vineri, martie 29, 2024

23 august. Despre sufletul nemuritor al comunismului

Judecată per se, prin plasarea în orizontul imediat al evenimentului, ziua de 23 august 1944 e la fel de complicată și de banală care orice lovitură de palat din timpul unui mare război. Pentru istoricii profesioniști, ca și pentru amatorii de istorii conspirativ-rocambolești, pot fi pasionante detaliile unei zile care nu era străină de negocieri oculte la Stockholm între trimisul României, junele Neagu Djuvara, și ambasadoarea Uniunii Sovietice, ea însăși purtătoare a rocambolescului, non-sovieticului nume Alexandra Kollontai; după cum pasionante pot fi și aranjamentele de culise dintre cele patru partide (dintre care cel comunist, firește, era cel mai insignifiant), ori detaliile privind implicarea în complot a celor câțiva generali (de la Sănătescu la Aurel Aldea), ori atâtea alte multe și mărunte chichirezuri care fac sarea și piperul acestui puzzle uriaș.

Însă pentru cei care cred, asemenea mie, că ficțiunea e întotdeauna mai reală decât realitatea (sau, spus tout court, că realitatea nu există), ziua de 23 august e de-a dreptul hipnotică prin repetițiile ei aniversar-ritualice dintre 1945 și 1989. Ca și, de asemenea, prin felul în care a fost ea rescrisă succesiv, timp de mai bine de patru decenii, de acei ideologi ai Partidului Comunist care aveau sarcina cea mai dificilă & riscantă – anume aceea de a rescrie trecutul. Așadar, riscând o stilistică oarecum à la Constantin Noica (et pour cause!), aș zice că 23 august a ajuns atât de hipnotică pentru noi, ficționarii, nu prin ceea ce a fost, ci prin tot ceea ce, între 1945 și 1989, a fost să fie.

Rareori trecutul a fost inventat cu mai multă imaginație; și, de asemenea, nicicând revenirile asupra unui eveniment istoric n-au fost mai numeroase. Mai întâi, înainte de 1948, când proximitatea istorică a evenimentului făcea rescrierea lui radicală ceva mai dificilă, inventarea trecutului s-a mulțumit cu trecerea partidului comunist la statut de inter pares cu celelalte trei (țărănist, liberal și social-democrat). Apoi, sub Dej, a devenit mai întâi primus inter pares, pentru ca în scurt timp să devină singurul partid organizator al „întoarcerii armelor”, iar Regele Mihai și partidele istorice să ajungă, firește, adversarii neîmpăcați ai genialei strategii comuniste. În fine, rescrierea a continuat harnică în deceniile care au urmat – ajungând în cele din urmă ca, în anii din urmă ai lui Ceaușescu, să fie doar una dintre nenumăratele lui sărbători personale. Poate chiar cea mai fastuoasă dintre toate, în barocul ei dezlănțuit; dar, în orice caz, eliberată aproape complet de referința istorică pe care se presupunea că o readuce în memoria colectivă.

Așa cum știm de la Leszek Kołakowski, minciuna este sufletul nemuritor al comunismului. Felul în care adevărul zilei de 23 august a fost sistematic reinventat de comuniști (sau, dacă vrem, felul în care minciuna acestei zile a fost sistematic re-inserată în realitate) e unul dintre epitomurile perfecte ale acestui suflet al comunismului. Dacă putem accepta că o ideologie are suflet.

Și ce ideologie! Și, mon Dieu, ce suflet! Suficient de plastic încât să poată adopta orice formă imaginabilă, dar și suficient de rigid încât să poată concasa oricâte milioane de cadavre, sufletul comunismului este, pe deasupra, infinit reîncarnabil. Nici o eroare din propriul trecut nu-i tulbură palingenezia: fiindcă, pe de o parte, e înzestrat cu dezirabila capacitate de a-și rescrie oricând propriul trecut, iar pe de alta Comunismul are, ca și Papa, atributul ineranței – adică al incapacității de a greși. Cum, însă, un papă recent tocmai și-a cerut scuze pentru erorile istorice ale predecesorilor lui, e limpede că singurul administrator inerant al sufletelor sublunare rămâne Comunismul.

Ce naiv era acel împărat chinez, Shi Huang Ti, despre care Borges scrie undeva că a dat foc tuturor cărților pentru ca istoria să înceapă cu el! N-a înțeles nimic. Cărțile nu trebuie arse, trebuie infinit rescrise. Abia așa sufletul lor devine suficient de mincinos pentru a fi nemuritor. I-a lipsit, probabil, un 23 august al lui pentru ca să înțeleagă lucrul acesta. Și ce noroc pe comuniștii români să-l aibă pe al lor. Au știut să-și facă exemplar treaba. Drept dovadă, sufletul lor nemuritor ne bântuie încă.

Distribuie acest articol

64 COMENTARII

  1. Domnule Vancu- mărturisesc rușinat că n-am priceput nimic. Dacă nu mă înșel eu foarte tare Gărzile Patriotice- alea de l-au preluat și ținut în siguranță pe Antonescu- erau comuniste. Idem cei care au luptat alături de militari. Să fie vreo eroare și cine știe ce necunoscuți maniști sau liberali să fi umplut străzile ?
    Revenind la Realitate- au existat 2 insurecții victorioase în 1944- cea din Paris și cea din București.

  2. Da, văd că comentariile dispar ca măgarii în ceață. Revin, reiau, repet: Domnule Vancu- a avut altcineva decât PCR structuri armate- Gărzile Patriotice- care să lupte concret- și nu din gură- împotriva naziștilor ?

    • Da, bineînțeles. PCR număra sub o mie de membri, era un partid absolut insignifiant. Presiunea sovietică a făcut să li se dea lor hatârul de a-l aresta pe Antonescu, altfel n-au avut nici un rol major în ce s-a întâmplat la 23 august. Am văzut undeva că vă îndoiți până și de faptul că Arghezi, Barbu, Bacovia, Blaga erau interziși. Câtă vreme vă mulțumiți să mixați teze rolleriene cu axiome neocomuniste, fără să citiți cărți absolut fundamentale despre perioada respectivă, dialogul nu e posibil.

      • Domnule Vancu, mă amuzați. Eu am trăit- o bună parte din perioada respectivă- și pot să vorbesc în nume propriu și din experiență personală. Haideți să le luăm pe rând:
        1. În 1968- când mi-am început școala generală- cei despre care spuneți dvs. nu erau interziși. Acuma cine are dreptate- eu că i-am făcut la școală – sau cărțile despore care vorbiți dvs. și care se referă probabil la o foarte scurtă perioadă din anii 50 ? Dacă nu știați – la moartea sa survenită în 1957 Bacovia a fost considerat unul din poeții naționali. Copy/Paste de pe comentariul de la dl.Tismăneanu ”Este pus la index, dar la mijlocul anilor ’50 este repus în circulație. E sărbătorit ulterior de Ministerul Artelor, care-l și angajează. În 1956 i se publică volumul Poezii. Moare în ziua de 22 mai 1957 în locuința sa din București (cart. Giurgiului).”.- sursa evident Wiki.
        2. Antonescu- să ne reamintim- era șeful statului, comandant al armatei, etc. Sau cei 1000 de comuniști erau Superman – și au reușit să-l ascundă pe Antonescu foarte bine- sau poate că ei erau singura organizație înarmată a unui partid politic- așa cum zicea de exemplu Generalul Dămăceanu pe care am avut onoarea să-l cunosc.
        3. Cine a mai avut gărzi înarmate care au luptat contra naziștilor ? Să nu-mi spuneți de Sumanele Negre că ne facem de râs…

        • Dacă eu vă amuz, dumneavoastră mă întristați. Iau „argumentele” dumneavoastră în ordine.
          1. Arghezi a fost interzis între 1948 și 1955, Bacovia interzis la început, apoi reevaluat ca poet proletar (pentru „Serenada muncitorului” & alte bazaconii), Blaga interzis până aproape de moartea lui în 1961, Barbu constrâns să se ocupe numai de matematici, până în 1961. Nu ei erau singurii interziși, de altfel – chiar și Eminescu era editat ultraselectiv – din „Împărat și proletar”, de exemplu, se edita întotdeauna numai partea I, simili-socialistă & pro-revoluționară, în vreme ce partea a II-a, splendida meditație melancolică a Cezarului, în care se demonstra inutilitatea oricărei revoluții, era complet extirpată. A nega existența (și violența, chiar fizică, a) cenzurii nu vă face cinste. Nici intelectuală, nici altfel.
          2. Comuniștii, repet ce v-am spus deja, au primit, la presiune sovietică, permisiunea de a-l aresta formal pe Antonescu. Altfel, ei erau doar figuranți în toată cabala. Dacă mai vreți încă o dovadă, uitați-vă ce prezență au avut în guvernul format după 23 august – li s-a dat (și tot la presiune sovietică) un singur portofoliu – cel al Justiției, atribuit lui Pătrășcanu. Chiar și așa, au considerat asta o mare victorie. Și chiar era, dată fiind insignifianța partidului lor.
          3. Activitatea anti-nazistă a comuniștilor e ridicolă. Citiți dialogul lui Paul Cornea cu Daniel Cristea-Enache; implicat direct, ca ilegalist, în activitățile anti-naziste ale comuniștilor, Paul Cornea arată limpede asta.
          Repet, de data asta întristat: câtă vreme circulați numai sferturi de adevăr conaturate cu teze rolleriene, dialogul e imposibil. Am senzația (ba chiar certitudinea) că e o pierdere de vreme să vă repet aici lucruri altfel ultracunoscute. Sunt nevoit să vă recomand, ca unui student mult prea comod, mersul la bibliotecă.

          • Evident- dle. Vancu- că dvs. rămâneți cantonat pe o anumită feliuță- care vă dă dreptate dvs. Problema este atunci când luați interlocutorul drept ceea ce nu este și când ”aranjați” niște informații ca să pară că dvs. aveți dreptate. N-am fost membru al PCR atunci când PCR era partid unic- deci nu sunt comunist și nici un adept al partidului – dar n-are nici un fel de rost să mințim lumea. Rezumând:
            1. DIn câte știu eu- poate sunt prost informat- Moscova era contra insurecției. Deci nu prea văd de ce să fi cerut ce ziceți dvs.
            2. Iarăși din câte știu eu- poate sunt prost informat- data inițială era fixată pentru 26. Culmea că decizia luată pe 23- ar fi trebuit susținută evident de niște forțe- care după cum spuneți dvs.- existau și la partidele istorice. Unde ?
            3. A face pe niznaiul față de rezistența comunistă dovedește lipsă de cultură sau în cel mai rău caz- reavoință. Dacă Olga Bancic- de exemplu- e tratată ca o martiră în Franța- faptul că în România nu e cunoscută – e o dovadă de lipsă de cultură- cel puțin.

            • A Andrei George,
              ce spune dl Vancu „Felul în care adevărul zilei de 23 august a fost sistematic reinventat de comuniști (sau, dacă vrem, felul în care minciuna acestei zile a fost sistematic re-inserată în realitate) e unul dintre epitomurile perfecte ale acestui suflet al comunismului” se vede clar si dureros in interventiile dvoastra.
              „1. În 1968- când mi-am început școala generală”
              Induiosator, ati inceput scoala intr-un an de mari schimbari. Dar, ma scuzati, nu erati inca la virsta sa intelegeti ceva. Se vede ca ati dat crezare celor ce ati invatat la scoala.

            • nu vreau sa fie intzeles ca o insulta ; de altfel e totul aci impersonal( pe mine o fotografie si un nume ma lasa rece):
              dvs domnule geoge sintetzi inca o dovada ca nu doar comunistii sint infestatzi

            • Domnule A. George,
              Acum, la 25 de ani multi pot sa zica ca n-au fost membri de partid. In fond unde se poate verifica adevarul spuselor? (Ca de mult carnetele au fost arse intr-un gest de fronda, zicese, dar in realitate de a ascunde dovada de a fi fost membru de partid.) Trebuie sa fiti crezut pe cuvint. Dar n-ati fost pentru ca nu v-au intrebat, sau pentru ca ati refuzat? Si asta conteaza azi la fel de putin. SI iar trebuie sa fiti crezut pe cuvint. ACum X ani ar fi contat.
              Atunci cei peste 4 milioane de membri pe unde or fi oare?
              Personal il cred mai valabil pe Neagu Djuvara ca istoric ca si pe Lucian Boia, decit pe altii.
              Iar despre cartile gen dialog intre X fost membru marcant PCR si Y, oricit de obiective par a fi sau oricit de credibil ar fi adevarul rostit, el (adevarul) vine relativ tirziu. Pentru generatiile noi revolutia din 89, al doilea razboi mondial si razboiul roman de cucerire a Daciei este acelasi lucru din punct de vedere al situarii in timp: undeva, in istorie, in trecut.
              De asta este posibil acum, la 25 de ani sa avem sarbatoare nationala 1 Decembrie, uitind de 27 martie, unirea cu Basarabia.

      • Era doar un sfat, si nu s-a vrut malitios, din contra, protector. Acuma, sincer, ce preferati, studiile istorice ale lui Neagu Djuvara sau poeziile lui (dac-o fi scris vreuna) ?

        • Înțeleg ce vreți să spuneți, și vă mulțumesc pentru bunele intenții.
          Eu însă nu vreau (& nu pot) să fiu istoric; am scris ca un ficționar (cum precizez și în text, de altfel) despre evenimentul acesta istoric.
          Deci, dacă vreți, e tot textul unui poet, nu al unui istoric. :)

  3. Pentru cititorii de buna credinta, nu pentru intunericitii in misiune comandata :
    – nu au existat nici un fel de garzi „patriotice” care sa lupte cu nazistii. Bellu Silber descrie in Monarhia de drept dialectic cum s-au format in eAlexandru pe 24 august aceste „garzi” – o parte consistenta erau fosti elevi ai lui Mihail Sebastian de la liceul unde predase in ultimii patru ani. Au fost folosite ulterior de pcr ca mijloc de presiune impotruva guvernelor Sanataescu si Radescu fiind pastrate in Bucuresti si nedezarmate impotriva oricaror legi inca in vigoare. Repet; nu s-au luptat niciodata cu germanii sau ungurii. Faimosul film pe care l-a vazut desigur cercopitecul admirator al „eroismului” garzilor pcr este pur si simplu un film propagandistic turnat in toamna anului 1944 de catre agitpropul comunist. Cu nemtii si ungurii au luptat strict doar unitatile Armatei romane, „patriotii” ii protejau in spatele frontului pe cei care vor intemnita Romania pana in 1989.
    – Antonescu a fost predat lui Bodnaras de lasitatea regelui care nu vroia sa apara in fatza romanilor drept cel care-l livreaza sovieticilor pe maresal
    Din pacate, cercopitecii sunt inca lobotomizati de propaganda alor lor din 44 si chiar pana astazi – vezi „parastasele” lui ceausescu.

    • Prietene lucid- poate ne explici totuși cine erau misterioșii ”chelneri” care l-au preluat pe Antonescu și l-au ținut în siguranță până la venirea sovieticilor. Din câte visezi matale nu erau Gărzi Patriotice- care erau de la liceul lui Sebastian- aha, conspirație evreiască zici matale- și ne dai drept dovadă supremă ce zice dl. Silber- acuma ai o problemă – și anume faptul că există vreo n alte mărturii și documente care spun că n-a fost așa. Evident că trebuie să te credem pe matale- pentru că ești anti- bun simț, pardon, anti-comunist.

        • VictorL:
          1. Închipuiește-ți că unii din noi mai înțelegem ceva în școală și ne mai amintim ce învățăm.
          2. Am cunoscut personal oameni care au făcut parte din Gărzile Patriotice. Ce zici de asta ? Nu erau din cei care apar la televizor.

  4. Este interesanta si utila amintirea rescrierii si falsificarii trecutului in perioada comunista (iar ziua de 23 august este doar una din enorm de multe episoade istorice rescrise).
    Insa in aceasta privinta bantuirii sale dupa 1989 cred sincer ca va inselati. Dupa 1990, regimul iliescian nu a avut dorinta (si interesul) sa pastreze varianta comunista a zilei de 23 august. Si, mai departe, a mers si el pe rescrierea zilei: in sensul victimizarii maresalului I Antonescu.

    Poate ati uitat cate strazi au primit numele maresalului in perioada 1990-1996.
    In aceasta privinta, Neagu Djuvara prin relatarile sale (corecte de altfel din punct de vedere istoric) a reprezentat pionul perfect care sa fie folosit in prezentarea tradarii efectuate de Mihai si de partidele istorice Conducatorului. De multe ori, in anii ’90, rememorarea zilei de 23 august se facea la pachet cu 30 decembrie (abdicarea), pentru a reliefa slugarnicia si dubla tradare.
    Cred ca este mult mai perversa rescrierea istoriei intr-un regim democratic (ma rog, se pretindea a fi democratic, insa in privinta rolului benefic al maresalului a avut parca prea multi tovarasi de drum) decat intr-unul totalitar.

    • Eu vorbesc în text despre rescrierea zilei de 23 august între 1945 și 1989.
      Atunci când mă refer la supraviețuirea până azi a sufletului nemuritor al comunismului, am în vedere anume simptome ale vieții noastre publice – îndeajuns de evidente ca să nu fie nevoie să le mai numesc.

    • Iar eu tot despre asta vorbesc. In caz ca am fost prea eliptic voi detalia, desi cred ca ati dorit o prezentare a comentariului meu drept off-topic.

      Denaturarea care a avut loc in anii ’90 nu s-a facut ca un raspuns la comunism, ca o revolta la adresa sa. Din contra, ea a reprezentat consecinta fireasca a supravietuirii comunismului romanesc (de tip national-stalinist, care progresa spre national-juche si se departa de marxist-internationalist).

      Cat priveste ceea ce am spus mai sus, eu am mers mai departe si am reliefat rescrierea zilei de 23 august in perioada comunist-nationalista a epocii Ceausescu. Iar nationalismul pro-antonescian ce domina Romania anilor ’90 era intretinut de epigonii epocii nefaste.
      D-voastra sugerati ca rescrierea la care faceam referire nu ar reprezenta o suprevietuire a sufletului nemuritor al comunismului ceea ce este fals: el nici nu mai avea cum sa fie reprezentat ca in epoca rolleriana din anii ’50.
      In concret, daca va veti pune intrebarea cum ar fi fost prezentata ziua de 23 august in Romania national-comunista a anului 2014 ati fi inteles comentariul meu.

    • @ Klamm – aveți o definiție cu totul personală pentru loialitate. Regele trebuia să-i fie loial unui dictator?! Nu cumva lucrurile ar fi trebuit să stea invers?

      Un dictator nu are nicio legitimitate morală, conduce prin forță și în condițiile astea înlăturarea lui prin forță este nu doar singura cale, dar chiar o cale morală. ”Conducătorul” dvs. era loial lui Hitler și Germaniei naziste. Asta ”au trădat” Regele și partidele istorice, loialitatea unui dictator față de un altul?

      România nu ar fi trebuit să lupte niciun moment împotriva Aliaților, orice persoană sănătoasă la cap ar fi remarcat că taberele erau cam aceleași ca în Primul Război, astfel încât și rezultatul urma să fie cam la fel. Pe lângă asta, România devenise Mare după 1918 tocmai datorită Aliaților, dacă e să vorbim de loialitate și trădare. Ați atins un nou apogeu al duplicității orientale, ca dovadă că minciuna nu a fost monopolizată de comuniști: Regele îi datora loialitate unui dictator căruia ”onoarea” îi impunea să lupte împotriva Aliaților datorită cărora, în urmă cu doar 20 de ani, România atinsese cea mai mare extindere teritorială din istoria ei.

      Regele poate datora loialitate națiunii sau Constituției, dar nu unui dictator obtuz.

      • Va multumec pentru comentariu. In afara de atacurile ad hominem, sustin ce spuneti.

        Cred ca ati gresit destinatarul ori nu ati citit prima fraza: ‘Dupa 1990, regimul iliescian nu a avut dorinta (si interesul) sa pastreze varianta comunista a zilei de 23 august. Si, mai departe, a mers si el pe rescrierea zilei: in sensul victimizarii maresalului I Antonescu.’
        Astfel, eu AM SUSTINUT ca national-comunismul l-a glorificat (in mod fals) pe Antonescu.

        Repet, logica nu este punctul D-voastra forte. Ati facut un test de rationament logic in ultima vreme? De ce mai comentati daca rezultatul acestui test este intr-un asemenea hal. :)

  5. – Shi Huang Ti, în aceeași povestire borgesiană, este creditat nu doar cu arderea cărților, dar și începutul construirii Marelui Zid. Orice istorie scrisă în spatele unui zid e suspectă, cum la fel sînt și cele de curte. Preocuparea pentru posteritate a conducătorilor este veche de când lumea- Calistene era istoricul de curte și campanie al lui Alexandru Macedon și din această pricină relatările lui trebuie luate cu un mare dozaj de circumspecție. Pe de altă parte, a fost unul din cei care au refuzat actul ceremonial de proskynesis, arătând că deși era un mincinos profesional, avea totuși un miez occidental :). Istoriile lui Ptolemeu sînt suspecte, deși reprezintă nu doar relatarea unui participant militar activ și cu înțelegere tactică și strategică- e vorba de un efort de legitimizare a unei succesiuni asumate.
    – Istoricii comuniști comit un perpetuu palimpsest, tradiție inaugurată de cei sovietici. Spre deosebire de Occident, unde istoria este o constructive succesivă, la comuniști ea este una repetitivă.
    – Istoria în sine este parte ficțiune și nu poate fi „adevărată” decât în sensul în care se bazează pe un acces neîngrădit la documente și testimonii. A controla accesul la cele două înseamnă efectiv exercitarea unui drept „seniorial” în ce privește trecutul, prezentul și posteritatea. Pe măsură ce avem mai mult acces la documente, privirea noastră spre trecut se recalibrează.
    De ce în Marea Britanie, bastion al democrației, există încă documente legate de al doilea război mondial puse sub cheie ? Nu cred că ceva mi-ar putea schimba percepția acelui conflict, deși apar constant dovezi sau teorii care expun zone cenușii. Există însă pentru învingători o tendință de a menține imaginea de good guys vs. bad guys, care evită tocmai anumite nuanțări.
    – În anumite subiecte abordate de domnul Djuvara regăsesc teme din Xenopol. Chiar puși în fața acelorași unelte documentare și testimoniale, istoricii aduc fiecare o interpretare diferită. Există zone în istoria României unde contrastul dintre Xenopol și Iorga e marcant.
    – Trăim încă în umbra „Marelui Zid”, care este și mental, nu doar alcătuit ca o barieră fizică. Nu avem istorii „definitive” ale evenimentelor din decembrie 1989, după cum nu avem nici o istorie a privatizării :).
    – Capatarea României din punct de vedere istoriografic în acel vortex al palimpsestului și ocultării, se poate vedea și în felul în care 23 August este privit în Occident- s-a scris probabil mai mult despre eliberarea Parisului (care aproape coincide ca dată)- eveniment care deși avea o valoare simbolică ieșită din comun, era incomparabil mai puțin însemnat decât ce s-a petrecut la București.
    – Unul din efectele istoriografiei comuniste, care a bătut atâta monedă pe actul de la 23 August, este de a transforma percepția lui într-un fel de deznodământ inevitabil- ori adevărul este mai curând contrariu. Nu a lipsit mult ca România să împartă soarta Ungariei și doar încrederea lui Hitler în Antonescu a împiedicat o prezență militară mai consistentă la București, pe care unii din liderii militari germani chiar o încurajau. Consecințele pentru populație, armată și poate granițele post-belice ar fi fost considerabile. Este deci un eveniment „norocos”, oricât ar părea de bizară afirmația asta, dat fiind că a pecetluit în rău soarta României pentru următoarea jumătate de secol.

  6. As putea spune (cel putin „prima facie”) ca acestui articol ii lipseste un „je ne sais quoi” ca sa convinga. Bof… nil desperandum. Veritas vos liberabit. A bon entendeur, salut!

  7. O gură de aer proaspăt ! Vorba bucureștenilor. „Aștept provincia !” Iaca ce poate provincia !

    Măsurați-vă calitatea articolului prin insistenta tentativă de a ”sparge” subiectul pentru devierea atenției cititorilor. Metodă tipic comunistă: dacă nu-i poți lămuri, ÎNCURCĂ-I !

  8. În anul 1989, mitul referitor la legitimitatea preluării şi deţinerii puterii politice de către Partidului Comunist Român se regăsea în mod constant în discursurile lui Nicolae Ceauşescu. În scopul menţinerii sale în fruntea partidului-stat, sub formă de salvator al patriei, acesta a folosit în mod frecvent marota propagandistică a legitimităţii, într-un mod pseudo-istoric, fiind influenţat în acest sens şi de anturajul său. Practic, a existat o diferenţă enormă între realitatea istorică şi poveştile transmise/impuse naţiunii române de la vârful elitei politice a ţării, referitoare la faptele săvârşite de „ilegaliştii” PCR în perioada interbelică şi în cursul celui de-al doilea război mondial.
    Despre evenimentele care au avut loc la 23 august 1944 au relatat martori oculari şi s-au publicat până în prezent foarte multe documente şi lucrări istorice. Din păcate, câteva dintre faptele petrecute în acea zi au fost rătălmăcite în mod ipocrit în cărţile de istorie care au apărut în perioada comunistă. Prin aplicarea principiul „corectitudinii politice”, s-a trecut cu uşurinţă de la „lovitura de stat de la 23 august 1944” (afirmaţie adevărată, din 1944) la „eliberarea României de către Armata Sovietică” (afirmaţie falsă, după 1944), apoi la sintagmele neutre „Actul de la 23 August 1944” sau „eliberarea României de sub jugul fascist” (în 1959).
    Plecarea trupelor sovietice din România, în anul 1958, a fost urmată de transformarea „loviturii de stat de la 23 august 1944” în „insurecţia armată de la 23 August 1944” (în anul 1964). Această definiţie sacrosantă a fost înlocuită în anul 1979 cu o alta – „Revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă de la 23 August 1944”, la fel de falsă ca şi precedenta.
    În mod evident, balansul terminologiei şi a valorilor în istoriografia românească din ultimii 60 de ani a fost provocat de o parte dintre membrii nomenclaturii PCR, în primul rând de către cei care lucrau la Secţia de Propagandă şi Agitaţie a partidului unic. Schimbările respective au fost acceptate de liderii PCR – care au dorit să se legitimeze în faţa naţiunii române cu efectele pozitive (atâtea câte au fost) pe care le-a generat acţiunea săvârşită la 23 august 1944 de către un … monarh, Regele Mihai I (un adversar al comuniştilor români).
    Prin asumarea în mod fraudulos a săvârşirii loviturii de stat de la 23 august 1944, liderii PCR/PMR au dorit ca deciziile politice, economice, sociale şi militare pe care le adoptau în numele societăţii să nu mai fie contestate de cetăţenii obişnuiţi. Însă legitimarea respectivă a însemnat însuşirea în mod fraudulos a unor merite care se cuveneau altora. Acest lucru a fost cunoscut foarte bine de cei care au participat la falsificarea faptelor menţionate în cărţile de istorie a României. Aceştia s-au aflat, în acelaşi timp, în imediata apropiere a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu.

  9. Un exemplu în sprijinul afirmaţiilor precedente:
    În şedinţa Consiliului de Miniştri din 19 august 1949, generalul Emil Bodnăraş a prezentat proiectul de Ordin de zi al Ministerului Apărării Naţionale către Armată, emis cu prilejul sărbătoririi zilei de 23 august. Textul proiectului respectiv a fost aprobat numai după ce a fost acceptată „modificarea propusă de tov. Vasile Luca de a se reliefa faptul că 23 August se datoreşte (sic!) Armatelor Sovietice, care eliberându-ne, a dat posibilităţi de acţiune forţelor patriotice”.
    Chiar dacă, ulterior, Vasile Luca a devenit un „duşman al poporului” din cauza opoziţiei pe care a manifestat-o acesta faţă de dorinţa sovieticilor de a realiza o reformă monetară în România, în 1952, se poate spune că Vasile Luca ştia ce s-a întâmplat la 23 august 1944.
    Despre eliberarea României de către Armata Sovietică la 23 august 1944 s-a discutat şi în şedinţa Secretariatului C.C. al P.M.R. din 24 iulie 1951. Cu acel prilej, a fost adoptată şi o hotărâre, intitulată „Cu privire la sărbătorirea a 7 ani de la eliberarea României de către Armata Sovietică”.

  10. În cursul anilor ’80, membrii aparatului de propagandă al PCR au potrivit de nenumărate ori faptele istorice într-un imaginar „pat al lui Procust”, în încercarea de a legitima pe plan intern şi extern acţiunile lui Nicolae Ceauşescu. Astfel, adevărul istoric a fost denaturat.
    Un exemplu de falsificare a istoriei naţionale a României, care s-a perpetuat până în 1989, a fost supraevaluarea numărului de membri ai Partidului Comunist din România existenţi la 23 august 1944.
    De ce este necesar să se cunoască exact numărul de membri ai Partidului Comunist din România la 23 august 1944? Pentru a demonstra faptul că, la acea dată, Partidul Comunist din România nu reprezenta nici pe departe o forţă pe scena politică românească. Pentru a demonstra că membrii Partidului Comunist din România, atâţia câţi existau la 23 august 1944, erau incapabili să-l înlăture singuri de la putere pe mareşalul Ion Antonescu. Aceştia aveau, cu totul, 800-1000 de „specialişti”, majoritatea acestora fiind deţinuţi în lagărul de muncă de la Târgu-Jiu chiar de către regimul pe care doreau să-l răstoarne.
    În anul 1957, chiar Nicolae Ceauşescu, supravegheat de Gheorghe Gheorghiu-Dej, a fost cel care a declarat liderului vietnamez Ho Şi Min: „Numărul membrilor de partid la eliberare (23 august 1944 – n.n.) era mic. Circa 1000. Partidul a suferit mult în ilegalitate, în special cadrele au fost decimate”.
    Gheorghe Gheorghiu-Dej a intervenit de mai multe ori în timpul prezentării respective, pentru a face anumite precizări, dar nu a contrazis afirmaţiile lui Nicolae Ceauşescu. Mai mult decât atât, acesta a recunoscut că „războiul a surprins partidul neorientat”, iar „după aceasta (22 iunie 1941 – n.n.) s-a început treptat orientarea partidului”.
    Din punct de vedere numeric, Partidul Comunist din România avea la 23 august 1944 caracteristicile unei secte, iar acest aspect a creat în permanenţă probleme de imagine nomenclaturiştilor PCR. De exemplu, în vara anului 1953, ministrul de Externe sovietic, Viaceslav Molotov, a declarat în faţa unei delegaţii a comuniştilor români, aflată în vizită la Kremlin: „Voi vă simţiţi siguri sub aripa Uniunii Sovietice. Fără sprijinul nostru nu v-aţi menţine nici două săptămâni. Dacă nu veţi fi legaţi de popor, nici noi n-o să vă putem ajuta. Cine va respecta puterea voastră? Poporul sovietic a vărsat o mare de sânge pentru eliberarea voastră. Ce veţi face în cazul unui al treilea război mondial? Armata voastră este formată din ţărani în cea mai mare parte”.
    Şase ani mai târziu, toţi participanţii la şedinţa Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 9 octombrie 1959 – Gheorghe Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraş, Paul Niculescu-Mizil, Dumitru Coliu, Leonte Răutu, Leontin Sălăjan şi Nicolae Ceauşescu – au fost vizibil deranjaţi de opinia liderilor de la Moscova cu privire la „Actul de la 23 August 1944”. La fel ca în anul 1953, sovieticii nu ţineau cont de afirmaţiile repetate ale autorităţilor de la Bucureşti referitoare la rolul „deosebit de important” pe care l-au avut comuniştii români în cursul loviturii de stat din august 1944.

    • Lăsând deoparte exagerările- totul este extrem de simplu. Regele a apelat la comuniști pentru că ei erau singurii dispuși să lupte cu arma în mână împotriva lui Antonescu. Dacă situația s-ar fi schimbat și ar fi existat- așa cum s-a întâmplat în Germania – grupuri de armată loiale lui Antonescu care să restabilească ordinea veche- sigur că toți cei care au întreprins acțiuni directe împotriva mareșalului ar fi ajuns la zid.

      • Dacă îmi permiteţi, aş spune că Regele Mihai I a acceptat să discute cu comuniştii în primul rând pentru faptul că sovieticii se aflau deja cu un picior în ţară. Este evident că sovieticii îi puteau înarma pe comuniştii din România, aşa cum s-a întâmplat în octombrie 1943 cu prizonierii români care au acceptat să devină membri ai Diviziei 1 Voluntari „Tudor Vladimirescu. Mai mult decât atât, sovieticii au trimis în spatele frontului româno-german detaşamente de cercetare-diversiune alcătuite din etnici români cu câteva zile înainte de declanşarea ofensivei generale pe frontul Iaşi-Chişinău (20 august 1944). Constantin Doncea a fost unul dintre comandanţii acelor grupuri, însă nu a acţionat deloc după paraşutare. Ulterior, acelaşi comunist, şef al aşa-zisului grup „Carpaţi”, a primit o aură mitică în istoriografia comunistă.
        Mă opresc aici cu analiza mea deoarece nu doresc să susţin teoriile vehiculate cu ajutorul istoriei contrafactuale.

        • Atunci când francezii își cinstesc eroii- cum ar fi de exemplu cei din grupul Manouchian- de exemplu http://en.wikipedia.org/wiki/Missak_Manouchian -și când această cinstire este făcută chiar de către dl.Sarkozy- pe care nu-l putem acuza de simpatii comuniste- ei includ printre eroii rezistenței franceze oameni cum ar fi Olga Bancic- sau George Gaston Marin- http://en.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Gaston_Grossmann. Prostia noastră tradițională ne face să-i ignorăm- pentru că au fost comuniști, brrr…lăsând în loc ? Suntem mai săraci și mai jalnici atunci când ne legăm de prostii…

          • Este normal să ignori pe aşa-zisul comandant al grupului de partizani „Carpaţi”, care a spus sovieticilor care l-au trimis în România că şi-a luxat piciorul la aterizare (pe 16 august 1944) şi a fost nevoit să se ascundă până la 23 august într-o claie de fân pentru a nu fi descoperit de jandarmi. Aceasta a fost lupta lui Constantin Doncea împotriva „hitleriştilor”. În asemenea condiţii, are vreun rost să-l reamintim, să spunem despre el că a făcut parte din mişcarea comunistă de rezistenţă din România? Mişcare de rezistenţă care se afla, în majoritate covârşitoare, în lagărul de la Târgu-Jiu? De ce doriţi să ajungem la momente penibile, domnule Andrei George?

            • Domnule Opriș- probabil că dvs. știți mai bine decât francezii ăia- care au făcut articolul despre Rezistența Franceză- de pe Wiki. Eu parcă aș paria însă pe Wiki- și nu pe dvs. Nu de alta dar la Muzeul Armatei- cel de lângă Domul Invalizilor- alți comuniști probabil după dvs.- sunt detaliate toate documentele necesare- și da, nasol, față de măreții Maniu și alții care cică au făcut nu știu ce din căsuța lor caldă de la Bădăcin- Olga Bancic a fost un pic decapitată în Germania în 1944. La fel ca mulți alții care au făcut o rezistență reală- nu pertractări…

            • @ Andrei George
              Care este diferenţa dintre Wikipedia şi o bibliografie serioasă?

              Dintre lucrările ştiinţifice consacrate analizării loviturii de stat de la 23 august 1944, le menţionez „doar” de următoarele: Ion Popescu-Puţuri şi colab., eds., Ecoul internaţional al insurecţiei armate şi al participării României la războiul antihitlerist, Editura Militară, Bucureşti, 1964 (volumul respectiv nu a fost difuzat); România în războiul antihitlerist, 23 August 1944 – 9 Mai 1945, Editura Militară, Bucureşti, 1966; Gheorghe Buzatu, Dosare ale războiului mondial, Editura Junimea, Iaşi, 1978; Gheorghe Buzatu şi colab., Din istoria unei zile, Editura Academiei, Iaşi, 1979; Istoria României între anii 1918-1944. Culegere de documente, coord. Ioan Scurtu, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982; Ion Ardealeanu, Vasile Arimia, Mircea Muşat, eds., 23 August 1944. Documente, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984; Florin Constantiniu, Mihail E. Ionescu, August 1944. Repere istorice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984; Mihail E. Ionescu, Puterea cuvântului. Propaganda mişcării de rezistenţă din România (1940-1944), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984; Constantin Căzănişteanu, Florin Constantiniu, Alesandru Duţu, eds., Presa străină despre contribuţia României la victoria asupra fascismului, Editura Militară, Bucureşti, 1985; România în anii celui de-al doilea război mondial, vol. II, Editura Militară, Bucureşti, 1989; Gheorghe Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, vol. II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995; Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ediţia I, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997; Florin Constantiniu, Doi ori doi fac şaisprezece. A început Războiul Rece în România, Editura Eurosong & Book, 1997; 23 August 1944 în arhivele comuniste, ed. Gh. Neacşu, Editura Majadahonda, Bucureşti, 2000; Florin Constantiniu, P.C.R., Pătrăşcanu şi Transilvania (1945-1946), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001; Istoria României între anii 1918-1944. Culegere de documente, coord. Ioan Scurtu, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982; România – marele sacrificat al celui de-al doilea război mondial. Documente, Arhivele Statului din România, coord. Marin Radu Mocanu, vol. I, Bucureşti, 1994; Marele şoc din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu. Despre comunism, postcomunism, democraţie, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004.

              Pentru altă bibliografie (citită, nu vorbită), pot menţiona: Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri – Stenograme, dosar nr. 12/1949; idem, fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 118/1957; dosar nr. 19/1959; dosar nr. 37/1959; Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R. – 1950-1951, vol. III, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2004; Aurel Pentelescu, Sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Consecinţe nefaste pentru România, în Generalul de brigadă (ret.) prof. dr. Vasile I. Mocanu, la 80 de ani, Editura Militară, Bucureşti, 2008; Ilie Ceauşescu, Florin Constantiniu, Mihail E. Ionescu, 200 de zile mai devreme. Rolul României în scurtarea celui de-al Doilea Război Mondial, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985; Ion Şuţa, România la cumpăna istoriei. August ’44, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991; Vasile Buga, Relaţiile politice româno-sovietice, 1953-1958, I, în „Arhivele Totalitarismului”, anul XII, nr. 1-2 (42-43)/2004, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti.

              Domnule Andrei George, vă ofer plăcerea să completaţi singur restul listei şi, mai ales, să citiţi cărţi, nu wikipedii.

        • VictorL- patetismele astea de hipsteraș sunt mai mult decât jenante- parol. Mi se pare normal să nu jignești- și dacă ai ceva de spus- să vorbești pe bază de documente. Sper că ai înțeles…

          • Postările dvs.sunt ”documente” publice cât se poate de valabile, nu v-a acuzat nimeni de fapte nesusținute de documente. Ilustrați cum nu se poate mai bine ”Omul Nou” creat de comuniști, cel pentru care albul devine negru și negrul devine alb.

            Însă pentru a nu-i acuza în mod nejustificat pe comuniști, trebuie să menționăm și părerea psihologilor: incapacitatea unui individ de a deosebi adevărul de minciună își are originile în copilăria mică, în atmosfera din familie. În România comunistă, familiile se formau adesea doar în scopul de a primi un apartament de la întreprindere, iar existența copiilor creștea șansele de a primi un apartament mai mare. Astfel încât copiii nu aveau prea multe șanse să crească educați corect, fiind astfel materia primă excelentă pentru ”Omul Nou” pe care îl dorea Partidul. Cam asta-i ceea ce vedem acum, rezultatele.

  11. Pentru a demonstra faptul că sovieticii greşesc în aprecierile lor, Emil Bodnăraş, Dumitru Coliu şi Paul Niculescu-Mizil s-au întâlnit la Moscova cu I. Ponomariov, reprezentantul desemnat de Kremlin pentru lămurirea problemei respective. „Au fost puncte de vedere deosebite – a declarat, iritat, Emil Bodnăraş, în şedinţa Biroului Politic din 9 octombrie 1959. Noi ne-am întâlnit cu asemenea puncte de vedere şi în practica unor organizaţii sovietice. Ne-am întâlnit până sus în conducere cu păreri diferite. Vă aduceţi aminte de Molotov, cu ieşirea pe care a avut-o la adresa partidului, ce a spus el în 1953. Eu nu cred că de atunci şi-a formulat părerea asta. Asta este o concepţie.
    Cui foloseşte această concepţie – se întreba retoric Emil Bodnăraş – ce vrea reacţiunea, vrea să demonstreze că regimul din România este rezultatul baionetelor sovietice, se sprijină pe el şi o dată cu plecarea baionetelor se surpă regimul? (…)
    I-am spus, uite ce s-a scris privitor la 27 august 1944, la patru zile după 23 August 1944, ziarul „Pravda”, iată ce a spus Tolbuhin, când a dat decoraţia mutului (regelui Mihai I – n.n.), însuşi Stalin a spus aceste lucruri, iată ce scrie Enciclopedia (sovietică – n.n.), ce scrie dicţionarul politic. El s-a scuzat că aparatul (de propagandă sovietic – n.n.) a scris, nu el a scris”.
    „Ce bine a fost că în componenţa delegaţiei noastre au fost oameni care au luat parte la insurecţie” – a declarat, satisfăcut, Gheorghiu-Dej, în aceeaşi şedinţă.
    Emil Bodnăraş a continuat prezentarea sa, afirmând: „Noi am lămurit totul, le-am spus: aşa stau lucrurile, acum ce este de făcut? El (Ponomariov – n.n.) a spus: acum avem un nou text. Am spus, cine a scos pe Foriş din conducere? Ce se întâmpla la noi dacă partidul nu era puternic, se întâmplau lucrurile asemănătoare cu cele din Ungaria (din toamna anului 1956 – n.n.).
    El a spus că numărul comuniştilor (români – n.n.) care au participat la insurecţie (la 23 august 1944 – n.n.) era mic, parcă noi ne-am fi interesat câţi comunişti (sovietici – n.n.) au fost în 1917 la Leningrad în jurul lui Lenin. Fapt este ceea ce noi am realizat (lovitura de stat la 23 august 1944 – n.n.), iar partidul a avut rolul conducător. La bulgari aţi lămurit, de ce nu aţi lămurit şi la noi. (…)
    El a venit cu următoarea soluţie: textul de la pagina 455 să fie modificat, dar să vedeţi că o să trebuiască repaginat tot materialul. El vroia să-l scuze pe Sataghin şi să nu clintească nimic în celelalte texte, cu toate că trebuie modificat în mai multe locuri.
    Noi am arătat de la început părerea noastră că nu se poate. Am arătat că în legătură cu participarea armatei române în războiul antihitlerist nu este nimic scris. De ce să pună unităţile române la rând cu unităţile maghiare? Se dau amănunte despre polonezi, că au format unităţi ale lor pe teritoriul Uniunii Sovietice, dar despre români nu a spus nimic.
    El a spus că acestea erau formate din emigranţi politici, ale voastre (unităţile româneşti – n.n.) erau formate din prizonieri. Noi am spus că aceştia au format unităţile ca voluntari, nu ca prizonieri”.
    Este evident că realitatea respectivă a creat permanent probleme de imagine nomenclaturiştilor PCR. Aceştia au încercat mereu, cu ajutorul aparatului de propagandă pe care l-au dezvoltat după 23 august 1944, să fie recunoscuţi de către naţiunea română drept salvatori ai patriei.
    Deoarece cunoşteau foarte bine câţi agenţi sovietici/comunişti se aflau în România la 23 august 1944 şi ce rol au avut aceştia, liderii sovietici nu au acceptat mistificarea adevărului de către conducerea PCR. Autorităţile de la Moscova au reamintit, ori de câte ori a fost necesar, despre rolul primordial pe care l-a avut Armata Roşie în aducerea la putere a sectanţilor PCR. Pentru a contracara acest argument, Emil Bodnăraş a menţionat în luna octombrie 1959 despre numărul infim al bolşevicilor care au preluat puterea în Rusia la 7 noiembrie 1917, situaţia respectivă fiind comparabilă cu cea în care se găseau cei aproape 1000 de comunişti români la 23 august 1944.

  12. Membrii PCR erau incapabili să acţioneze singuri pentru înlăturarea cu succes de la putere a mareşalului Ion Antonescu. Dorinţa liderilor PCR de a fi autori veritabili ai unei lovituri de stat în România – pentru câştigarea legitimităţii mult visate – s-a îndeplinit mult mai târziu, la 22 decembrie 1989. Aceasta s-a soldat, printre altele, cu lichidarea lui Nicolae Ceauşescu şi schimbarea denumirii partidului pe care îl conducea, precum şi cu o „reorientare treptată” a PCR spre alte forme de organizare.
    Foştii membri ai nomenclaturii comuniste denaturează şi în prezent adevărul atunci când susţin că Partidul Comunist din România avea mai mult de 1500 de membri la 23 august 1944. O asemenea încercare de fraudare a istoriei se înscrie mai curând în scenariul confruntării surde care a existat între liderii României comuniste şi cei ai Uniunii Sovietice, după decesul lui Iosif Stalin. Astăzi, piesa respectivă nu îi mai are de mult timp pe scenă pe actorii principali.
    Perpetuarea neadevărurilor de către persoanele care s-au ocupat o mare parte din viaţa lor cu coordonarea aparatului de propagandă al PCR este explicabilă din punct de vedere uman. Ajunşi la senectute, nostalgicii membrii ai nomenclaturii PCR nu renunţă la marota comunismului naţional românesc, chiar şi după 20 de ani de la implozia regimului pe care l-au condus până în ultima clipă. În definitiv, acesta a fost idealul lor, de a construi o nouă societate potrivit imaginaţiei pe care o aveau.
    Pe altă parte, aceiaşi propagandişti comunişti beneficiază din plin, în mod ipocrit, de confortul oferit de „capitalismul decadent” – pe care l-au criticat cu înverşunare atâta amar de vreme. Acest lucru se întâmplă în condiţiile în care soarta pe care aceştia au hărăzit-o la începutul anilor ’50 membrilor elitei interbelice – exterminarea în închisori şi lagăre – diferă în mod radical de liniştea de la bătrâneţe a nomenclaturiştilor PCR.

        • domnule apreciez cele spuse” Dorinţa liderilor PCR de a fi autori veritabili ai unei lovituri de stat în România – pentru câştigarea legitimităţii mult visate – s-a îndeplinit mult mai târziu, la 22 decembrie 1989. Aceasta s-a soldat, printre altele, cu lichidarea lui Nicolae Ceauşescu şi schimbarea denumirii partidului pe care îl conducea, precum şi cu o „reorientare treptată” a PCR spre alte forme de organizare.”
          revolutie,revolutie furata,astea s basme.in 89 au omorit intii in Timisoara,apoi Cluj pe putzinii care au avut curajul,care poate nu au crezut ca vor fi impuscati !?,sa strige Jos comunistii !
          apoi comunistii au trecut la indeplinirea rivolutiei rumine

          • @dusu
            Îmi aduc bine aminte de faptul că demonstranţii de la Sibiu nu au scandat „Jos comunismul!”, în perioada 21 decembrie 1989 (ora 13.00) – 22 decembrie 1989 (ora 08.30). Au fost câteva sute de persoane în faţa Consiliului Judeţean de Partid (între 200 şi maxim 800 de oameni) în după amiaza de 21 decembrie, în timp ce pe 22 decembrie, dimineaţa, au venit la demonstraţie oamenii care ar fi trebuit să intre la lucru în fabricile din oraş (o coloană imensă, care nu se mai sfârşea – circa 10.000 de cetăţeni). Împreună cu colegii mei (60, la număr, din plutoanele 11, 12 şi 14), eram atunci cu pistoalele-mitralieră la picior, cureau armei lărgită şi înfăşurată pe încheietura mâinii drepte, câte două grenade lacrimogene în buzunarele mantalei şi două încărcătoare pline cu muniţie, fiecare. S-au strigat foarte multe lucruri atunci, dar nu „Jos comunismul!”. Exemple de lozinci: „Armata e cu noi!”, „Fără violenţă!”, „Ceauşescu, fii boier / Fă şi tu ca Honecker!”, „Dacă vrei să ai nepoţi (cu referire la Nicu Ceauşescu) / Dă-ne vată şi chiloţi!”.

            • cred ca sintetzi primul albastru care scrie clar : lovitura de stat. ptr asta va respect
              amu ptr ca fiecare am trait un anume fel atunci,iar oficial este revolutie !,deci,dupa cit stiu io,totul este prezentat prin aceasta prisma,ramine ca aceste experientze disparate sa ajute sa formeze intregul.
              analiza dvs mi se pare corecta(evolutia pcr),in ceea ce priveste acele zile,(daca ii sa ne aducem aminte,ha ha)apoi io le am trait la o virsta mai inaintata si in situatzia de a ma afla printre comunisti conducatori(nu ca n ar fi fost totzi cei mai buni fii !):intii tradatorul Tokes nu s a lasat mutat,apoi lumea s a tot adunat,Europa Libera transmitea stiri de acolo.prima reactie la nivel conducere fabrici a fost sa impiedice orice relatare despre Timisoara.apoi a venit comanda de la bucuresti.totzi secretarii pcr au fost convocati la consiliul judetean pcr.dupa sedinta in toate intreprinderile cam la ora schimbului(sa i poata aduna pe toti)au facut sedinte cu oamenii muncii care sa i pregateasca impotriva huliganilor si a agenturilor straine.atunci au iesit intr un oras clujean studentii care au strigat Jos comunistii ! au fost impuscati imediat.Intre comunisti a inceput sa se simta frica.(am auzit:´´acum ce facem?ce sa facem! doara sintem prea multzi´´)nu pot sa spun daca a fost o zi sau citeva ore cind a aparut schimbarea.clar e ca deodata comunistii s au transformat in revolutionari sa apere cuceririle poporului de teroristi.a doua zi au iesit sute de mii(n am vazut pina atunci si de atunci asa multime de oameni)atunci da,au strigat jos ceausescu,iar daca printre manifestanti mai striga cite unu jos comunistii era singular si rau privit.inclin sa cred ca acea mobilizare in ziua cind zarurile erau aruncate a fost facuta tot pe linie pcr.
              azi poporul ala va alege intre un fost procuror comunist care daca zidul nu cadea era azi intre procurorii buni(ha ha)un utecist care daca zidul nu cadea era azi poate un ministru al tineretului comunist,sau un german romin

            • Proportia de anticomunism in evenimentele din decembrie 1989 este probabil cea a votantilor partidelor istorice la alegerile din 20 mai 1990.

            • indraznesc o opinie a la domnisoara omida; regatenii nu au dorit(doresc) caderea comunistilor,iar in Ardeal tot ei conduc prin cozile de topor

  13. Lovitura de stat de la 23 August coincide cu perioada insurecției de la Varșovia. „Disponibilitatea” germană (Wehrmacht/Waffen SS) pentru a „pacifica” în absența vreunui ajutor exterior venit în sprijinul luptătorilor polonezi, este poate evenimentul cel mai opus ca dramatism, față de ce s-a petrecut la București. Încrederea lui Hitler în Antonescu și regimul lui, nu era împărțită de alți comandanți germani, care au sugerat deplasarea unei divizii de tancuri în capitala României, din motive „politice” și mai puțin strategice. Citeam undeva că disperarea nazistă de a nu pierde petrolul românesc a produs un plan fantasc al lui von Killinger, unde un coridor „blindat” asigura transportul cisternelor până la Predeal și peste munți, în prezența unui front sovietic de maximă proximitate.

    • Într-adevăr, domnule Andrei A., coincidenţa semnalată de dumneavoastră este reală. În analiza respectivă trebuie însă tinut cont de distanţe şi direcţii strategice. Varşovia era mult mai aproape de Berlin decât Bucureştiul, pericolul iminent pentru armata germană şi Hitler era mult mai mare în zona poloneză. Nu trebuie subestimat acest aspect. În plus, o singură divizie de tancuri germană nu avea capacitatea fizică să acopere apărarea întregului front româno-german sau să ajute la menţinerea exporturilor de ţiţei românesc spre Germania. La 20 august 1944, soarta României ca stat independent a avut un mare moment de cumpănă.

      • Vă mulțumesc pentru comentariu, domnule doctor. Varșovia însemna proximitatea față de Berlin și susținerea frontului pe Vistula. România însemna petrolul- să nu uităm luptele grele purtate în Ungaria în 1945 pentru câmpuri petrolifere care erau simbolice față de ale noastre.
        Ca un fapt, mai mult sau mai puțin divers, între 23 August și 12 Septembrie, a existat o situație „gri” în ce privește relația dintre trupele sovietice și cele române, dat fiind că nu se semnase nici un acord reciproc. Prin urmare, „exacțiunile” Armatei Roșii (pentru că cele ulterioare intră în altă categorie), au fost efectiv în linia unui comportament față de un teritoriu cucerit.
        Există o categorie de comentatori care văd în actul de la 23 August un gest pripit- nu împărtășesc această opinie- la acea dată nici armata și nici guvernul nu se aflau într-o poziție de forță, dimpotrivă.
        Lovitura de stat de la 23 August a surprins armata VI-a germană, reconstituită, în sudul Basarabiei. Este remarcabil faptul că în ciuda viiturii sovietice în drum spre București, câteva mii de soldați germani au reușit să traverseze România, reintegrând efectivul german în Transilvania prin trecătorile de la cotul Carpaților. Cu ei și generalul lor, Fretter-Pico, ostașii români s-au reîntâlnit la Debrecen.

        • De acord, Varşovia însemna proximitatea Berlinului şi, în acelaşi timp, la nord se afla Prusia Orientală. Pentru propaganda germană, intrarea sovieticilor pe teritoriul german a însemnat o lovitură cumplită. România era departe, în timp ce locuitorii germani din Prusia Orientală trebuiau evacuaţi din calea sovieticilor. Doar strategii militari se gândeau la impactul economic şi militar al „defecţiunii” de la gurile Dunării.
          Nu ştiu dacă liderii militari sovietici au luat în calcul o intervenţie a Regelui Mihai I, aşa cum s-a petrecut în fapt la Bucureşti, precum şi cooperarea acestuia cu grupusculul de comunişti condus de Emil Bodnăraş şi Lucreţiu Pătrăşcanu. Această „soluţie a treia” a creat avantaje pentru trupele sovietice din prima linie, care au avansat rapid, precum şi probleme deosebite pentru serviciile logistice sovietice – nepregătite pentru a trece cu toate marile unităţi ale Frontului 2 Ucrainean dincolo de linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Galaţi. Pentru invadarea României şi Bulgariei a fost necesară realocarea de trupe suplimentare pe frontul de sud (probabil din rezervele în curs de formare în Polonia şi Ucraina subcarpatică). În acele condiţii, dacă ar fi avut forţe pregătite, germanii ar fi putut declanşa o contraofensivă în Polonia sau Prusia Orientală. Aceasta este însă doar o ipoteză. Nu doresc să mă avânt în istoria contrafactuală, în scenarii care depinde de alte scenarii nerealizate în acel timp.
          Pentru istorii SF şi proslăviri ale comuniştilor (demni de flori puse la butonieră pentru trădările lor), eu mă declar mulţumit cu comentariile propagandiştilor de ocazie, care mai apar din când în când pe acest site. Mulţi au sărit gardul, dar asta-i viaţa. Nu putem pune camere video de supraveghere şi în Grădina Raiului.

  14. Rolul fostului suveran este prezentat exagerat. Acesta a fost pur decorativ.

    Idem, anticomunismul sau. Tacerea ‘exemplara’ din exil este elocventa.

    23 august nu a adus mai nimic bun pentru romani, probabil nici pentru Aliati.

    • A adus evitarea unui mult mai rău în condițiile momentului. A adus evitarea unor bombardamente aliate pe scară „germană”, pe lângă care precedentele de la București și Ploiești ar fi părut un foc de artificii. A adus evitarea unui și mai mare număr de prizonieri de război la ruși, în afara celor dezarmați și capturați în Moldova- una din principalele acuze aduse regelui. Acesta însă ar fi un subiect aparte și discutat nu din postura strategilor de canapea. 23 August este un moment al improvizației prin excelență- spargerea frontului în Moldova a torpilat orice „pertractare” în stilul diplomatic tradițional. Întrebați pe cele care la acea vreme erau fete sau femei tinere în Moldova, ce le-a adus- și prin consecință veți afla care ar fi fost urmarea în restul țării. Imaginați-vă un Ardeal consolidat german, cu poate un guvern marionetă simist, similar cu ce s-a întâmplat în nordul Italiei. Puteți să vă imaginați Brașov, sau Sibiu, sau Cluj, cu perspectiva stradală a Berlinului în 1945, unde cât vezi cu ochii nu au mai rămas decât calcane ? Și nu în ultimul rând, să ne imaginăm un Holocaust român „perfect”.
      Momentului 23 August i-aș adăuga un subtitlu în istoria României : Gasping for air.

      • @Andrei A.:

        Ce spuneti dumneavoastra probabil s-ar fi intimplat daca Romania ar fi ramas in continuare de partea Axei. Or, Antonescu era pe punctul de a semna un armistitiu care, desi din perspectiva timpului nu ar fi garantat evitarea comunizarii, era, cel putin pe moment, o masura incomparabil mai buna decit incetarea rezistentei in absenta oricarui acord cu inamicul – fapt probabil unic in istorie. Aceasta este tot ce a realizat grupul de complotisti ce se ascundea in umbra stravezie a regelui. Nu uitati ca ruperea precipitata a frontului in Moldova s-a produs ca urmare a faptelor de inalta tradare a militarilor or atrasi in complot.

        @dusu:

        Intr-adevar, intoarcerea armelor si-a avut contributia sa dar arbitrajul URSS a fost decisiv. La conferinta de pace de la Paris, Ungaria a cerut retrasarea frontierei de vest iar Romania reexaminarea cedarii Cadrilaterului. URSS a sustinut Bulgaria dar a respins pretentiile Ungariei, desi aceasta se bucura de oarecare suport in Occident. Nu in ultimul rind, administratia romana a fost reinstalata in Transilvania de Nord numai dupa un alt santaj al URSS, cel al acceptarii guvernului Petru Groza. Nici aceasta nu a fost suficienta deoarece autoritatile ucrainene doreau anexarea si a partii Maramuresului din componenta Romaniei. Iata deci ca 23 august nu a fost deloc o garantie.

        • @Eu
          Am citit și eu despre trădarea generalului Racoviță și implicit a regelui Mihai alături de co-conspiratorii comuniști- cel puțin asta se vehiculează acum pe Internet. O să aștept să văd o lucrare documentată- până una-alta, Racoviță a fost răsplătit cu detenția și moartea la Sighet, deci ceva din trădarea lui nu a fost pe placul noilor autorități.
          De aici mai departe, speculăm. Armata Roșie și-ar fi folosit cuminte coridorul de trecere din nordul țării iar cea germană, cu ordinea și disciplina care o caracterizează, ar fi folosit judicios cele 15 zile puse la dispoziție pentru a se retrage- vreme în care trupele române, consolidate pe aliniamentul Focșani-Nămoloasa-Galați ar fi impus adversarului sovietic respectul necesar temporizării datorate semnării tratativelor. Părerea mea, fără să vreau să vă ofensez, este că prinsă între doi coloși, România putea trage puțină nădejde în ce privește respectarea înțelegerilor. Tot părerea mea, este că am fi avut un scenariu similar celui maghiar, cu o acțiune germană de arestare a guvernului, a lui Antonescu sau a regelui, în funcție de cine ar fi părut mai nociv cauzei hitleriste. Ce ar fi făcut armata română în condițiile astea, e iarăși speculație.
          Dar teoria asta cu „trădarea” seamănă oarecum cu cea germană după primul război. A fost „cuțitul înfipt în spate” care ne-a împiedicat să obținem condiții mai avantajoase. Eram o țară învinsă- game over. Am riscat trecând peste Nistru (asta e altă discuție) și am pierdut. Dacă învingeam, ori mai bine zis dacă nemții învingeau, Odessa devenea port românesc, împreună cu alte teritorii. Ca toți ceilalți participanți la războiul din Est, cel puțin prin complicitate, nu am fost niște îngerași.

          • Stimate domnule Andrei A., in general sint de acord cu punctele dumneavoastra de vedere. Le-am mentionat si eu, succint. Fac insa unele completari.

            Va mai trebui sa astepati mult timp ca sa vedeti, de acum incolo, lucrari obiective. Cite ceva s-a publicat in anii ’90. Intretimp, dogma corectitudinii politice s-a substituit insidios celei comuniste.

            Daca Romania voia sa anexeze teritorii in est, ar fi facut-o odata cu avansarea trupelor sale, mai ales ca Hitler facuse o astfel de propunere.

            Exista in varii domenii, inclusiv in stiinta militara, preocupari serioase si fructuase de simulari asistate de calculator. Rezultatul depinde evident de model si de acuratetea datelor cu care acesta este incarcat. Astfel de abordari nu sint chiar speculatii. Nu cunosc insa nimic legat de subiectul in discutie.

            Cu bine.

  15. Banala comparatie: Actul regal de la 23 august 44 se inscrie pe linia „regalelor” 28 iunie si 30 august 40, pacea de la Buftea, asediul Vienei de pe la 1680, etc. Cioran dixit: poporul roman nu a facut istorie, doar i-a supravietuit. Aceasta e micutza diferenta intre romani si polonezi, maghiari, sarbi. Unii fac istoria, altii o fenteaza adaptandu-i-se. Sa arunce primul piatra….

    • @lucid:

      Cioran era un nihilist notoriu. Insasi supravietuirea in conditiile date a insemnat istorie.

      Cu ce vor fi fost mai buni polonezii, maghiarii sirbii cind tarile lor au fost pentru lungi perioade de timp provincii ale hraparetelor imperii vecine?

      Cel putin la Bucuresti, Iasi, Cluj nu a fost niciodata vreo pasa sau guvernator imperial.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Radu Vancu
Radu Vancu
Radu Vancu (n. 1978, Sibiu), poet, prozator, eseist și traducător. Profesor dr. habil. la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Redactor-șef al revistei "Transilvania". Fost președinte al PEN România (2019-2023). Redactor al revistei „Poesis internațional”. Membru al Grupului pentru Dialog Social. A publicat peste 20 de cărți, în toate genurile literare, pentru care a obținut câteva dintre cele mai importante premii naționale. A tradus din Ezra Pound ("Opera poetică", volumele I și II, Humanitas; ediție îngrijită de H.-R. Patapievici), din William Butler Yeats (tot pentru editura Humanitas) și din John Berryman ("Cântece vis", Casa de editură Max Blecher, 2013). A editat, singur sau în colaborare cu Mircea Ivănescu, Marius Chivu și Claudiu Komartin, antologii literare pe diverse teme. A îngrijit ediții din opera lui Alexandru Macedonski, Emil Brumaru și Alexandru Mușina. Ultima carte publicată este "Kaddish" (Casa de editură Max Blecher, 2023).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro