cuvantului facea parte din infractiuni, definite de Codul Penal RSR , Partea Speciala, ancheta fiind in atributiunile securitatii. Pentru documentrare exacta indicat este Codul Penal, comentat si adnotat, Partea speciala, vol I Editura stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1975. Textele merita sa fie citite, partea de comentariu juridic fiind edificatoare.Dupa citire avem o imagine clara a conditiei noastre in epoca, conditie de care in fapt putini erau pedeplin constienti. Cei care au fost anchetati si condamnati sau doar acnchetati, pentru ca nu toti au fost si condamnati, dupa 1964 de regula, sub speciile din CP privind apararea oranduirii socialiste, nu prea fac relatari. Disidenti au existat si in PCR si in general, greu posibila era manifestarea diferentei de opinie ,daca este vorba de scrieri publicate pentru ca nu puteau fi publicate. Scrierea si punerea in circulatie de texte „disidente” intra la propaganda impotriva regimului si constituia delict penal.Au existat si asemenea tentative despre care nu se vorbeste pentru ca n-au avut mare efect textele fiind confiscte si autorii anihilati. Rezistenta prin cultura. daca ma gandesc la teatru, a existat. Si marx a fost cenzurat. Volumul din Opere Complete continand scrierile din tinerete era retras din librarii si la fondul special in bibliotecile documentare. Intelegem ca G.Liiceanu n-a fost „opozant’, n-a fost, a fost cat se putea de manifest „disident”, este si acuma pentru ca are opinii diferite de ale majoritatii..
Trăiesc sentimentul că cine diabolizează (de pildă) ideea de ură nu e lipsit deloc, de drăcesc în ființa-i.