Delatiunea a fost un instrument preferat al masinii comuniste de distrus suflete. Rafinat intelectual, poliglot, remarcabil cunoscator al marii literaturi germane, Ivan Denes a acceptat din ratiuni care raman inca obscure sa serveasca regimul comunist nu doar in tara, dar si dupa plecare. Nu deschis, ca un propagandist oficial, ci insidios, pe ascuns, prin delatiuni la adresa unor oameni care-si deschideau sufletele fata de el, inclusiv fosti colegi de inchisoare.
Spuneam in prima parte a acestui articol ca am intrat in corespondenta cu Denes in 1989 cand incepusem sa lucrez la definitivarea (ce iluzie!) istoriei comunismului din Romania. Publicasem in excelenta revista East European Politics and Societies un lung articol intitulat “The Tragicomedy of Romanian Communism”, de fapt embrionul cartii pe care o aveam in minte. L-am trimis pentru comentarii mai multor cunostinte, persoane pe care le consideram competente pe subiect si dispuse sa-mi dea sugestii, sa ma ajute in lamurirea unor tenebroase episoade din istoria PCR. Am trimis si scrisori in care expuneam strategia conceptuala a cercetarii mele, imi rugam corespondentii sa ma ajute in clarificarea unor chestiuni ce mi se pareau greu, daca nu chiar imposibil, de deslusit. Premisa de la care plecam in aceste schimburi de idei si informatii era buna-credinta a ambelor parti. Nu suspectam pe nimeni de joc dublu ori de ratiuni greu identificabile pentru a obscuriza, mai degraba decat de a lumina fenomenul totalitar. In acest sens am purtat discutii (prin viu grai ori prin scrisori), inainte de prabusirea regimului, cu oameni foarte diferiti, de la Ghiţă Ionescu, Vlad Georgescu, Dinu C. Giurescu, Edith Lhomel, Ion Mihai Pacepa, Mihai Botez, Sorin Toma si Sergiu Verona la Corneliu Bogdan, Cristina Luca-Boico, Ilie Zaharia, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Dinu Zamfirescu, Mihnea Berindei si Dorin Tudoran. Asa am ajuns sa-i scriu lui Ivan Denes al carui text despre Belu Silber ma impresionase puternic. In plus, nu stiam absolut nimic despre rumorile care circulau despre el, dovada ca unele dintre intrebarile mele vorbesc despre funie in casa spanzuratului. Denes fusese un turnator serial intre intelectualii maghiari din Cluj iar eu ma adresam lui sa-mi spuna care fusese metabolismul politic din acel grup…
„A. E. Baconsky a fost doar unul dintre scriitorii, intelectualii, militarii, traducătorii, criticii, preoţii, ziariştii, foştii deţinuţi politici, muzicienii, artiştii despre care a relatat Deneş în numeroasele sale note furnizate Securităţii (onorate cu sume importante – chitanţele microfilmate se află în dosar). Pe această lista, deocamdată incompletă, se mai află: Paul Goma, Nicolae Breban, Paul Schuster, Oskar Pastior, Mihai Gafiţa, Monica Lovinescu, Paul Anghel, Constantin Chiriţă, Petre Stoica, Titus Popovici, Francisc Munteanu, Belu Zilber (Andrei Şerbulescu), Déak Tamás, Gáspár Miklós Tamás, Tiberiu Olah, Max Demeter Peyfuss, Lucian Grigorovici, Nadia Pohne, Ştefan Tătaru, Gerhard Möckel, Richard Wurmbrand, generalul Ştefan Kostyal, Heinz Galinski etc. etc.” Recomand aici acest blog:
http://halbjahresschrift.blogspot.com/2011/04/ivan-denes_20.html
Ipoteze despre comunismul românesc
Pe 31 august 1989 ii trimiteam din Philadelphia lui Ivan Denes o scrisoare din care citez cateva pasaje:
“Am inteles de la dl Nicolae Stroescu ca ati fi dispus sa ma sprijiniti in aventura scrierii unei istorii politice a comunismului românesc. Am citit cu imens interes paginile pe care i le-ati inchinat lui Belu Silber si banuiesc ca m-ati putea ajuta sa-mi lamuresc anumite etape (episoade) din evolutia (involutia?!) acestei formatiuni politice. Primo, cateva cuvinte despre ideea cartii mele. Este vorba de o tentativa de luminare/interpretare/explicatie a fenomenului actual prin racordarea sa la traditiile culturii politice a comunismului romanesc: similitudini/diferente cu alte fenomente din Europa de Est/Centrala; unicitatea anumitor situatii din Romania (exceptionalismul comunismului român, sinteza stalino-bizantina etc). Deci, spre deosebire de istoriile existente (Ghiţă Ionescu, R. King, M. Shafir), eu tin sa ma centrez pe dimensiunea subiectiv-elitara si sa detectez (divulg) structurile politice ascunse (y compris cele ideatice) care explica diferenţa româna.
V-as fi recunoscator daca mi-ati spune ce stiti despre subiecte precum:
a) rolul consilierilor sovietici (nume?) in geneza si organizarea represiunilor politice dintre 1948-55?
b) ati putut afla mai mult despre comprtamentul lui Vasile Luca in inchisoare? Si-a deschis sufletul fata de alti detinuti?
c) Care a fost soarta lui Remus Koffler? Stiti cumva cand a murit?
d) Ce v-a spus Belu Silber despre reactia lui Patrascanu la treptata sa izolare in echipa hegemonica? La urma urmelor, era si el (L.P.) un “incercat” leninist, n’est-ce pas?
e) o chestiune mai teoretica: cum considerati ipoteza ca anul-cheie, punctul nodal a fost 1956, cand Dej a reusit sa sufoce in faşă orice (minima) tentativa liberalizanta? Aveti mai multe date despre posibila emergenta a unui curent “revizionist” (neo-marxist) in Romania? Ce se petrecea atunci printre intelectualii maghiari? Cat de puternica a fost represiunea impotriva lor?
Stiu ca am exagerat adresandu-va acest tir interogativ, dar vad chestiunile acestea drept esentiale pentru priceperea logicii interne a comunismului român.
Planul meu este sa finisez manuscrisul cartii pana in martie ’90. Gratie miracolelor tehnologice (computerul care, ironic, acum s-a blocat!), lucrul pare posibil.
Inca o data, va rog sa cititi textele alaturate cu ochi critic si sa ma ajutati acolo unde, din nefericire—sau poate din fericire?—informatiile mele nu sunt accurate ori complete.
Cu multumiri anticipate,
Vladimir Tismaneanu
PS: Eram candva un loial admirator al emisiunilor Dvs la RFE. Eu am plecat in urma cu opt ani…”
Comunism si bizantinism
Scrisoarea de raspuns a lui Ivan Denes a fost expediata din Berlin pe 28 octombrie 1989. Intre timp Erich Honecker fusese inlocuit, in fruntea PSUG (SED) de catre Egon Krenz, valul revolutionar din Europa de Est crestea in amplitudine de o zi la alta, ori mai exact spus, de la o ora la alta.
Chiar daca mica sa agentie de stiri era un paravan construit cu sprijinul Securitatii (o ipoteza plauzibila pe baza a ceea ce stim astazi), Ivan Denes era intr-adevar un om de presa, ahtiat de informatii. Gandea logic, avea o solida cultura istorica, deci, nu ma indoiesc, intelese de-acum ca era vorba de un proces istoric fara precedent, ireversibil, care avea sa duca la demontarea mecanismelor pe care el insusi le ajutase sa functioneze. Faptul ca tocmai atunci, in noiembrie 1989, generalul de securitate Aristotel Stamatoiu, seful suprem al CIE, il propunea pe Denes pentru decorarea cu ordinul “Tudor Vladimirescu” tine de o ironie cosmica. Oricum am privi lucrurile, este limpede ca personalitatea lui Denes era dedublata ori poate ca era vorba de un sindom de personalitati multiple.Schizofrenia sistemului se convertise in scindarea identitatii lacheilor sai.
Iata asadar textul raspunsului lui Ivan Denes. Reiese ca se pregatea de o calatorie in Europa de Est. Stim acum ca a fost la Bucuresti unde a raportat sefilor sai pe subiectele sensibile de-atunci. Era un colaborator extrem de apreciat de catre păpuşari.
“Stimate domnule Tismaneanu,
Imi cer scuze ca va raspund cu intarziere de aproape doua luni. Existenta de gazetar, si inca de gazetar profilat pe stiri cotidiene, nu ingaduie ragaz de respiratie. Iar cand as avea ragaz, trebuie sa plec in reportaj in Europa de Rasarit ca sa asigur temelia financiara a agentiei de stiri. Cred ca dintre toti oameni plecati din Romania, care-si castiga existenta cu scrisul, mie mi-a fost harazita viata cea mai agitata. De altminteri, este o durere permanenta, ca in mai bine de un an nu am ajuns sa lucrez macar numai o ora la un roman inceput acum 15 ani. Dar scopul acestor randuri nu este sa ma jeluiesc.
Intai, intrebarile Dvs. concrete. Cu toata certitudinea pot raspunde la una singura: Vasile Luca nu s-a putut confesa altor detinuti, deoarece a fost tinut in izolator la Ramnic. De altminteri, la Ramnic…o inchisoare mica, cu 20-25 de celule…nu au fost decat detinuti izolati. Lui Vasile Luca i s-a alocat privilegiul a doua celule: intr-una dormea, in cealalta i s-a amenajat un rudimentar atelier de tamplarie, in care trebaluia in timpul zilei. Stiu aceste amanunte de la doi fosti locatari ai acestei temnite: Belu Silber si Stefan Rádvanyi, un gazetar condamnat la m.s.v. (munca silnica pe viata-VT).
In ce priveste represiunea impotriva intelectualitatii maghiare, evenimentele din Octombrie-Noiembrie 1956, valul de represiune , declansat in Romania (ca o consecinta tarzie) in vara 1958, nu s-au soldat cu un val de represiune antimaghiara deosebit. Am intalnit cativa profesori de liceu de la Cluj, in inchisoare, arestati in 1958, cativa pastori reformati, iar in valul acesta au intrat mai multi sasi … si cativa evrei. Represiunea din 1958 nu a avut nici un fel de “tinta nationala” specifica.
Marele proces unguresc a fost cel impotriva episcopului Márton Aron cu multi ani mai inainte (cred, 1950). In acest lot au intrat, printre altii, Stefan Lakatos (care mai traieste si si-a trimis, dupa cate stiu, memoriile in Occident), cea mai importanta personalitate ungureasca din mediul social-democratiei. K. Gyárfas, fostul presedinte al MADOSZ-ului (mai tarziu al Uniunii Populare Maghiare), unul din contii Teleki si inca cateva notabilitati. A fost un proces extrem de complicat in care, ca sa zic asa, ambele parti au avut dreptate. (…)
In ce priveste raporturile lui Patrascanu cu ceilalti membri ai Biroului Politic, Belu mi-a relatat in cateva randuri franturi de conversatie, in care se vorbea numai de “Ghita” (Gheorghiu-Dej), “Teo” (Teohari Georgescu) etc etc din partea lui Patrascanu, cu ton de ironie si dispret permanent. Se considera singurul intelectual in acest cerc “ales”. era constient, in permanenţa, ca este un outsider in acest cerc si traia cu constiinta ca, mai curand sau mai tarziu, va fi eliminat din acest cerc. (…)
In ce priveste teoria ca “anul-cheie” ar fi fost 1956 nu ma pot pronunta. Stiu ca din vara acestui an, Securitatea era activ angajata in pregatirea represiunii care a urmat la Budapesta. Episodul acesta l-a cercetat indeaproape Pal Bodor la care, cred, puteti apela oricand…. De altfel, lucreaza la o carte despre Ceausescu.
Faptul ca lucrati la o istorie a acestui fenomen unic, cum a fost Partidul Comunist Român, este mai mult decat meritoriu. Nu cred ca in lumea larga se va gasi cineva mai competent.
Scriu despre partid in trecut, pentru ca, dupa parerea mea, de mai bine de zece ani partidul a incetat sa fiinteze in acceptiunea traditionala a cuvantului. Particul de mult nu mai functioneaza, ci figureaza numai. Nu că fenomenul stingerii sale tacute ar fi regretabil. Dar se cere consemnat. Lucrul cel mai putin convenabil pentru Ceausescu ar fi un partid viu…chiar si un partid stalinist viu.Arhetipul lui Ceausescu nu este asiatic, ci bizantin. Un exemplu: garde de corps-ul sau este alcatuit din indivizi crescuti in cele doua orfelinate speciale de pe Valea Prahovei…Fara sa-i fie constienta afacerea, a reluat traditia ienicerilor, deci.Tcomai din cauza acestei trasaturi, care nu este straina de un ethos national, sunt foarte pesimist. Nu cred ca in urma disparitiei fizice a lui Ceausescu (si a Elenei) s-ar produce o schimbare structurala in Romania. Este o patura de 200.000-300.000 …si nu partidul…care detine puterea. Fara varsare de sange aceasta patura nu va fi inlaturata. O miscare refomista de tip unguresc, polonez, redegist, este greu de imaginat in Romania. Bizantinismul– coruptia, minciuna, lipsa de scrupule, imoralitatea absoluta—a atins in Romania dimensiuni necunoscute in alta parte. … In Romania conducatorul (editurii-VT) minte, redactorul minte, autorul minte, autorul stie ca redactorul minte, redactorul stie ca autorul minte, amandoi stiu ca amandoi mint si totusi amandoi continua sa minta. Acesta este Bizanţul. (…) Nu va invidiez pentru misiunea pe care v-ati asumat-o. Evolutia mentalitatii romanesti in “glorioasele decenii” cere o analiza de o extrema subtilitate, care solicita, la randul ei, unitati de masura sui generis, inexistente in istoriografia altor partide comuniste. Cred ca degradarea constiintei colective romanesti in aceste decenii joaca un rol cel putin la fel de mare, ca cel al cutarui sau cutarui personaj, inclusiv Ceausescu. Nu are nici o importanta ca Ceausescu a fost sau nu desemnat de Dej ca succesor, nici ca Maurer si compania l-au ales ca solutie de compromis , un quasi-manechin pe care sperau sa-l manipuleze. …In Romania, stalinismul a dat si peste Caragiale, si peste naravurile si traditiile Fanarului. (…) Imi pare rau ca v-am rapit timp cu aceasta viziune putin imbucuratoare. Este insa bine ca in viitorul nostru dialog—sper ca vom avea prilejul sa ne intalnim personal—sa ne cunoastem pozitiile de plecare”.
In loc de concluzie
Nu m-am intalnit cu Ivan Denes, n-a fost sa fie: a venit decembrie 1989, dictatura comunista din Romania a pierit (macar aparent) prin sacrificiul (cat se poate de tragic si de real) a peste o mie de oameni, asasinati de vechiul regim, masacrati de noul regim. Dupa eruptia de eroic entuziasm anticomunist, a revenit la suprafata pegra. Nu stim ce va fi gandit in acele zile si luni Ivan Denes, victima devenita unealta calailor. Probabil ca a fost panicat, vazand atacurile impotriva sediilor Stasi din ceea ce mai era inca RDG (DDR). Dupa care s-a linistit, a vazut ca, asemeni acelei stoice constatari din Ghepardul, “pentru ca nimic sa nu se schimbe, trebuie ca totul sa se schimbe”. Eternul suras, uleios-livid, al lui Ion Iliescu si restauratia fesenista le-au permis fostilor delatori o lunga perioada de confortabila hibernare. Regimul fesenist era scutul si adapostul lor. Unii au iesit ostentativ in agora dand lectii de moralitate, necrezand ca se va ajunge vreodata la cunoasterea complicitatilor lor abjecte cu sistemul. Au fost si unii, nu multi, care au ales penitenţa prin recluziune si tacere. Ivan Denes a aterizat in cercurile extremei drepte germane, cu ale ei mituri, obsesii si nevroze, cu viziunea ei conspirativ-paranoica despre politica mondiala. Nu vom sti niciodata daca, in conversatiile cu generalul Stamatoiu, ii va fi vorbit acestuia despre relatia dintre partid, securitate si bizantinismul dialectic. Nu vom sti nici daca s-a mai revazut cu fostul sau handler si daca aventura radicala de dreapta nu era decat o noua misiune, o noua legenda, un nou travesti.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
De citat, de recitit:
„Nu cred ca in urma disparitiei fizice a lui Ceausescu (si a Elenei) s-ar produce o schimbare structurala in Romania. Este o patura de 200.000-300.000 …si nu partidul…care detine puterea. Fara varsare de sange aceasta patura nu va fi inlaturata. O miscare refomista de tip unguresc, polonez, redegist, este greu de imaginat in Romania. Bizantinismul– coruptia, minciuna, lipsa de scrupule, imoralitatea absoluta—a atins in Romania dimensiuni necunoscute in alta parte. … (…) Cred ca degradarea constiintei colective romanesti in aceste decenii joaca un rol cel putin la fel de mare, ca cel al cutarui sau cutarui personaj, inclusiv Ceausescu. (…) In Romania, stalinismul a dat si peste Caragiale, si peste naravurile si traditiile Fanarului. (…) ”
Sunt impresionat de această analiză şi-i mulţumesc d-lui Tismăneanu c-a făcut-o publică.
Este o analiză scrisă cel târziu în octombrie 1989. Nu-i aşa că este formidabil !? Pe atunci, oamenii informaţi şi cultivaţi vedeau lucrurile clar, fiind capabili de previziuni care azi ni se par neverosimil de exacte. Au trebuit să treacă 21 de ani de confuzie, rătăciri, compromisuri şi diversiune pentru ca ceea ce, pentru oameni de elită, era limpede pe atunci, să devină acum nebulos şi exasperant pentru toţi.
Ideea de fanariotizare a comunismului din Romania, drept complement, nu insa si substitut al fanatismului initial, este incitanta. Este vorba de „indigenizarea” unei culturi politice revolutionare, de adaptarea ei la „conditiile de loc si timp”. Tocmai din aceste motive Ivan Denes apare pe lista de acknowledgemetns la „Stalinism pentru eternitate”. Era evident un interpret subtil al regimului caruia acceptase sa-i devina un sprijinitor „de mare incredere”. Cei mai inteligenti informatori, din cate inteleg, erau fiinte dedublate (Caraion, de pilda) sau, in termeni actuali, personalitati bipolare.
Cazul analizat aici incisiv (in sensul de intransigent, dar si de patrunzator) de Vladimir Tismaneanu este extrem de semnificativ nu in primul rind prin prisma „profetiilor” lui Denes. Cind vorbea despre structura profunda a sistemului romanesc, probabil ca la acesta functiona, mai degraba decit o intuitie uluitoare, o forma de wishful thinkig: avea tot interesul, nu-i asa?, sa spere intr-o perpetuare a controlului asupra arhivelor politiei politice si asupra gramezii mizerabile de secrete ale comunismului romanesc. Destinul contorsionat al lui Denes mai degraba decit analizele sale sprijinite pe cliseul „bizantinismului”, reprezinta o developare mai semnificativa a naturii hibride, schizofrenice, a regimului. Amestecul de colaborationism abject cu Securitatea si de politica nationalista agresiva trimite la distorsiunea din esenta insaşi a ceausismului – un regim a carui esenta a fost surprinsa cindva de profesorul Tismaneanu cu formula „barocul fascisto-staninist”. S-ar parea ca Denes Ivan a fost un veritabil Bernini al acestei specii de baroc…
Foarte interesant acest schimb de scrisori cu marturia tarzie a celui care a fost Ivan Denes.
Exista o problema care m-ar interesa si pe mine si anume faptul, ca folosind un material pe care il am la dispozitie, am tendinta sa cred ca in Romania, dupa reprimarea revolutiei ungare, pe langa valul represiv care a urmat, si aceasta poate nu chiar imediat dar a cuprins un „geam de timp” de 2-3 ani, Securitatea a incercat prin diferite actiuni sa isi „refaca imaginea” poate usor afectata de pozitia pe care o luase anterior, poate chiar in reprimarile unor incercari care avusesera loc si in Romania de manifestare a unei anumite atitudini de empatizare/sprijin cu manifestantii de la Budapesta.
Nu am dovezi documentare la aceasta presupunere cu exceptia documentului pe care il detin si care este o relatare personala. Daca credeti ca am dreptate si puteti sa imi sugerati vreo alta sursa, v-as fi recunoscatoare.
Securitatea, „sabia si scutul” partidului, actiona intodeauna in functie de ordinele primite. In acei ani, Alexandru Draghici si echipa sa raspundeau direct in fata lui Gheorghiu-Dej, lucrul care il irita pe secretarul CC responsabil cu chestiunile de cadre, Nicolae Ceausescu. Mi-e greu sa cred ca exista o marja de manevra „autonoma” pentru Securitate. Este interesant ca unii din fostii colaboratori ai lui Draghici, eliminati din MAI in faza „etnicizarii”, au sustinut ulterior ca ei nu stiau nimic despre „afacerea Ioanid” („marele jaf comunist”) ori despre pregatirea procesului Comerului Exterior. La fel, este greu de acceptat cu Gh. Gaston Marin, omul caruia Dej ii incredintase de fapt dirijarea economiei nationale ca presedinte al CSP si ca vicepremier, nu stia ce jocuri se fac (cum pretindea in „memoriile” sale, un indoielnic exercitiu auto-justificativ.
D-le Tismaneanu, va multumesc, poate voi incerca sa revin la subiect.
Nu m-am gandit la o actiune independenta a securitatii, m-am gandit daca chiar dusa la indeplinire sub directa dirijare a lui Dej sau a altora, nu s-a incercat prin intermediul ei, punerea la cale a unei actiuni mai largi de epurare a evreilor dintr-un domeniu in care – poate sper deosebire de altele – exista o baza mai usoara de a-i acuza, ceea ce nu putea sa fie identic in alt domeniu economic.
Cat despre Gaston Marin, am citit in trecut din Memoriile sale si mi-am spus ca a fost un fidel slujitor al celui aflat in varful piramidei fata de care, real sau aparent, se pare ca si-a mentinut cu exclusivitate, aprecieri pozitive.
Este limpede ca o serie de actiuni de-atunci, afacerea Ioanid, afacerea Comerului Exterior, au coincis cu un masiv val de cereri de emigrare. Faimoasa discutie dintre Ion Gh. Maurer si Moses Rosen (cred ca in 1960) trada nervozitatea, chiar iritarea conducerii comuniste legate de ceea ce ei considerau un fel de „ingratitudine”. Responsabilul in Biroul Politic ptr chestiuni legate de evrei era chiar Leonte Rautu. Cand am fost consultant pentru filmul Irinei Lusztig („Reconstruction”) despre bunica ei, Monica Sevianu, m-am gandit mult la aceste lucruri. Este probabil ca se plasmuia un scenariu vast, cu persecutii in masa. Cele doua procese, evident antisemite, erau in acest sens varful aisbergului. De ce nu s-a ajuns la o campanie antisemita oficiala sub masca „anti-sionismului”, ca in URSS si in unele state satelizate, este un subiect care ar trebui cercetat in arhivele sedintelor Biroului Politic.
L-am cunoscut pe Ivan Denes în perioada ultimelor clase de liceu fiind cu un an mai tînăr decât mine. Din cele relatatede dl. Tismaneanu și din observațiile mele trag următoarea concluzie. Ivan Denes poseda un intelect superior care îl făcea să se creadă superior altora și care îi dădea dreptul să se folosească de restul lumii pentru avantajul propriu, fără handicapuri morale. La noi asta pe scurt se chiamă lipsă totală de caracter. Tot restul nu sunt decât detalii…