joi, martie 28, 2024

Evanghelia după Gabriel

Fiicei mele, Maria

Preambul

Gabriel Liiceanu are vocația evanghelizării, adică a transmiterii veștii bune, a mesajului spiritual, de la un iluminat, la omul obișnuit. În anii deplinei afirmări, Gabriel l-a livrat pe Noica, întregii comunități culturale românești. În “anii târzii”, ne livrează mesajul cristic, încărcat de 2000 de ani de cultură, trecut prin filtrul îndoielilor și exegezei personale. De altfel, Gabriel este un nume potrivit pentru un vestitor, fiindcă în scrierile sfinte, e atribuit arhanghelului, specializat în mesager (p. 239 / ne vom referi în acest fel, sistematic, la pagina cu numărul respectiv din Isus al meu, [1]). Îngerul Gabriel există în Vechiul Testament, dar capătă rolul de mesager de-abia în Noul Testament. Așa că Gabriel e singurul evanghelist cu nume de înger-mesager (p. 107).

Dogma trinitară

Orice comentariu, care își propune să fie util, începe critic. În speță, vom observa că prima carență a evangheliștilor este inadecvarea la dogma trinitară. Evangheliile conțin mai multe pasaje în care Fiul apare ca inferior Tatălui. Despre revenirea Fiului pe Pământ “nu știe nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei, 24:36); sau: “Tatăl este mai mare decât mine” (Ioan 14:28).

Evanghelia după Gabriel abundă în pasaje care trimit în derizoriu dogma trinitară. Aceasta “sfidează logica și rațiunea”, pentru că nu există “criterii de adevăr”, nici măcar de “verosimilitate”. Filioque e un simplu “detaliu”, “un chițibuș”. Gabriel creditează critica lui Tolstoi, superficială și neavenită, după care prin dogma trinitară “e subminată încrederea … în rațiune”. Criticile naive ale teoriei relativității sună identic.

Să fie oare teologia – catolică, ortodoxă, protestantă – într-o situație atât de catastrofală, iar efortul atâtor minți strălucite, o irosire?

Teologii sunt fizicienii lumii medievale

Fizicienii sunt teologii lumii moderne – spunea Noica: ei trebuie să dea seama de tot. O afirmație echivalentă este cea aleasă drept titlu al acestui paragraf.

Este un loc comun faptul că fizica modernă este extrem de ne-intuitivă – chestiune pe care am amintit-o în diverse contexte. E greu de acceptat că un punct material și o suprafață infinită vălurită descriu simultan același obiect – ne referim la dualismul corpuscul – undă, fundamentul mecanicii cuantice. Sau că un astronaut care plecă în cosmos, deplasându-se cu viteze foarte mari, găsește, la întoarcerea pe Pământ, că oamenii au îmbătrânit mult mai mult decât el; ne referim la faptul că timpul se scurge diferit în sisteme de referință diferite, una dintre concluziile elementare ale teoriei relativității. Fizica modernă este în mod inevitabil neintuitivă, întrucât se ocupă esențialmente de mase mici și viteze mari, în timp ce intuiția noastră este dobândită în experiența cotidiană, în care masele sunt mari, iar vitezele – mici.

Imaculata concepție și dogma trinitară nu constituie subiecte mai puțin paradoxale decât fizica cuantică [nota *1]. Se pare că această observație este un loc comun pentru generațiile tinere de teologi [2].

“Tot ce-a urmat cu Sfinții Părinți și cu nașterea teologiei și a “dogmaticii” este cea mai barocă bătaie de câmpi.” (p. 110). Am citat una din frazele cele mai vulnerabile ale cărții.

Teologia se naște, practic, odată cu creștinismul, din necesitatea înțelegerii paradoxelor creștinismului, în principal a celor menționate mai sus. Mitologia greacă – și, de altfel, celelalte mitologii – se pretau prea puțin unei analize filozofice.

În fapt, termenul teologie apare la Aristotel, și include o analiză a naturii divinului. Dar aceste analize teologice antrenau și interesau cercuri foarte restrânse. Teologia a devenit o preocupare pentru omul obișnuit datorită creștinismului.

Prin creștinism, rezolvarea corectă a dilemelor teologice s-a dovedit a fi esențială pentru om, dat fiind că dobândise o miză uriașă: accesul la nemurire. O asemenea încărcătură a tensionat disputele religioase într-un mod fără precedent, și a stimulat tensiunile, conflictele, persecuțiile și războaiele religioase. Poate că într-un asemenea context trebuie înțelese cuvintele lui Isus: “N-am venit să vă aduc pacea, ci sabia.” (Matei 10:34).

Suficiența și ironia cu care a fost tratat uneori creștinismul în lumea modernă au favorizat trimiterea în derizoriu a teologiei. În particular, dogmatica a fost considerată mai curând o intreprindere maniacală decât un efort logic. Istorioara de mai jos își propune să arate că asemenea concluzii pot fi incorecte.

Newton și iezuiții

În contextul binomului teologie – fizică, invocat mai sus, este instructiv să amintim prima dispută academică dintre fizicieni și teologi – adică prima confruntare de idei, în care nu joacă nici un rol vreun argument de intimidare, de genul inchiziției. Disputa s-a purtat în jurul primei lucrări a lui Newton, “Noua teorie a luminii și culorilor”, publicată în Philosophical Transactions of Royal Society of London, no. 80, 1672 [3]. “Noua teorie…”, considerată – probabil corect – de secretarul Societății Regale drept cea mai importantă lucrare de fizică publicată până atunci –, avea să stea la baza spectroscopiei, dezvoltată un secol și jumătate mai târziu de Fraunhofer. La rândul său, spectroscopia avea să joace un rol esențial în studierea și înțelegerea micro- și macro-cosmosului.

În ultima frază a “Noii teorii…”, Newton se arată deschis la critici și gata să-și recunoască erorile, dacă ar fi comis vreuna. El lucrează șase luni pentru a răspunde criticilor lui Hooke, și recunoaște rapid o eroare semnalată de Huygens, în legătură cu obținerea culorii albe, prin amestecul altor culori.

Cu totul altfel decurge dialogul cu trei iezuiți francezi, dintre care cel mai incisiv este Lucas. Disputa intră de la început într-un blocaj, datorită faptului că se duce pe marginea unei lucrări scrise de un fizician, și analizată – aici – de un logician, teologul Lucas. Folosind abilitatea sa în subtile speculații scolastice, Lucas reconstruiește structura logică a argumentelor lui Newton și găsește câteva puncte slabe în teoria lui Sir Isaac. Newton este sigur de intuiția sa și de corectitudinea concluziilor sale, din punct de vedere fizic, și răspunde superficial criticilor lui Lucas. Acesta nu-și ascunde insatisfacția, care este perfect justificată: o lucrare științifică trebuie să aibă coerență logică. Newton recunoaște că articolul său ar putea avea mici imperfecțiuni, dar legate doar de “curiosities of little or no moment to understanding the Phenomena of Nature”, și nu arată nici o intenție de a le depana. Lucas nu este mulțumit de asemenea eludări ale disputei, iar Newton devine tot mai iritat în răspunsuri. “Pray trouble your self no further reconcile me with truth, but let us know your own mistakes.” În final, Newton refuză să mai primească scrisorile iezuitului (corespondența se ducea prin secretarul Societății Regale).

Polemica cu Lucas i-a provocat lui Newton o depresie serioasă. El a fost pe punctul de a se retrage din Royal Society și, timp îndelungat, nu și-a mai publicat rezultatele. Aceasta i-a periclitat recunoașterea priorității în crearea calculului diferențial și integral, construcție monumentală, realizată aproximativ simultan cu Leibnitz, și independent de el. Mai mult, în toate lucrările ulterioare, Newton a abandonat stilul colocvial din “Noua teorie…” în favoarea unuia rebarbativ, euclidian, deductiv în manieră matematică, stil care face foarte dificilă citirea operelor sale.

Newton a fost una dintre mințile cele mai strălucite ale științei, alături de Arhimede, Gauss sau Einstein, iar faptul că a fost pus în dificultate de un iezuit – mai exact, pus în imposibilitate de a răspunde unor obiecții de logică – pledează pentru valențele intelectuale ale unei discipline precum teologia. Să ne întoarcem așadar, cu reverența necesară, la discutarea ei.

Logica lui Hermes” și ereziile trinitare

Am avut iluzia că putem vedea în triunghiul logic, analizat pe larg de Noica [4] – General, Individual, Determinații – varianta logică, ori filozofică, a triunghiului trinitar, sau invers – că “Dumnezeul Trinitar este transpunerea în plan teologic a triunghiului logic, asocierea fiind imediată: Tatăl corespunde Generalului, Fiul – Individualului, Duhul Sfânt – Determinațiilor [5]. Dacă această asociere este viabilă, ereziile trinitare pot fi tratate ca maladii ale spiritului. Reamintim terminologia lui Noica, anume: catholita / acatolia at fi perceperea excesivă / carențială a Generalului (a Tatălui); horetita / ahoretia ar fi perceperea excesivă / carențială a Individualului (a Fiului); todetita / atodetia – perceperea excesivă / carențială a determinațiilor (a Duhului Sfânt). Reamintim totodată că maladiile spiritului, introduse de Noica, nu pot fi transferate mecanic în analiza teologică.

Evanghelia după Gabriel începe cu un motto surprinzător: “Dumnezeu e un ornament al lui Isus” – care trimite la o percepere excesivă a individualului – horetita. În termeni mai apropiați domeniului pe care îl analizăm, este o erezie opusă arianismului, un fel de anti-arianism.

Dacă cuvântul lui Dumnezeu ne-a fost revelat într-o manieră care să permită înțelegerea adevărului de către orice minte iscoditoare – și se pare că aceasta a fost maniera în care a predicat Isus – am putea considera un model simplu pentru Sfânta Treime. Dumnezeu are o infinitate de atribute: unele țin de gestionarea Universului; altele, de făptura umană; altele, de sfințirea lumii. Între ele este o trecere continuă: unele îl caracterizează preponderent pe Tatăl, altele pe Fiul, altele pe Duhul Sfânt. Această “diviziune a muncii” poate fi invocată în orice religie monoteistă, dar este foarte pronunțată în creștinism.

Simetria nu este neapărat “un criteriu obiectiv al adevărului” (p. 40), dar poate fi totuși considerată un “argument de verosimilitate” (p. 38). Varianta folosită în Crezul catolic – Duhul Sfânt purcede și de la Tatăl, și de la Fiul (Filioque) – simetrizează relația dintre persoanele treimice. Varianta ortodoxă – Duhul Sfânt purcede de la Tatăl – favorizează generalul în detrimentul individualului, și poate fi considerată o formă de catholită [nota *2].

Mai curând decât “variante … ale unei învățături care nu posedă criterii de adevăr”, cele două forme ale Crezului reflectă două mentalități diferite. Pentru un occidental, cu mai multă simpatie pentru democrație, generalul și individualul pot fi puse pe același plan, în timp ce, pentru un oriental, cu mai multă înțelegere pentru autocrație, pare firesc ca generalul să domine individualul [nota *3]

Poate ar fi mai corect să recunoaștem, în factorii care au defavorizat anumite erezii, nu nenorocul, ci mentalitățile, sau interesele politice.

Mentalități, opțiuni înțelepte, erezii

Occidentul l-a preferat pe Aristotel, Orientul – pe Platon. Marele teolog al Occidentului este Toma d’Aquino; al Orientului – Origene. Opera primului stă la baza catehismului catolic – adus în forma actuală de Joseph Ratzinger (care avea să devină papa Benedict al XVI-lea); cel de-al doilea a fost declarat eretic, încă din antichitate.

Iată o erezie situată, față de Continent, în partea opusă Alexandriei: britanicul Pelagius (354 – 420 sau 440) crede că omul nu este afectat de păcatul strămoșesc, fiindcă nu poți fi vinovat de ceva ce nu ai făcut. Omul se poate mântui prin propriile sale eforturi, crede Pelagius, ilustrând, avant la lettre, individualismul anglo-saxon. În acest fel, doctrina britanicului face inutilă întruparea și jertfa lui Cristos, și este declarată erezie [5]. Cu greu vom găsi o erezie printre ai cărui factori favorizanți să nu fie o mentalitate.

Unele variante ale creștinismului timpuriu încurajau comportamente incompatibile cu funcționarea unei societăți stabile: fie excese orgiastice, fie excese ascetice – inclusiv ascetism absolut în interiorul căsătoriei. În fine, alte dispute priveau organizarea bisericii: trebuie încurajată o structură de tip statal, cu o ierarhie bine stabilită, cum se susținea în Occident, în special la Roma, sau una laxă, cum se susținea în Orient, de exemplu la Corint (teză combătută de Sf. Pavel în 1-Corinteni)? [6]

Examinarea unei foarte bogate documentații [6] permite să afirmăm că teologii primelor patru secole au urmat o linie echilibrată, logică și pragmatică, pentru stabilizarea bisericii, sau – altfel spus – pentru eliminarea ereziilor.

În plan etic, a fost sprijinită ceea ce numim astăzi morala / familia tradițională, descurajându-se comportamentele orgiastice și cele excesiv de ascetice.

În plan logic, s-a urmărit diminuarea caracterului paradoxal al dogmei, atingându-se un nivel – după cum putem judeca astăzi – comparabil cu nivelul de paradox al fizicii moderne [nota *4].

În plan administrativ, au fost încurajate structurile ierarhice, care s-au conservat, în linii mari, până în modernitate.

Aceasta este, în mare, evoluția bisericii în perioada persecuțiilor și în primul secol de libertate, adică cel care începe prin edictul de la Milan din 313 [nota *5]. Evoluție care a corespuns unor necesități și a rezultat dintr-o politică deliberată, nefiind câtuși de puțin rodul unor accidente.

Ambiții politice și erezii

Odată cu începutul secolului V, liderii religioși dobândesc putere politică. Creștinismul era dominat de cei patru patriarhi – din Antiohia, Roma, Alexandria și Constantinopole. Aceste patru centre spirituale devin centre de putere politică. Ierarhizarea după criterii spirituale nu se armonizează însă cu ierarhizarea după criterii politice.

Antiohia, cel mai mare oraș al părții răsăritene a imperiului roman, păstra, cel puțin în istoria mitică, tradiția primei episcopii, create de Sf. Petru [și Pavel?]. Alexandria era orașul Sf. Marcu; Roma, orașul martiriului Sf. Petru și Pavel; dar din grandoarea fostei capitale imperiale nu rămăseseră decât amintirile. Bizanțul fusese o așezare insignifiantă în primul secol, dar devenise capitală de imperiu sub Constantin. Lipsită de tradiție apostolică, Patriarhia din Constantinopol se bucura, în schimb, de cel mai consistent sprijin politic.

A doua jumătate a primului mileniu este dominată de luptele politice ale patriarhiilor bizantine. Evoluția evenimentelor – complexă în detalii, dar simplă în linii generale – a fost expusă într-o vastă bibliografie și rezumată, de exemplu, la nivel jurnalistic, într-un articol relativ recent din ‘contributors’ [5]. Aici va fi schițată foarte sumar.

Prima victimă a luptei pentru putere este Antiohia, capitala spirituală a Siriei. Nestor, patriarh de Antiohia, este promovat de împărat – fascinat de personalitatea și erudiția ierarhului – ca patriarh de Constantinopol (428). Dar clerul din capitală refuză să cedeze puterea unui intrus. După o perfidă țesătură de intrigi, Nestor este declarat eretic și exilat. O bună parte a bisericii orientale, în special cea din Siria, rămâne fidelă orientării teologice a lui Nestor și se desprinde de biserica bizantină – constituind prima schismă importantă a bisericii timpurii. Schisma nestoriană – cum este numită – a alimentat animozitățile dintre Bizanț și provincie, și a facilitat ocuparea Siriei de către arabi (636). Totodată, a atenuat, până la anihilare, puternica activitate de evanghelizare începută de nestorieni în India și China.

A doua victimă este Alexandria. În conciliul de la Calcedon (451), patriarhul său este depus, și în locul lui împăratul instalează un ierarh grec. Egiptenii dezavuează o numire politică pe scaunul Sf. Marcu și își aleg un patriarh local, care se desprinde de biserica greacă, prin a doua schismă importantă a Răsăritului. Ia naștere astfel biserica coptă, iar relația cu Bizanțul se deteriorează, ceea ce facilitează ocuparea Egiptului de către arabi (640).

A treia schismă este ruptura de Roma. Toate schismele sunt aparent motivate dogmatic, dar disensiuni comparabile, apărute în secolele precedente (de exemplu cele din Corint, amintite mai sus) fuseseră aplanate printr-o politică înțeleaptă (în cazul citat, prin epistola Sf. Pavel). După opinia reputatului teolog ortodox Serghei Bulgakov, citată (via Steinhardt) în Evanghelia după Gabriel, disputa “Filioque” nu ar fi trebuit să fie condamnată dogmatic.

Dacă în secole de restriște ierarhii au știut să conducă biserica cu înțelepciune, atunci când au dobândit puterea politică, situația s-a schimbat radical. Pragmatismul și moderația au fost abandonate, ambiția și nechibzuința le-au luat locul, iar Biserica Răsăritului a ajuns la dezastru.

Despre declinul Bisericii Apusului vom vorbi în capitolul următor.

Problema răului

Problema răului pare a fi tema cea mai chinuitoare a Evangheliei după Gabriel. Răul există pentru că Dumnezeu a greșit creația? Dacă e așa, Fiul a fost trimis pentru a o depana? Dar este suficient demersul său? Poate fi urmat modelul cristic? Nu este lumea de astăzi, în mare parte, teritoriu ocupat de inamic? Se va elibera prin a doua venire?

Această eliberare e o profeție a Sf. Pavel, preluată de un teolog donatist, și preocupantă în modernitate, după cum vom vedea mai jos. Anume, în Biserică se va strecura Anticristul care, suntem avertizați, avea să acapareze treptat suficientă putere, „teritoriu ocupat de inamic”, pentru a o domina. Eliberarea se va produce, cum tocmai am amintit, prin a doua venire.

Dar chiar și un asemenea final izbăvitor e negat de un avocat al diavolului, Ivan Karamazov, prin povestea Marelui Inchizitor. Acesta îl oprește pe Isus să se arate oamenilor, la a doua sosire, pentru că demersul său ar fi inutil: omul nu poate fi ridicat la condiția cristică. Anticristul, care vorbește prin persoana Marelui Inchizitor, fiind așadar temeinic instalat în cler, știe că omul preferă pâinea pământului, în locul pâinii cerului. De aceea, proiectul cristic nu poate fi implementat [*6].

Se pare că realitatea infirmă, prin mai multe exemple, concluzia Marelui Inchizitor. La Auschwitz, preotul romano-catolic Maximilian Maria Kolbe s-a oferit să moară în locul unui deținut, care avea familie și copii. Călugării francezi din Algeria [*7] au refuzat să-și părăsească comunitatea pe care o slujeau, deși le era clar că își asumă un pericol mortal. În ficțiune, modelul cristic este uneori re-creat, cum face drept-cinstitorul Kazantsakis, în Cristos răstignit din nou.

Din păcate, concluzia ficțiunii lui Kazantsakis e pesimistă: jertfa cristică a fost zadarnică, iar repetarea ei, de persoane cu vocație cristică, este și ea zadarnică. Pentru depanarea lumii, Isus trebuie să se întoarcă și să rămână în lume.

Un fapt semnificativ pentru evaluarea „teritoriului ocupat de inamic” este retragerea papei Benedict al XVI-lea din scaunul pontifical, în februarie 2013. Gestul e analizat de un teolog strălucit, Giorgio Agamben, în noiembrie 2013, la primirea titlului de doctor honoris causa al universității din Friebourg (Elveția), și discutat in extenso în Evanghelia după Gabriel.

La baza deciziei de retragere ar sta, după Agamben (p. 174), conștiința că, prin calitatea unor ierarhi, biserica catolică își pierduse, în ciuda legitimității pe care i-o conferea dreptul pozitiv, legitimitatea morală. Or, observă Agamben, o instituție nu mai e viabilă din clipa în care legalitatea juridică și legalitatea morală nu se mai suprapun.

Gestul lui Benedict al XVI-lea, care „era în fruntea unei instituții revendicând legitimitatea cea mai veche și cea mai plină de semnificație, a repus în chestiune … însuși sensul acestui titlu. Față de o curie papală total amnezică în privința propriei legitimități, care urmărește tenace rațiunile economice și ale puterii temporale, Benedict a ales să nu mai uzeze de puterea spirituală decât în singurul chip care i s-a părut posibil, renunțând, adică, la exercițiul de vicariat al lui Cristos. În felul acesta, biserica însăși a fost pusă în chestiune până la rădăcini”.

Dincolo de asemenea analize teologice, subtile și responsabile, subiectul retragerii papei Benedict a fost mediatizat intens, inclusiv printr-un film, „Cei doi papi”. Benedict este prezentat cu simpatie în a doua jumătate a filmului, deși acuzațiile de nazism – date de voci din popor, într-o manieră foarte audibilă – precum și fondul sonor, preluând adesea o melodie percepută ca antifascistă (Bella ciao), pun din capul locului la îndoială buna credința a producătorului. Dar, atunci când este calomniat un ierarh creștin, adevărul – pentru a nu mai vorbi de corectitudinea politică – nu preocupă pe nimeni. Mesajul filmului este transmis deosebit de clar și constituie o falsificare frontală a adevărului: papa se retrage pentru că nu mai aude vocea lui Dumnezeu, nu pentru că ar avea vreo problemă cu curia papală, după cum afirmă explicit Benedict-actorul. Simpatia cu care e prezentat în final Benedict pare o simplă pregătire psihologică, o captare a bunăvoinței, pentru credibilizarea mesajului mincinos al filmului.

Suntem cu toții discipolii lui Isus?

În partea ocidentală a lumii, suntem cu toții, fie că știm sau nu, fie că vrem sau nu, discipolii lui Isus.

Din păcate nu e așa. Iar la întrebarea lui Eco (p. 165):

cum oare există sau au existat culturi care aprobă masacrul, canibalismul, … ?

răspunsul nu este teama de alteritate, de celălalt, de cel din alt trib, din altă etnie… Răspunsul este unul cu totul incorect politic.

Cu toată reverența față de ilustrul umanist, reamintim că într-o frumoasă poveste africană, inclusă într-o celebră carte a lui Frobenius despre continentul negru [7], câteva mame sunt răpite de un căpcăun. Aproape toate deplâng proasta idee de a-și fi mâncat copilul: acum, acesta le-ar fi putut salva. Din fericire, sunt salvate toate, de copilul năzdrăvan al singurei mame care îi lăsase și ocrotise viața fiului său. [*8]

Dar canibalismul nu este neapărat doar un obiect de studiu al antropologilor. Este o șansă de a lupta contra încălzirii globale, prin consumul de carne umana; e vorba deocamdată de carnea provenită din cadavre, dar dacă tabuurile vor fi învinse, poate că…

Într-adevăr, aceasta este teza lui Magnus Söderlund, Head of Center for Consuming Marketing (Director al Centrului de evaluare a preferințelor consumatorului), profesor al unei universități din Stockholm, care încearcă să dezinhibeze publicul reticent la consumul de carne umană [10]. Vom fi prea egoiști pntru a trăi sustenabil (direct spus, a consuma cadavre umane) și ne vom crampona de tabuuri conservatoare, sau vom fi altruiști și vom salva planeta? – se întreabă Magnus într-una din conferințele sale. 8% din cei prezenți s-au declarat dispuși să încerce. [*9]

Dar lista opțiunilor celor care nu pot fi considerați discipoli ai lui Isus este mult mai lungă. E vorba de cei care elogiază valențele educative ale gulagului; de cei care au încurajat și care scuză și acum genocidul cambodgian [11]; de cei care consideră că doar anumite vieți contează, și se simt îndreptățiți să distrugă orice altceva – și așa mai departe.

În loc de concluzii

Am încercat să arăt că paradoxele teologiei creștine pot crea, eventual, același disconfort logic ca și cele ale fizicii moderne; așadar, unul cu care se poate coabita.

De asemenea, că forma actuală a dogmei, dar și a structurii organizatorice a bisericilor „principale” – catolică, ortodoxă, protestantă – a fost obținută în urma unor eforturi îndelungate și responsabile de a alege varianta cea mai rezonabilă a textelor canonice și a organizării ecleziastice. Din păcate, dobândirea puterii politice de către ierarhi a introdus un element impur, ale cărui efecte au proliferat, până la cote dramatice. O speranță pentru ieșirea din impas este că persecuțiile dramatice prin care trece astăzi creștinismul ar putea cataliza o reformă morală.

Note

[*1] Cât de greu este pentru un fizician să se împace cu paradoxele mecanicii cuantice? Vom menționa mai întâi că dualismul corpuscul – undă este un paradox al mecanicii cuantice, în timp ce „paradoxul gemenilor” este o consecință neintuitivă a principiilor (intuitive) ale teoriei relativității, dar nu este un paradox. Aspectele paradoxale ale mecanicii cuantice l-au preocupat foarte mult pe Bohr, dar au fost privite cu detașare și amuzament de Feynman, care a declarat jovial într-o conferință “I think I can safely say that nobody really understands quantum mechanics.” Comentând, cu toată deferența, poziția lui Bohr, Heisenberg a spus că acesta a fost „în primul rând filozof, și nu fizician”. Cu puține excepții, fizicienii nu au nici o problemă în a trăi în lumea paradoxală a mecanicii cuantice – spre deosebire de filozofi. Oroarea lui Gabriel de paradoxe este onorantă pentru calitatea sa de filozof, dar acceptarea dogmei creștine nu are nimic surprinzător, chiar pentru un om foarte educat.

Pentru o discuție relativ accesibilă a paradoxelor mecanicii cuantice, a se vedea https://arxiv.org/ftp/arxiv/papers/1912/1912.08090.pdf

[*2] E amuzant – la nivel superficial-terminologic – să constatăm că, în limbajul maladiilor spiritului, dogma ortodoxă suferă de catholită.

[*3] Există nenumărate exemple cotidiene care arată că, pentru un estic, generalul domină individualul, în timp ce, pentru un vestic, lucrurile pot sta foarte bine invers. Iată unul minor: pe un plic pus la poștă în Rusia se scrie regiunea / orașul / strada / numele, în timp ce în Occident – al cărui model s-a întins în aproape tot continentul – ordinea e inversă: nume / stradă / oraș / țară/.

[*4] Cu toată deferența cuvenită marelui filozof, trebuie spus că teza lui Blaga – după care creștinismul timpuriu a ales întotdeauna varianta cea mai paradoxală [1], nu poate fi susținută documentar.

[*5] Edictul de la Milan a fost promulgat de doi împărați barbari din estul imperiului, proto-sârbul Constantin și dacul Licinius. Este ciudat că Licinius, probabil cel mai vizibil dac din istorie, nu pare prețuit de dacofili.

[*6] Nu cunoaștem forma originală, în aramaică, a singurei rugăciuni lăsate de Isus; în variantele care circulă curent, spunem fie „pâinea noastră spre ființă”, fie „pâinea noastră cea de toate zilele”. Prima trimite la un sens figurat; a doua, la unul concret. Prima traducere în latină, a Sf. Ieronim, propune sensul figurat. Pare straniu că varianta cea mai des folosită conține sensul concret. Aceasta este și formula rostită de Papă, după cum s-a putut vedea la feluritele transmisii televizate, în ultimii ani [panem nostrum cotidianus]. Pentru o discuție teologică, vezi [7].

[*7] Pentru martiriul lor, vezi filmul Des hommes et des dieux.

[*8] Canibalismul care se manifestă în societăți tribale trebuie evaluat nuanțat, ținând seama de resursele alimentare, situatia demografica, practicile rituale etc. – a se vedea de exemplu [9].

[*9] Inutil de spus că, din perspectiva încălzirii globale, limitarea emisiilor de bioxid de carbon prin canibalism este o enormitate. 8 din cele circa 30 de giga-tone de bioxid de carbon produse anual de om pot fi asimilate de arbori, printr-o politică înțeleaptă de împădurire.

Referințe

[1] Gabriel Liiceanu: Isus al meu, Humanitas, 2020

[2] Wilhelm Tauwinkl: Nici toate ale popii. Religie fără stress, Humanitas, 2019

[3] V. Bârsan, A. Merticariu: Goethe’s theory of colors between the ancient philosophy, middle ages occultism and modern science, Cogent Arts & Humanities, 3:1, 1145569, DOI: 10.1080/23311983.2016.1145569, 2016

[4] Constantin Noica: Scrisori despre logica lui Hermes, Cartea Românescă, 1986

[5] V. Bârsan: Cele „șase maladii” ale lui Noica și ereziile trinitare, contributors.ro, 27/04/2017

[6] B. D. Ehrman: Ce s-a pierdut din creștinism, Humanitas, 2018

[7] B. Pitre: Misterul cinei de pe urmă, Humanitas, 2016.

[8] L. Frobenius: Cultura Africii, Ed. Meridiane, 1982

[9] J. Diamond: Viruși, arme și oțel, Ed. Allpha, 2014

[10] https://nypost.com/2019/09/09/scientist-suggests-eating-human-flesh-to-fight-climate-change/

[11] T. Wolton: Negaționismul de stânga, Humanitas, 2019

Distribuie acest articol

20 COMENTARII

  1. Un articol care se citeste cu placere, erudit, dar a cărui direcție imi lipseste.
    Cateva observatii: biserica gregoriană s fost până prin sec 13 mukt mai extinsă decât cea catolică sau ortodoxă, avea arhiepiscopii (metropolitane) până și în China, posibil și Japonia. Ă avut o influență mare asupra islamului timpuriu.
    Arhanghelul Gabriel are o importanță mare in Islam fiind intermediarul dintre Dumnezeu și profet.

  2. Intr-o discutie cu un preot protestant acesta mi-a spus că după sine cea mai bate dificultate logica a creștinismului este Treimea. O posibilă explicație ar fi, după protestanți, ca divinitatea, in infinita-i putere și cuprindere, poate lua orice formă. I-am simtit o oarecare insatisfacție in modul in care si-a expus aceasta explicație.

    Dacă ar fi sa ne ancorăm in fizica modernă Duhul Sfânt este unda, iar Isus incorporsresvin materie, iar Dumnezeu și una și alta. Nu stiu cum s-ar impaca asta cu principiul incertitudinii al lui Heisenberg, dar am alunecat deja pe panta arianismului sau a altor erezii.

  3. Dacă credința ar fi logică nu ar mai fi nevoie să crezi. Ioan zice clar dar vor înțelege doar cei ce cred: Ioan cap.1
    „1 La început era* Cuvântul, şi Cuvântul era cu** Dumnezeu, şi† Cuvântul era Dumnezeu††.
    2 El* era la început cu Dumnezeu.
    3 Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El.”
    Deci, Tatăl a creat totul din dragoste pentru Fiul prin puterea Duhului Sfânt. Și ce e mai important pentru noi toți este Ioan 3:16 „Fiindcă* atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” Dincolo de Isus nu există nici măcar antimaterie pentru că Domnul este infinit.

  4. Excelent textul, iar talentul literar al autorului este cuceritor.

    Gândurile cele pământești nu-mi dau, însă, pace… Dicolo de convingerile mistice ale „evanghelistului Gabriel” am convingerea că se află și profunde convingeri economice, de marketing. La fel ca în cazul d-lui lucian Boia, spre exemplu. Vedem, așadar, că textul de referință are succes comercial, deși nu mi-aș fi dorit, iar cartea se vinde și ca urmare a discuțiilor numeroase despre ea.

    • Cred ca aveti dreptate.
      Textul lui Liiceanu e scris cu atentie si simt estetic (si pentru a fi vandut). E adevarat ca e greu si paradoxal Cuvantul, insa nu e mare lucru ca Liiceanu isi pune alte intrebari decat babele superstitioase sau cei care „fac aroganta” la parastase. As fi vrut sa stiu cum se raporteaza la Toma de Aquino, la Joseph Ratzinger sau la Maica Tereza, nu la vamesi si farisei. Mesajul evanghelic e inlocuit cu gnoza atunci cand dimensiunea sa universala se pierde pentru a face loc unui ego sensibil, erudit si inteligent, care din cea mai omeneasca fragilitate isi face un Iisus „al sau”, pentru ca nu poate accepta in intregime exigenta vietii in Hristos din cauza paradoxurilor si eforturilor pe care le presupune.

  5. Am remarcat ca intelectualii de formatie realista (fizicieni, matematicieni, ingineri) sunt mai receptivi la crestinism decat cei de formatie umanista sau artistii.
    Ceea ce poate parea un paradox, dar nu este, exact din motivele expuse de autor: cine a vazut fizica moderna, chiar si superficial, poate sa faca niste analogii intre notiunile din fizica si teologie sau macar s-a obisnuit cu ideea ca lucrurile sunt mai complicate decat un evolutionism liniar, comod mental.

    Este pe youtube o dezbatere intre Patapievici si Liiceanu, despre istorie si Europa, dar inevitabil ating si teme teologice. Nu zic ca unul ar fi mai slab ca altul, da se remarca imediat diferenta data de intelegerea realitatii si din perapectiva fizicii.

    Ma bucura articolul.

  6. Erudit articol!..Da! Exact asta reprosez crestinismului ortodox, catolic, protestant si care mai vreti…ca e vorba doar de eruditie. Unde e practica? unde e isihasmul? Unde e experienta interioara? Isihasmul afirma ca exista corp , minte si suflet. Din acestea trei..mintea e cea care creeaza probleme , prin fricile si dorintele ei…prin..tulburarea ei. Asta nu lasa sufletul sa auda Cuvantul. Ignatiu de Brancianinov afirma ca nu e crestin adevarat , acela ce nu si face rugaciunea inimii. El fiind sfant recunoscut de biserica. Deci presupunem ca stie ce spune…nu? Asa ca mai usor cu vorbele…mai usor cu teoriile…mie mi e sete iar voi imi vorbiti de structura moleculara a apei..in loc sa mi dati de baut. De ce? Simplu..pt ca 99% din preoti..nu au chemare…decat poate pentru vorbit frumos.

  7. Dialectica nicasiană e o adaptare a hegelianismului, altoit cu heideggerianismul, în moda vremii, iar neologismele arhaizante , catolită, todetită, etc., sunt puțin grotești ( Noica a omis dereglările mai importante ale ´spiritului modern´, deci modern, poate pt. că era prea obișnuit cu ele) , la care s-ar putea adăuga și altele, de ex. cuantita. Teologia e deodată demistificată și remistificată prin asemenea
    extrapolări cosmiste, deci nici nu i-ar mai trebui dușmani.
    ´Simetria´ dintre Origen și Thoma e puțin șchioapă, cam de o mie de ani, mai potrivit ar fi fost, în locul lui Thoma, Augustin, iar în locul lui Origen, Grigorie de Nazianz sau Ioan Damaschinul. Dar Augustin era ´platonician´, iar Damaschinul ´aristotelician´ ( a scris o mare lucrare de dogmatică ce anticipa Summa tomistă, dar și un tratat de silogistică), deci lucrurile sunt nițel mai complicate și schematizările astea : Orient/Occident egal mistic/raționalist, platonic/aristotelic, comunitar/individualist etc., se vede cât de obtuz-ideologice sunt. Pelagius ar fi putut fi irlandez , poziția lui era, ironic sau nu, mult mai echilibrată decît dualismul predestinaționist al lui Augustin ( ce avea sa aibă o mare importanță în Reformă, de unde și reticențele firești fața de augustinianism în Orient) , biserica irlandeză sau culdeana, ulterior, a rămas mai direct legată de tradiția orientală . Pelagius nu putea fi deci un protoliberal individualist ( ! ), explicație cu tentă puțin biologistă ( sau, avea gene de empiricist ).
    În ceea ce-l privește pe Ratzinger, dincolo de controversele legate de ambiguitățile Catolicismului politic interbelic si german în special , mai degrabă decât personale, face parte din partida conservatoare, ca discipol al lui Guardini. G. Agamben e un intelectual radical foarte la stânga, asemenea altor ´străluciți teologi´ precum Badiou, Vattimo sau Zizek , între altele, și un emul al lui Carl Schmitt în ceea ce se numește acum schmittianismul (/heideggerianismul) de stânga, nota comună fiind radicalismul revoluționar-apocaliptic ( v. M. Lilla : The reckless mind ).
    Cu final epic, karamazovian : unde malum …

  8. Nu am de facut decat un comentariu la: „Gabriel l-a livrat pe Noica, întregii comunități culturale romanesti” . Nu, a fost invers. Datorita lui Noica, G.L. a devenit cunoscut culturii romanesti. Datorita lui Noica s-a apucat lumea sa citeasca filozofie in anii 80, lasand la o parte greata provocata de filozofia invata la liceu si in primii ani ai facultatilor de orice fel-un pic de filozofie marxista impanata de citate din operele tovarasului. G.L a scris o carte admirabila care va ramane in cultura romana, si de ce nu europeana, Jurnalul de la Paltinis, o lumina pentru multi in intunericul din anii aceia. Ne-ar trebui un Noica si azi, mai mult ca oricand, un om exemplar, un catalizator al unor forte intelectuale care altminteri sunt irosite de lumea in care traim azi, mult mai putin interesata de lectura, de cultura decat in anii negrii ai comunismului. Merita sa ne gandim ce ar fi fost G.L azi, daca nu se intalnea cu Noica, daca nu lucra cu el ani la rand?

  9. Apropo de bolile logicii: catholita, horetita si todetita, astea-s mici bolicele micutele. Boala mare e Elitita, cea de care sufera majoritatea intelectualilor. Ereziile isi au radacina in Elitita, nu in alea micutele ale logicii. Elitita e boala a EGO-ului, nu a logicii. In concluzie Elitita vine din Egolita, care vine direct din Sarpenita, adica de la Sarpele din gradina Edenului, care a gonflat duhul omului, dupa ce Duhul lui Dumnezeu s-a retras din om datorita semetirii omului si neascultarii poruncii lui Dumnezeu. Acolo e radacina bolilor noastre si a caderii noastre.
    EGO-ul nostru e buba sarpelui lasata in duhul nostru, dupa ce sinele a murit la retragerea Duhului.

  10. Citesc cu placere articolele dl. Barsan. Articolul de fata nu este la nivelul celorlalte. Am reflectat si ii spun ca articolul trebuia sa aiba o alta abordare, mai incisiva, mai aplecata spre dezbatere, mai agresiva cu nuantele. In alte limbi tema aceasta este mult mai actuala si mai fara perdea. Dl. Liiceanu este un filozof care poate sa arate viziunea intr-un anumit domeniu. De ce a ajuns dl. Liiceanu sa vorbeasca de Iisus? Raspunsul trebuie să fie analitic, sprijinit de dovezi şi verificabil. Avea nevoie intelectualul anului 2020 de acest subiect? O societate cu o anumita desitate si efervescenta are nevoie mai mult de una singura la 20 de ani. Are biserica, ca structura de stat nevoie de restructurare? Daca nu o va face, va dispare in implozie. (Cei care comenteaza articolul vor sa-si arate cunostintele, nu sa aduca plus valoare). De ce intereseaza acest subiect intelectualul roman, care are un statut ambigu vizavi de religie? (ateu, traditionalist de Paste si Craciun, mai mult de traditiile mari, religios nedeclarat, religios afisat, religios in sine). Cred ca trebuie lamurita relatia cu fizica sufletului si pentru asta sunt necesare dezbateri. Cartea dl Liiceanu este, imi permit sa spun, o versiune consumabila. Este un teritoriu nou pentru dinsul, minat pe alocuri. Publicul, societatea nu este formata, nu are obisnuinta discutiilor libere cu adincime si nuante ce pot fascina chiar intelectualul nefamiliarizat cu subiectul. As dori ca domnia sa, sa spuna si cea ce nu a spus, ce este greu de formulat, cea ce uneori astepti pina la ultima pagina,si nu exista. Dl. Barsan a avut ocazia sa-l intrebe. Suntem calatori in viata. Uneori avem placerea sa fim tovarasi unei discutii. Nici un autor care se respectă nu ar putea susţine că a spus totul. Vom vedea!!

  11. ” …faptul ca ( Newton ) a fost pus in dificultate de un iezuit – … in imposibilitatea de a raspunde unor obiectii de logica – pledeaza pentru valentele intelectuale ale unei discipline precum teologia . ”
    Ar fi fost interesant de precizat daca obiectiile de logica amintite au invalidat teoria lui Newton sau daca – fiind relevante – au primit raspuns mai tarziu .
    Altfel , faptul ca Newton a fost pus in dificultate de un iezuit ar putea pleda doar in favoarea ideii ca remarcabilul savant avea – ca toti oamenii – limitele sale .
    Si pare usor fortat ca plecand de la faptul ca un iezuit are capacitatea intelectuala de a formula obiectii intemeiate la o teorie stiintifica sa tragem concluzia ca asta ar valida o disciplina profund speculativa – teologia .
    N-as zice ca istorioara asta reuseste sa-l contrazica pe domnul Liiceanu si sa argumenteze ca dogmatica ar fi „un efort logic „.

  12. Pentru cineva nu tocmai insensibil relativ la chestiunea credintei crestine, nu se poate sa nu fie , citusi putin, descumpanitor sa se afle martor la un “dialog” intracrestin care de multe ori, chiar si la nivelul teologilor titrati, pare ca imbraca vestmintul trist al unui dogmatism idiosincratic (cind nu e idiosincrasie dogmatica) ori al cacofoniei hermeneutice. Cred ca nu gresesc suspectind ca formularea “Evanghelia dupa Gabriel” e, totusi, doar un semn de binevoitoare ironie. Personal, as inclina sa spun ca lectura cartii in cauza poate evalua “obiectiv” doar meritele ei literare ( care nu sint putine). In rest…

    Din multitudinea de aspecte ce se preteaza discutiei m-as opri la primul care mi-a atras atentia, legat de ce se afirma in “ Îngerul Gabriel există în Vechiul Testament, dar capătă rolul de mesager de-abia în Noul Testament.” E indubitabil rolul arhanghelului Gabriel de instrument al comunicarii, de intermediar atit in aparitiile sale vetero-testamentare cit si in cele neo-testamentare. Cu sprijinul textului biblic: si in Vechiul Testament (Proorocul Daniel, cap. 8 si 9) arhanghelul Gabriel e mesager ( “vestitor” este un sinomim pentru “mesager”. In Daniel 9:23 apare :” Când tu ai început să te rogi, poruncă mi-a fost dată şi eu am venit ca să-ţi vestesc, căci tu eşti un om iubit de Dumnezeu…”

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Victor Barsan
Victor Barsanhttp://contributors
Victor Bârsan, născut în 1950, la Focşani. Absolvent al Facultăţii de Fizică şi al Facultăţii de Matematică-Mecanică ale Universităţii din Bucureşti; doctorat în fizică. Cercetător în domeniul fizicii teoretice la IFIN-HH; preşedinte al Fundaţiei Horia Hulubei, secretar ştiinţific al Catedrei UNESCO a Fundaţiei; experienţă profesională în jurnalism, istorie recentă, drepturile omului, diplomaţie, instituţii internaţionale. Ultima carte publicată: Horia Hulubei - omul şi epoca sa, Editura Horia Hulubei, 2021.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro