joi, martie 28, 2024

Cum am ajuns o societate de consum și de ce este dificil de schimbat rapid ceva?

1 Conceptul (1)

Societatea de consum este, în esență( 2 ) , tipul de societate în care sistemul economic stimulează intenționat consumul și creează nevoi în sectoarele care îi sunt profitabile, implicând un volum mare de bunuri și servicii comercializate.

Cam toate țările dezvoltate, precum și numeroase țări emergente (precum România) sunt considerate a întruni caracteristicile respective în diverse grade.

Modelul este văzut, în general, negativ. Criticile cele mai frecvente susțin legături între acesta și excese, superficialitate, egoism, afectarea mediului, risipă la modul mai general, etc.

Se discută, însă, mult mai puțin și doar parțial despre cum s-a ajuns aici și care ar fi opțiunile pe termen scurt.

Cele de mai jos încearcă să sumarizeze ce cred că s-a întâmplat în această privință și de ce este complicat să se schimbe mare lucru rapid (deși problemele s-au acumulat și necesită atenție).

2 „Ingredientele”

Premise pentru o societate de consum au existat dintotdeauna – marea majoritate a oamenilor vor nu numai să nu trăiască în lipsuri, ci să și poată avea cam tot ce doresc.

Pentru a putea vorbi, totuși, de un stadiu în care să fie achiziționate volume mari de bunuri și servicii și un astfel de consum să fie stimulat sistemic sunt necesare patru ingrediente.

Este, practic, nevoie ca un procent important dintr-o populație să aibă (a) ce să consume, (b) cu ce să plătească, (c) dorința de a cumpăra diverse, cu timpul liber necesar și (d) contextul/politicile care să încurajeze o astfel de abordare.

Dacă doar câteva mii de persoane ar putea participa efectiv la consum, nu s-ar putea vorbi de o societate de consum. Nimeni nu consideră Franța secolului 17 o astfel de societate, în pofida numeroșilor prinți, duci și conți din perioada respectivă și a cheltuielilor extravagante ale unora dintre ei.

3 Momentul de pornire

Elementele de mai sus par să fi fost întrunite într-un grad suficient și să fi fost integrate în însuși modelul socio-economic statal acum aproximativ 100 de ani când majoritatea țărilor occidentale au reușit depășirea problemelor de sub-producție.

Un aspect important este acela că, nu numai că s-a atins un nivel de producție care permitea teoretic subzistența cam a întregii populații, dar, cu ajutorul tehnologiei (și inovației) și a specializării muncii, s-a intrat în era în care din ce în ce mai multe țări deveneau mai performante economic în fiecare an.

Se lansa un nou capitol în istoria omenirii care începea chiar ca în povești – „a fost odată ca niciodată”.

4 Implicația principală a tendinței de supraproducție de bunuri( 3 )

O creștere constantă de productivitate înseamnă, însă, simplificând, că se produce mai mult în fiecare an cu același număr de salariați sau chiar cu un număr mai mic. Desigur, sunt și companii care își reduc activitatea sau falimentează, dar, pe ansamblu, producția unei țări tinde să crească.

La nivelul unei societăți comerciale, dacă s-ar produce într-un an 10 000 de televizoare, iar anul următor, 10 100, ar trebui, în acel an următor, să se găsească mulți clienți noi și o parte din cei vechi să fie convinși să mai cumpere un al doilea televizor. Dacă prețul unui televizor scade (de exemplu, din cauza concurenței altor fabrici de televizoare), numărul de clienți necesar pentru a menține cifra de afaceri sau profitul devine și mai mare.

Dacă inovația care permite creșterea producției anul următor există, a te autolimita la 10 000 de televizoare sau a reduce la 9000, deși ai putea produce 10 100, ar duce, de regulă, la un declin economic rapid pentru că s-ar găsi concurenți care ar folosi invovația respectivă și ar deveni, astfel, mai competitivi.

Desigur, încercarea oricărei unități de producție de a încerca să fie mai eficientă cu fiecare an duce regulat – extrapolând la nivelul unei țări – la reașezări prin falimente, cumpărarea unor concurenți sau reprofilarea altora. Pe ansamblu, însă, tot se manifestă o tendință spre supraproducție.

La nivel macro, o economie care să producă doar strict ce este cu adevărat necesar sau util ar consuma mult mai puține resurse și timp, dar nu ar putea să fie decât mai săracă și profund dirijistă și planificată. Această ultimă abordare a fost încercată până la un punct de regimurile comuniste, cu semnificativ mai puțin succes economic comparativ cu modelul capitalist și cu blocaje din ce în ce mai mari, fiind imposibil practic de gestionat centralizat o astfel de complexitate (care este și în creștere) și de adaptat mai rapid decât o face piața. Cum decizi centralizat (a) câte aparate de aer condiționat să se producă în 2021, (b) cine să le facă (c) la ce preț si (d) de la ce moment ar trebui încercat să se producă altceva pentru că piața a fost saturată?

Dezvoltarea inteligenței artificiale va oferi relativ curând posibilități sofisticate și rapide de predicție și corelare la scară mare, dar și dacă se va atinge nivelul necesar, modelele politice nu vor transfera, probabil, în acest secol o astfel de putere către calculatoare, dincolo de alte riscuri și implicații.

Dacă o țară produce pe ansamblu mai mult, dar rămâne cu bunuri nevândute, producția „pe stoc” nu generează niciun beneficiu, ci costuri (cu depozitarea, materia primă irosită, etc).

Practic, așa ceva duce la un cerc vicios – e nevoie de reducerea producției, ceea ce implică de obicei concedieri, iar acestea reduc și mai mult consumul – oamenii concediați neavând bani, etc.

Tendința de supraproducție, împreună cu problematica ciclului îndatorării, despre care vorbește Ray Dalio, sunt principalii factori care duc la crizele regulate ale capitalismului.

Acesta este și motivul pentru care modelul este comparat uneori cu mersul pe bicicletă – trebuie să atingi o viteză minimă ca să nu cazi și este și imposibil să nu cazi din când în când.

Dacă nu te surprinde cu datorii, căderea de pe bicicleta capitalismului nu mai prea este dezastruoasă în numeroase țări la nivel de individ, cel puțin dacă am vedea-o prin ochii străbunicilor, dar după ce te-ai obișnuit să mergi pe bicicletă și toți cei din jur merg pe biciclete, revenirea la mersul pe jos nu mai este o opțiune la îndemână psihologic și nici una vandabilă politic.

Criza economică din 1929-1933 e văzută de unii autori ca o primă manifestare a problemei supraproducției, determinând economiștii de atunci, în frunte cu Keynes, să se concentreze mult mai mult decât anterior pe nevoia de generare de cerere (consum) și pe rolul guvernelor în această privință, în special în situații de criză economică. Atât timp cât nu se “sare calul”, sprijinirea cererii permite o îmbogățire a societății mai rapidă decât o acțiune doar asupra ofertei.

5 Legătura destul de slabă dintre societatea de consum și modelul politic

Cele de mai sus nu țin de un model socio-politic anume, ci de nivelul de dezvoltare.

Trebuie, astfel, înțeles faptul că un model economic și tehnologic care e mai performant cu fiecare an are nevoie obiectiv „să facă rost” în fiecare an de consumatori suplimentari sau să-i convingă pe cei existenți să consume mai mult. Pur și simplu, supraproducția are nevoie inerent de supraconsum, adică un consum mai mare decât cel pe care oamenii l-ar face normal, fără să fie influențați de marketing sau politici publice.

Nu este, deci, ceva care la nivel profund să țină de capitalism în sine (dincolo de rolul foarte diferit al concurenței și de diferențele notabile de abordări chiar și în cadrul capitalismului între țările scandinave, de pildă, și SUA). Și comunismul ajunsese în unele țări la supraproducție, doar că a gestionat acest aspect semnificativ mai slab decât capitalismul. Conducerea prea centralizată, teama excesivă de creditare și ideologia/politicile publice nefavorabile supraconsumului și stimulării inovației au fost handicapuri competitive majore.

Producția „pe stoc” a fost unul din motivele pentru care România a trecut entuziast în martie 1990 la săptămâna de lucru (și de școală) de 5 zile, reducându-și dintr-un foc cu 17% capacitatea de producție efectivă deși tocmai intra într-un nou joc global și nu fusese prea competitivă nici cu 100% din capacitate. Nu ar fi de dorit revenirea la 6 zile, dar trebuie înțeles și că multe decizii de la noi au fost gândite deficitar.

Revenind la evoluția istorică, s-a încercat influențarea ambelor capete ale balanței (în continuă creștere de volum în ultimul secol) – adică atât a ofertei de bunuri și servicii, cât și a cererii.

6 Limitarea producției

Articolul nu se concentrează pe acest aspect, dar aș menționa, totuși, că s-a încurajat/permis și reducerea masivă a ponderii capacităților de producție în economie, acestea fiind și redistribuite global.

În unele domenii, o serie de politici publice au limitat direct ce se poate produce prin interdicții sau prin plafonarea ajutorului statului (cum e cazul unor măsuri din cadrul politicii agricole comune europene). În celelalte domenii, au apărut limitări indirecte, cum ar fi reducerea numărului de zile lucrătoare.

Treptat, s-a ajuns – după cum menționam și într-un articol anterior( 4 ) – ca doar 17-18% din oameni să lucreze în producție în Occident și cei rămași în prezent în activitate să muncească, în medie, semnificativ mai puțin decât părinții lor (cam 50% din viață, iar din anii respectivi, peste 37% fiind zile libere, programul de lucru scăzând și el de la aproximativ 60 de ore pe săptămână la aproximativ 40).

Lucrând mult mai puțin (în medie) și în ponderi mici în producție, oamenii nu doar că au evitat o supraproducție semnificativ mai mare, dar au dobândit și mai timp liber suplimentar pentru a consuma.

Numai că migrarea dinspre producție înspre servicii (care au o creștere de productivitate scăzută) are loc doar în limita îmbogățirii medii a întregii societăți. De exemplu, nu se pot dezvolta turismul, meditațiile private sau restaurantele dacă nu sunt suficienți oameni care să-și permită să stea la un hotel, să plăteasca un meditator sau să ia masa în oraș.

7 Stimularea consumului

Pe partea de stimulare a consumului, ca mod de „gestionare” a tendinței de supraproducție, opțiunile sunt, de asemenea, limitate.

Ca să crești consumul, trebuie (a) să crești puterea de cumpărare a cât mai multor oameni/companii și (b) să și convingi beneficiarii să o „cheltuiască”.

7.1 Creșterea puterii de cumpărare

7.1.1 Creșterea puterii de cumpărare prin mărirea salariilor

Creșterea puterii de cumpărare pare să se fi făcut până la sfârșitul anilor ’70, în principal, prin măriri de salarii. O parte din circuit (dar doar o parte) se auto-susține, în sensul că o creștere a salariilor aduce mai mulți bani de cheltuit care, odată cheltuiți pe bunuri și servicii, aduc mai mult profit companiilor producătoare care pot crește salariile.

Mărirea enormă a populației din secolul 20 (de la aproximativ 1 la 7 miliarde) a ajutat și ea în primă fază.( 5 )

De asemenea, inventarea obiectelor de uz casnic (mașina de spălat, aragazul, frigiderul, fierul de călcat, etc.) a avut un rol major în intrarea pe piața muncii și a femeilor, ceea ce a mărit puterea de cumpărare a familiilor, mărind însă și numărul de persoane din societate care produceau.

O nuanță importantă ține, totuși, de faptul că intrarea femeilor pe piața muncii a mărit puterea de cumpărare a familiilor cu un impact mai redus asupra creșterii producției în sine pentru că multe femei s-au implicat în activități economice din zona în plină dezvoltare a serviciilor (sănătate, educație, justiție, asistență socială, administrație în sens larg, publicitate, turism, etc.).

Limitele stimulării consumului prin creșterea salariilor s-au arătat la sfârșitul anilor ’70, odată cu creșterea simultană a inflației și șomajului, urmate de prăbușirea etalonului aur. La acel moment s-a considerat (aspect asupra căruia se poate discuta în unele privințe) că nu se poate mări salariul la fel de repede ca mărirea producției, inflația și pierderile de competitivitate devenind excesive.

Pentru că o parte din evoluții nu mai erau explicabile de modelul keynesian, sub influența lui Friedrich Hayek și Milton Friedman, s-a trecut la politicile neoliberale.

Contextul Războiului Rece nu a ajutat, mărind presiunea spre soluții care să permită un nivel de trai în ascensiune care să arate superioritatea unui model social față de altul, chiar dacă parțial artificial.

7.1.2 Creșterea puterii de cumpărare prin îndatorare

S-a intrat atunci în Occident în ciclul îndatorării. Adică, dacă veniturile medii din muncă nu au mai fost mărite relevant, pentru a completa sumele necesare cumpărării unei mase de bunuri tot timpul în creștere, au venit în ajutor bani pe datorie.

De exemplu, salariul mediu real (ca putere de cumpărare) nu a mai crescut decât marginal în SUA în ultimii 40 de ani, această situație fiind unul dintre motivele frustrării sociale actuale americane care a și contribuit la alegerea ca președinte a lui Donald Trump.

Un rol negativ în această privință l-au avut și unele politici neoliberale excesive care au influențat modul de distribuire a creșterii economice, favorizând excesiv segmente populaționale foarte reduse ca număr.

După cum menționam și într-un articol anterior, această evoluție a fost stimulată și de un puternic factor obiectiv, respectiv acela că majoritatea creșterii de productivitate în această perioadă a provenit din tehnologizare. Beneficiile au tins astfel și natural, nu doar ca urmare a unor politici, să „meargă” mai mult către deținătorii tehnologiilor respective și mai puțin către persoanele care contribuiau doar munca proprie.

Unii cititori pot considera profund nedreaptă stimularea puterii de cumpărare medii suplimentare prin îndatorare. Este, într-adevăr, foarte probabil că s-ar fi putut face relevant mai mult în privința salariilor, dar este important de înțeles și faptul că o creștere continuă de salarii și de protecție socială într-o lume globalizată este foarte dificilă dacă unele țări nu fac același lucru.

Țările care ar încerca să asigure o astfel de creștere continuă de salarii și alte drepturi pot performa bine inițial, dar riscă să intre în declin rapid în pasul doi (o forță de muncă mai costisitoare duce, de regulă, la produse mai scumpe față de cele din alte țări, deci mai dificil de vândut).

Este unul dintre motivele tensiunilor dintre Occident și China. Chiar dacă nivelul salariului mediu real nu a mai prea crescut în Vest, costurile încă sunt și așa semnificativ mai mari acolo, iar o parte sunt cauzate de standarde care nu se aplică în Est. Nimeni nu are, însă, dreptate 100% pe această temă, discuția fiind mai complexă. Ca în numeroase alte situații, este vorba de găsirea punctului optim de echilibru.

În orice caz, ciclul îndatorării a implicat că a devenit mult mai ușor în majoritatea țărilor dezvoltate să împrumuți bani. Acest lucru a fost posibil cu sprijinul evident al politicilor de stat, prin relaxarea condițiilor creării de bani, reducerea dobânzilor de referință și evaluării mai laxe a riscurilor împrumuturilor. „Creditul doar cu buletinul” nu a fost o invenție românească.

A încuraja creditul înseamnă până la un punct, la nivelul unei țări, doar eficientizare. Pentru că mulți oameni nu-și folosesc o parte din proprii bani, îi depun la bănci care îi „pun la lucru”, împrumutându-i altor oameni sau unor companii care vor să investească în diverse activități și bunuri care pot genera bogăție.

Dacă băncile ar putea acorda credite doar din sumele atrase ca depozite, aici s-ar cam opri totul – eficientizarea folosirii banilor din economie. Pentru că băncile au putut, însă, crea bani în proporție de multe ori mai mare față de rezerve (printre motivele pentru care acest lucru a fost permis fiind, probabil, chiar tendința de supraproducție și necesitatea generării unei puteri de cumpărare mai mari), majoritatea puterii de cumpărare astfel create a afectat indirect viitorul.

Chiar și așa, dacă folosești în bună parte banii împrumutați în investiții care vor genera mai mulți bani în viitor, este frecvent un lucru acceptabil și chiar foarte util să te împrumuți pentru că și în viitor vor fi bani suficienți. Fondurile de investiții, de exemplu, aproape că nu fac achiziții de societăți comerciale fără a recurge la finanțări bancare semnificative.

Și a te îndatora la nivel individual pentru a face meditații la economie sau a învăța o limbă străină poate fi un mod de a-ți crește șansele la mai multă bogăție în viitor. Dacă dobânda este rezonabilă, chiar și câștigul de confort mai rapid merită, uneori, o îndatorare.

Dacă nu folosești însă într-o proporție rezonabilă banii împrumutați într-un mod care să genereze bogăție în viitor, ci doar pentru consum în prezent, peste posibilitățile obișnuite, vei avea probleme în viitor și să plătești datoriile și să trăiești bine în acel viitor. De aceea politicile guvernamentale de stimulare excesivă a consumului neproductiv și cu investiții comparativ foarte mici sunt iresponsabile.

7.1.3 Modalități auxiliare de sprijinire a consumului

În plus de creșterea salariului mediu real până la sfârșitul anilor 70” și de cea a îndatorării de atunci încoace, puterea de cumpărare a mai fost stimulată prin alte (cel puțin) patru modalități importante.

Acestea sunt oarecum auxiliare față de cele de mai sus, fiind practic modalități de creștere a numărului de consumatori și de redistribuire a bogăției, facilitând mai multor indivizi participarea la consum.

Prima modalitate a vizat stimularea creării de locuri de muncă prin multiple politici publice, astfel crescând numărul de oameni cu un venit decent și care pot contribui prin el la consum.

Politica săptămânii de lucru de 35 de ore din Franța este un exemplu de încercare de generare indirectă de locuri de muncă. Un alt exemplu îl constituie schemele de ajutor de stat care, în marea lor majoritate, favorizează proiectele depuse spre finanțare care prevăd numeroase locuri de muncă.

O serie de reglementări au forțat și crearea directă a unor locuri de muncă. Printre cele mai recente exemple se numără Regulamentul european privind protecția datelor personale care, pe lângă alte obiective, impune multor societăți comerciale crearea unui post de responsabil pentru protecția datelor. Nu toate persoanele respective au fost angajați noi, dar, astfel de cerințe măresc, pe ansamblu, numărul locurilor de muncă.

Aproape toate politicile la nivelul UE au vizat și vizează direct sau indirect stimularea forței de muncă și crearea de locuri de muncă. Și ponderea funcționarilor publici a crescut notabil în lume în ultimii 50 de ani.

De asemenea, nevoile societăților comerciale de diverse servicii de consultanță (de contabilitate, fiscală, juridică, financiară, de mediu, de cadastru, de protecția muncii, de protecție la incendii, protecția datelor personale, securitate, etc.) sunt, și ele, semnificativ mai mari decât în trecut. Chiar și zona masivă de consultanță necesară pentru accesarea de fonduri europene a generat numeroase locuri de muncă. Rămâne de discutat dacă o parte din fonduri au fost folosite eficient.

O a doua modalitate a constat în instituirea și creșterea progresivă a salariului minim în multe țări. Astfel de măsuri forțează angajatorii să distribuie o cotă mai mare din beneficiile activității către angajați, crescând șansele pentru un consum mai mare din partea acestora.

Desigur, fără o calibrare atentă, efectul poate să fie inversat (aspect detaliat mai jos).

A treia modalitate a fost reprezentată de politicile guvernamentale de investiții, statul contribuind practic direct la consum (prin plăți către companii care construiesc drumuri, poduri sau școli, de exemplu, companiile respective susținând, la rândul lor, salarii în industria materialelor, sectorul transporturilor, etc.). Beneficiile investițiilor depind de câți bani are statul respectiv și de cât de inteligent îi folosește.

În fine, globalizarea a permis o piramidă economică cu bază planetară, nu doar la nivelul unei țări. Intrarea pe noi piețe de desfacere în străinătate permite practic ca alte țări să plătească pentru producția proprie, puterea de cumpărare din străinătate susținând, astfel, producția și economia din țara care exportă, dincolo de eficiențele și sinergiile economice facilitate de schimburi la nivel global.

La acest punct, este posibil ca unii cititori să gândească – “aha, știam noi că străinii au plănuit să ne transforme într-o piață de desfacere!”.

Sunt unele nuanțe și aspecte care necesită o politică mai abilă la noi, dar trebuie conștientizat că (a) nu este o problemă specifică României, ci tuturor țărilor, inclusiv consumatorilor din țările occidentale, (b) nu poți fi o piață cu vreun consum notabil dacă nu ai cu ce să consumi, (c) nu te obligă nimeni, ca atare, să consumi volume mari, (d) chiar între țările din Occident sunt diferențe notabile pe acest subiect și (e) nu a fost ceva gândit dezinteresat, dar Occidentul nu a abordat lucrurile nici „atât de partizan” cum se crede îndeobște pentru că delocalizările de capacități de producție din Vest către Est au fost uriașe.

Așa a ajuns SUA să fie importator net, transferând de decenii, în fiecare an, câteva sute de miliarde de dolari către Asia. Cei care doresc o deglobalizare, și încă una rapidă, ar trebui să fie foarte atenți la locul geografic în care trăiesc.

Pentru a avea doar partea bună a globalizării, cea de eficiențe, o țară ar trebui să exporte măcar cât importă (sau să importe echipamente care să-i permită să exporte mai mult în pasul doi). Numeroase țări nereușind aceasta, pe termen lung, pot să fie perdanți și câștigători constanți, aspect ce generează tensiuni, cum, de altfel, vedem în plină desfășurare la nivelul întregii planete în prezent.

7.2 Stimularea consumului efectiv al populației

Multor români poate să li se pară ceva amuzant, dar și în cazul în care s-a asigurat putere de cumpărare prin acumulare în timp, creștere de salarii sau prin facilitarea îndatorării, nu este simplu la nivel global nici să convingi populația să o folosească masiv pentru consum (ca debușeu pentru o producție cât mai mare).

Un motiv foarte important este acela că majoritatea cetățenilor țărilor dezvoltate au necesitățile de bază acoperite. Alte nevoi fiind, de regulă, mai puțin presante, sunt mai dificil de „stimulat” pentru consum.

Relevant este și faptul că puterea de cumpărare nu este distribuită uniform, unele excese ale politicilor neoliberale din ultimele decenii mărind mult diferențele de venit. Numeroși oameni ar consuma suplimentar, dar nu au cu ce, în timp ce există și miliardari cu o putere de cumpărare enormă, dar câte bunuri și servicii poți să-ți și cumperi până la urmă.

Acest al doilea motiv este și cel pentru care, după cum menționam mai sus, majorarea salariului minim într-o țară are un efect în consum mai mare decât o majorare a altor categorii de venituri. Astfel, beneficiarii unei majorări de salariu minim sunt dintre cei mai lipsiți de bunuri diverse și cei mai înclinați să folosească majorarea respectivă pentru a-și cumpăra lucruri pe care nu le aveau până atunci, în loc să economisească.

Rămâne, însă, problema de calibrare menționată – dacă se mărește salariul minim prea mult și repede, se riscă orientarea unor investiții către alte țări sau accelerarea eficientizării și automatizării care să ducă la concedieri, cu reducerea consumului intern, creșterea nevoii de ajutor de șomaj și mărirea deficitului comercial pentru că produse care se făceau până la acel moment în țară se vor cumpăra din străinătate unde vor fi mai ieftine.

În România, de exemplu, o parte importantă a forței de muncă nu este încă formată suficient ca să-și crească productivitatea sau să poată migra ușor către slujbe care necesită competențe tehnice mai complexe, precum cele informatice. Din acest motiv, deși salariul minim trebuie mărit regulat, a-l mări prea rapid, fără o analiză atentă și fără diferențieri între industrii, poate condamna, de fapt, o parte din forța de muncă respectivă la șomaj într-un orizont de timp destul de scurt, în loc să o ajute. Munca „la negru” are și ea o tendință să crească în astfel de situații, cu afectarea potențială a veniturilor bugetului de stat.

Pentru a convinge oamenii să cheltuiască cât mai mult din ce au pentru a susține consumul, s-a stimulat, mai ales în ultimii 50 de ani, și se stimulează permanent (a) creșterea numărului de bunuri de același tip cumpărate, (b) înlocuirea rapidă a bunurilor achiziționate cu altele de generație mai nouă, precum și (c) satisfacerea unor dorințe/nevoi noi.

De asemenea, pentru unele bunuri esențiale, precum locuințele, prețurile cresc destul de natural (fără cine știe ce stimulare) cam odată cu economia și populația (românii știind bine cât a evoluat prețul unui apartament între 1997 și 2007, de exemplu).

Uneori au loc și schimbări de paradigmă tehnologică (naturale sau parțial stimulate artificial) care duc la modificări majore ale structurii consumului și reașezări ale unor sectoare întregi.

Cu privire la creșterea numărului de bunuri de același fel, majoritatea oamenilor au, de exemplu, în prezent mult mai multe cămăși, costume, perechi de pantofi, obiecte casnice, mobilă, etc. decât părinții lor. Destui au mai multe telefoane, ceasuri, frigidere, televizoare iar un procent în creștere au două mașini pe familie sau chiar o a doua sau a treia reședință.

Pe lângă evoluția tehnică în sine, înlocuirea rapidă a fost încurajată atât prin reglementări (de exemplu, cerințele Euro 1, 2, 3, 4 si 5 pentru mașini), cât mai ales prin marketing pur comercial sau chiar calitatea bunurilor, o serie întreagă de produse fiind menite să nu dureze mai mult de câțiva ani și să nici nu funcționeze bine în combinație cu altele mai noi.

Politicile de promovare comercială vizând „nevoi” noi asigură și informarea consumatorilor, dar merg, parțial, inerent spre stimularea de confort, poziționare statutară, dorințe și frici.

Numeroase reclame (dar și filme, video-clipuri, emisiuni și articole), involuntar sau nu, încurajează creșterea continuă a confortului, precum și compararea “în sus” cu alții, epatarea, defularea în consum a complexelor și frustrărilor sau alimentarea fricilor (de a te îngrășa, de prea mulți microbi, de protejare insuficientă a copiilor, de insecte, de prea mult soare, de hoți, de accidente, de rămânere în urmă dacă nu faci ceva, etc.) care conduc, de fapt, la achiziționarea de produse și servicii care să reducă riscurile.

Dacă ne gândim puțin la vremea străbunicilor și la ce se cumpăra pe atunci și cum nu se arunca aproape nimic, iese în evidență mai clar cu câtă lejeritate și cu ce frecvență multiplicăm și înlocuim în prezent hainele, încălțămintea, ceasurile, televizoarele, telefoanele, echipamentele de uz casnic, și chiar mașinile.

Orice țară reacționează similar, diferențele între țări fiind date în principal de calitatea instituțiilor, echilibrul promovat de politicile publice și unele înclinații culturale.

Lucrurile nu trebuie privite conspiraționist. La nivel planetar, căutarea de clienți de fiecare furnizor de bunuri și prestator de servicii duce inerent la o presiune spre căutarea și folosirea întregului spectru de nevoi și dorințe umane care pot duce la o decizie de cumpărare, de la cele mai benefice, până la cele mai vicioase (unele și ilegale, precum drogurile).

Problema ține în principal de faptul că – după cum s-a observat în Fabula albinelor( 6 ) cu 300 de ani în urmă – numeroase vicii pot genera semnificativ mai mult consum în economie decât abordările virtuoase.

Deși se poate discuta pe marginea fabulei respective, este clar că nevoile modelului economic sunt decuplate de cele ale modelului spiritual în privințe importante – un individ cât de cât cu bani care ar fi simultan alcoolic, cartofor și narcisist „valorează” economic mult mai mult decât un ascet iubitor al cărților filozofice și meditației.

De aceea și sunt foarte puțini patroni de crâșme din satele românești care să-și dorească sincer ascensiunea spirituală a celor mai fideli clienți.

Tot din cauza acestui conflict esențial între logica economică și aspirațiile spirituale, lumea din jur va rămâne nesatisfăcătoare timp de mulți ani de acum încolo pentru foarte mulți oameni.

8. Acumularea problemelor și nedescoperirea încă a unui nou model

Dincolo de conflictul menționat mai sus, o primă problemă importantă acumulată este aceea că s-a cam ajuns la limitele îndatorării ca modalitate a ultimelor decenii de stimulare a puterii de cumpărare și consumului și nu s-a descoperit vreun alt model.

Dacă analizăm procentul cu care au crescut datoriile majorității țărilor în ultimii 10 ani, precum și datoriile private, ne dăm seama că funcționăm în continuare, într-o măsură importantă, tot pe „modul” datorie.

Datoriile publice ale statelor OECD au crescut cu aproape 50% între 2007 și 2017, de la aproximativ 49,8% din PIB la aproximativ 73% din PIB, in medie. Cea a Chinei a crescut cu același procent, de la 33% la 50%.

Datoriile externe totale (incluzând și datoriile private) sunt mult mai mari (peste 350% din PIB în Vest și peste 300% în China).

Acest nivel de îndatorare reflectă, în esență, că numeroase popoare cheltuiesc an de an mai mult decât le-ar permite venitul.

Unele state decalate, precum România au încercat și politici de creștere accelerată a veniturilor populației (wage-led-growth) – specifice mai mult ciclului de până în anii 70”. Orice politică publică trebuie să tindă spre o mai mare bunăstare a populației, dar am văzut mai sus că fără o corelare suficientă cu creșterea de productivitate, se riscă pierderi serioase de competitivitate și probleme și mai mari în pasul doi.

A „cumpăra” creștere economică excesiv cu îndatorare folosită în consum nu are nimic genial, dimpotrivă, mai ales într-o țară cu deficit comercial structural. Oricine poate să dea când nu dă din banii proprii.

Noua criză care tocmai a început pare să fie abordată exact la fel, pandemia neajutând. Aceasta va ridica nivelul de complexitate și îndatorare.

Desigur, se vorbește extensiv de datornici, dar puțin de creditori în prezent. Or, este o încrengătură complexă de datorii și creanțe reciproce la nivel global. Pe ansamblu, alături de segmente mari de populație, Orientul Mijlociu și Asia au ajuns însă să crediteze net o serie de țări din Vest cu sume importante. Este un aspect, totuși, relativ în contextul în care, fără consumul ridicat din Vest, economiile din regiunile respective ar fi relevant mai mici, având posibilități mai reduse de export.( 7 )

O a doua problemă acumulată este aceea că un procent important din populație are deja un nivel de consum dificil (și chiar periculos) de crescut iar populația crește în Occident și China foarte lent sau scade.( 8 ) Este motivul principal pentru care cred că decalajele de venit la nivel global vor tinde să scadă pe termen mediu (ca ponderi), modelul având nevoie de o mai mare redistribuire de venituri pentru a sprijini consumul (și aici, orice exagerare putând fi foarte periculoasă și să aibă efectul contrar).

A treia problemă, legată de cea de mai sus este aceea că societatea de consum a pus o presiune semnificativă și în creștere asupra resurselor planetei.

Or, continuarea dezvoltării piramidei economice la nivel global implică intrarea unui număr din ce în ce mai mare de oameni în era supraconsumului, cu riscurile aferente pentru mediul înconjurător.

O intrare a încă 2-3 miliarde de persoane în rândul consumatorilor de calibrul celor occidentali ar putea fi dezastruoasă pentru planetă dacă nu se modifică suficient obiectul consumului (de exemplu, mai puțină apă irosită și mai puțin plastic și mai mult echipament de sport).

În fine, o a patra problemă este aceea că efectele negative non-economice ale societății de consum au devenit foarte serioase, după cum vom discuta mai pe larg cu o altă ocazie.

Pe termen mediu trebuie, deci, pregătită trecerea la un model economic compatibil atât cu sustenabilitatea planetei, cât și cu confortul populației, nu doar cu unul dintre cele două aspecte.

9. De ce nu se poate schimba situația rapid?

După cum explică Ray Dalio (unul din primii 25 de americani ca avere), „cheltuiala cuiva reprezintă venitul altei persoane”. Dacă o persoană cheltuie mai puțin, cei de la care ar fi cumpărat vor consuma la rândul lor mai puțin de la alte persoane/societăți și așa mai departe. Persoane cu venit mai mic se vor putea și împrumuta mai puțin, puterea de cumpărare generală scăzând din ambele direcții.

O reducere a consumului duce la restructurări în cadrul societăților comerciale care furnizează bunurile și prestează serviciile afectate. Acestea, precum și cei disponibilizați își reduc consumul propriu de bunuri și servicii, etc, scăzând practic numărul de oameni cu bani, cu efecte negative în lanț.

Având în vedere situația demografică din UE și SUA și (cvasi)plafonarea speranței de viață, o reducere notabilă a numărului de diverse bunuri consumate ar risca un efect de spirală „în jos” periculos.

Este oarecum ironic, dar chiar și a cheltui pe tot felul de mofturi și vicii susține locuri de muncă. Dacă populația oricărei țări dezvoltate ar consuma doar strictul necesar timp de 1 an, este posibil să nu mai poată ajunge la nivelul de confort anterior timp de decenii, iar foarte mulți oameni să rămână fără locuri de muncă. Bugetele statelor ar risca și ele o contracție de zeci de procente, cu consecințele de rigoare asupra serviciilor publice și salarizării funcționarilor publici.

Pandemia coronavirus oferă o mostră destul de clară cu privire la impactul a doar 2 luni de restrângere parțială a consumuluipeste 1 150 000 de români au avut nevoie de sprijin de la stat, deficit, etc..

Astfel de cifre arată că trăim într-o lume foarte bogată, dar de o bogăție foarte fragilă, dependentă de funcționarea permanentă la viteză similară. Este cumva ca la călătoriile în spațiu – dacă vehiculul oprește sau încetinește relevant, va avea nevoie de foarte mult timp pentru a ajunge din nou la viteza maximă.

Practic, în stadiul actual, a reduce un consum fără a pune altul în loc rapid ar duce la consecințe de tipul de mai sus pentru ani buni.

Cu alte cuvinte, prioritatea până la următorul salt tehnologic ar fi nu atât o reducere a consumului global, cât mai degrabă evitarea (supra)stimulării celui nou și reorientarea parțială a celui existent către zone (a) care erodează mult mai puțin planeta, (b) cu o pondere mai mare de utilitate și (c) cu risc mai mic. În aceste privințe sunt necesare politici publice abile pentru evitarea unor reașezări economice dure.

Este posibil ca toată discuția la nivel european despre Pactul Ecologic (European Green Deal) – deși destul de netransparentă și cu elemente discutabile și foarte riscante pentru interesele României – să aibă în vedere tocmai nevoia de a se merge în direcțiile de mai sus.

Green Deal necesită modificări serioase, dar direcția generală se va păstra în linii mari și are legătură cu problemele obiective menționate. Să sperăm că nu se va paria pe cai perdanți tehnologic sau economic.

Reorientarea consumului este foarte importantă și din motive non-economice.

10 Ce schimbă pandemia coronavirus?

COVID-19 nu modifică nimic esențial cu privire la modul în care funcționează modelul economic.

Arată însă care ar putea fi consecințele unei schimbări dacă nu se gândește foarte bine ce se pune în loc, precum și cât de departe suntem de a putea asigura sustenabil un venit minim universal cât de cât suficient.

Va influența și obiceiurile de consum pe termen scurt, până la găsirea unui tratament care să țină boala sub control rezonabil.

De asemenea, va mări în doar câțiva ani îndatorarea multor țări cu aproximativ 20% din PIB și va duce la o revenire relevant mai lentă decât un „V”, consumul urmând să rămână înfrânat o vreme din motive medicale/psihologice, chiar dacă România va reveni ceva mai repede decât UE din cauza punctului de plecare și pentru că nivelul nostru de dezvoltare împinge mulți români spre pragmatism economic.

Unele circuite geografice vor fi modificate, dar nu așa dramatic cum se crede. E greu pentru mulți cetățeni europeni sau americani să redevină muncitori în fabrici. Fluxurile de producție repatriate vor și genera produse mai scumpe, forța de muncă fiind mai costisitoare. În afara unor fluxuri esențiale, mai degrabă vor profita India și alte state din sudul Asiei, precum și nordul Africii și unele țări din sudul SUA.

11 Situația României

Cu o populație cu puțină informație înainte de 1989 și cu restricții severe asupra consumului, intrarea în epoca economiei capitaliste de stimulare a supraconsumului a avut efecte psihologice și culturale negative mai serioase decât asupra altor popoare. Pe lângă alte consecințe, România nu a avut excedent comercial în niciun an din ultimii 30 de ani, contribuind prin deficitele respective la consumul altor țări.( 9 ) După cum am văzut, suntem într-o companie selectă, dar SUA are un număr foarte mare de atuuuri pe care noi nu le avem.

România a pierdut startul luptei de după 1989 pentru piețe externe noi unde putea să-și plaseze supraproducția. A pierdut destul de ușor și poziții deja câștigate în străinătate la momentul 1989. Aproape că nu are companii care să fie active regional, și cu atât mai puțin global. Polonia, de exemplu, stă semnificativ mai bine proporțional.

Intrând în capitalism fără capitaliști și cu un cerc conducător fără expertiză adaptată noului context, sectorul românesc de producție a înregistrat o pierdere rapidă de poziții și pe „propria” piață.

Plecând de la o situație rară, de creditor cu aproximativ 1,5 miliarde de dolari în 1989, datoria externă totală României a ajuns la aproximativ 38% din PIB în 2019 corespunzând unei sume de peste 100 de miliarde de euro.

Problema nu ține doar de suma în sine, ci și de faptul că prea puțin din capitalul respectiv a fost folosit cu vreun folos stabil în timp. Nu se poate spune că România e plină de autostrăzi, noduri logistice, sisteme de irigații, conducte, poduri, cai ferate performante sau porturi moderne. Dacă s-au strâns datorii de 100 de miliarde de euro cu puține urme solide vizibile ce se va întâmpla atunci când România chiar va începe să-și modernizeze infrastructura?

Este, astfel, destul de evident că în România (și în numeroase alte țări) trăim, în medie, peste ce permite venitul din prezent, diferența fiind acoperită prin îndatorarea viitorului. De asemenea, se fac prea puține pentru folosirea mai productivă a banilor, deși soluții există. Reașezarea unor fluxuri la nivel global post-pandemie oferă șanse reale și României, dar vor fi necesare o gândire holistică și strategii bine adaptate. Câteva „flori” nu vor aduce primăvara.

12 Unele concluzii

Puține din deciziile majore din lume nu derivă direct sau indirect din evoluțiile menționate.

Sunt și probleme în creștere, precum și speculatori și note de plată incorecte, dar a ignora componenta structurală a celor de mai sus și constrângerile aferente poate afecta și modul în care România se poziționează pentru a reduce efectele negative și fructifica oportunitățile.

Presupunând că pandemia coronavirus va fi lăsată în urmă cândva anul viitor, sunt premise să fie timp suficient pentru echilibrarea modelului. Pentru că zone întinse ale globului încă se situează pe un nivel de dezvoltare redus, modelul actual are potențialul de a rezista în linii similare încă 2-3 decenii și să genereze în continuare multă bogăție. Ar fi, însă, nevoie de schimbarea calității consumului într-un grad suficient.

Consumul este, astfel, foarte necesar, dar utilitatea sa generală ar trebui urmărită cu mult mai mare grijă, iar „doparea” evitată pe cât posibil (și folosită doar la investiții). Zonele României de deficit comercial ar merita o strategie specială, inclusiv educațională. Consecințele non-economice (comportamentale mai largi) ale modelului economic ar trebui avute în vedere foarte atent.

Cu caracter mai general, sunt necesare politici publice care să aibă în vedere cam toate cele de mai sus, inclusiv opțiunile legate de puterea de cumpărare și tipurile de consum de încurajat. Green Deal trebuie modificat măcar pentru faptul că forma actuală reduce semnificativ fondurile planificate anterior pentru convergență regională și implică modificări dezechilibrate.

Societatea de consum a început acum 100 de ani ca o poveste – „a fost odată ca niciodată”. Sunt șanse să se poată sfârși în același stil – „au trăit fericiți până la adânci bătrânețe”, dar diferența între acest final și unul mult mai puțin avantajos va depinde de inteligența politicilor publice din următorii 10 ani.

NOTE_________________

1. O parte din aspecte au în vedere considerații sau informații din lucrări ale lui Adam Smith, Karl Marx, John Maynard Keynes, Karl Polanyi (the Great Transformation), Friedrich Hayek (The Road to Serfdom), Joseph Stiglitz (în special, The Great Divide: Unequal Societies and What We Can Do About Them), Tom Malleson (Fired Up about Capitalism), Milton Friedman, Mervyn King (Sfârșitul Alchimiei), Youval Harari (Homo Sapiens, Homo Deus), Ray Dalio, precum și diverse date statistice pe blocuri economice.

2. A se vedea, de exemplu, Dicționarul de cuvinte recente, ediția a II-a, Florica Dimitrescu, Editura Logos, 1997.

3. Cred că tendința de supraproducție este mult mai importantă macro în practică pentru problematica societății de consum decât chestiunea scăderii ratei profitului.

4. https://www.contributors.ro/administratie/%e2%80%9ecursa-infernala%e2%80%9d-%c8%99i-modelul-socio-economic-al-urmatorilor-15-20-ani/

5. Creșterea populației nu are, în general, o relevanță majoră pentru problematica supraproducției, mai ales după ce creșterea populației încetinește, pentru că, deși duce la un consum mai mare și numărul persoanelor angrenate în procesul de producție crește. Dar ajută în perioada când populația crește rapid (cum a fost mai tot secolul trecut).

6. Bernard Mandeville, Fabula albinelor sau Viciile private, beneficii publice (1714).

7. De altfel, UE este datoare net la nivel global relativ puțin, aprox. 10% din PIB-ul colectiv, cifra mascând însă diferențe mari între Germania care e unul din cei mai mari creditori neți la nivel global și multe alte țări.

8. A se vedea, de exemplu, Sfârșitul Alchimiei (de Mervyn King, guvernator al Băncii Angliei timp de 13 ani).

9. https://www.ceicdata.com/en/indicator/romania/trade-balance

Distribuie acest articol

32 COMENTARII

  1. Buna ziua. Ati descris modelele macroeconomice cu amanunte si fundamentat. Intrebarea care ne framanta : Ce model economic ni se potriveste noua romanilor?

    • Va multumesc pentru comentariu/intrebare. Din pacate, nu suntem asa speciali. Aspectele din articol sunt relevante si pentru noi.
      Modelul actual nu este unul de respins pe partea de fundamente (nici nu avem pe termen mediu ce pune in loc), ci de calibrat mult mai bine pentru minimizarea sau eliminarea exagerarilor.
      Oamenii iau decizii in functie de informatiile pe care le primesc si bagajul cultural acumulat (software-ul). La noi pe ambele nu se face nimic sau mai nimic, ba chiar se speculeaza si stimuleaza partea proasta.
      Daca modelul cool la televizor e loaza cu fite si bani si cei care citesc sau se scolesc sunt prezentati cumva ca fraieri – consumul se va orienta si el in consecinta.
      Daca visul in comunism era sa faci avere si sa faci o nunta de pomina, etc si nu a explicat nimeni ca e mult mai important capitalul (averea nefiind sfarsitul visului, ci un mijloc) si ca epatarea ar trebui vazuta ca o chestiune de neam prost, structura consumului iarasi va avea o anumita componenta.
      Daca constrangerile de atunci ne fac sa tindem sa menajem copiii si sa le facem toate poftele „ca destul am suferit noi, parintii” si nu explica nimeni ca le distrugi viitorul si ii impingi spre obezitate si diabet, iarasi consumul nu va merge intr-o directie mai buna.

      Daca nu ne uitam in ce consta concret deficitul comercial si ce ne-ar trebui efectiv ca sa nu mai importam anumite lucruri si nu concepem o schema de sprijin pentriu dezvoltarea acelor capacitati, vom continua sa platim pentru productia altor tari, etc., etc..

    • @Virlan
      Să avem încredere în tinerii de azi din țară cum e autoarea. Ei își vor găsi drumul în viață și vor reclădi țara după aspirațiile și aptitudinile lor proprii. Viitorul e descis.
      „Democracy will win” a spus Thomas Mann în SUA 1936.

  2. După lupte seculare, după 30 de ani scrie IL Cargiale.
    Au trecut 30 de ani cu condițiile cele mai bune pe care le-a avut România în istoria sa.

    …”… Nu se poate spune că România e plină de autostrăzi, noduri logistice, sisteme de irigații, conducte, poduri, cai ferate performante sau porturi moderne. Dacă s-au strâns datorii de 100 de miliarde de euro cu puține urme solide vizibile ce se va întâmpla atunci când România chiar va începe să-și modernizeze infrastructura?…”…..

    Azi 27 Mai se „împart” la Bruxelles banii Comisiei UE de ca. 2.000 miliarde Euro după criterii schimbate rapid de pandemia Covid-19. Green Deal al Comisiei UE.27 are fi bine să țină cont de unele analize bune ale autorului?
    La 18 Iunie 2020 se votează în unanimitate de voturi în consiliul ministerial al șefilor de state budgetul Comisiei. Sunt de fapt trei budgete. Cel de 540 milarde Euro (100 miliarde pentru șomaj tehnic, 240 miliarde BIE, 200 miliarde ESM) e deja votat. Urmează budgetul anilor 2021-2028 de ca. 1.000 miliarde Euro (lipsec cele 75 miliarde contribuții britanice) care va fi mărit cu cele 500 miliarde Euro „granturi”, transfer financiar din nord înspre sud (inclusiv spre Franța) francez- german, modificat sau anulat de conceptul alternativ din Danemarca, Suedia, Olanda și Austria.
    Cum se va poziționa Bucureștiul la 18 Iunie 2020 la Bruxelles în consiliul ministerial al șefilor de state?
    Nu văd care sunt prioritățile Bucureștiului „politic-administrativ” în această dezbatere publică europeană? Cine le formulează? Unde se prezintă? Prezentarea autorului e utilă. Lipsesc azi căile „politice” stabile de implementare a unor concepte „sustenabile” ale Bucureștiului? Parlamentul/legislația și guvernul/executivul azi?
    Care sunt prioritățile la București 2020, „principiile” pentru reformarea patriei” (Kogălniceanu)?

  3. Nu stiu ce se-ntimpla dar se inmultesc masiv articolele interesante si inteligente pe aceasta platforma. Cel prezent e un asemenea exemplu.

    Green Deal imi aminteste masiv de revolutia franceza in care, pt reducerea somajului, unii sapau gropi si altii le acopereau. Green Deal urmareste scaderea masiva a consumului in numele planetei. Procesele, tehnologiile moderne, eficiente ar urma sa fie inlocuite cu mori de vint inventate acum citeva sute de ani, cu masini electrice, si astea inventate acum 150 de ani, si cu, vorba lui Creanga, ala care care soarele in pivnita cu sacu.

  4. Domnule Bondoc, ne ati oferit o atenta si foarte buna lectie de economie. Dar din pacate, aceste aspecte meritau citite si de decidentii nostri politici. Din cele expuse cu migala reiese ca solutiile sunt mai greu de gasit la nivel national atata timp cat ultimele trei decenii am fost perdanti pe multiple planuri din cauza unor decizii proaste in timp ce alte state din aceiasi regiune au incercat sa faca pasi inainte.

    • Va multumesc. Fiind pe un nivel inferior de dezvoltare in mai multe privinte, Romania poate limita si chiar evita mai usor o serie de probleme si beneficia tot mai usor de oportunitati.
      Doar ca prea multe politici publice de la noi sunt eronate (si implementate la fel). In loc sa folosim partea buna a unei pozitii decalate pentru a remedia gradual partea proasta, stricam din partea buna, agravand partea de slabiciune (fiind nenumarate exemple in ultimii 30 de ani). Diferentele intre Polonia si Romania sunt, intr-adevar, diferente de strategii interne. Tot aici va trebui umblat mult mai mult decat pana acum,, exteriorul neputand inlocui cu adevarat aceasta.

  5. Prapastia intre posibilitatile stintei si tehnologiei create de raritatile pomenite mai jos si nivelul mediu de inteligenta raportat la cel al cimpanzeului sau poate mai degraba al gorilei. Adica ce sa pretinzi de la o populatie de „animale denaturate” prin care se ratacesc din greseala si niste nous-uri?

  6. Domnule Bondoc, dupa aceasta izolare am suferit o schimbare de mentalitate. De acum inainte, ma oi gandi de doua-dar ce zic eu- de 15 ori inainte sa mai bag vreun card in aparat sau sa cumpar ceva. Daca stau sa ma gandesc cati bani am „piedut” aiurea pe bunuri inutile sau pe care le-am aruncat dupa o scurta vreme ca nu-mi mai placeau, ma apuca plansul. De acum inainte, pentru fiecare euro cent cheltuit, vreau calitate 100%.
    7.1.2 „Creșterea puterii de cumpărare prin îndatorare”-> O mizerie. Trebuie sa ne intindem cat ne ajunge plapuma, nu mai mult. Indatorarea nu inseamna bunastare. Nuarul mare de masini pe sosele, masini luate pe credite, nu reprezinta bunastare.
    7.2 „Stimularea consumului efectiv al populației”–> Ce inseamna consum aici? Cosul plin ochi de la supermarchet? Din nou, aceasta nu inseamna bunastare. Umplerea cosului cu mancare nu inseamna bunastare. Ati vazut de Craciun ce se intampla in magazinele din Romania? Pentru mine bunastarea de Craciun, inseamna o vacanta in Tenerife sau in Suedia, de exemplu. Inseamna poate, cadourile pe care le ofer celor dragi. Cumparam ca sa imbogatim marile companii? Nu mersi. Nu ma va convinge nimeni sa cheltuiesc mai mult si aiurea.
    Criza pandemica nu va schimba nimic in comportamentul hominizilor. Deja oamenii care au inceput „relaxarea” se comporta la fel ca inainte si nu au inteles nimic.

    • Multumesc pentru comentariu. Din pacate, consumul ramane necesar in contextul actual din motivele mentionate in articol. Aveti insa dreptate ca e foarte important CE se consuma si sunt multe optiuni pentru a contribui economic in moduri care sa va aduca experiente si lucruri mult mai bune decat o indigestie. Pentru ecoonomia Romaniei ar fi util un sejur in Apuseni sau la mare la noi:), dar e foarte important de vazut si cat mai mult din lume.

  7. Excelent punct de vedere! Felicitari pentru profunzimea analizei si mai ales ca este completa.
    Multumesc ca existati si ca scrieti pentru ca de astfel de oameni este nevoie in spatiul public, ca de oportunisti, mincinosi, hoti care capuseaza conducerea acestei tari este plin, de asta suntem saraci.
    Polonezii sunt o lectie asa cum spuneati pt ca au plecat din 1989 pe calea unor solutii si timpul le-a dat dreptate, iar azi sunt un popor puternic economic, care se traduce si intr-o natie cu ceva putere la masa celor mari din Europa.
    Pe scurt, societatea de consum se alimenteaza din doua izvoare – consumul a ceea ce ne dorim, nu si a ceea ce ne permitem si imprumutul. De aceea, trebuie sa avem grija ceea ce ne dorim.
    Schimbarea de paradigma din secolele trecute si trecerea de la consumul bazat pe ce ai nevoie la consumul a ceea ce ne dorim cu ajutorul imprumutului a creat un univers economic mai bogat, dar mai superficial si cu mult mai multe riscuri, de unde au si venit dealtfel crizele economice moderne.
    Nu e posibila revenirea la o societate care produce exact cat are nevoie, dar trebuie eliminate cocoasele de consum chiar daca asta va insemna sa avem bancheri mai saraci, mai putini intermediari in lanturile de vanzare si un venit per capita mai aproape de realitatea economica dictata de costul productiei, costul de vanzare vs salariu.
    Din acest punct de vedere, asiaticii sunt mai competitivi decat europenii. Americanii traiesc totusi in logica unui imperiu, sunt un caz special, fiind singura hiperputere economica, politica si militara a lumii. Ca ii vor depasi candva chinezii sau altii, ramane de vazut.
    Modelul occidental de consum pe datorie are insa hibe mari, iar modelul chinezesc, valabil si in alte state asiatice, cu costuri de productie mai reduse si cu venituri mai mici este mai sustenabil, insa are si el probleme structurale pentru ca acolo mocnesc tensiuni sociale modelate de regimuri politice nedemocratice, deci secolul nostru cere un alt model economic.
    Daca ne uitam in clasamentul bogatiei individului, trebuie studiate modelele din Elvetia, Singapore, Norvegia, Danemarca, care sunt poli globali de competitivitate in ciuda faptului ca reprezinta tari mici, deci produc inteligent bogatie pentru cetatenii lor, care cu siguranta nu sunt printre cei mai indatorati, ca de fapt asta produce pe banda rulanta modelul societatii de consum.
    Multumesc!

    • Va multumesc. Tarile pe care le mentionati arata cat conteaza politicile interne. Peste 90% din problemele de la noi tin de decizii locale proaste din ultimii 30 de ani, nu de cauze externe.

  8. Pt a incerca sa intelegem lumea ar trebui sa urmarim wvolutia bursei. La aparitia virusului pietele s-au prabusit. Pina aici nimic anormal. Mai apoi insa deiferitele zvonuri despre vaccinuri, echipament medical au deschis porti largi speculantilor care au reusit in timp scurt sa cistige o avere.
    In ultima vreme incepe din nou sa creasca, uneori nejustificat. De ce creste MTU firma care produce motoare de avioane, cind e destul de clar ca inviitor productia de avioane va stagna? De ce creste Lifthansa care e cu-n picior in groapa. De ce nu cresc firmele legate de sanatate, ca treaba cu virusul nu s-a rezolvat?

    Pt ca in comportarea oamenilor mai este si acel ceva care poate fi numit lacomie, lucru bun pina la un punct, dar cind e exagerat….

  9. Consumul există, însă nu el este elementul definitoriu al societăților noastre. Consumul este o consecință. Ford nu le-a dublat salariile angajaților pentru că visa ca ei să consume astfel mai mult. Edward Bernays n-a născut PR-ul și metodele de obținere a „consimțământului public” cu grija la masele consumatoare (nu era plătit de ele, ci de marii industriași). Dolarul n-a fost dezlegat de aur cu gândul de a face din chinezi proprietari de automobile Mercedes. Marile lanțuri de desfacere din Occident nu s-au năpustit în Estul post-comunist pentru că deținătorii lor aveau coșmaruri cu copii care plângeau după o sticlă de Coca-Cola. Etc. etc.
    Consumul ajută la menținerea puterii acolo unde se află. Trăim în societăți de control, de biopolitică, suntem meținuți în turme de industriile culturale și de politicieni care ar trebui să se numească mai curând bankoticieni, pentru că nu apără interesele polis-ului. etc. etc.
    Soluții de decelerare a maniei consumeriste sunt, dar aplicarea lor ar schimba locul puterii, ori așa ceva nu se face fără vărsare de sânge. De aceea pare că nu avem soluții. Una s-ar numi economie contributivă. Alta, bioeconomie (ar trebui să ne mândrim cu americanul Nicholas Georgescu-Roegen!). Alta ar putea fi educația.
    Cea mai spectaculoasă soluție ar fi să realizăm că de fapt, în societățile de consum, devenim mai puțin consumatori și din ce în ce mai mult consumați.
    Nu s-a descoperit un alt model decât cel al îndatorării pentru că nici nu prea s-a căutat. Când președinții Franței sunt recrutați dintre funcționarii băncilor private mari (Pompidou, Macron), iar de SUA să nu mai vorbim, la ce să ne așteptăm? O soluție (care aplicată ar deveni model) s-ar putea găsi atunci când diriguitorii politici ar începe prin a se întreba CĂTRE CINE sunt statele îndatorate? Către bănci galactice extraterestre? Nu cred.
    Ochelarii de cal ai economicismului nu ajută. Atunci când băncile îți păstrează banii cu dobândă negativă, te întrebi de cum se face că tot montajul se numește ECONOMIE! Când bănci pot dispărea peste noapte dimpreună cu fondurile de pensii și când unii pompează bani ca să mențină hardughia aparent funcțională, cu promisiunea că lucrurile vor fi „relansate” și că bunurile și munca nu-și vor pierde din valoare, atunci ar trebui să ne pregătim pentru un altfel de viitor (cine așteaptă modele pentru a trăi viitorul, ar trebui să recitească istoria, care în forma ei simplificată este plictisitoare: reglare populațională-perioadă de creștere economică-reglare populațională – creștere economică etc. Și capitalismul merge la fel, în dinți de fierăstrău).

    • Multumesc pentru comentariu. E posibil ca Ford sa nu fi avut acest aspect in vedere ca atare, dar Keynes cu siguranta da si sustinerea cererii a fost clar o componenta politicilor publice in perioade cheie. Consumul este o consecinta, dar una structurala la acest moment si orice aspect structural devine o cauza la randul sau pentru alte consecinte.
      Fiind structural – este dificil de modificat rapid. Cred ca se poate, dupa cum am mentionat si in articol, dar gradual si atent. Orice modificare brusca ar avea efecte similare celor observabile in contextul coronavirusului.
      Daca apreciati ca se poate altfel, va rog sa detaliati. Sunteti evident o persoana educata si orice persoana rationala intelege, desigur, ca ar fi ilogic sa se darame ceva de care viata economica depinde in prezent fara sa se fi stabilit ce se pune in loc doar pentru ca nu ne plac unele efecte ale modelului actual (chiar daca pe buna dreptate).
      Motivul esential este acela ca nu am stii daca acel nou model care ar rezulta dupa demolarea respectiva nu ne-ar displace mult mai mult.
      O minima prudenta ar implica macar o conceptualizare completa a alternativei, cu dezbateri aprofundate si chiar o verificare in vreun proiect pilot.

      Nici in articol nu se sustine ca plangea initial cineva in Romania daca nu avea o sticla de suc, dar o societate de consum tocmai asta face – stimuleaza nevoie/dorinte – si acest lucru se intampla mult mai natural decat credem indeobste (pentru ca are legatura cu presiunea de a gasi clienti) si de la un punct, tot natural oarecum, apar si destui copii care chiar plang dupa o sticla de suc (si am vazut exemple).

      • In sfarsit un articol in care autorul nu aplica tehnica gazeta de perere sau public si fug. Aveti dreptate lucrurile nu se pot schimba usor. Nici un drogat nu se poate lasa usor de droguri. Un depemdent de alcool este cel care nu vrea sa bea, dar Trebuie.
        Mai toti liderii politici, in special cei de dreapta ne spun că statul trebuie sa traiasca cam cât il tine plapuma (we have to live within our means) dar întreg esafodajul societății este construit pentru o plapuma scurta sau avem picioare prea lungi. Dacă trăim cat ne tine plapuma se duce dracului sandramaua. Cum ne lasam de droguri, tăiem picioarele sau întindem de plapuma? Cum spuneam intr-un comentariu mai jos Sisiful modern împinge la vale un bulgare uriaș de datorii pe care le transfera generațiilor următoare.

        • Dezvoltarea tehnologica poate degaja secolul acesta posibilitati de abordari diferite. Ar trebui insa mult mai multa atentie la riscurile privind mentalul colectiv in absenta unor politice publice care sa tina cont de efectele negative inerente ale stimularii confortului continuu.

    • „Consumul ajută la menținerea puterii acolo unde se află”
      Efectele pe termen scurt ale stimularii consumului incurajeaza populismul si viceversa, intr-un cerc vicios care ne incarcereaza; de fapt, ar fi doua: unul la nivel national si inca unul la nivel unional;
      dar dobanzile negative nu inteleg de ce le vedeti ca fiind o consecinta a unui presupus monopol bancar; cu sau fara legaturi subterane la limita incompatibilitatii, piata bancara privata, teoretic independenta, nu vad cum ar putea opera cu indici deconectati de politica monetara a clientului cu cea mai mare cifra de afaceri;
      apoi mi se pare deformata perceptia ca o banca intrata in deficit de lichiditati ca urmare a crizei generale, este responsabila de situatia sa financiara; deficitul de lichiditati este consecinta directa a panicii generale si nu consecinta imediata a unor credite neperformante; iar in conditiile cresteriii exponentiale a necesarului de lichiditate pentru satisfacerea retragerilor din partea depunatorilor panicati, nu vad care ar fi instrumentul de operare aplicabil, chiar si in cazul in care banca ar fi 100% solvabila (chiar performanta), de exemplu cu toate plasamentele in titluri de stat; spre deosebire de fonduri de pensii sau de investitii care isi pot vinde activele, banca nu isi poate vinde creditele; cum transformi rapid in lichiditati, pentru a returna pe loc depunatorilor panicati, banii plasati in titluri de stat ? scoti statul la licitatie ? (poate in cazul in care si statul intra in insolventa si se poate aplica o clauza de executare silita) le lasi sa fie tranzactionate liber, in orice cantitate si cu orice pret, pe bursa ? ar putea statul sa le rascumpere, in conditiile in care tiparirea de bani ar presupune de fapt tot o emisiune de titluri pentru care nu ar exista cerere ? ma refer la acelasi stat pe care noi il percepem ca salvator al bancilor in criza de lichiditati…
      sau ceva imi scapa ? rog corectati-ma, admit ca gresesc pe ici-colo si prin partile esentiale…
      sau poate cumva tocmai etatismul din nucleul sistemului capitalist e un veritabil motor al consumerismului ?

      • Nu sunt sigur ca am inteles la ce va referiti din articol. va rog sa detaliati. Nu cred ca am folosit citatul cu care incepeti comentariul.

        • TR JOE a folosit citatul mai sus

          nu am nici o critica la articol, ci dimpotriva, am apreciat toate articolele dvs., cu atat mai mult cu cat nu am studii de economie;

          • Multumesc. Voiam doar sa ma asigur ca am inteles corect pentru a putea eventual aduce precizari sau nuantari daca erau utile.

  10. Sisif fusese pedepsit sa impinga perpetuu un bolovan incercand sa-l urce in amonte.
    Fara sa-l sileasca nimeni omul modern rostogoleste la vale un bolovan de zapada ascultand in casca niste recalme anoste. Bolovanul datoriilor creste continuu si din cand in cand antreneaza o avalansa care-i striveste pe cei din sat, copiii si nepotii sai.

  11. Din punctul meu de vedere, articolul are marea calitate de a aduce în actualitate întrebarea „trebuia să-și cumpere Selly un CLS de 350 de cai cu 70.000, pe care să-l trosnească după câteva zile?”

    Ceea ce nu pare să remarce colegii comentatori sunt două lucruri esențiale: rațiunea care l-a animat pe Thorstein Veblen a fost una socialistă; și-al doilea, Selly a contribuit semnificativ la creșterea amprentei de carbon, în vreme ce Ingvar Kamprad se îmbrăca de la second hand.

    Altfel, am bucuria să întâlnesc un text relaxant, o lectură plăcută liceenilor aflați în așteptarea manualului de economie de clasa a XI-a, cu trimiteri la literatura începutului de secol al XVIII-lea, care surprinde dificultățile de adaptare a societății din acea vreme la noua orânduire, capitalistă (N-aveau de unde să știe că Baumol, Litan și Schramm aveau să arate că nu-i doar rău – capitalismul poate fi și bun. :-) ).

    Cât privește pe Selly, dincolo de dezbaterea stimulată de articolele bine documentate ale d-lui C Crânganu, Daniel Kahneman oferă o perspectivă ceva mai interesantă asupra opțiunilor sale de consum și mult mai actuală decât cea a lui Philip Kotler la începutul anilor 1980, care i-a inspirat pe Florescu, Smedescu și alții, de-a lungul deceniilor – chiar până azi.

    • Pt dl Constantin: Nu sunt sigur ca am inteles bine sensul comentariului, dar imi lasa impresia de text care doar pare sa laude, criticand de fapt.
      Nu am nicio problema cu criticile fundamentate, dar cele 2 pe care le percep nu sunt asa si nu imi par corecte.
      In primul rand, pareti sa sugerati ca daca rațiunea care l-a animat pe Thorstein Veblen a fost una socialistă probabil ca ar fi la fel si in cazul meu.
      In al doilea rand, pareti sa sugerati ca articolul e unul simplut, de nivel de clasa X-a (pentru liceeni asteptand manualul de clasa XI) si care s-ar si baza cumva pe ceea ce dvs numiti literatura de inceput de secol XVIII, dar care v-a putut relaxa avand in vedere nivelul dvs deosebit de cunostinte economice.

      Primul punct nu cred ca necesita vreo precizare suplimentara.
      Legat de al doilea, singurul text din secolul XVIII mentionat este Fabula Albinelor care are mize mult mai serioase decat pareti sa fi dedus si pe care l-am evocat doar pentru a arata ca problema de pondere in consum intre vicii si virtuti a fost sesizata foarte timpuriu si ca acum, dimpotriva, ne este mai greu sa realizam aceasta de multe ori pentru ca suntem prea adanc scufundati in problema ca sa mai vedem la fel de usor imaginea de ansamblu.
      De altfel, si o buna parte din celelalte lucrari mentionate sunt listate mai mult pentru ca am cautat daca o serie de observatii din articol se gasesc in alte parti pentru a nu fi acuzat de plagiat si am preferat sa le mentionez chiar ordinea demersului a fost in destule situatii inversa, iar ponderea e redusa.

      • Vă mulțumesc pentru atenția pe care ați acordat-o modestului meu comentariu – care viza în bună măsură textele colegilor comentatori – și, desigur, pentru răspuns.

        După cum spuneți, este foarte probabil că neînsemnatele neînțelegeri să se explice prin faptul că uneori suntem prea adanc scufundati in problemă.
        Vă doresc toate cele bune!

  12. De curand am vazut intr-un program politic – al USR – dorinta de a renunta la impozitarea salariului minim. Pe langa o nuanta evidenta de echitate sociala, am impresia ca se incadreaza foarte bine la stimularea consumului din surse locale (pentru ca de aceasta masura ar beneficia in special cei cu salariul mic, cu pondere ridicata in consum pentru produse manufacturate local) si fara a impovara suplimentar antreprenorul/ angajatorul (cu posibila scadere de competitivitate sau concedieri ale fortei de munca). Personal, vad ca fiind contraproductiva stimularea consumului prin angajari de functionari suplimentari, pe langa cresterea cheltuielilor bugatului de stat asta inseamna si pierderea potentiala de creativitate si inovatie pe care ti-o aduce activitatea comerciala (pe care susnumitii functionari ar putea sa o aiba daca ar lucra intr-o societate comerciala). Ideea de mai sus, scaderea nivelului impozitarii cu stimularea consumului si reducerea birocratiei mi se pare mult, mult mai productiva. Nu cred ca Romania mai este in situatia in care poate sa stimuleze consumul prin procedeul wage-led-growth. Intarziarea in modernizarea infrastructurii este foarte mare si deja produce pierderi.

    • Ar fi intr-adevar, o modalitate care sa ajute consumul, fara sa creasca riscul mentionat pe partea de competitivitate.
      Legat de wage-led-growth – asa ceva da intotdeauna bine nominal in prima faza, iar Romania avea si niste premise mai bune pentru ca puterea de cumparare reala e inca mai mare decat ceea ce ar sugera raportul nominal cu alte tari, dar nu e niciodata o strategie in sine. Cresterea prin wage-led-growth nu inseamna, astfel, absolut nimic in sine, fiind normal sa creasca PIB-ul daca maresti volumul de bani din piata/puterea de cumparare.
      Daca nu faci in paralel reforme, iar banii provin partial din imprumuturi si consumul se si duce partial catre productia altor tari (cum e la noi din cauza deficitului inca structural) – in pasul doi vei sta mult mai prost ca la inceput, avand si un procent mai mare din populatie devenit neangajabil pentru ca e prea scump pentru ce stie sa faca.

  13. Nu am cunoscut aceasta excelenta contributie din 2020 inainte de a publica aici, in 2022, contributia mea intitulata TREI DECENII DE PROTECTIE LEGALA A CONSUMATORILOR IN ROMANIA (3 parti)… Am remarcat post factum ca multe detalii istorice si factuale din contributia mea confirma unele idei si evolutii/ involutii mentionate in contributia dvs. Multumesc dvs si comentatorilor dvs.!…Avem cu totii de invatat si schimbat ceea ce a fost prost construit la noi, din diferite ratiuni, in diferite conjuncturi social-politice…

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Lucian Bondoc
Lucian Bondoc
Absolvent al cursurilor Facultății de Drept, U.B (1998), Colegiului Juridic Franco Român de Studii Europene(1998), ciclului internațional lung al Ecole Nationale d’Administration (2000) și masterului în afaceri europene organizat de ENA și universități partenere (2000). A lucrat un an în cadrul administrației publice în perioada 2000-2001. Ulterior a activat ca avocat (din 2008 - ca partener). În afara domeniului juridic, este interesat, în principal, de bună guvernanță, studii comportamentale și viitorologie.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro