duminică, iulie 5, 2020

30 de ani de la Proclamația de la Timișoara

Se împlinesc 30 de ani de la momentul în care a devenit public textul unui document politic care dacă, la vremea lui, ar fi fost luat în serios și ar fi fost pus în practică probabil că ar fi influențat consistent în bine evoluția generală a societății românești post-decembriste. E vorba despre Proclamația de la Timișoara.
Din păcate, nu a fost să fie. De ce? Cauzele au fost multiple. Cele imediate erau reprezentate de faptul că puterea nou instalată la București îndată după fuga Elenei și a lui Nicolae Ceaușescu și aneantizarea PCR a simțit mai repede și mai profund ca oricine primejdia pe care sus-menționatul document politic ar fi putut-o reprezenta pentru legitimarea ei prin alegerile democratice din așa-numita Duninică a orbului. Până atunci, planul cantonării țării în limitele unui gorbaciovism, ale glasnostului și perestroikăi mersese ca pe roate. Frontul Salvării Naționale se transformase, în ciuda promisiunilor inițiale, în partid politic cu Ion Iliescu în chip de președinte, cu bătrânul bolșevic Silviu Brucan în postura de ideolog șef, cu Petre Roman vector de imagine, cu Virgil Măgureanu și Gelu Voican Voiculescu eminențe cenușii. Celebrul Punct 8 al Proclamației, cel care prevedea lustrația, adică eliminarea pentru un număr limitat de ani din viața publică a fostelor vârfuri ale PCR și Securității, era resimțit ca un act cu adresă specială. Adresantul principal părea să fie principalul emanat al Revoluției, numitul Iliescu Ion, care avea mâinile însângerate și în nici un caz nu putea să își permită luxul nici celei mai mici defecțiuni. Televiziunea Română care și-a regăsit rapid vocația de slugă a puterii (aici vina principală îi revine actualul vicepreședinte al Academiei, dl. Răzvan Theodorescu, pe viață om al lui Iliescu, numit atunci președinte al Radioteleviziunii Române, căruia mai apoi i se va alătura securistul dovedit Emanuel Valeriu ce va fi cocoțat în postul de director general al instituției) a avut grijă să minimalizeze, să ia în derâdere, să batjocorească fără rușine actul. Țin minte și azi disprețul, suficiența, superioritatea securistică cu care a citit și comentat textul Proclamației unul dintre cei mai odioși foști crainici ai lui Ceaușescu. Cel ce răspunde la numele de Cornelius Roșiianu. Azi locul lui Cornelius Roșiianu a fost luat de Ionuț Cristache, iar cel al lui Răzvan Theodorescu de Doina Gradea. În ciuda faptului că posturile de radio occidentale, în mod deosebit Radio Europa Liberă au comentat corect, așa cum se cuvenea, conținutul Proclamației, rezultatele au fost minime. Le scăzuse într-o anume măsura și audiența, și influența. Presa scrisă cu adevărat liberă (revista 22, cotidianul România liberă) era în minoritate, nici nu își putea compara forțele cu aceea aservită FSN. Vârfuri de lance ale noii puteri fiind Adevărul în fruntea căruia fusese implantat Darie Novăceanu și mizerul Azi.
Operațiunea de intoxicare publică, cea care dăduse deja roade în campaniile Vin moșierii! Vine Regele!, Nu ne vindem țara!, a găsit un teren propice în slaba și falsa informare a populației, în reușita operațiunilor manipulatorii, în falia pe care puterea fesenistă izbutise deja să o creeze între intelectuali și marea majoritate a populației, dar mai ales în ceea ce însemna precara experiență democratică anterioară a românilor. Dacă în majoritatea celorlaltor țări foste comuniste mai existaseră, se mai insinuaseră, chiar și în dictatură de viață liberă, crâmpeie de dialog civic (un rol aparte deținând Biserica Catolică), 22 decembrie 1989 prinsese România într-o stare complet atipică. Ea a continuat ca atare și după victoria Revoluției, repede metamorfozată în lovitură de stat. Mitul creat în jurul lui Ion Iliescu, sperietoarea cu vânzarea țării, exacerbarea programată a isteriei față de străini, dar și față de românii veniți din afara țării, cei care nu au mâncat salam cu soia, explică reticența marii majorități a cetățenilor față de spiritul și esența Proclamației. Dar și față de unele evoluții ulterioare, așa cum va fi Piața Universității.
Desigur, nu poate garanta nimeni că dacă Proclamația și celebrul ei punct 8 ar fi avut o soartă mai bună, România ar fi mers în toți acești 30 de ani din bine spre mai bine. O dovedește experiența unor țări foste comuniste care s-au situat la început pe drumul reformelor hotărâte, dar care azi sunt confruntate cu regimuri iliberale. La fel cum plănuiau până mai deunăzi pentru România Liviu Nicolae Dragnea și PSD. Sigur e doar că primii ani de după Revoluție ar fi fost mai buni, mai siguri, înscrierea pe calea reformelor evident mai hotărâtă. Proclamația de la Timișoara ar fi adus un plus de curățenie în viața publică a țării. Neacceptarea ei de cea mai consistentă masă a românilor, cel mai adesea ca efect al necunoașterii și al manipulării, a costat scump România. O costă chiar și astăzi.
P.S. Ieri a avut loc la Timișoara o manifestare al cărei scop a fost acela de a marca aniversarea celor 30 de ani ai Proclamației. PSD a fost singurul politic care nu și-a trimis reprezentanții. Ce altă dovadă mai clară că PSD, cel cu Sorin Grindeanu și Alfred Simonis văzuți ca minți deschise și reformatoare (Doamne, ce glumă proastă!), rămâne fidel idealurilor bolșevice, fantomaticei prezențe a criminalului Ion Iliescu ca marca de identificare, Steagului roșu și minciunii?


Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors.ro și pe blogurile adevărul.ro

Distribuie acest articol

7 COMENTARII

  1. In 2019 am citit un articol al Anei Blndiana care deplângea faptul că in procentaj de 100% elevii luminati ai unuiliceu de vază nu știau ce e aceea o MINERIADĂ.
    Ar trebui facut un sondaj si printre membrii USR – PLUS, care sunt, multi dintre ei abia trecuti cu cativa ani de vremea liceului.
    Sa ii intrebe cineva dacă ei știu ce e aceea PROCLAMAȚIA DE LA TIMIȘOARA ?
    Teama mie că mulți nu știu,
    iar cei care știu – știu de la părinții lor – ”Domnul sau Doamna GRADU”, care aveau obligații de serviciu să urmărească ”ce pun la cale elementele dușmănoase”.
    Aceste evocăr, sunt insa utile la comemorari rotunde sau cand se ridică vreun politician de – sai zicem dreapta ..fără vreo calitate umana, dar purtat pe aripile dorinței de revașă ale plângăciosilor … ….iEmil Constantinescu, Basescu , Johannis ….si care nu pot oferi decat cantecul prafuit REFORMA/ REVOLUTIA/ RESETAREA ABIA CU MINE INCEPE .
    Urmatorul pe lista este – incepand de azi domnul Cîțu . CÎȚU !

  2. He, he, daca se aplica lustratia ca la carte eram departe. Asa traim sa fim condusi la toate nivelele de fiii, fiicele, nepotii acestor vechi comunisti, securisti care nu si-au schimbat nici mentalitatile, nici atitudinile. Ce naste din pisica, soareci mananca! Poate peste 100 de ani se vor mai aseza lucrurile asa cum trebuie. Pana atunci vom trai in acelasi noroi si vom avea aceiasi democratie originala si capitalism de cumetrie.

  3. Tocmai s-a votat (alaltăieri) un proiect de lege (prima casă) care în forma inițială (cea finală nu e încă disponibilă) prevede obligația înstrăinării locuinței dacă se dobândește alta de exemplu prin căsătorie. Așa, ca un P.P.S. dacă vă uitați la lista celor care-au asigurat cvorum (nici nu mai contează cum au votat) la senat pentru asemenea inepții și (sub rezerva de mai sus a eventualelor modificări) idem cameră. Prevederea exista și în anii 70 și a fost printre primele abrogate la Revoluție.

    • Nu vad problema, stimate domn. Prima casa e un program social, platit (garantat) partial si din impozitele mele. Mi s-ar parea perfect legislabil sa renunti la carja de suport social daca ai primit mostenire un apartament/ locuinta. Sau la locuinta, daca vrei sa iti pastrezi locuinta, in efect, sociala.
      NU e nimeni obligat sa recurga la prima casa! Poti munci ce stii, cum stii si sa cumperi de pe piata libera. Pomeni + pretentii = urata meteahna. Ca sa rezum, si fara rea credinta, „beggars cant be choosers”, sau nu e corect fata de cei care isi asuma niste riscuri.

  4. Dacă România ar fi fost anticomunistă în 1989, lustrația s-ar fi făcut foarte ușor. Câți oameni erau atunci în afara PCR-ului, câți nu erau informatori și câți dintre aceștia care nu erau aveau o oarecare cunoaștere a ceea ce înseamnă democrația? România era ca un mort înviat miraculos înainte de a fi depus în mormânt, iar noi venim acum și regretăm că nu a concurat ca atlet al economiei de piață, statului de drept etc.
    Acceptând presupunerea că axista o masă populară destul de mare pentru a înclina balanța unor alegeri de partea anticomuniștilor, unde erau elitele anticomuniste? Dinescu, Doina Cornea, Paul Goma sunt simboluri. Locomotivele spre capitalism lipseau.
    Că unii au avut viziunea a ceea ce-ar fi însemnat România fără comuniști, e meritoriu. Însă în istorie rămân faptele, știți preabine.
    Poate-ar fi mai bine să acceptăm că atunci eram o nație îngenunchiată de comunism, iar acum suntem una îngenunchiată de comuniști și securiști. Ne plângem că n-am câștigat o luptă dreaptă pe care ar fi trebuit s-o ducem. Ar fi fost, dacă, era să … Le zicem frumos, uneori prea frumos, manevrăm doar idealuri roz, însă Grindeanu va fi ministru iar, iar Simonis ne va scuipa în față de la tribuna Parlamentului aceleași silogisme politice de adolescent întârziat.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Carte recomandata

Esential HotNews

Esential HotNews

E randul tau

Mai e un aspect, poate si mai grav. De fapt trei, daca ma gandesc mai bine. Primul, la concret, A…

de: MirceaM

la „Îmbogățiții de război”

Carti recomandate de Contributors.ro

Democrația sub asediu românia în context regional

Carte recomandată de contributors.ro

 

Top articole

Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Recunosc din start faptul că îmi este destul de greu să scriu despre volumul Isus al Meu, editura Humanitas, 2020. În primul rând, din cauza intimidantului autor, un monument al culturii românești contemporane, adulat şi contestat ȋn (aproape) egală măsură.

Frauda în educaţie e viol la adresa copilului

Cu câteva zile în urmă, o studentă mi-a trimis – ca răspuns la examenul de “Etică şi integritate academică” – un text...

Când șahul devine rasist…

Credeați că numai statuile sau hărțile (1) pot fi rasiste? Aflați că, pe fondul actualei revoluții BLM (Black Lives Matter), în curs de desfășurare în...

Un ordin de ministru și geografii academice

Să încercăm un mic exercițiu de imaginație. Suntem în vara anului 2024. La universitățile din România s-au încheiat...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)