joi, martie 28, 2024

30 ani de (auto)intoxicare. Episodul 2: Alegerile din 20 mai 1990. Uitarea vinovată a fesenismului majoritar

Patologiile statului român, patologii societății de azi, nu pot fi înțelese decât plecând de la modul în care ne-am lansat în aventura libertății de după decembrie 1989.

De ce acum 30 de ani românii eliberați de comunism stăteau la cozile secțiilor de votare pentru a-l vota pe Ion Iliescu și FSN-ul? Ce sperau atât de tare sau de ce le era atât de frică încât să ofere unui om o majoritate demnă de un plebiscit și unei forțe politice controlul integral al guvernării și al Adunării Constituante?

Indiferent de răspunsuri, inevitabil parțiale, pe care le putem da unii sau alții, putem cădea de acord asupra unui lucru: consecințele acelui gest colectiv au fost decisive pentru definirea regimul politic și constituțional pe care îl avem și azi.

În acest acest articol încerc să argumentez că orice analiză a istoriei noastre politice și constituționale trebuie să țină seama că natura momentului 20 mai nu a fost una trecătoare, prin implicațiile sale aceasta își pune și azi amprenta asupra ADN-ului regimului politic, asupra încrederii românilor în stat și în procesul electoral.

1. Un prim pas. În direcția greșită

Alegerile din 20 mai 1990 sunt sursa inițială a legitimității sistemului nostru instituțional. Azi niciun istoric, politolog sau constituționalist serios nu va pretinde că a fost vorba despre un moment ideal democratic. Totuși analiza dominantă este că a fost un prim pas spre democratizare și că evenimentele electorale ulterioare, mai ales alternanțele la putere, au putut șterge consecințele aproximărilor democratice din 20 mai. În acestă logică se află și contra-argumentele la acuzația că “românii au fost manipulați de duminica Orbului”: în orice moment electoral există o competiție între discursuri manipulatorii. Gravitatea acțiunilor de manipulare/intoxicare, accentuată în 1990 de monopulul statal asupra televiziunii, nu scapă relativizării: eram abia la câteva luni de la căderea celui mai dur regim din Europa de Est, nimeni nu poate contesta nu numai libertatea votului, ci și faptul că fiecare putea vorbi liber, manifesta liber, înființa orice partid dorea.

Formalismul legal a fost respectat, formalismul democratic a fost și el măcar relativ respectat. În plus, în ciuda unor proteste ale cancelariilor occidentale din perioada campaniei electorale, alegerile din 20 mai au fost legitimate internațional. Chiar opoziția civică a dat indirect semnalul acceptării victoriei FSN prin retragerea principalilor organizatori din Piața Universității. Mai mult: partidele istorice, deși contestă vehement corectitudinea procesului electoral, își vor trimite puținii reprezentanți pe băncile noului Parament.

Și totuși, atunci ca și acum, oricărui analist imparțial îi apărea evidentă ratarea acestui prim exercițiu democratic. Atunci de ce alegerile sunt, într-un fel sau altul, recunoscute? Pentru că aproape toti actorii politici, mediatici, nu în ultimul rând cei internaționali, își resetaseră de mult așteptările. Deși trecuseră doar câteva luni, multe din speranțele născute în decembrie 1989 se dovediseră iluzorii. Condițiile campaniei electorale, modul în care puterea utilizase CPUN-ul pentru a-și legitima deciziile luate fără existența unui compromis real, utilizarea televiziunii pentru criminalizarea opoziției politice și civice, nu în ultimul rând discursurile președintelui Ion Iliescu despre democrația originală nu mai lăsau loc de interpretare: puterea de la București nu dorea să urmeze modelul democrațiilor liberale. Liderii săi, în frunte cu șeful statului, nu credeau în democrația occidentală, nu credeau în modelul politic și economic propus de Vest.

Legimitatea democratică era vazută de conducerea FSN dintr-o perspectivă a raportului de forțe. Victoria din 20 mai e prezentată de aceștia din această perspectivă: o victorie într-un raport de forțe în care argumentul majorității electorale nu era decât unul dintre elementele dominației pe care FSN-ul o exercita asupra instituțiilor statului și a societății deopotrivă.

O dominație pe care o utilizează mediatic pentru a delegitima Occidentul și modelul său politic, pentru a ataca orice formă de opoziție, nu în ultimul rând pentru a nega dimensiunea anticomunistă a revoltei românilor din decembrie 1989.

Victoria din 20 mai e obținută în numele unui discurs plin de ambiguități asupra destinației finale. Ambiguități care erau însă ușor de clarificat privind la mijloacele utilizate pentru a face această victorie inevitabilă.

2. Mijloace și scopuri. Fesenismul ca stare de spirit

Așa cum am încercat să demonstrez în episodul precedent, în mai 1990 FSN-ul de facto nu exista. El era numele organizației virtuale inventate din interiorul conducerii statului pentru câștigarea unei legitimități electorale care să o înlocuiască pe cea revoluționară. FSN-ul era o ficțiune creată de statul postcomunist pentru a strânge voturi într-un ritual electoral în care nici unul din segmentele organizării alegerilor sale nu scăpa controlului celui care urma să câștige.

Asta nu însemnă însă că românii nu ar fi putut vota altfel. Ci că toți pași premergători momentului electoral au creat o atmosferă în care pentru majoritatea populației opțiunile pentru Ion Iliescu și FSN se impuneau. Toate celelalte alternative erau suspecte sau periculoase.

În lunile premergătoare alegerilor se agregă o stare de spirit colectivă care se va dovedi efemeră dar decisivă: fesenismul. Fesenismul era acel curent care identifica o serie de dușmani ai puterii și încerca să-i combată cu aproape orice mijloace.

Numai în mod auxiliar fesenismul era o formă de idolatrizare a personajelor principale din decembrie 1989: Ion Iliescu și Petre Roman. Dar accentul fesenismului, așa cum se poate spre exemplu vedea din colecția ziarului oficial al FSN, Azi, nu era pus pe un cult al personalității, ci pe combaterea adversarului. Așa putem înțelege în acel context dimensiunea implicită a mesajului aparent pacifist al sloganului folosit de Ion Iliescu “Un președinte pentru liniștea noastră”: încercarea de a legitima electoral violența unor agenți ai statului sau a susținătorilor conducerii statului împotriva celor care tulbură această liniște.

Foștii deținuți politici, care conduceau cele trei partide istorice, erau prezentați ca fiind însetați de răzbunare. Cei întorși din exil, precum candidații la președinție Radu Câmpeanu și Ion Rațiu, veniseră să-și ia proprietățile. Studenții și tinerii care manifestau în Piața Universității erau fie periculos de naivi, fie drogați sau plătiți. Intelectualii nu participaseră la Revoluție așa că nu aveau voie să-i critice pe conducătorii FSN care își riscaseră viața. Iar foștii dizidenți care părăsiseră CFSN-ul, precum Doina Cornea sau Ana Blandiana, doreau să vândă Transilvania. De fapt, toate aceste categorii erau văzute ca trădătoare și, după evenimentele din martie de la Târgu Mureș, gata să facă jocul iredentiștilor maghiari.

Ca alternativă la o opoziție prin definiție antiromânească, fesenismul produce categoria moral-politică a “bunului român”. “Bunul român” apăra FSN-ul și reciproc e apărat de FSN.

Acest tip de mesaj tinde să monopolizeze orizontul opiniei publice în măsura în care, pe de o parte, este difuzat prin majoritatea canalelor mass-media, dintre care cele mai importante sunt radioul și televiziunea și, pe de altă parte, e permanent hrănit și credibilizat de autoritățile statului.

Fesenismul mai are un avantaj: emite pe o lungime de undă ușor diferită dar proximă culturii politice ceaușiste. Limbajul puterii post-comuniste e un limbaj nou, dar face apel la instincte și credințe atent cultivate de educația și propaganda de până în decembrie 1989. Liderii partidelor istorice sau intelectualii critici emit pe cu totul altă lungime de undă. Totuși această diferență nu trebuie exagerată. Asta pentru că inundarea spațiului public cu mesaje care indică adversari și induc o teamă colectivă care amintește de teroriștii din 1989 nici nu va permite mesajului electoral al opoziției să fie ascultat.

Adevărul e că nu vom știi niciodată pe ce lungime de undă doreau românii să prindă mesajul politic: bruiajul făcut de cei care ar fi trebuit să organizeze alegeri democratice a anulat șansa unei reale campanii electorale, deci și a unor alegeri minim democratice.

Erau românii ușor de manipulat? Iată o falsă evidență. Deși e greu de vorbit despre românii ieșiți din comunism la nivel general, căci tocmai atunci diversitate lor începe să se exprime, marea lor majoritate era de mult imunizată în fața propagandei simpliste. În mod paradoxal tocmai de aceea mulți nici nu vor asculta mesajele partidelor politice: ele asumă faptul că sunt propagandă partizană. Asta în contrast cu discursul liderilor statului, cu discursul majorității mass-media: FSN-ul nu este un partid, liderii săi vor doar să păstreze cuceririle revoluției și să evite excesele unei schimbări prea rapide.

Căderea de tip revoluționar a regimului comunist produsese două mituri politice încărcate cu o credibilitate fără rival: credibilitatea salvatorului Ion Iliescu și credibilitatea TVR ca locul din care s-a proclamat căderea dictaturii. De la înălțimea acestor mituri românii află cine este sau nu “bun român”. Ceea ce duce inclusiv la violențele din timpul campaniei electorale, violențe îndreptate exclusiv împotriva opoziției văzută ca trădătoare, violențe care prin TVR devin ca prin magie violențe ale opoziției sau ale celor din Piața Universității.

În acest context alegerile sunt o formalitate. Cei de la cozile secțiilor de votare erau conduși mai mult de istorie decât de ei înșiși. O istorie care le spunea că participă la o sărbătoare a libertății. Dar mai ales o istorie care se înscria în tradiția alegerilor formale specifice democrațiilor populare. Dimensiunea libertății era anulată de condiționările mentale care făcuseră suspect pluralismul și, o dată cu asta, goleau alegerile de natura lor democratică.

Regimurile nedemocratice nu sunt neapărat lipsite de forme de legitimitate populară. Alegerile sunt în acest context un ritual care subliniază această legitimitate. Dar ea este de natură profund diferită de legitimitate democratică produsă de regimurile constituțional-pluraliste.

Momentul 20 mai nu este primul pas al democrației reprezentative în România. El este, cel mult, ultimul pas al statului comunist care produsese și susținea liderii FSN.

Câteva consecințe

Tipul de auto-intoxicare colectivă de la 20 mai 1990 este rezultatul unui context irepetabil. Morala poveștii nu ține de banalul îndemn de a nu repeta istoria. Lecția e legată de consecințele profunde pe care le are acest moment asupra construcției instituționale a statului postcomunist.

Păstrarea monopolului puterii executive, legislative și chiar a scrierii textului constituțional în mâinile conducătorilor FSN era un mare paradox câtă vreme FSN-ul, așa cum am explicat, nu exista. Nu o formațiune politică a câștigat alegerile, ci o alianță de sub-sisteme ale statului. Toate aveau în comun frica de schimbare, toate vedeau un pericol în orice formă de autonomizare socială.

Necesitatea reformării statului era o evidență, dar acest stat a dorit să se reformeze pe sine. Considera că e o treabă prea serioasă ca să fie lăsată politicienilor sau celor care ieșeau în piață. Momentul 20 mai nu e cel al victoriei unui partid, ci reprezintă în mod spectaculos victoria acestei logici care excludea compromisul, excludea ideea împărțirii puterii cu orice forță care venea din partea societății civile.

Românii s-au trezit treptat din vraja fesenismului. Asta nu a dus atât la creșterea încrederii în alte forțe politice, cât la creșterea neîncrederii în mecanismele democratice, la demoralizare civică și la cinism colectiv.

Și cum să nu produci cinism colectiv atunci când trezirea era inevitabil sinonimă cu înțelegerea faptului că fesenismul transformase oameni de bună credință în susținători ai violențelor împotriva opozanților din piețe sau a membrilor partidelor istorice. Momentul 20 mai marca realitatea unei mari majorități care legitimase sau chiar fusese complice la violențele statale împotriva unor adversari politici. Iar statul FSN chiar această complicitate colectivă a urmărit încă din 28-29 ianuarie, când a utilizat muncitorii împotriva opoziției. Mineriadele ulterioare vor valida această strategie.

Fesenismul a fost azi uitat la nivelul memoriei publice. E un trecut neplăcut din viața unei națiuni care astfel ratează înțelegerea acestui spasm al homo sovieticus, al omului trecut prin ingineria socială totalitară și care devine complicele călăului său.

Totuși societatea s-a eliberat treptat. Nu același lucru s-a întâmplat însă în interiorul statului. Societatea își putea permite luxul să uite, apoi chiar să acuze. Pe când cei care la toate nivelurile statale au condus acțiunea de golire de sens democratic a alegerilor din 20 mai erau condamnați să rămână solidari în minciună.

Să nu ne așteptăm ca cineva să-și ceară scuze. Ba chiar nu puțini se auto-felicită după 30 de ani. Încadrate de crimele împotriva umanității din decembrie ’89 și de cele din 13-15 iunie 1990, alegerile din 20 mai nu sunt decât o banală crimă împotriva democrației.

Distribuie acest articol

16 COMENTARII

  1. Cea mai sintetica si buna analiza a periodei ce a trecut de atunci si pana acum. Acest aspect arata de ce am esuat a transforma mai repede Romania in o tara mai moderna. Va trebui sa mai treaca inca trei decenii pana sa vedem mai multe raze de speranta.

  2. „…de ce alegerile sunt, într-un fel sau altul, recunoscute?”

    Chiar, de ce, că nu găsesc răspunsul în articol? De ce au fost legitimate internațional?

    Eu aș porni de la concluzia articolului: „Încadrate de crimele împotriva umanității din decembrie ’89 și de cele din 13-15 iunie 1990, alegerile din 20 mai nu sunt decât o banală crimă împotriva democrației ” și aș spune că, spre deosebire de premise, este corectă și incotestabilă.

    Recunoașterea regimului comunist-reformator de tip perestriokist la București se explică prin modul în care au fost determinate revoluțiile est-europene.

    Mă gândesc că la 30 de ani de la Marea Revoluție din Decembrie nu mai sunt motive pentru care să nu spunem deschis adevărul istoric cu privire la căderea Cortinei de Fier și a zidului Berlinului.

    Desigur, curajul revoluționarilor români este indiscutabil, dar atât cei care am trăit evenimentele, cât și istoricii, putem spune că orchestrarea evenimentelor, provocarea căderii regimurilor comuniste, inclusiv cel al lui N Ceaușescu, s-a făcut la un nivel internațional, cu acceptul și participarea lui M Gorbaciov.

    Toate statele est-europene foste comuniste au avut regimuri de tranziție și la fel a fost gândit să fie și cel al lui I Iliescu. Doar că acesta a fost unui criminal, care a aruncat România în beznă și izolare pentru 10 ani după Mineriada din 1990.

    Fără teorii ale conspirașiei și fără a da vina pe Occident pentru suferințele românilor, … România era aproape de URSS și în noua Putere de la București erau atât curente anticeaușiste ultra comuniste care au solicitat intervenția trupelor sovietice în România (de curând TVR a redifuzat imaginile de atunci), cât și unele socialiste, sau unele național-comuniste.

    FSN (care exista deja de câteva luni și reunea toată adunătura de foști tovarăși, cu care Occidentul colabora în speranța răsturnării lui Ceaușescu) a fost luat prin surprindere de curentul din Securitate-PCR care l-a convins să organizeze în 21 decembrie mitingul la care au fost diversiunile ce au dus la degenerarea lui.

    De asta au fost recunoscute alegerile! Pentru că Iliescu și grupul său de comuniști reformiști erau cei agreați de Occident cu M Gorbaciov! Și așa au rămas până astăzi!

    • Dimensiunea geopolitica este intr-adevar esențiala pentru perioada 89-90, insa contextul se va schimba radical, URSS va disparea, in acest articol m-am interesat de fenomene institutionale si sociale ale caroror mostenire se poate identifica si azi. Uitarea sociala a fesenismmului asa cum era el nu prea are scuze geopolitice….

      • „Uitarea socială a fesenismului așa cum era el nu prea are scuze geopolitice”

        Domnule Alexandru Gussi, desigur, uitarea nu are nici un fel de scuză, în primul rând pentru că fenomenul este parte a istoriei patriei noastre. Doar că el era „așa cum era el” din motive cât se poate de firești și explicabile.

        Mirarea celor care consideră inexplicabil „fesenismul așa cum era el”, ori Brexitul șamd., sunt pur și simplu manipulatorii, întrucât ambele și altele asemeena sunt explicabile cu ușurință și au fost în repetate rânduri explicate.

        Manipularea bine făcută este întotdeauna eficientă!

        Precum spuneam în comentariul la articolul d-lui Mircea Morariu din 20 mai, FSN a participat la alegeri din postura de putere absolută în stat, arbitru și competitor, deși rolul său, stabilit încă de la înființare, a fost acela de organ administrativ provizoriu,. FSN deținea puterea legislativă, puterea executivă , atât la nivel național, cât și la nivel local, precum și funcția de organizație sindicală în TOATE întreprinderile, cât și la nivel național.

        …Și dispunea discreționar de toate resursele, de la Bugetul național, până la toate mijloacele de informare publică. Totul! Era o structură dictatorială, super-centralizată organizată timp de decenii de Nicolae Ceaușescu, care fusese preluată integral de FSN, ca exponent autodeclarat al democrației și libertății. Pentru câteva săptămâni după 1989 Dictatura Ceaușescu a fost înlocuită cu Dictatura FSN.

        Drepturile și libertățile democratice au fost câștigate apoi treptat și încet de către cetățeni de-a lungul a trei decenii și nici astăzi România nu este o democrație autentică, în care principiile statului de drept sunt deplin respectate, cu mecanisme „checks and balances” funcționale și cu o justiție independentă. A se vedea MCV. România este de 30 de ani un stat captiv, cu o guvernare cleptocratică.

        Cum se putea să nu obțină o majoritate confortabila la vot?! Cum se putea să nu aibă o susținere populară masivă?! Cu putea fi fesenismul altfel decât „așa cum era el”?!

        Iar eu am vorbit în comentariul anterior despre cauza cauzelor. Fără să învinovățesc ori să scuz pe cineva… Nici geopolitica, nici vecinii maghiari, sârbi, ori sovietici implicați, sau cetățenii români care trăiseră aievea timp de decenii „mitul peșterii” lui Platon. .. Doar că ieșeau dintr-o peșteră și intrau într-alta!

    • @Constantin – înlăturarea lui Ceaușescu nu ar fi fost posibilă fără binecuvântare de la Moscova. Cine ați fi vrut să-l înlăture, Trosca și Iulian Vlad?

      Mai mult decât atât, înlăturarea lui Ceaușescu fără acordul Moscovei comporta realmente riscul unei invazii sovietice, iar la vremea aceea frontiera cu URSS se afla chiar pe Prut, pentru cine a uitat acest mic amănunt.

  3. Un lucru de care se vorbeste mai putin e componenta membrilor FSN in acel moment. La toate nivelele fusesera dati josi secretarii de partid comunist si fusesera inlocuiti cu noii deveniti peste noapte fesenisti. FSN, atunci, ca organizatie nu era partid, nu avea o ideologie, era doar o organizatie care umplea vacumul de putere.
    Conducatorii FSN de la nivelurile de baza erau alesi cu adevarat democratic, din cei mai simpatizati si apreciati colegi, unii din ei cunoscuti drept anticomunisti. In acestia exista mai multa incredere decit in niste necunoscuti din partide istorice.

    Dupa mai 90, multi si-au dat totusi seama ca directia nu e buna si au inceput protestele culminate cu crimele mineriadelor.

    • Am sa incerc un raspuns de la nivelul meu de atunci (sub 30 de ani, niciodata membru PCR), eu am fost un astfel de FSN-ist ales de colegi, dupa ce au fost primite instructiuni „de la centru” ca sa se aleaga structuri FSN in fiecare intreprindere (eram membru in comitatul FSN pe sectia mea). La Revolutie au participat 10% dintre cetateni, ceilalti au ramas la televizor, normal as zice. Ceea ce-i unea pe participanti era ura fata de Ceausescu si regimul lui. Multi erau gata de orice sacrificiu, inclusiv sa moara pentru asta. Dintre ei au fost alesi, in principal, primii membrii ai FSN-urilor de la serviciu, din intreprinderi. Dar astea au fost dizolvate mai tarziu si puterea efectiva nu a fost acolo niciodata, au servit numai ca un cover-up pentru ceea ce se petrecea in culise. Functiile administrative adevarate (directori de intreprindere, sefi de viitoare sindicate, etc) au fost rezervate pentru „baietii simpatici” care aveau si aprobare. Am convingerea ca o parte, cel putin, dintre aceste functii, au fost ocupate de acoperitii care functionau peste tot atunci, colegi, baieti buni si multi dintre ei capabili profesional, dar si cu o a doua „meserie” despre care, insa, nu stiau colegii care i-au ales, odata propusi. Pe de alta parte, alte functii erau ocupate „prin concurs”, rezultand alegerea acelorasi „acoperiti”, veniti in „misiune”. Nu au fost alegeri reale, ci o uriasa manipulare.

  4. Există două aspecte ignorate în prezent:

    1. România era mult mai rurală pe vremea aceea, iar o mulțime de oameni de la țară, precum și copiii lor ajunși muncitori în oraș, la bloc, au votat cu Ion Iliescu ”pentru că a dat pământul înapoi la oameni”. Exact asta era exprimarea folosită de ei și e cam greu să fie contestată. Se poate argumenta dacă l-a dat Iliescu sau l-a dat Roman, dar ”pământul” (terenul agricol) a ajuns înapoi la oameni care urau CAP-urile cu toată ființa lor.

    2. Ion Iliescu a fost primul conducător al României care a pierdut alegerile și a predat puterea. Până la el, conducătorii României ori mureau în funcție, ori trebuiau exilați, ori trebuiau omorâți, fiindcă nu renunțau la putere decât odată cu viața.

    Sigur că azi România e plină de democrați de operetă, care impun sau aplaudă măsuri draconice pentru o gripă, dar găsesc timp să-l blameze pe Iliescu pentru rezultatul alegerilor din mai ’90. N-am votat pentru Ion Iliescu nici atunci, nici altădată, dar lui i se datorează premiera asta absolută în România, în 1996: un șef de stat a organizat alegeri, le-a pierdut și a predat puterea.

    • Ion Iliescu a predat cheile palatului Cotroceni, dar Emil Constantinescu a fost departe de a gasi acolo acea putere pe care o avea predecseorul-fondator de Republica. Guvernele CDR si aliatii au curatat apoi falimentul economic al populismului PDSR-PRM-PSM (al leului, al bancilor de stat, al intreprinderilor etc). Iliescu nu a plecat acasă, a ramas unul din cei mai puternici oameni din Romania inclusiv prin oligarhii pe care regimul sau ii produsese. In plus a lasat si un sistem judiciar bine calibrat ca sa nu duca mai departe dosarele în care era implicat si acuzat, iata dupa 30 de ani, de crime de sange. Apoi un sistem intreg sa chinuit sa-l readuca la putere in 2000, reusind astfel sa acumuleze ceva mai multe mandate decat ii permitea textul constitutional. Scuze, stiu ca exista destule scoli de politologie din Romania in care Iliescu e un fel de De Gaulle al Românei. Nu e cazul.

      • Povestea cu numărul de mandate e mai mult decât discutabilă, mandatul obținut în mai ’90 nu a fost obținut în baza Constituției, ci înainte de adoptarea ei. Acel mandat a fost de altfel numai pentru 2 ani, tocmai în vederea adoptării unei noi constituții.

        În CPUN se discutase în primăvara lui ’90 în maniera ”ne declarăm Adunare Constituantă și dăm țării o constituție”, dar tocmai Ion Iliescu s-a opus: ”nu ne-a ales nimeni pentru asta”. Fără supărare, omul avea mai mută cultură democratică decât imensa majorityate a politicienilor de azi.

        Partea cu ”democrația originală” este într-adevăr un mare minus pentru Ion Iliescu, bazele cleptocrației de azi atunci au fost puse. Iar reformele făcute de CDR ar fi trebuit făcute de Stolojan și de Văcăroiu, n-ar fi trebuit să treneze încă 6-7 ani. Numai că astăzi ne aflăm deja în al doilea mandat al premierului Grivco, iar oamenii continuă să plece din țară cu miile, în fiecare săptămână.

        Ca opinie personală, Ion Iliescu este o țintă falsă în ziua de azi, folosită tocmai pentru a abate atenția de la situația curentă. De asta nu se liberalizează economia în prezent, fiindcă nu ne dă voie Ion Iliescu? De asta avem guvern fără legitimitate electorală, fiindcă nu ne dă voie Ion Iliescu? A guvernat vreodată Ion Iliescu prin ordonanțe militare?

  5. Asta e, după 20 mai 1990 am pornit cu stângu’/ stânga înainte şi aşa am mărşăluit vreme de vreo 30 de ani. Fiindcă, ne place sau nu, de 30 de ani suntem conduşi TOT de urmaşii PCR din eşaloanele 2-3, indiferent că unele partide se dezic de asta. Ba chiar şi azi apare generaţia a 4-a de copii/ nepoţi ai activiştilor de altădată….
    Nici nu avem de ce să învinovăţim pe cineva. Românii nu au avut niciodată cine ştie ce apetenţe democratice/ civice, iar intelighenţia română nici atâta. Suntem un popor mioritic şi cam mitoman, modul de auto-administrare ne este străin şi nici nu ne interesează. Pur şi simplu 90% din populaţia ţării, în frunte cu elitele, NU ÎNŢELEG DEMOCRAŢIA ca formă eficientă de conducere socială.
    Aşa că….despre ce discutăm noi aici?….

  6. Analiza este buna, dar problema este ca din 1990 pina acum au fost multe rinduri de alegeri si ca situatia a ramas cam aceeasi.
    Problema este ca timpul a trecut, cei ce votau atunci cu FSN au trecut la nefiinta sau sunt prea in virstat sa mai vina la vot (cu ceva exceptii), dar situatia a ramas tot cam aceeasi, adica FSN si urmasele lui. Cei ce aveau in 1990 25 de ani azi au 55, adica am ajuns la virsta cind consideram atunci ca cei de aceasta virsta au votat FSN. SI-i acuzam pe acestia. Azi noi, cei de peste 55 de ani suntem acuzati ca votam urmasele FSN.
    Ei bine, eu n-am votat FSN si nu voi vota. Dar nu despre mine e vorba.
    FSN-ismul majoritar nu s-a uitat, pentru ca el s-a perpetuat. Iar partidele altele decit FSN si arcul sau de apropiati n-au reusit sa ofere ulterior generatiei Coposu, Ratiu, Cunescu niste lideri veritabili decit rareori si pentru putina vreme. Ma refer la niste lideri in fata carora iti scoti palaria. Eu unul recunosc ca nu am in fata cui sa o scot.

    Mai este un aspect ce este esential in opinia mea. Cei ce ar putea inclina balanta spre exteriorul fesenismului si ar putea obliga partidele sa devina partide nu grupuri de interese si-au luat talpasita si sunt prin cele 4 colturi ale lumii, dar mai ales in Europa, in tarile UE. Si nu pot tehnic sa voteze sau nu mai sunt interesati sa voteze.
    AU fost lasati sa voteze 3 zile pentru presedinte, dar acestuia i s-au luat atribute importante.
    Iar la alegerile parlamentare pot fi lasati sa voteze si o saptamina, tot 8-10 parlamentari vor alege.
    Romanii vad, si analizeaza. Noii oameni politici intrati cu surle si trimbite direct de pe sticla pe listele europarlamentare au dezamagit profund. Intre ce au zis ca fac si ce fac diferentele sunt uriase, justificind lozinca cu Aceasi mizerie. Din nefericire o lozinca extrem de inspirata.

    • Nu sunt de acord cu dumnavoastra. Nu poate exista aceeasi mizerie, democratia se bazeaza pe schimbarile mici, treptate, rezultate prin alegeri libere. Nu trebuie sa te astepti la schimbari foarte mari, tocmai pentru ca tensiunile sociale nu mai sunt foarte mari. Tensiunile se elibereaza treptat, pe masura ce apar, nu mai e nevoie de o explozie. Daca acelasi partid a condus Romania mai bine de 20 de ani din cei 30 care au trecut de la primele alegeri, asta s-a intamplat pentru ca interesele celor care au votat, in majoritate, au fost alaturi de el. In ’89 mai bine de 80% dintre oameni nu-l mai doreau pe Ceausescu si atat, nu doreau libertate, alegeri, munca si initiativa privata, doreau un lider puternic si bun, Ceausescu-i dezamagise! Schimbari, insa, au fost de atunci si vor mai fi (nu are rost sa le negam, sunt clare, zic eu), tocmai pentru ca Romania e astazi in stransa legatura cu vestul Europei si de acolo patrund odata cu economia si idei si un mod de viata. Uite, USR si PLUS sunt doua partide care asta-si propun, mai multa Europa, mai multa integrare. Nu sunt pe placul multora, dar exista (pentru ca au votanti) si nu ar fi avut cum sa existe cu ceva vreme in urma, e o dovada de schimbare. Romanul e adaptabil, dar vine de departe, de foarte departe si mentalitatile se schimba incredibil de greu. E un articol despre Oltenia habsburgica tot aici pe Contributors, citit cu gandul la prezent ne va da niste raspunsuri (sunt uimit cate se pastreaza si astazi, la aproape 300 de ani de atunci).

  7. Rezultatele alegerilor din 20 Mai 1990, au fost nu atat „meritul” FSN, cat al partidelor istorice, care prin comportamentul lor, au confirmat toate povestirile negative despre „democratia” dinainte de comunism. Dupa ce ne-au popvestit parintii/ bunicii despre „democratia parului” pe vremea PNT, la toate cele trei partide, majoritatea comunicatorilor, au avut un limbaj violent, erau mereu pusi pe harta, incapabili sa faca compromisuri. Cei care au fost civilizati, au fost dati la o parte.
    Parea ca noile partide „istorice” luneca spre fascism.
    Acest comportament al partidelor „istorice” a facut ca FSN, sa para singura alternativa normala.
    Electoratul, a votat impotriva urii, si violentei. FSN n-a trebuit decat sa-i lase sa se manifeste.
    Daca partidele istorice ar fi avut atitudinea lui Ratiu sau Campianu, in Ianuarie, Martie Aprilie, altul ar fi fost rezultatul. Din pacate partidele istorice au fost confiscate de extremisti plini de ura. Acestia au caracterizat partidele si nu Ratiu sau Campianu.
    Marea majoritate a populatiei erau ( si sunt) oameni asezati, care refuza extremele.
    De asta a fost votat FSN.

    • Ca să se înțeleagă ce s-a întâmplat la noi, trebuie citite minim câteva cărti ale lui Thierry Wolton și Anna Politkovskaia. Veți observa cu stupoare că ce s-a întâmplat în URSS s-a întâmplat și la noi după câtva timp!
      De exemplu înființarea unor mulțimi de partide pentru mimarea democrației și zăpăcirea alegătorilor.
      Partidul lui Jirinovski a fost înființat în 1989, față de PRMul lui Vadim în 1990, amândouă având același scop : să pară că cine trebuie să fie ales este frecventabil, fața de nebunii și extremiștii.
      Mass media în frunte cu TVR au blamat zi de zi partidele istorice, care au fost infiltrate de personaje care au avut misiunea de a le compromite și de a le fărâmița: vezi Patriciu și Tăriceanu cu aripa tânără a liberalilor. Ei și-au primit răsplata pt serviciile aduse.
      Se văd și azi aceleași metode: cum USR a părut că au ceva șanse, cum au început infiltrații să facă năzbâtii, ca să zică lumea că sunt aceeași mizerie.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Alexandru Gussi
Alexandru Gussi
Alexandru Gussi are un masterat și un doctorat în științe politice la Institut d'Etudes Politiques din Paris, a publicat La Roumanie face au passé communiste. Mémoires et cultures politiques, Paris, l'Harmattan, 2011, predă la Facultatea de Științe Politice a Universității București

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro