Ferdinand I (24 august 1865-20 iulie 1927) a fost al doilea Rege al României, din 10 octombrie 1914 până la sfârșitul său pământesc. Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen a fost al doilea fiu al Prințului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen și al Infantei Antónia a Portugaliei, fiica Regelui Ferdinand al II-lea al Portugaliei.
Tânărul prinț și-a petrecut copilăria și adolescența la reședința familiei din Sigmaringen, fiind educat în privat conform obiceiurilor de atunci. În 1885 a absolvit cursurile Școlii de ofițeri din Kassel, cu gradul de sublocotenent, repartizat la Regimentul 1 de Gardă al Curții Imperiale Germane. A urmat apoi studii civile la Universitatea din Leipzig și la Școala Superioară de Științe Politice și Economice din Tübingen, pe care le-a absolvit în 1889.În noiembrie 1888 a devenit oficial Principe de Coroană al Regatului României, iar din acel moment s-a stabilit în România, unde și-a continuat cariera militară, având și o serie de comenzi onorifice și misiuni militare protocolare, fiind înaintat onorific până la gradul de mareșal.
Loialitatea sa față de patria de adopție a determinat excomunicarea sa din Biserica Catolică (ridicată ulterior) întrucât a fost de acord ca viitorii săi urmași să fie botezați și crescuți în religia ortodoxă română, la cererea Guvernului României.Prințul Ferdinand s-a căsătorit la 29 decembrie 1892, la Sigmaringen, cu prințesa Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, nepoată a reginei Victoria, fiică a ducelui Albert de Edinburgh și a marii ducese Maria Alexandrovna Romanov, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei.
Tânăra pereche princiară a avut șase copii: Carol, Elisabeta, Maria, Nicolae, Ileana și Mircea, acesta din urmă decedând în copilărie. Regele Ferdinand I a urcat pe tronul Regatului României la 10 octombrie 1914, în urma morții unchiului său, Regele Carol I. Regele Ferdinand a condus România în timpul Primului Război Mondial în cele mai grele condiții, fiind supranumit mai târziu „Ferdinand cel Loial“ pentru că, deşi născut și crescut în cel mai pur spirit german, a pus interesul României mai presus de legăturile de sânge, alegând să lupte de partea Antantei împotriva Puterilor Centrale. Acest fapt a determinat excluderea din Casa Regală de Hohenzollern de către Împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei, cu care se înrudea. Răspunzând lui Petre P. Carp, filo-german convins, arăta că era şi în interesul dinastiei să sprijine intrarea României în război alături de Puterile Centrale, Regele Ferdinand a arătat că interesele ţării şi ale dinastiei erau identice: „Dinastia va urma soarta ţării, învingătoare sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să ştiţi, domnule Carp, că dinastia mea este română. Rău aţi făcut când aţi numit-o străină, germană. Nu, e românească!”.
În ciuda auspiciilor nefavorabile, a dramelor personale, Regele Ferdinand I a fost un simbol pentru lupta românilor, iar la sfârșitul războiului România a încheiat procesul de realizare a statului național-unitar, prin unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Vechiul Regat. La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Regele Ferdinand I și Regina Maria au fost încoronați Regi ai României Mari. Sub domnia sa, România a cunoscut o serie de transformări profunde în anii care au urmat Primului Război Mondial, prin introducerea votului universal, aplicarea reformei agrare și adoptarea unei noi Constituții.
Afectat profund de criza dinastică provocată de renunțarea Principelui Carol la drepturile sale de succesiune la Coroana României în 1925, Regele Ferdinand l-a exclus pe fiul său din Casa Regală a României, numindu-l drept succesor la tron pe nepotul său Mihai. Ferdinand I s-a stins din viață la Sinaia, la 20 iulie 1927, în urma unui cancer accentuat de dezamăgirea provocată de fiul său.Omul Ferdinand a fost extrem de sensibil şi delicat, profund religios și animat de un înalt simţ moral al datoriei.
Cel mai frumos portret al său ni l-a lăsat omul politic și diplomatul I.Gh. Duca în eseul său „Portrete și amintiri”, în care prezintă cele mai importante figuri politice pe care le-a cunoscut, surprinzându-le principalele trăsături de caracter pornind de la analiza mâinilor acestora! „În lunga mea carieră politică mi-a fost dat să cunosc de aproape pe mulți din oamenii care au jucat un rol însemnat sau care au exercitat o hotărâtoare influență asupra destinelor României contemporane.Le-am putut aprecia inteligența, admira talentul și pătrunde caracterul; le-am putut constata infinita varietate a temperamentelor și a metodelor. Am stat sub vraja farmecului și a spiritului lor; nu mi-au rămas necunoscute nici virtuțile, nici slăbiciunile lor. Dar, totdeodată, am avut prilejul să le cunosc și… mâinile. Ce mâini curioase și revelatoare, ce mâini simbolice am văzut! Pe dinaintea ochilor mei reapare mereu imaginea lor, sinteza izbitoare și vie a atâtor personalități proeminente… Regele Ferdinand avea o viziune limpede asupra realităţii, cunoştea oamenii, vorbea limba latină şi limba elină la perfecţie, vorbea de asemenea cu uşurinţă, pe lângă germană şi română, limba engleză, franceză şi chiar rusească. Îl interesau deopotrivă muzica modernă şi cea clasică. Se ocupa cu priceperea unui specialist de botanică. Era greu să-l surprinzi cu vreo chestie privitoare la armată…Din mâna Regelui Ferdinand se degaja şi o notă specifică de intelectualitate, nu numai de searbădă şi plastică eleganţă. Era întotdeauna pentru mine, când lucram cu El, o adevărată plăcere estetică să urmăresc mişcările acestei mâini când răsfoia o carte sau când venea în contact cu vreun obiect de artă. Dintr-o dată ea îţi trăda toată rafinata şi variata cultură ce se ascundea sub indoita învăluire a modestiei fireşti şi a invincibilei timidităţi a primului Rege al României întregite.Dintr-o dată, fără voie, îţi apărea desluşită fineţea intelectuală şi adâncile cunoştinţe ale omului, atâta vreme nesocotit de o societate prea obişnuită să judece cu superficialitate şi prea lesne ispitită să proclame reputaţii nedrepte.”
La 155 de ani de la naștere, Regele Ferdinand I rămâne un model de modestie, curaj, devotament și răspundere, Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe păstrând un bogat fond documentar în care regăsim semnătura Sa, ca expresie a identităţii, statalităţii și unității naţionale: “Când am luat moştenirea întemeietorului României moderne, am făgăduit înaintea reprezentanţilor naţiunii că voi fi un bun român; cred că m-am ţinut de cuvânt. Grele au fost timpurile, mari au fost jertfele, dar strălucită a fost răsplata; şi astăzi pot spune, cu fruntea senină: faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul meu, am conştiinţa curată!”
Articol aparut pe pagina Arhivelelor Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
„prin unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Vechiul Regat”
Si Banatul, Care nu e in Transilvania.
Da, regele Ferdinand, se poate zice, a fost un bun român.
Formidabilă caracterizare ne-a lăsat I.Gh. Duca!
Adevărul este că nu era vreun geniu ci pur și simplu asta însemna o bună educație pentru un lider de talie europeană din vremea aceea.
În comparație cu cei de atunci liderii din ziua de azi sunt complet analfabeți. Și nu mă refer la cei de la noi, făcuți la Spiru și SNSPA, ci chiar la cei care conduc Europa și au doctorate pe la universități zise prestigioase.
Liderii din ziua de azi au ca singur orizont de gândire cum să obțină câteva voturi în plus față de adversarul politic odată la 4 ani.
Toată aprecierea pentru eleganța acestui articol !
Desigur, aprecierile elogioase la adresa regelui Ferdinand I isi au justificare istorica. Dar, sa nu uitam, de numele sau sunt legate si episoade mai putin fericite – de regula, ignorate de marele public -, cum ar fi cel din al semnarii Tratatului de pace de la Bucuresti (7 mai 1918; tratatul preliminar semnat la Buftea, in 20 febr./2 martie acelasi an), intre Romania si Puterile Centrale. Contele Ottokar von Czernin, ministrul de externe al Austro-Ungariei (1916-1918), fost ministru la Bucuresti (1913-1916), a lasat aceasta marturie, dupa o intrevedere cu suveranul roman, in acele momente dramatice pentru tara noastra: „Ferdinand a avut o atitudine deplorabila (…). A rezemat, plangand, capul pe umarul meu si a spus: «Semnez tot, numai nu imi luati tronul!»” (apud Radu Lecca, Memorii 1931-1944. Joc ambiguu intre Fuhrer, Maresal si evreii din Romania, ed. de Alexandru V. Dita, Buc., Paul Editions, 2020, p. 97).
Cred ca gresesti. Cel putin cu privire la Tratatul de la Bucuresti, acesta nu a fost promulgat niciodata de catre Regele Ferdinand. Si doar datorita acestui fapt am fost considerati stat invingator desi mare parte a razboiului am fost fie neutri fie intr-o stare de armistitiu. Sper sa nu ma insel, dar Ferdinand nu a promulgat ce s-a semnat la Bucuresti iar Romania a reintrat in razboi in 10 noiembrie, cu O ZI inainte de incheierea lui si DUPA ce se incheiase deja armistitiu cu Austria si dupa ce Imperiul German redevenise republica.
Si uitandu-ma la ce specimene de leaderi avem in ultima suta de ani si cu precadere in ultimii 30: etse un miracol ca inca mai suntem o tara. O tara unde daca furi o ferma de porci esti dispus sa sacrifici viitorul unei tari schimband macazul inspre iliberalism, populism si totalitarism.
@Horatiu. Stimate domnule, stiu prea bine ca Tratatul de la Buftea-Bucuresti nu a fost niciodata ratificat/promulgat (spre norocul nostru, ca tara, razboiul in care eram implicati din august 1916, pe buna dreptate numit al Intregirii, a luat un curs favorabil aspiratiilor nationale ale romanilor si, prin urmare, a facut caduc acel tratat inrobitor, impus de Triplica, in frunte cu Germania wilhelmiana). Ati pierdut din vedere, din pacate, esenta umilului meu comentariu – atitudinea deloc onorabila, din acel moment dramatic, a suveranului roman (fapt confirmat, in memorialistica sa, si de Constantin Argetoianu, contemporan cu evenimentele respective), care, dupa cum rezulta din cele spuse de el insusi, era gata sa sacrifice interesele majore ale tarii in fruntea careia se afla pentru interesele dinastiei sale, in general, si ale sale, ca rege, in mod special. O ratacire, nefericita, de moment? Tot ce se poate, dar faptul ramane ca atare, ca ne place sau nu. Altfel, subscriu total la comparatia pe care o faceti intre politicienii romani din epoca Marii Uniri si jalnicile creaturi de azi, care-si zic oameni politici si care, spre paguba noastra si a tarii, se afla „in fruntea bucatelor”…