vineri, martie 29, 2024

30 de ani de (auto) intoxicare. Episodul 3. Violențele din 13-15 iunie sau diversiunea ca model de succes în postcomunism

De aproape trei decenii ne amintim colectiv de fenomenul Piața Universității în jurul datelor de 13-15 iunie. Și asta e o ironie a istoriei pentru că violențele din acele zile fatidice ascund complexitatea manifestației maraton din centrul Bucureștiului. Piața se putea termina altfel. Dar și violențele din 13-15 iunie devin mai greu de înțeles. Explicația lor nu are decât parțial legătură cu manifestațiile din Piața Universității. Are o mai mare legătură cu tipul de atitudine față de societate a proaspătului regim Iliescu.

Deși puterea instalată în decembrie 1989 asuma public o condiție provizorie, comportamentul său era concentrat pe asigurarea perenității sale. Pentru asta a fost creat un fals partid, FSN-ul, care se confunda cu statul. Pentru asta a fost creat un fals parlament, CPUN-ul. Apoi au fost organizate alegeri făcută nu să reprezinte pluralitatea societății, ci să legitimeze o formă de dictatură a majorității. Ele nu au făcut decât să confirme o piramidă a puterii avându-l la vârf pe Ion Iliescu și la bază instituțiile ne-decomunizate ale statului.

Totuși, faptul că noul regim se legitimează ca fiind produsul momentului revoluționar din decembrie îi limitează capacitatea de a controla societatea. O societate eliberată era greu de guvernat. Instrumentele statale nu era deloc pregătite să facă față unor mișcării sociale importante. Competența lor nu era să țină sub control mișcările de opoziție, ci să le reprime. Atunci când factorul politic a dat ordinul, pe 13-15 iunie 1990 aparatul statal a făcut ce știa mai bine: să readucă pentru câteva zile România într-un regim dictatorial.

Piața ca simbol al pericolului revoluționar

Manifestațiile din Piața Universității încep pe 22 aprilie după aproximativ patru luni de expresie din ce în ce mai articulată a unei energii sociale mult timp inhibate. O energie care inițial nu era îndreptată explicit împotriva puterii. La început revendicările se limitau, ca în cazul manifestației din 12 ianuarie, la pedepsirea vinovaților pentru crimele din decembrie 1989. Totuși încă din 13 ianuarie TVR(L) va ataca demonstranții, va sugera că revendicările lor fuseseră rezultatul unei stări de beție. Și o beție colectivă chiar exista. Căderea regimului comunist fusese trăită de cei din stradă ca un miracol al victoriei non-violenței în fața unui sistem aparent imposibil de învins. Strada revoluționară era invocată de cei care luaseră puterea. Strada devenită izvor de legitimitate făcea ca cei care continuă să fie în stradă să se simtă investiți cu o misiune. “Continuarea revoluției” nu era un simplu slogan, era numele speranței unei repetări a victoriei miraculoase a non-violenței.

Strada de până în declanșarea fenomenului Piața Universității, apoi fenomenul însuși, sunt cu adevărat deranjante pentru puterea politică în măsura în care dau peste cap pretenția FSN de a-i reprezenta pe revoluționarii din decembrie. Azi este greu să înțelegem în ce măsură întreaga postură revoluționară a puterii post-1989 se fisura în fața contestării străzii. Și cu atât mai mult a Pieței, care este locul întâlnirii a două categorii definitorii pentru postcomunismul românesc: revoluționarii și intelectualii.

Ambele categorii, dar mai ales prima, vor fi repede aruncate în rizibil. În ochii majorității de atunci revoluționarii reprezentau eroismul care făcuse posibilă căderea dictaturii comuniste. Revoluționarii devin și majoritatea nucleului care a inițiat manifestațiile din Piața Universității, a greviștilor foamei și a celor care rămân în piața după retragerea celor mai cunoscute organizații care-și asumaseră Piața (Liga Studenților și GDS). Făcând sau nu parte din asociațiile 21 și 16-21 decembrie, Alianța Poporului sau Grupul Independent pentru Democrație, aceștia personalizează legătura între realitatea socială din strada revoluționară din decembrie 1989 și manifestațiile din aprilie-iunie 1990. Această legătură este cu atât mai credibilă cu cât revoluționarii din Timișoara susțin Piața Universității. Pe același model apar mici piețe în principalele orașe. Toate se reclamă de la dimensiunea anticomunistă a Revoluției din decembrie și cer o formă de decomunizare reprezentată de lustrația din punctul opt al Proclamației de la Timișoara.

Furia cu care mass-media pro-putere îi va ataca pe cei care ocupau Piața nu a făcut decât să sublinieze faptul că fabula revoluționară construită de Iliescu-FSN nu mai putea funcționa. Pretenția puterii de a reprezenta Revoluția era o impostură. Iar acesta era un adevăr pe care nici rezultatul alegerilor din 20 mai nu-l putea schimba.

Dar revoluționarii și în general energia socială care se exprima în stradă nu ar fi avut un impact pe termen lung dacă nu se întâlnea cu o vocație de acțiune civică a unei părți a intelectualității. Aceasta începuse să se exprime în publicațiile de opoziție, dar deschiderea balconului Pieței Universității este în același timp locul nașterii intelectualului public în România postcomunistă și apogeu său.

Nevoia de intelectuali era una naturală: energia socială trebuia pusă în cuvinte, noua realitate trebuia tradusă în concepte noi, trebuia explicată dincolo de sloganuri. Deja intelectualii timișoreni prin Proclamația de la Timișoara dăduseră un program anticomunismului civic. Intelectualii care se succed în balcon nu numai că dau un înțeles energiei din Piață, dar transformă publicațiile în care scriu în prelungiri ale acesteia.

Dacă în România lipsise până atunci o experiență a acțiunii colective a disidenței și o cultură politică care să poată mobiliza social, Piața Universității va reprezenta reperul, experiență socială și rezerva de simboluri din care opoziția se va hrăni până la alternanța din noiembrie 1996.

În 1990 Piața era expresia necesității sociale de a sfida pretenția puterii de a deține cvasi-monopolul spațiului public, în particular a monopolului discursului despre revoluție și despre democratizare. Cu ajutorul televiziunii și în general al instituțiilor statului puterea a transformat Piața Universității într-un simbol al dezordinii, un loc al marginalilor, al oamenilor care doresc răzbunare. Dar așa cum, treptat, manifestația din Piața Universității devenise principalul eveniment al perioadei electorale, asta cu larga contribuție a celor care o atacau, tot treptat evoluează și argumentele electorale pentru a vota în favoare puterii. Majoritatea românilor putea vedea la televizor o Piață prezentată în termenii puterii: un loc detestabil, care trebuia curățat. Majoritatea votează pe 20 mai o liniște care însemna în primul rând curățarea Pieței Universității.

13-15

Nu avem încă un adevăr juridic despre acele zile, dar acestă absență e în sine un element care definește evoluția statului de drept până azi. Ce știm până acum din anchetele procurorilor nu e diferit de ceea ce era deja integrat în orice analiză mai serioasă a acelor momente: președintele ales Ion Iliescu dă structurilor militare ordine atât cu privire la represiunea Pieței din dimineața de 13 iunie cât și în timpul zilei și nopții spre 14 iunie până când îi întâmpină pe mineri. In plus Ion Iliescu dezinformează nu numai populația, vorbind despre o tentativă de lovitură de stat și de steaguri verzi deasupra Poliției Capitalei, ci și conducerea Ministerului Apărării Naționale. Închiderea temporară a emisiei TVR e menită să sporească psihoza și să facă acceptabilă în ochii populației o venire a minerilor care fusese deja pregătită.

Instituțiile statului regăseau în acele ore o competență pe care o exersaseră multe zeci de ani: guvernarea prin frică. Frica majorității că alesul Iliescu pierde puterea și o dată cu ea se pierd toate drepturile sociale care fuseseră distribuite cu falsă generozitate, frica minorității de violența statală și socială canalizată împotriva opozanților.

În fața energiei sociale care rezultase din eliberarea de după 22 decembrie, energie din care se hrăneau toate mișcările opoziției civice și politice, puterea a reacționat prin ample campanii de dezinformare. De la propaganda statală din mass-media și până la instrumentele zvonisticii de la firul ierbii, toate instrumentele de manipulare socială au fost utilizate pentru a delegitima orice manifestare a opoziției. O opoziție care prin definiție devenea suspectă, interesată, rău-voitoare, ceaușistă, legionară, violentă. Opoziția luase locul simbolic de adversar al FSN pe care îl avuseseră teroriștii în decembrie 1989. Orice mijloc era legitim împotriva lor. Stocul de ură împotriva manifestărilor opoziției la adresa FSN a fost într-atât de plin încât, atunci când a fost lăsat să se reverse, a depășit probabil dorințele celor care au provocat-o.

Studenții reprezentați de Liga studenților și intelectualii reprezentați de GDS se retrăseseră oficial din Piața Universității după 24 mai. Totuși țintele predilecte ale minerilor pe 14-15 iunie au fost chiar aceste categorii, la care se adăugau romii, și ei prezentați zilnic de TVR ca fiind parte a Pieții. Violența socială a fost astfel rezultatul unei lungi intoxicări mediatice care utiliza reflexele urii de clasă și chiar de rasă. Departe de a fi anecdotice, sloganurile “Noi muncim, nu gândim” și “Moarte intelectualilor” erau semnificative pentru tipul de discurs încurajat de liderii statului de atunci.

“Mineriada” e un cuvânt parțial înșelător, care dă un rol istoric nemeritat minerilor. Aceștia au fost obiect al unei istorii scrise de instituțiile statului. Prezența spectaculoasă a minerilor îndreaptă diversionist degetul acuzator către un grup de oameni care acționau cu convingerea că apără cuceririle revoluției, un grup care credea că iese din mină pentru a face istorie, de fapt cădea într-o notă de subsol tragică a istoriei postcomunismului românesc.

Uniformele minerilor ascundeau alte uniforme: cu această ocazie structurile Securității parțial refăcute își reiau locul privilegiat în arhitectura instituțională a statului român. Asta le aducea multora aminte că regimul condus de Ceaușescu ajunsese cel mai dur regim din Europa de Est a anilor 1980 nu numai din cauza unui singur om, ci cu ajutorul unui întreg sistem represiv. Acestui sistem i se va asigura impunitate pentru crimele din trecutul recent. Utilizând legitimitatea electorală câștigată de Ion Iliescu și FSN, dar utilizând și imaginea care fusese dată opozanților politici, civici, mediatici ai FSN, structurile militarizate ale statului își găsesc o nouă legitimitate în apărarea regimului pretins democratic.

Ion Iliescu nu înaintase complet mascat: vorbise despre “democrația originală” și despre “posibilitatea democrației într-un regim totalitar” cu condiția existenței unui “despot luminat”. După alegeri avea obligația de a aduce liniștea promisă. Iliescu și toți cei care de 30 de ani încercă să-i justifice acțiunile din iunie 1990 își pun o întrebare pe care o vor și argument imbatabil: ce interes avea o putere legitimată electoral să provoace acele violențe?

Răspunsul nu se face imediat auzit nu pentru că el este greu de dat, ci pentru că cel care ar fi trebuit să răspundă era chiar șeful statului de atunci. Interesant este că exact același tip de întrebare este pus și despre momentele de după 22 decembrie: ce interes avea noua putere să instrumentalizeze fenomenul terorist etc., etc. Această similitudine trebuie să ne atragă atenția asupra unor puncte comune între cele două momente. În ambele rezultă inițial o legitimare a celor care se luptă cu adversari obscuri. În ambele autorii violențelor nu sunt condamnați juridic și statul nu se arată interesat de găsirea vinovaților. Dar mai ales în ambele cazuri opoziția este ținută în case, marginalizată, criminalizată.

După mai bine de șase luni de la fenomenul terorist, falsa lovitură de stat din 13 iunie, cu focuri și violențe puse în scenă și filmate inclusiv din elicopter, este prezentată de aceeași Televiziune Română acelorași tele-spectatori care trebuiau să tremure de frică că același Ion Iliescu este vânat de teroriștii sau de opozanți. Iată o producție TV ce era credibilă în măsura în care e fusese deja anunțată de mass-media ca o posibilă amenințare. O falsă profeție care beneficiază de o falsă realizare dar care, ca și momentul teroriștilor, are victime foarte reale. Diversiunea ca rețetă a succesului se impune astfel ca model al acțiunii politice în postcomunism.

Sfârșitul unei perioade istorice decisive

România își începuse postcomunismul sub reflectoarele binevoitoare ale unei mass-media în prag de mondializare. După șase luni își consumase deja toată credibilitatea. Violențele din iunie au un efect geopolitic major: România apare ca o țară incapabilă de democratizare rapidă și, concomitent, dorind să rămână în sfera de influență a URSS. Poate că acesta a fost și principalul efect căutat de putere: resetarea așteptărilor occidentalilor care astfel vor accepta ideea de a-l avea ca unic interlocutor pe fostul comunist Iliescu.

Pentru a reduce la tăcere opiniile critice liderii de atunci nu au ezitat să agite spectrul unei lovituri de stat și chiar cel al războiului civil. Societatea atomizată de dinainte de decembrie 1989 își reintră în drepturi: o neîncredere socială deja endemică este speculată și agravată. Zilele de 13, 14 și 15 iunie au marcat cristalizarea clivajului între România care atunci se simțea reprezentată de Iliescu și România anticomunistă. Sigur că era un clivaj simplificator, dar el a organizat timp de zece ani spațiul politic și public.

După iunie 1990 conducerea statului a avut tot timpul să dovedească juridic și nu numai adevărul versiunii sale a istoriei. Nu a făcut nici un pas în această direcție, nu a făcut decât să saboteze anchetele succesive. Totuși în mod legitim se pune întrebarea de ce după alternanțele succesive la putere nu avem nu numai un adevăr juridic, ci și o anchetă care să producă un număr suficient de concluzii bazate inclusiv pe documente declasificate. Răspunsul la această întrebare este relativ simplu. trebuie numai să privim către instituțiile implicate în acele evenimente: mai multe servicii secrete, Armata, Ministerul de Interne, conducerea unor sindicate, Procuratura care anchetase și legalizase sutele de arestări efectuate de mineri, structurile mass-media începând cu TVR și continuând cu fostul aparat de propagandă al PCR. Lista poate continua desenând conturul elitei postcomuniste. Nu este de mirare că această sumă de complicități instituționale și umane ia forma unei cetăți asediate. La porțile ei se află de 30 de ani o mică parte din societate care cere adevărul, un adevăr care nu poate fi însă acceptat oficial pentru că el contrazice pactul tăcerii care mai definește încă aceste elite.

În concluzie putem spune că la jumătatea lui iunie 1990 se încheia prima etapă istorică a postcomunismului, o etapă care s-a dovedit decisivă pentru traiectoria tranziției. Acest reper din iunie este semnificativ pentru că pune în discuție interpretarea oficială care face din alegerile de la 20 mai borna acestei etape. Această diferența nu e una de nuanță, ci de natură: lupta pentru putere din România nu a fost tranșată prin alegeri, fie ele și formale, ci prin violența statală și socială din 13-15 iunie. Alegerile nu fuseseră decât o etapă prin care statul ne-decomunizat își asigurase sprijinul unei părți a societății pentru a-și legitima continuitatea. 13-15 iunie este etapa finală a victoriei statului asupra părții din societate care luase în serios natura revoluționară a căderii comunismului.

Distribuie acest articol

29 COMENTARII

  1. Dureroase amintiri.
    Si vocea cavernoasa „s-au demascat, s-au demascat!”
    Dar,
    ” Totuși în mod legitim se pune întrebarea de ce după alternanțele succesive la putere nu avem nu numai un adevăr juridic, ci și o anchetă care să producă un număr suficient de concluzii bazate inclusiv pe documente declasificate.”
    Eu ma intreb dece nu se intreaba nimeni cine a inchis dosarele Revolutiei si Mineriadelor?!
    https://www.facebook.com/361235817223309/videos/1138744929472390
    N-o sa aflam, decit ce vor unii, daca ocolim raspunsurile la intrebarile pe care nu vrem sa le punem.

  2. Anii 1989-1990 au lasat in urma multe fapte nepedepsite si multe mistere.
    Exista o lege Omerta legat de toate evenimentele acelor ani. Cei implicati direct tac, ocrotiti sau ignorati tacit de pleiada de partide politice care s-a perindat la putere in cei 30 ani scursi.
    De exemplu nu cred ca SRI, temporar aflat sub conducerea unor personalități pretins pro-atlantice, a colaborat vreodată cu cei care au vrut sa afle adevarul despre toate evenimentele respective.
    In plus exista niste evolutii bizare ale unor personalități de prima mana implicate in 13-15 iunie.
    Ma gandesc la Marian Munteanu, care a ajuns sa-si dea mana in politica cu Virgil Măgureanu, cel care organizase reprimarea celor din Piata Universitatii.
    Ca aceasta tragedie sa se transforme intr-o farsa damboviteana Petre Roman ajunge mai tarziu sa ocupe scaunul de senator din partea PNL, despre care spunea in 1990 ca „s-au demascat”. Si mai bizar este cand un cum profesor universitar de democrație din USA, fost propagandist de la Stefan Gheorghiu si coautor al unei cartulii cu Virgil Măgureanu, face in Parlamentul Romaniei procesul comunismului, orchestrat de un fost profitor de prima mana al sistemului.

    • nu e nimic suspect.
      in anii 90 poporul roman a avut de ales intre iliescu si Regele Mihai (indirect, reprezantat de Ratiu, Coposu)
      poporul suveran a ales democratia originala a lui Iliescu.
      mai mult, l-au reconfirmat in 2004 cand au votat din nou constitutia lui.
      mai mult, in 2016-2017, 600.000 de tineri frumosi si liberi au iesit sa apere statul de drept bazat pe constitutia iliescu.
      daca in 1991 putem suspecta ca poporul a fost manipulat, in 2004 si 2016 nu mai exista scuza asta.
      poporul iubeste sistemul creat de Iliescu.

      restul sunt consecinte logice ale acestor fapte.

      cine crede ca Iliescu va fi judecat vreodata e naiv.
      niciun stat nu isi judeca parintele fondator.

      ce-o sa zica daca il condamna?
      „da, boss, suntem o democratie adevarat care are la baza faptele unui criminal”?
      s-ar risipi orice urma de legitimitate a unui stat si-asa fragil.

      asa ca batista pe țambal si fiecare își vede de șaorma lui.

      • @Toru Okada sa nu uitam nici cum a fost inabusit protestul din 10 August 2018. Tot de catre aceiasi neo-comunisti care aveau in brate „doctrina” Iliescu.

      • si daca ne enervam putin – stiti ca mamaliga rar explodeaza dar si cand o face…- si cerem sa il vedem mai repede unde ii este locul tovarasului Iliescu???

        Eh, io zic ca se poate cu un minim efort!
        Credeti ca moare mosul daca merge la bulau??? Nu cred, ca este tare si inflacarat comunist.

    • Au fost si oameni care au încercat, timid, sa aplice legea.
      Ion Mănucu, seful garii din Craiova, a taiat curentul trenurilor cu mineri spre Buc. A primit insa ordin de sus si a trebuit sa se supuna. Peste 19 ani un alt sef de gara a încercat sa opreasca un tren circuland fara acte prin Romania si din nou a fost pus la punct de șefii de la Buc, de data asta din partea unui guvern pretins democratic. Despre ultimul s-a facut un film de mare succes, in care sefului de gara i se face pe nedrept un portret cu tuse negative. Primul, mai curajos cred, a ramas un anonim.

  3. Proclamația de la Timișoara 1989 punctul 8 cere ca nomenclatura comunist- securistă să fie exclusă de la cele mai importante posturi ale statului cel puțin pentru o perioadă de timp. A venit altfel.
    Violența, sălbăticia cu care puterea statului a lovit în continuare în cetățeni e discutată în spațiul public românesc de 30 de ani. Dezinformarea, defăimarea, diversiunea au rămas uneltele celor care au fost selectați după „originea sănătoasă” timp de 45 de ani. „Penalii patrioți” au luat locul „securiștilor patrioți”. Au plecat peste 3 milioane de locuitori din țară în vest.
    Ce va urma?

    „să se schimbe totul, în principiu suntem pentru,
    doar ici colo în părțile esențiale să nu se schimbe nimic”

    IL Caragiale ieri, azi și mâine?

  4. io nu inteleg de ce nu vreti sa uitati !? ;gata,nu mai sint comunisti ! amu i democratie !
    nu a citit presedintele jucator al rominilor in parlament raportul comisiei prezidentiale de condamnare a comunismului ?
    amu ce vreti ? o fost razboi !,unguri or pierdut Ardealul si rominii comunisti e azi capitalisti

  5. Si astazi Romania tot comunista este, chiar daca formal am adoptat democratia si economia de piata.

    Represiunea din iunie a fost probabil doar o reactie de aparare a noului stat comunist fata de grupurile care doreau o reala trecere la capitalism.

    Astazi Romania tot comunista este iar numarul celor care doresc trecerea la capitalism a scazut. Daca PCR ar fi legal, ar fi votat masiv, dar poate ca nu ar obtine suficiente voturi pentru o dictatura parlamentara.

  6. numarul infim de articole privind 13-15 iunie astazi, la 30 de ani de la crimele minerilor si securistilor sub acoperire spune multe despre cat de putin pricep romanii efectele acelor zile pana in ziua de astazi. Iliescu isi rontaie pensia cu SPP la poarta, justitia e inca captiva si molfaie dosarele revolutiei si a mineriadelor, securistii si odraslele lor si-au legalizat averile facute prin devalizarea Romaniei etc. Macar un proces corect al comunismului daca s-ar fi facut, dar si ala e o farsa facuta de un politruc crescut in Primaverii, copilul ideologului bolsevic Tismaneanu.
    Avea dreptate saracul Tutea,: „Am stat 13 ani în temniţă pentru un popor de idioţi.”

  7. daca i spui unui copil sa nu bage mina n foc, n o va face o, pina cind va experimenta el insusi si se va lecui. domnule, cit de „prosti” sa fie romanii astia sa i „pacalesti” de 30 de ani, sa le pui in fiecare an aceeasi placa hodorogita (cu dreptatea care se va face) ? cit de nemernic poti fi tu ca politruc sa minti cu nerusinare stiind ca nimeni nu te va crede ? spune domnule raspicat alora care mai cred in principii ca tara asta i siluita de aceleasi secaturi si lichele, de aceiasi militieni / securisti si odraslele lor, de aceleasi scursuri morale aidoma celor de dinainte de 89. cum sa intri domnule in democratie fara sa pulverizezi institutiile bolsevice ? doar schimbindu le numele ?

  8. Departe de a fi anecdotice, sloganurile “Noi muncim, nu gândim” și “Moarte intelectualilor” erau semnificative pentru tipul de discurs încurajat de liderii statului de atunci.

    Da, asa a fost.

    Plus muierile de la APACA:

    Nu vrem bani nu vrem valuta vrem ca Roman sa ne futa.

    • Mi-as dori ca acum, pe talonul de pensie sociala sa scrie asta. O merita.

      PS APACA era o societate sau cooperativa de cusatorese parca.

  9. Marian Munteanu a batut palma cu Virgil Magureanu pentru alegerile din 2000, dupa ce, in toamna lui 1990 batuse palma cu Miron Cozma, intr-o poza de ‘impacare istorica’ a intelectualitatii cu muncitorimea. Moment greu de digerat pentru cei care il considerasera simbol anticomunist. Trebuie sa fi existat o platforma comuna pe care si-au dat intalnire reprezentti ai Securitatii si cei ai tinerimii (M. Munteanu, D. Gandu si altii), altfel nu-mi explic. Acea platforma comuna era legionarismul latent al Securitatii ceausiste, cu nationalismul subsecvent – imbratisat, vezi bine, si de Munteanu.

  10. Două lucruri îmi vin în minte citind acest articol. Sunt amintiri ale unui prieten de-al meu, constănțean de origine.
    A participat la mini-Piața Universității din fața Casei Albe (nu aia americană, ci aia constănțeană, clădirea primăriei și prefecturii). Lume multă și amestecată, și printre oameni prietenul meu remarcă un tip grăsuț, care țipa că ăștia nu sunt de-ai noștri, nu sunt muncitori, ”Uitați-vă la mâinile lor! Ce, sunt mâini de muncitor? Astea sunt mâini de muncitor!” Și a înălțat o mână ale cărei degete semănau cu o legătură de crenvuști. Apare o echipă a televiziunii franceze, și ”muncitorul” nostru se ascunde exact cum fuge un șobolan de lumină!
    Prietenul meu a stat de vorbă cu o cunoștință de-a lui, agent de pază la un eveniment cultural pe litoral. Acesta, în uniformă, este abordat de un tip, care spune că și el este agent de pază; discută despre salarii, probleme de serviciu, ca doi tipi cu aceeași profesie. Cel de-al doilea era craiovean sau gorjean. Vine vorba de evenimentele din 10 august – gazare, bătaie, etc, și olteanul spune ”bine le-au făcut”. A început constănțeanul să-l ia cu binișorul și să îi explice că prima dată îi bate pe protestatari și după aia pe oricine vor ei, inclusiv pe dumnealui; cu greu a înțeles olteanul problema; dacă nu cunoști istoria și nu știi cum au ajuns naziștii și comuniștii la putere, poți crede cu naivitate că Iliescu și Dragnea au avut legea de partea lor și au făcut lucruri posibil incorecte dar legale – și nu este așa.

    • Nu stiu cum a fost la Iliescu, dar probabil ca nu a avut legea de partea lui, ca nu castigase alegerile cu 100% ci doar cu 80%
      Insa Dragnea chiar nu a avut dreptatea de partea lui pe 10 august 2018 cand a invocat o asa zisa tentativa de lovitura de stat. Atunci dreptatea a fost clar de partea lui Oreste si a altor TINERI PURI care , inca pe la jumatea lui iulie 2018 cantau atat de frumos despre respectarea ordinii::
      https://www.youtube.com/watch?v=2dhoddPnC5c

  11. Cind te uiti in urma la acesti 30 de ani realizezi ce istorie marunta si meschina am trait noi Si cind altii iti flutura prin urechi ca ce tari am fost noi cu MIhai Viteazul si Stefan cel Mare aproape ca nu-ti vine sa mai crezi Cred ca sintem cel mai ratat popor din Europa si in istoria asta contemporana cu noi nu ne-a reusit mai nimic

    • Probabil că nu realizați contrariul. Comparați istoria României cu cea a Ungariei sau Poloniei.
      România: două state românești (Valahia și Moldova) sub suzeranitate otomană și o regiune (Transilvania) sub stăpânire ungară. Cele două se unesc și apoi și celalte două -Transilvania și Basarabia.
      Ungaria este transformată în pașalâc și ulterior devine o provincie austriacă, în timp ce Transilvania rămâne autonomă, sub voievod ungur și codominion turco-austriac până la ocuparea ei de austrieci.
      Ungaria: înfrântă și ocupată de turci și ulterior de austrieci. Statul ungar apare abia după primul război mondial, odată cu unirea Transilvaniei cu România, pierzând masiv teritorii și populație.
      Statul polon (Confederația Polono-Lituaniană/Polish-Lituanian Commonwealth) este un stat puternic până în sec. 17, după care este împărțit între Austria, Rusia și Germania. Reapare ca stat ca și Ungaria, după disoluția Imperiului Austro-Ungar. Napoleon le-a dat ceva speranțe, dar nici el nici polonii nu au avut noroc.
      În cel de-al Doilea Război Mondial, toate cele trei țări au avut ghinion; deși teoretic Polonia a fost de partea învingătorilor, ocupația sovietică a anulat avantajul.
      Nu cred că a fost vorba exclusiv de noroc. Românii s-au descurcat mai bine decât ungurii și polonii pe termen lung.

      • @Klopo_Tare

        tot ce ai spus e aproape corect , mai putin concluzia ;
        am calatorit des in Polonia si Ungaria si pot sa spun ca cele 2 tari s au descurcat MULT mai bine fata de Romania ;
        Daca te uti la PIB/locuitor si la cat aloca pentru sanatate si invatamant , o sa vezi de ce s au descurcat mult mai bine ;
        Polonia vinde mere de 1 miliard de euro/an, si la un Salariu Brut de 1000 de euro ,lucratorul ungur si cel polonez pleaca acasa cu undeva pe la 150 euro in plus;
        fostul ministrul polonez de resort a facut 1200 km de autostrada si a bagat 3 companii straine in faliment pentru ca nu si au respectat contractul ;
        hulitul neofascist presedinte ungur a impus companiilor straine de utilitati sa reduca pretul pentru consumatorul captiv ungur…reduceti sau va nationalizez le a spus in sedinta.

        CUM ne am descurcat noi mai bine ?…sau altfel spus, DACA dupa anumite criterii ne am descurcat mai bine …la ce ne a folosit?
        Luxemburgul cum il analizam ? s a descurcat bine sau nu ?…ca supus a fost tot timpul pana in 1890?
        Ai fost in Luxemburg vre o data? cum e cu descurcatul ?

  12. Veritabilul obiectiv al PU, cel care a determinat actiunile criminale ale „fostilor” a fost sustinerea pct 8 al pr. de la Timisoara, preluat chiar luni, 23 aprilie 90.. Linia a II-a a PCR, pro-risa, nou instalata la putere si adunatura de oportunisti alipita in mod natural au simtit ca daca populatia constientiza furtul Revolutiei si anularea efectelor ei firesti le-ar fi periclitat noile pozitii.Mai mult, ar fi contravenit intereselor „xecinilor” cu ajutorul carora se stabilizase oarecum situatia politica in Romania.
    Asertiunea anterioara nu este rezultqatul vre-unei post analize, ci obiectivul PU, asumat constient. O afirm cu tarie si o stiu foarte bine deoarece am contribuit direct la asumarea ei, ca memru activ al GID.

  13. Despre „fenomenul terorist” mai bine sa cautati in documentele oficiale recent desecretizate:

    The Romanian Revolution of December 1989 Declassified (CIA, US Department of State, British Foreign Office, Canadian External Affairs Department )

    https://rolandothomassonphd.home.blog/2020/02/23/the-romanian-revolution-of-december-1989-declassified-cia-us-department-of-state-british-foreign-office-canadian-external-affairs-department/

    ROMANIA: CIA National Intelligence Daily 28 December 1989 (declassified from Top Secret and Released to the public on 10 December 2019, https://digitalarchive.wilsoncenter.org/collection/633/cia-reports-on-the-collapse-of-communism-in-europe/5)

    Romania: New Regime Consolidating Security

    The government continues to make limited progress in eliminating the threat from Securitate diehards, but Romanians are increasingly skeptical of Communist dominance of the new government.

    On Tuesday [26 December 1989], the new government put internal security forces and border guards under the Defense Ministry and set a new deadline for the Securitate troops to surrender. The government is also calling on civilians to turn in all arms issued to defeat Nicolae Ceausescu. xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx Information not declassified for protection of sources and methods xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx nearly half of an estimated 200 Securitate members in Timisoara were dead, captured, or had escaped. xxxx Classification not declassified xxxx

    • Mersi TOR! Am lasat toata treaba si am citit fara sa rasuflu. Parca traiesc a doua Revolutie citind notele astea declasificate. Apropo de mercenarii arabi sau libieni ce or fi fost ei, am o mica intamplare din acele zile de decembrie ’89: mama unei foarte bune prietene de familie locuia in zona Salii Palatului. Femeia se intorcea acasa de undeva, iar cand a intrat in bloc a vazut la lift doi „arabi” inarmati cu mitraliere imbracati in negru, cu care a fost nevoita oarecum sa urce in lift. Astia doi nu scoteau nici un sunet in lift in timp ce urcau, iar ea era terminata de frica pentru ca auzise de „teroristi” care trag de pe cladiri. Liftul s-a oprit la etajul unde locuia ea, iar ei au continuat sa urce pana la ultimul etaj, probabil spre acoperisul blocului (blocul de vizavi de Sala Palatului). De frica, la coborarea din lift, femeia le-a urat „succes baieti, succes”! Ce puteai sa le spui de fapt?
      Asadar, o doza de adevar exista acolo. Daca nici rusii nu stiau bine cine sunt astia, e clar ca Ceausescu isi crease cumva o structura militarizata de protectie.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Alexandru Gussi
Alexandru Gussi
Alexandru Gussi are un masterat și un doctorat în științe politice la Institut d'Etudes Politiques din Paris, a publicat La Roumanie face au passé communiste. Mémoires et cultures politiques, Paris, l'Harmattan, 2011, predă la Facultatea de Științe Politice a Universității București

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro