Actul de la 23 august 1944 a insemnat renasterea Romaniei democratice. Rolul partidelor istorice si al monarhiei, deci al Regelui Mihai, a fost decisiv. Impunerea prin dictat sovietic a guvernului condus de „tovarasul de drum”, in fapt marioneta Petru Groza, la 6 martie 1945, a semnificat inceputul acapararii puterii de catre comunisti. In noiembrie 1946 a avut loc un furt electoral fara precedent in istoria acestei tari comis cu maxim cinism de catre instrumentele umane ale lui Stalin din Romania, membrii partidului comunist, partid totalitar, anti-national si anti-pluralist. Teroarea a functionat constant in acea perioada, au fost organizate abjecte provocari de catre bandele de „militanti” comunisti. A fost pusa in actiune drojdia societatii, mardeiasii utilizati de catre echipa Dej-Pauker-Luca-Georgescu pentru atingerea obiectivelor liberticide. Asa a prins fiinta tirania comunista din Romania: prin violenta, fanatism, propaganda si represiune.
La 30 decembrie 1947, prin abdicarea fortata a Regelui Mihai, a fost intrerupta continuitatea constitutionala a statului roman si a fost impusa o dictatura intemeiata pe o ideologie ostila valorilor democratice, traditiilor spirituale si patriotismului luminat. S-a pornit lupta anti-religioasa, a fost desfiintata arbitrar si abuziv Biserica Greco-Catolica, reazim al identitatii nationale romanesti. Au suferit imens ortodocsii, catolicii, protestantii, dar si militantii sionisti. Suveranitatea poporului a fost abolita, Romania, devenita „republica populara”, a devenit practic o colonie a URSS. Sloganul epocii, scandat isteric la mitingurile oficiale, era „RPR-URSS/Sunt pe veci prietene!” In aceasta mitologie perversa, Stalin era „parintele popoarelor”, URSS era „bastionul pacii”. Sclavia era celebrata drept opusul ei: „Stalin si poporul rus/Libertate ne-au adus!” In 1948, Romania traia in universul descris de George Orwell in romanul sau „1984”. Trecutul intra in malaxorul rescrierilor conjuncturiste. Cum a observat Orwell: „In totalitarism, nimic nu este mai imprevizibil decat trecutul”.
Liderii PNT si PNL, Iuliu Maniu, Ion Mihalache si Dinu Bratianu, au fost aresati in 1947, intemnitati in conditii atroce, au murit in inchisori. In februarie 1948 disparea Partidul Social Democrat prin inghitirea sa de catre comunisti. Cei care au rezistat pseudo-unificarii au ajuns in puscarii. Reprezentantul PCdR in negocierile secrete care au pregatit lovitura de stat de la 23 august a fost intelectualul marxist Lucretiu Patrascanu. In 1948 a fost arestat, apoi a fost anchetat salbatic, a refuzat sa recunoasca culpe imaginare si a murit impuscat in aprilie 1954. Milioane de oameni au suferit consecintele terorii comuniste.
Cultura romaneasca a fost agresata in chip abominabil. Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia, au fost interzisi. Valorile reale au fost substituite prin pseudo-valori. Elita intelectuala a tarii a fost decimata. Jurnalistii onesti, chiar unii de stanga precum Tudor Teodorescu-Braniste, au fost amutiti. Clasa de mijloc a fost distrusa. Taranimea a fost martirizata. Clasa muncitoare, in numele careia potentatii comunisti indrazneau sa vorbeasca, a fost mai exploatata decat oricand in anii de dinainte de 1947. Grevele au fost interzise, sindicatele au fost transformate in „curele de transmisie” ale partidului comunist. Ratiunea a fost inlocuita prin credinta oarba. Planificarea de tip leninist a anihilat piata libera. Proprietatea privata a fost criminalizata. Spalarea pe creier a devenit principala sarcina a pedagogiei comuniste. Istoria nationala a fost rescrisa in conformitate cu basmele moscovite.
Se vorbeste mereu de necesitatea pedepsirii criminalilor. Absolut adevarat. Dar ma intreb cati isi mai amintesc de legea privind comemorarea victimelor. In plina campanie pe temele Visinescu si Ficior, e pacat ca se actioneaza prea putin public in spiritul unei legi votata de Parlamentul Romaniei in noiembrie 2011. E pacat ca nu se spune ca s-au facut unele lucruri si ca ele trebuie recunoscute. Sunt sincer curios sa vad cum se raporteaza candidatii prezidentiali la problematica politica si morala a decomunizarii, cat le pasa de acest subiect. In ce o priveste pe Monica Macovei, raspunsul este limpede:
http://www.monica-macovei.ro/blog/2014/08/20/incepe-sa-se-faca-dreptate-pentru-victimele-regimului-comunist/
(Update, 23 august 2014): Salut cuvintele lipsite de orice echivoc ale candidatului prezidential al ACL, dl Klaus Iohannis: ”Liderul liberal Klaus Iohannis a transmis sambata un mesaj de comemorare a 75 de ani de la semnarea pactului „odios” Ribentropp-Molotov, un „capitol tragic” ce a dus la regimurile totalitare care au pus stapanire pe „mare parte din continentul nostru”. „De la divizarea naţiunii la tragediile umane nespuse, momentul 23 august rămâne o bornă cinică în istoria secolului XX”, scrie Iohannis.” O mica, dar, cred eu, necesara, rectificare: nu acel pact a dus la regimurile totalitare. Ele existau in Europa si tocmai natura lor atat de similara (nu spun identica) a facut posibila ceea ce istoricii au numit imbratisarea mortala a celor doi briganzi. In rest, de acord, momentul 23 august 1939 ramane, cum scrie dl Iohannis, „o borna cinica in istoria secolului XX”. Este un lucru stiut la Varsovia, in tarile baltice, la Chisinau, la Cernauti, iata ca si la Bucuresti…
De asemenea, dl Iohannis scrie despre rolul decisiv al Regelui Mihai in actul de la 23 august 1944:
„Anul acesta se împlinesc 70 de ani de la actul istoric de la 23 august 1944, al cărui autor a fost, în mod netăgăduit, Majestatea Sa, Regele Mihai I al României. Astăzi, îmi revine onoranta misiune de a mulțumi Majestății Sale în numele Partidului Național Liberal pentru gestul curajos care a condus, în cele din urmă, la victoria Aliaților. Momentul istoric prin care România a întors armele împotriva naziștilor, scurtând războiul cu cel puțin șase luni și evitând pierderi teritoriale și umane incomensurabile pentru țară și pentru întreaga Europă, rămâne, probabil, cel mai important eveniment din istoria noastră recentă.”
Salut si declaratia d-lui Cristian Diaconescu: „Fostul ministru de Externe, Cristian Diaconescu, presedintele FMP, reaminteste ca la „23 august 1939 ministrii de Externe ai URSS si Germaniei naziste, respectiv Ribbentrop si Molotov semnau la Moscova, Pactul Hitler-Stalin prin care puneau bazele impartirii Europei intre doua state in plina expansiune violenta”, dar si ca, in conditiile existentei pactului, „ocuparea Basarabiei de catre armata sovietica a mai fost confirmata si printr-un Protocol aditional secret care la punctul 3 preciza: ‘Privitor la sud-estul Europei, partea Sovietica isi manifesta interesul in Basarabia. Partea Germana declara dezinteresul politic total in aceasta regiune'”. Diaconescu aminteste ca in 2008, Parlamentul European a declarat 23 august ca „Ziua Europeana de comemorare a victimelor stalinismului si nazismului”.”
Pana la aceasta ora, nu stiu ca dl Victor Ponta, premier al Romaniei, lider al PSD si candiadul prezidential al acestui partid, sa fi facut o declaratie legata de nefastul Pact Molotov-Ribbentrop si de Ziua Comemorarii Victimelor Fascismului si Comunismului, consfintita prin lege. Dl Ponta a publicat un mesaj legat de rolul Regelui Mihai in lovitura de stat antifascista de la 23 august 1944. Inteleg ca urma sa tina un discurs (ca si ministrul educatiei, Remus Pricopie, si primarul general al Capitalei, Sorin Oprescu) la reuniunea internationala organizata in aceste zile la Palatul Parlamentului de fundatia fostului presedinte Emil Constantinescu:
http://frd.org.ro/comunicat-interasso/
Recomand calduros articolul profesorului Ioan Stanomir aparut in revista online LaPunkt:
http://www.lapunkt.ro/2014/08/23/23-august-1944-saptezeci-de-ani-dupa/
Un excelent articol publica Petre M. Iancu pe site-ul Deutsche Welle:
Despre semnificatiile contemporane ale acelui funest pact:
Reiau mai jos un text din noiembrie 2011. Il consider de o acuta actualitate.
“Presedintele Traian Basescu a promulgat Legea privind declararea zilei de 23 august drept Ziua Comemorarii Victimelor Fascismului si Comunismului si a zilei de 21 decembrie – Ziua Memoriei Victimelor Comunismului in Romania.” Iată o veste cu adevărat extraordinară. Ne-am cam obişnuit să deplângem, şi nu fară motiv, întârzierile legate de traducerea în realităţi legislative cu consecinţe palpabile a propunerilor din Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste asumate de Preşedintele ţării în discursul din 18 decembrie 2006.
Multe lucruri merg greu, exasperant de greu, dar nu totul este blocat. În pofida variilor rezistenţe şi obstacole, Parlamentul României a aprobat propunerea guvernului, iniţiată de IICCMER, a Legii privind zilele comemorative pentru victimele totalitarismelor fascist şi comunist. Declaraţia de la Praga, printre ai cărei primi semnatari a fost Vaclav Havel, a cerut ca ziua de 23 august, când, în 1939, la Moscova, Molotov şi Ribbentrop, reprezentanţii celor doi briganzi totalitari Stalin şi Hitler, au semnat infamul “Pact de neagresiune”, adică de alianţa, să devină ziua comemorativă pe plan european pentru victimele nazismului şi comunismului. Ziua de 21 decembrie reprezintă finalul dictaturii comuniste în chiar Capitala ţării, destrămarea definitivă a unui sistem întemeiat pe minciună, violenţă şi dispreţ pentru lege şi pentru drepturile omului. Graţie acestei legi, calendarul cetăţenilor României se îmbogăţeşte cu două repere menite să ne fortifice moral.
IICCMER a iniţiat, încă din primavara anului 2010, proiectul de Lege privind declararea zilei de 23 august Ziua Comemorării Victimelor Fascismului şi Comunismului şi a zilei de 21 decembrie Ziua Memoriei Victimelor Comunismului în România, care îşi propune să omagieze victimele fascismului şi comunismului, ca regimuri totalitare, în baza declaraţiilor şi recomandărilor unor foruri internaţionale şi, în particular, să omagieze victimele regimului comunist în România, prin asumarea de către statul român a obligaţiei morale de a consacra două zile comemorative: 23 august şi 21 decembrie. Proiectul legislativ a fost adoptat de Parlamentul României, devenind Legea nr. 198 din 7 noiembrie 2011. Această lege asigură coerenţa unei politici de memorie la nivelul statului român, oferindu-se posibilitatea constituirii unei pedagogii destinate să educe tinerele generaţii în spiritul respectului profund faţă de toate victimele regimurilor totalitare.
LEGE Nr. 198 din 7 noiembrie 2011 privind declararea zilei de 23 august Ziua Comemorării Victimelor Fascismului şi Comunismului şi a zilei de 21 decembrie Ziua Memoriei Victimelor Comunismului în România
EMITENT: PARLAMENTUL ROMÂNIEI
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 799 din 11 noiembrie 2011
Parlamentul României adoptă prezenta lege.
ART. 1
(1) Se declară ziua de 23 august Ziua Comemorării Victimelor Fascismului şi Comunismului.
(2) Se declară ziua de 21 decembrie Ziua Memoriei Victimelor Comunismului în România.
ART. 2
Parlamentul României, Guvernul României, autorităţile publice centrale şi locale vor organiza activităţi festive pentru marcarea acestor evenimente, în limita alocaţiilor bugetare aprobate.
Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.
PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR
ROBERTA ALMA ANASTASE
PREŞEDINTELE SENATULUI
MIRCEA-DAN GEOANĂ
Recomandari:
http://www.humanitas.ro/humanitas/raport-final
https://www.contributors.ro/societatelife/regele-mihai-i-la-90-de-ani/
https://www.contributors.ro/cultura/o-fotografie-istorica-regele-mihai-regina-ana-si-nu-doar-ei/
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
S-a scris și se mai tot scrie despre „ora astrală” a acelui moment- mă deranjează strategii de fotoliu care văd fel și fel de alternative „mai onorabile”. Singura ar fi fost rezistența pentru orice metru de pământ și nivelarea țării de la un capăt la altul. Nu ar fi lipsit nici sprijinul și nici motivația germană pentru aceasta.
În ce privește atitudinea politicienilor, cred că ea reflectă în mare parte un sentiment de indiferență popular. Mi se pare emblematic un episod dintr-un roman al lui Constantin Țoiu, unde un fost general și mareșal al palatului sub regele Ferdinand, ajunge după 1945 să rămână singur într-o cămăruță de subsol. Cineva îi aduce mâncare cu sufertașul iar într-o bună zi, găsindu-se abandonat, bătrânul hotărăște să iasă pe stradă să-și ia o pâine. Singurele haine nemâncate de molii care i-au mai rămas, sînt cele de mareșal al palatului- cu epoleți cu fireturi aurii, vipușcă purpurie la pantaloni și o imensă sabie ceremonială, a cărei teacă se freacă de trotuar în vreme ce omul caută brutăria. Iar în jurul lui se face gol…
Am o admirație pentru oamenii care nu-și schimbă convingerile în ciuda consecințelor „nefaste” ale acestei cerbicii. Am cunoscut un domn foarte în vârstă, fost ofițer de carieră, care de fiecare dată când se menționa evenimentul constituind tema articolului dumneavoastră, spunea : Defecțiunea de la 23 August !
Cine sa-si aminteasca si cui sa-i pese, domnule Profesor? Ponta? Sova? Sau numaratoriul de oua abuziv eliberat? Poate Mazare sa fie miscat de eveniment si va mai organiza o parada alegorica interpretandu-o pe Ana Pauker. In rest multi stiu de la „istorie” ca comunistii (sic) au fost initiatorii si actorii principali in 23 August si ca tot ei au „scos tara de sub jugul fascist.” Veniti dvs. cu intelectualii sa bruiati istoria noastra de „liniste si consens.”
Aveți dreptate! Ponta și Zgonea nu-și mai amintesc legile. Sunt slugi la ruși.
Nu ne mai ‘amintim’ nimic.Am ajuns o ‘natiune’ fara memorie, fara constiinta istorica si nationala.Nu mai existam de fapt.Dar avem televiziune prin cablu.
ptr conformitate :lupta anti religioasa a inceput inca din 1920 cind Regatul Romaniei a alipit Transilvania
…sunt două întrebări adresate politicienilor dragi?
„Actul de la 23 august 1944 a insemnat renasterea Romaniei democratice.” ??!!!
Parca tot asa ziceau si comunistii.
…și Regele?
Domnule Tismăneanu- mă surprindeți. ”Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia, au fost interzisi.”. Când ? Eu i-am avut pe toți în programa școlară. Arghezi a fost repus în drepturi-ba dacă nu mă înșel eu foarte tare a fost și Deputat în MAN. Despre Bacovia ”Este pus la index, dar la mijlocul anilor ’50 este repus în circulație. E sărbătorit ulterior de Ministerul Artelor, care-l și angajează. În 1956 i se publică volumul Poezii. Moare în ziua de 22 mai 1957 în locuința sa din București (cart. Giurgiului).”.
Evident ca, dupa moartea lui Stalin in martie 1953, regimul a incercat sa „valorifice critic mostenirea cultural-artistica”. Sorin Toma, nu PCR, era blamat drept singurul vinovat pentru pamfletul nefast intitulat „Poezia putrefactiei sau putrefactia poeziei”. Vi s-a vorbit la scoala cumva despre acest text anti-cultural si anti-national? Cazul Bacovia: interzis pentru decadentism pesimist, recuperat dupa 1955. Sa nu confundam cinismul functionarilor dictaturii, propagandistii-culturnici de la Rautu si Constanta Craciun la Popescu-Dumnezeu si Dulea cu o autentica grija pentru valorile spiritului…
Exemplul d-nului Andrei George e tipic produsului finit al unei scoli extrem ideologizate.
Referitor la Bacovia: a fost angajat de Ministerul Artelor in noiembrie 1946, ca si consilier. In 1947 postul este desfiintat.
Intre 1947 si 1954 nu i se mai publica poezii. Abia in 1955 i se acorda o pensie de onoare.
Stimate Domnule Tismaneanu,
Tot ce spuneti e adevarat, insa…
Dupa fapta curajoasa a Regelui de la 23 august, el a cerut interventia americanilor. Acestia au trimis… o unitate de informatii, care a preluat toate documentele ambasadei germane. Si asta-i ceva.
Romania, si toata Europa de Est si centrala, fusese vanduta de Occident lui Stalin – asa cum, cu cativa ani inainte, acelasi Occident abandonase doua tari libere, Austria si Cehoslovacia, pe mainile lui Hitler (plus, mai apoi, tarile baltice si o jumatate din Polonia, precum si Basarabia si Bucovina, aceluiasi Stalin).
Ajungand comunistii la putere, tortionarul Eugen Cristescu, seful Sigurantei, a fost arestat si anchetat; el furniza informatii, ei ii dadeau de mancare. Dar la un moment dat, Cristescu a refuzat sa mai manance si amurit astfel spunand: Cu totii am fost indusi in eroare!
Cristescu nu era naiv; cine-l putuse induce in eroare?: Cine-i indusese in eroare pe Antonescu, pe Rege, pe Maniu, pe Bratianu?
Toti crezusera ca aveau pe cine sa se bizuie in Occident.
Iar Occidentul i-a vandut.
Suntem victimele occidentului! Occidentul si Churchill ne-au vandut rusilor. Bravos, amigos!… am auzit cretinismul asta toata copilaria mea. Mergi la razboi cu Germania lui Hitler, ii furnizezi 1/3 din necesarul de carburant, pui industria si infrastructura intregii Romanii la dispozitia Werhmachtului, esti avertizat de N-ori de la Londra si Washington sa opresti discriminarile si implementarea Solutiei Finale… nimic nu ne-a impresionat, nici chiar victimele de razboi. L-am urmat pe Maresal si pe amicul lui de la Berlin pana in panzele albe. Atitudinea „musca si fugi”, apoi da-te victima. Nu vi se pare caraghios? Chiar este! ‘De capul nostru!
ce sintetzi atit de intransigent !? ha ha
noi doar am intors armele ! de; am cishtigat Transilvania
Este foarte greu să schimbi ideile inoculate în şcolile din România, atâta vreme cât, după finalizarea studiilor obligatorii, tinerii nu se străduiesc să analizeze în mod critic informaţiile acumulate, rezumându-se la privitul la televizor.
Adevarat! Schimbarea mentalitatilor s-a dovedit cel mai dificil proces în ultimii 25 de ani.
Îmi pare rău pentru cei care încearcă disperat să mai găsească scuze… să mai răstălmăcească lucruri care în lumea liberă sunt foarte clare, s-au tranșat de mult timp.
Avem o mare problemă ca națiune, aceea de a fugi de responsabilități atunci când timpurile ne-au încercat și ne încearcă. Căutăm să ieșim pe ușa din dos, să tăiem colțuri, să pasăm evoluțiile potrivnice interesului național de partea străinilor (ne-au vândut, etc.). Iar pentru criticii mei le spun atăt: un popor care nu este capabil să se apere când largi porțiuni din teritoriul național sunt sfârtecate de agresorii de la est la vest, își cam merită soarta. Nu s-a tras un glonte pentru apărarea Bucovinei de Nord și Basarabiei. Armata Română a fost umilită de minortățile ruso-file la retragerea din Basarabia. Ambasadorul României la Moscova a rătăcit documente de interes național când a fost înștiințat de ultimatumul sovietic. Consiliul de Coroană -din care făceau parte fruntasi ai miscarii de emancipare nationala din Transilvania- a votat in favoarea cedarii Bucovinei de Nord si Basarabiei. Este de neadmis asa ceva.
De fiecare dată am căutat o rezolvare rapidă, care pe termen scurt a adus ceva stabilitate, dar de fiecare dată s-a terminat catastrofal pentru noi toti, poentru noi ca natiune. Cand am dovedit ca avem cojones – Revolutia 1848, Monarhia, Independenta, Primul Razboi Mondial, Unirea Mare, etc. lucrurile au stat cu totul si cu totul altfel.
Corect. Cred ca in Romania lipsesc modelele. Niciun nume de luptator anti-comunist nu a fost transformat in erou, nicio viata curmata in temnitele dictaturii nu a devenit in Romania istorie exemplara. Dimpotriva, atunci cand istoria luptei lor are zone gri, acestea sunt evocate in sensul crearii unei imagini de tipul „toti sunt la fel, nu exista nicio diferenta intre victime si calai”, iar cand aceste zone nu exista, ei sunt pur si simplu ignorati, trecuti in uitare. Sau se mai intampla uneori ca tocmai cei capabili sa discearna intre eroism si veleitarism sa „intoarca armele”, ca autoarea Memorialului sau domnul Oprea si atunci cine sa mai creada in onestitatea lor? O natiune se defineste prin modelele sale – este de ajuns sa ne gandim aici la conceptul de „founding fathers.” In Romania, inafara de cativa domnitori a caror viata a fost oricum rescrisa si alterata de propaganda comunista pentru a-si demonstra propria linie de descendenta nobila, nu exista cu adevarat modele exemplare. sa ne miram atunci cand vedem la atatia romani un patriotism cliseijat, comunistoid? Desi poate parea mult spus, cred ca, atata vreme cat nu vom reusi sa apreciem victimele comunismului si sa le oferim locul meritat in constiinta publica, vom fi mereu o tara handicapata moral, comunistoida, si incapabila de coeziune.
re: amanda13, 22/08/2014 la 19:26
Amanda,
ca de obicei, sunt de-acord cu dvs, dar nu si atunci cand spuneti ca nu sunt modele exemplare… sunt destule, si desi au fost mediatizate, nu sunt cunoscute destul, de publicul larg – asta e drept.
As sugera ca motivul pentru care publicul larg nu o ia pe o personalitate ca Elisabeta Rizea din Nucsoara drept model nu este ne-aparat fiindca nu au auzit de dansa, ci fiindca nu le pasa… fiindca nu au suficienta constiinta morala.
As mai adauga si ca nu ne-aparat modelele exemplare, ideale, sunt cele mai potente, ci eroii de zi cu zi, care ne intaresc moral si ne responsabilizeaza prin exemplul personal ramanand in acelasi timp oameni in carne si oase, nu simple legende.
Un astfel de om, un erou al zilelor noastre, este, Vladmir Tismaneanu, de pilda.
Ma gandesc ca astfel de oameni nu au nevoie nici de aplauze nici de incurajari de la noi, si probabil nici chiar de stima. Satisfactia lor este, probabil, s vada ca faptele si vorbele lor ne insufletesc moral pe noi, semenii lor. La randul nostru, nu le datoram nimic mai mult decat sa fim si noi cu ceilalti dimprejur – oameni. Atat putem sa o facem cu totii, fara sa fim modele. Si nici nu ar fi nevoie de mai mult ca sa se schimbe totul!
Va multumesc, dar o spun cat pot de sincer, nu ma consider sub nicio forma „un erou al zilelor noastre”. Dar inteleg ce vreti sa spuneti. Exista un eroism neostentativ, al faptelor bune si al curajului moral, un eroism ce tine de capacitatea de a nu face parte din turma sau din haita, de a ramane fidel valorilor in care crezi, chiar daca asta te poate costa psihic si social. Ma gandesc la Horia Patapievici, un intelectual admirabil si un nobil membru al Cetatii, care s-a dedicat unei constructii institutionale unica in Romania prin eficienta, transparenta si modernitate. A ajuns sa fie improscat cu tot noroiul unei salbatice invidii si al unei mizerabile ranchiune. Ceea ce lipseste in Romania este disponibiltatea de a admira, bucuria de a recunoaste virtutea spirituala acolo unde ea exista cu adevarat. Igrasia morala da nastere pestilentiului politic si narcisismelor maligne…
a ajuns sa fie scuipat pe strada de un fiu patriot al mindrului popor rumin;
multzi sint azi plecatzi din mocirla rumineasca,unii au cautat sa uite,altzii(ha,ha) mai scriu pe aci.
ca om simplu sa potzi trai in romanica trebuie sa te inhaitezi cu una din turme
trebuie sa adaug: in timp ce unul dintre putzinii intelectuali si dintre foarte putzinii intelectuali integri,este scuipat, un criminal, este membru de onoare a celui mai votat partid,aparat cu bodyguarzi de un eventual extremist care ar indrazni sa se apropie de el.
romanica are un viitor luminos
@Ionut, multumesc pentru comentariu. Cred ca nu m-am exprimat suficient de clar – nu am spus ca modelele exemplare potentiale nu exista, insa ele nu sunt recunoscute ca atare de public, mediatizate, puse in lumina cu adevarat. Constiinta morala se construieste in timp, insa nu prea are cine sa o construiasca atata vreme cat unii dintre cei chemati sa o faca sunt cei pe care i-am mentionat mai sus. Domnului Tismaneanu ii datoram enorm cand vine vorba despre aducerea in discutie a acestor modele. Eu sunt convinsa ca, desi poate nu atat de vizibil, articolele sale contribuie mult la crearea acelei constiinte morale despre care vorbiti.
Romania a fost mai mereu o colonie si chiar si azi, cu voia dumneavoastra, este tot un fel de colonie. Arareori Romania a reusit sa-si faca auzita vocea in Europa si foarte des altii i-au hotarat soarta. Adaptand un pic „noi vrem democratie dar nu pentru catei” ar fi sloganul perfect pentru UE si SUA. Cat despre regele Mihai si partidele politice, cred ca ar trebui sa-si asume si greselile nu doar sa-si aroge merite. Rezumand Mihai a cedat conducerea statului maresalului Antonescu, dupa care a preluat-o de la acesta si a transmis-o ruso-comunistilor, iar apoi a parasit tara. Ori a fost prea tanar si au hotarat altii pentru el, deci nu are nicio vina si niciun merit, ori a facut-o dupa capul lui si atunci ar trebui sa-si toarne cenusa in cap si sa ceara iertare romanilor…
Se poate pune, în mod firesc, următoarea întrebare: în secolul trecut, comuniştii români au organizat şi condus o lovitură de stat? În opinia nostră, răspunsul este afirmativ, însă nu poate fi vorba despre actul de la 23 august 1944, săvârşit de Regele Mihai I, ci despre lovitura de stat de la 22 decembrie 1989.
În principiu, actul de la 23 august 1944 a avut un scop intern: înlăturarea de la putere a mareşalului Ion Antonescu şi a colaboratorilor săi, în frunte cu Mihai Antonescu. De asemenea, a existat un scop extern: trecerea Armatei Române de partea unei alte coaliţii politico-militare – Naţiunile Unite, în condiţiile desfăşurării celui de-al doilea război mondial.
Ambele scopuri s-au regăsit, împreună cu altele, într-un program politic: declaraţia rostită de Regele Mihai I şi difuzată la postul naţional de radio în seara de 23 august 1944. Mareşalul Ion Antonescu nu a reuşit să elaboreze şi să difuzeze în acea zi fatidică un comunicat oficial, adresat naţiunii române, în care să-şi expună opiniile referitoare la lovitura de stat ce urma să fie înfăptuită de Regele Mihai I.
Lovitura de stat de la 22 decembrie 1989 a avut, de asemenea, un scop intern: înlăturarea de la putere a cuplului prezidenţial Nicolae şi Elena Ceauşescu. Scopul său extern a fost menţinerea României într-o alianţă politico-militară – Organizaţia Tratatului de la Varşovia, în condiţiile desfăşurării Războiului Rece. La fel ca în cazul loviturii de stat de la 23 august 1944, ambele scopuri se regăsesc într-un program politic: Comunicatul către Ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, rostit de Ion Iliescu în noaptea de 22 decembrie 1989 la posturile naţionale de radio şi de televiziune.
La fel ca Ion Antonescu, Nicolae Ceauşescu a intuit faptul că poziţia sa în fruntea statului era serios ameninţată. Spre deosebire de mareşal, liderul comunist a solicitat în mod public sprijinul naţiunii române, cu două zile înainte de înfăptuirea loviturii de stat de la 22 decembrie 1989, în scopul blocării acţiunilor de protest declanşate mai întâi la Timişoara şi, mai apoi, în alte oraşe din ţară şi în Bucureşti.
O completare:
După reţinerea lor la ordinul Regelui Mihai I, mareşalul Ion Antonescu şi Mihai Antonescu au fost ţinuţi închişi în camera-seif existentă în Palatul Regal. În perioada care s-a scurs de la arestare până în momentul preluării de către un grup condus de Emil Bodnăraş, mareşalul Ion Antonescu a redactat într-o agendă a Regelui Carol al II-lea găsită în seif un document-apel în care a prezentat pe scurt opiniile sale privind lovitura de stat înfăptuită de Regele Mihai I. Documentul respectiv a fost întocmit fără ştiinţa celor care îi păzeau pe Ion şi Mihai Antonescu şi nu a fost dat publicităţii în acel moment, rămânând în camera-seif după mutarea celor doi lideri în cartierul Vatra Luminoasă, într-o casă conspirativă a Partidului Comunist din România.
De asemenea, se poate observa similitudinea care apare în privinţa celor care şi-au revendicat, în mod zgomotos, aşa-zisele acte de opoziţie pe care le-au înfăptuit împotriva celor două regimuri politice dictatoriale. Astfel, în cazul „23 august 1944” au apărut celebrii „ilegalişti”. Cu ajutorul carnetului roşu de partid, ei şi-au asigurat o situaţie materială foarte bună prin intimidarea autorităţilor statului şi prin săvârşirea de abuzuri în perioada imediat următoare loviturii de stat.
În cazul „22 decembrie 1989” au răsărit la fel de celebrii „revoluţionari” – fără calificativul „de profesie”, însuşit de „ilegaliştii” comunişti şi devenit periculos imediat după 22 decembrie 1989. „Revoluţionarii” s-au legitimat în faţa autorităţilor statului tot cu ajutorul unor carnete colorate, emise în condiţii suspecte, pentru a li se acorda în mod abuziv privilegii materiale – cel puţin la fel de consistente precum cele primite de „ilegalişti” în timpul dictaturii comuniste.
În opinia mea, atât „Revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă de la 23 August 1944”, cât şi „Revoluţia română din Decembrie 1989” sunt doar lovituri de stat. Printre altele, acestea nu au pus în discuţie o chestiune esenţială: forma de proprietate asupra mijloacelor de producţie. În cazul declanşării unei revoluţii, cei care o organizează şi o conduc sunt exponenţii unor categorii sociale interesate să-şi promoveze drepturile lor de proprietate asupra mijloacelor de producţie. Deţinerea şi exercitarea acelor drepturi de proprietate într-un mod cât mai larg cu putinţă generează câştiguri materiale importante şi permite dezvoltarea categoriilor sociale care au declanşat şi/sau au susţinut revoluţia.
Nici Regele Mihai I, nici Ion Iliescu nu au îndeplinit un asemenea rol, nu au afirmat public şi nu au schimbat nimic în această privinţă. Regele Mihai I a menţinut formele de proprietate asupra mijloacelor de producţie existente în timpul regimului politic al mareşalului Antonescu. Ion Iliescu s-a străduit să păstreze forma de proprietate asupra mijloacelor de producţie moştenită de la Nicolae Ceauşescu, până la dispariţia de pe scena politică a primului stat comunist din lume, URSS (31 decembrie 1991).
Loviturile de stat de la 23 august 1944 şi 22 decembrie 1989 s-au bazat mai curând pe acte individuale, săvârşite de actori politici desemnaţi de mici grupuri elitiste, care gravitau în jurul centrului de putere al statului român. Pe parcursul desfăşurării evenimentelor violente care au urmat loviturilor de stat, acei actori politici s-au autolegitimat pentru a nu fi înlăturaţi de la putere de alte grupuri de opozanţi ai celor doi dictatori sau de grupurile de susţinători ai regimurilor Ion Antonescu, respectiv Nicolae Ceauşescu.
Atât Regele Mihai I, cât şi Ion Iliescu au avut în preajma lor un grup foarte mic de consilieri (conspiratori) şi au acţionat în împrejurări excepţionale. Aceştia au pus masele populare în faţa faptului împlinit: arestarea cuplurilor Ion şi Mihai Antonescu, respectiv Nicolae şi Elena Ceauşescu. Totodată, au solicitat în mod ipocrit, după executarea propriu-zisă a loviturii de stat, acordul celor care s-au adunat spontan în pieţele publice din România pentru a-şi manifesta bucuria faţă de înlăturarea de la putere a dictatorilor.
Recunoaşterea de către naţiunea română a legitimităţii loviturilor de stat săvârşite de Regele Mihai I (la 23 august 1944) şi Ion Iliescu (la 22 decembrie 1989) a fost esenţială pentru impunerea autorităţii celor doi actori politici la nivelul întregii societăţi româneşti, în perioadele care au urmat. Ulterior, în ambele cazuri au apărut discuţii privind erorile de apreciere săvârşite de către cei doi şefi de stat, în momentele derulării loviturilor de stat.
De exemplu, în declaraţia difuzată la postul românesc de radio în seara de 23 august 1944, Regele Mihai I a afirmat că „România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii”. În realitate, la 12 aprilie 1944, autorităţile de la Moscova au adus la cunoştinţa guvernului României (condus atunci de mareşalul Ion Antonescu) doar condiţiile sovietice minime de armistiţiu şi asigurările date de către guvernul de la Moscova, în numele Naţiunilor Unite, privind respectarea suveranităţii României – în cazul acceptării condiţiilor puse de sovietici. Acele condiţii minime de armistiţiu constituiau doar baza de plecare în negocierile ce urmau să aibă loc între guvernele Naţiunilor Unite şi cel al României. Dar Regele Mihai I nu a mai aşteptat răspunsul sovietic şi negocierile ce urmau să vină. Prin declaraţia sa radiodifuzată din 23 august 1944, Regele Mihai I a renunţat în mod explicit la negocierea propusă în aprilie 1944 de autorităţile de la Moscova, în numele Naţiunilor Unite. Astfel, prim-ministrul Constantin Sănătescu a fost pus în situaţia de a accepta o convenţie de armistiţiu inexistentă la data de 23 august 1944 şi ale cărei prevederi nu mai puteau fi negociate în nici un fel cu guvernul sovietic.
La rândul său, Ion Iliescu a săvârşit cel puţin două erori de apreciere a situaţiei în momentul derulării loviturii de stat din 1989. În seara de 22 decembrie 1989, a anunţat „organizarea de alegeri libere în cursul lunii aprilie”, însă alegerile respective au avut loc de-abia la 20 mai 1990 – la trei săptămâni după expirarea termenului limită stabilit iniţial de noul conducător al României. Totodată, Ion Iliescu a susţinut în seara de 22 decembrie 1989 „abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ”, fără să renunţe la ideea sa de reformare a sistemul comunist existent în România – deşi urmările dezastrului produs de liderii comuniştilor români în perioada 1944-1989 erau mai mult decât evidente.
Domnule profesor Tismaneanu,
Marea majoritate a celor care va cunosc va stiu ca adeptul unor schimburi de opinii, de multe ori contradictorii, dar civilizate si la obiect, pe diverse teme police actuale sau din trecut. Nu va inteleg de ce nu acceptati ca unele exprimari din aceasta pagina care duc admiratia fata de activitatea si persoana dumneavoastra dincolo de limitele unei decente rationale va fac mai mult rau decat bine. Locul dumneavoastra de politog si istoric al comunismului in lumea academica si a cititorilor dumneavoastra este de dat de cartile, conferintele, cursurile si alte manifestari la care luati parte si nu de unele ziceri ale unor persoane fara identitate cunoscuta care pot sa exprime caracterizari de adulatie. Cei care am trait in Romania perioadei Ceusescu avem repulsie fata de acele manifestari caracteristice cultului personalitatii pe care dumneavoastra il stiti si l-ati detestat. In activitatea domnului Patapevici nu este ceva eroic, ci o traba bine facuta dupa unii si interesata si cu un anumit scop dupa detractorii sai. Ciar asa golit de continut sa fi ajuns termenul de erou ? Va aduceti aminte de ” eroii muncii socialiste”. Spre asta ne indreptam ?
Recititi ce-am scris. Evident nu folosesc termenul de „erou” in sens hagiografic, mitopoetic, servil, sicofantic etc Da, sunt adeptul dialogului dezinhibat, al schimburilor libere de idei, cata vreme se respecta regulile civilitatii. Cultul lui NC era o institutie, o suma de practici simbolice, sustinuta de toate canalele propagandistice ale unui regim dictatorial, ale unei partocratii ideocratice (cititi, v-as sugera, articolul lui Marius Stan din „Dosarul Lenin” despre Martin Malia). Deci sa nu confundam dreptul meu sau al Dvs la admiratie cu practicarea deliranta si opoortunista a cultului personalitatii. Activitatea conducerii ICR in perioada Patapievici-Mihaies-Tania Radu s-a desfasurat in conditiile unor campanii sistematice de calomniere, de denigrare a acestor oameni si a strategiilor lor de promovarea a culturii romanesti. Sinistrul episod „poneiul roz”, un montaj josnic organizat de un grup cu o agenda distructiva precisa, urmarind demonizarea Corinei Suteu si a colegilor ei de la ICRNY, este una din multele dovezi ca s-a purtat un veritabil razboi, din zona voiculesciana, dar si dinspre cercurile nationalist-fascistoide si national-staliniste, impotriva ICR. Faptul ca, in pofida acestei guerile a infamiei, echipa ICR si-a continuat cu succes activitatile mi se pare demn de admiratie. Revenind la HRP, admir la el conscventa pariului pe valorile liberale, opozitia fata de orice colectivism gregar, angajamentul pentru onoare, demnitate si adevar. Nu e vorba aici de „cultul personalitatii”, ci de identificarea unui comportament pe care, in conditiile date de loc si de timp, eu il privesc drept eroic. Nu va impun, in niciun fel, punctul meu de vedere.
domnule Petreanu, comunismul si urmasii sai vadimieni&co. au transformat multi termeni importanti – incepand de la patrie-patriotism, trecand prin eroism, etc. si pana la cuvinte simple ca om (va amintesc de”omul nou”) – in clisee, dar asta nu inseamna ca termenii in sine sunt de vina si de aceea nu ar trebui folositi. Dimpotriva, ei trebuie folositi cat mai des in sensul lor primar, lipsit de emfaza, pentru ca prin importanta lor nu se cade a fi ignorati ci doar resemantizati. Pe aceeasi linie, dl. Tismaneanu nu este responsabil pentru opiniile comentatorilor despre domnia sa si nu cred ca este cazul sa le cenzureze atata vreme cat acestea sunt decente (pentru mine „decenta rationala” inseamna exprimare de bun simt, fara imprecatii, pentru dvs. ce inseamna? ca nu este prea clar din comentariul dvs. si as fi curioasa :D )
erata „domnule Petreanu”, mea culpa pentru greseala
hai las o balta domnule petreanu
ieroi au fost,ieroi sint inca
noi sintem rumini,noi aci sintem stapini
Pactul Molotov-Ribbentrop este probabil unic în istorie prin semnarea unui acord de non-agresiune între două puteri care nu-și puteau stăpâni nerăbdarea de a-l rupe cât mai repede cu putință. Deruta care a rezultat în poziția tradițional anti-fascistă a stângii europene ar fi doar un rezultat secundar. În ce privește România, ar trebui relevat că datorită intereselor strategice și mai ales petroliere ale Germaniei, Reich-ul a ocupat aproape simultan poziția de agresor și protector, înlesnind dezmembrarea pentru a satisface cerințele aliaților lui- pe de altă parte, influența germană a împiedicat smulgerea Bucovinei în totalitate și nu doar în partea de nord. Către sfârșitul anului 1940, deși era încă neutră, România beneficiază de prezența masivă a trupelor germane, care temperează apetitul sovietic abia stârnit, pentru Delta Dunării.
Excelent articolul d-lui Iancu de pe DW. Ziua de 23 august trebuie repusă în drepturi împreună cu memoria celor care au orchestrat scoaterea României din întuneric.
The spirit of democracy is not a mechanical thing to be adjusted by abolition of forms. It requires change of heart.
Mahatma Gandhi
Multumesc pentru un articol despre un subiect foarte actual. Vorbiti aici despre candidati pentru Cotroceni: Macovei, Iohannis, Diaconescu, Ponta. Stiti cumva ceea ce au spus ieri Traian Basescu sau Elena Udrea despre semnificatia lui 23 august in istoria romanilor?