Discursurile privind starea Rusiei ale lui Vladimir Putin sunt tot atâtea ocazii de a examina o punere în scenă ce trădează ambiţiile imagologice ale unui tiran. Alocuţiunea de ieri, 4 decembrie 2014,nu face excepţie de la această regulă a consacrării unicităţii şi supremaţiei Conducătorului- continuitatea cu Uniunea Sovietică şi cu gloria ţarilor este reafirmată, în decorul unui palat a cărui ambiţie ultimă este să transmită nu modestia unei republici, ci grandoarea ameninţătoare a unui regat în continuă expansiune.
De această dată, dincolo de sunetele şi de notele familiare ale sfidării şi violenţei retorice, se poate citi, printre rânduri, un sentiment al neliniştii şi al impasului. Rusia lui Putin se află în faţa unei conjuncturi pe care o poate gestiona cu dificultate. Nu este nici un secret că de preţul petrolului depinde menţinerea maşinăriei de război a acestui stat prădător. Nu este nici un secret că izolarea şi sancţiunile internaţionale, oricât de limitate, sunt pe cale să producă în Rusia efecte suficient de semnificative spre nu mai putea fi ignorate. Echilibrul puterii ruse este minat de o dinamică economică pe care autocraţia nu o poate controla. Ca şi Uniunea Sovietică de la care se revendică, Rusia lui Putin este angajată, deliberat şi agresiv, într-o confruntare cu un inamic generic, Vestul, definit, în pofida marasmului actual, printr-o mobilitate şi adaptabilitate superioară. Ca şi Uniunea Sovietică de la finele anilor 1970, Rusia lui Putin este obligată să supraliciteze, retoric, recurgând la intimidare şi la rapt. Este un tip de strategie familiară,de care Putin nu se mai poate disocia. Puterea sa politică se fondează pe control şi pe violenţă. Orice semn de ezitare poate fi fatal.
Discursul din 4 decembrie 2014 este şi o sinteză a fobiilor regimului putinist. Barocul său ideologic, în care se poate recunoaşte triada lui Nicolae I, autocraţia, nationalismul, ortodoxia, nu poate supravieţui fără mobilizarea resentimentului şi a urilor. Filipicele la adresa Statelor Unite sunt maniera de a indica, fără ambiguitate, Inamicul. Demersul mizează pe memoria unui popor rus ce inseamnă şi poporul sovietic- revanşa este, ca şi în cazul Germaniei lui Hitler, combustibilul care alimentează acest proiect politic.
Panslavismul lui Putin este un panrusism ce evocă rigiditatea ţaristă şi brejnevistă. Negarea identităţii Ucrainei, apologia acestui act de piraterie internaţională care este anexarea Crimeii sunt gesturile prin care se marchează poziţionarea agresivă a unui Imperiu ce preferă fundamentele etnocratice. Admiraţia lui Putin pentru Stalin este un factor ce potenţează această direcţia integristă:vehemenţa xenofobă este ideologia oficială a statului rus de acum. Travestiul intelectual al regimului său, ( travesti ce a inclus manipularea şi desfigurarea unor teme tradiţional asociate cu imaginarul conservator),nu mai poate convinge decât pe cei care sunt orbiţi de propriile lor fantasme. Tirania lui Putin este prin excelenţă oportunistă, rapace şi ostilă funciar spiritului critic. Scopul unic este consolidarea unei autorităţi care să o replice pe cea patrimonialistă a predecesorilor săi.
Citit atent, discursul din 4 decembrie 2014 este manifestul acelui nou Război Rece a cărui existenţă este ignorată doar de spiritele capitularde şi laşe, seduse de himera laşă a unei concilieri cu Rusia. Fragilitatea economică relativă de acum hrăneşte retorica imperialistă. Revizionismul lui Putin devine o prelungire naturală a ideologiei sale oficiale. Denunţarea Ucrainei ca un “pion” american indică orientarea pe care Moscova o îmbrăţişează.
Agresivitatea imperialistă este temeiul de legitimitate al regimului putinist. Confruntarea cu acest regat al autocraţiei şi expansiunii este provocarea pe care suntem chemaţi să ne- o asumăm. Spre a ne pune în baraj în calea acestui avans ce sfărâmă naţiuni şi libertăţi individuale.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Frumoasa si absolut corecta aceasta „dezbracare„a lui Putin .Arcul peste timp de la Basescu la Antonescu cuprinde in partile lui aproape toate juste si ideile multora dintre noi despre fostii si actualii capi de la Moscova.Mai poate fi considerat acum Putin [dar mai ales in viitorul apropiat]-cel mai puternic om de pe glob ?Americanii au gandit mult mai bine strategia pe termen mediu si lung in privinta rapacelui Tar Putin [deocamdata al II-lea] Comunismul a facut cel putin tot atata rau cat fascismul intr-un timp mult mai lung chiar daca mai „soft„Sper ca blestemata masinarie comunistoida sa se gripeze cat mai repede cu debarcarea bolnavului [cum zice I. Timosenko] din varful ierarhiei unui model de KGB-ist .
Citind traducerea a ceea ce a spus domnul Putin, parca auzeam, cumva, un discurs al domnului Ponta. Ideea centrala mi s-a parut a fi aceea ca Occidentul oricum avea de gand sa loveasca economia Rusiei (prin sanctiuni economice si pretul la petrol) si ca evenimentele din Ucraina au fost doar pretextul mult-asteptat. Adicatelea, ceva de genul „Dragi compatrioti, nu sunt eu de vina ca avem probleme economice, iar actiunile noastre din Ucraina nu sunt de vina pentru lipsurile ce vor veni. De vina sunt americanii si slugile lor, care incearca sa ne loveasca pe nedrept si care oricum ne-ar fi lovit, cu sau fara agresiunea din Ucraina”. Asa ca domnul Putin nu are nicio vina. Cam la fel ca domnul Ponta, care, atunci cand e vorba de vinovatii, le cauta la altii.
Domnul Newton ne spunea, enuntand al treilea principiu al mecanicii, ca orice actiune are si o reactiune. Din ce spune domnul Putin, inteleg ca reactiunea poate aparea oricum, chiar si in lipsa actiunii. Pe nedrept.
Cu scuzele de rigoare, trebuie sa fac o mica precizare.
S-a incetatenit in limbajul curent paralela intre conexiunea cauzala si cuplul actiune-reactiune din mecanica newtoniana.
Aceasta paralela (invocata si aici) este fundamental eronata.
Actiunea si reactiunea din mecanica newtoniana sunt amandoua expresia interactiunii intre doua sisteme fizice (corpuri), apar si dispar strict simultan, nu succesiv, si nu sunt legate intre ele prin cauzalitate (daca vrem sa privim chestiune in termeni cauzali, putem spune eventual ca efectele interactiei sunt acceleratiile sau deformarile celor doua corpuri ce iau parte la interactie, generate de fortele ce se stabilesc implicit). Mai mult: chiar daca nu este de obicei scris explicit in manualele de fizica de uz scolar, atribuirea numelor „actiune” si „reactiune” este pur conventionala, nu exista un mod aprioric de a defini una dintre forte mai curand „actiune” decat „reactiune”; in general „reactiunea” desemneaza forta exercitata de corpul mult mai masiv si aproximativ fix (in caz ca exista asa ceva), dar aceasta reprezinta o cutuma, nu o lege a fizicii.
O conexiune cauzala cu feed-back din lumea reala (sa zicem de genul „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”) presupune o actiune a cuiva care se soldeaza (eventual) cu consecinte neplacute pentru altcineva, drept care acel altcineva decide (la nivel constient, nu de lege fizica necesar respectata) sa „raspunda” cu o actiune indreptata impotriva primului. In acest context, „reactia” de raspuns este cauzal corelata cu „actiunea” initiala (trecand prin liberul arbitru al constiintei), este succesiva acesteia si, desigur, nu are de-a face cu „reactiunea” din mecanica lui Newton. Faptul ca reactia de raspuns este de obicei „proportionala” cu actiunea care a generat-o caracterizeaza orice tip de feed-back pozitiv si liniar.
Este deci nepotrivita asocierea unui astfel de proces cauzal cu perechea de forte actiune-reactiune, care se refera la cu totul altceva in fizica.
Nu este cazul sa va cereti scuze. Gasesc binevenit comentariul dumneavoastra. Explica stiintific un concept folosit de mine drept o comparatie (mail mult) intuitiva. Si, evident, fortata. :) Daca si in politica, actiunea si reactiunea s-ar manifesta simultan, probabil ca am fi in permanent echilibru (politic).
Pot renunta la ultimul paragraf al comentariului meu.
Scuzele se refera in primul rand la lipsa de legatura intre comentariul meu si tematica propusa atat in articol cat si in comentariul caruia ii raspundeam: orice tema noua constituie intr-o masura oarecare o „diversiune” ce ar fi bine sa nu dilueze substanta fondului chestiunii.
Apropo de echilibru: in politica, proportionalitatea „reactiei” fata de „actiune” ar duce in mod normal la echilibru (iar daca ar fi sa comparam cu ceva din stiinta, probabil ca paralela cea mai potrivita ar fi cu principiul lui Le Chatelier). In fizica, actiunea egala cu reactiunea à la Newton suna aparent mai in acord cu ideea echilibrului, insa aceasta este doar o iluzie provocata de limbaj, aceste forte exercitandu-se asupra a doua corpuri diferite.
I
2014.
„SUA AVERTIZEAZĂ India că nu este momentul potrivit să facă afaceri cu Rusia…”
.
Scrîșnesc mai puține șenile, dar înfruntarea nu-i mai moale decît în Războiul Rece.
Cu nuanța că SUA se află ceva mai aproape de strînsul decisiv al lațului (ce contează, că mai vor mai trece 10 sau 15 ani?…).
.
Apropo de laț strîns suficient (care să nu omoare!), și anticipînd etape, americanii au experiență la domesticit inamici necuminți.
Vezi Germania Reichurilor.
II
Și pentru că tot citeam ieri o carte despre ultimul secol al Rusiei.
.
Ce naiba poți obține, ca țară și la fruncea planetei, cu un popor căruia nu îndrăznești a-i oferi democrație?
Acuma, o să-mi spuneți că nici Ivan nu se înghesuie la chestia aia, la democrație. E dreptul lui, dar nici nu poate avea randamentul celor care nu se jenează – par exemple – de alegeri prezidențiale la patru ani.
.
.
În context, iar părerea venind de la un simplu Iocan-ist.
Je.
Cam fără egal pe planetă, americanii sînt urmașii unui nucleu uman care avut-a forța de a părăsi o țară din motive religioase, apoi a traversa un Ocean și finalmente de răzbi în latul unui continent în bună parte ostil.
Ce-a rezultat de aici, inevitabil nu aduce cu-ăl care fugea în munți, la auzul tătarilor clipocind Nistrul…
Ce să mai spun de bieții ruși, care nu fugeau nicăieri, neavînd munți.
.
Ar fi fost util sa citati si din discurs.
Nu am sentimente de dragoste pentru rusi, iar ca rezervist imi voi misca oasele spre directia indicata de varfurile tarii. Dar sa privim fata opusa a monedei: daca Rusia ar provoca un maidan in Mexic, ce retorica si ce masuri ar lua US of A? Poate asemanatoare cu discursul lui Putin? Poate mai reactive?
„Discursul din 4 decembrie 2014 este şi o sinteză a fobiilor regimului putinist” – fireste ca au fobii: au exemplul Bulgariei, Romaniei, Poloniei – jaf intens din partea capitalistilor (nu doar) americani, depopularea a 7 milioane din populatia Romaniei prin emigrare – 33%, caz unic in lume in conditiile lipsei unui conflict armat sau razboi civil (nu ca si capitalistii rusi ar proceda in Romania altfel, dar nu despre ce se petrece in Romania vorbim). Putin este un tiran. Si daca ar veni peste noi, moale nu ne va fi – imi amintesc istoria, si nu doar cea scrisa. Insa nu el a inceput razboiul ucrainian. Imi place sa caut cauzele, nu sa tratez simptomele. Discutati si despre cauzele discursurilor putiniste, poate veniti si cu imagini mai cuprinzatoare.