miercuri, iunie 16, 2021

5 martie, moartea lui Prokofiev şi moartea lui Stalin

Cerul Madridului e din nou albastru curat, iar eu mă întorc cu maşina de la grădiniţă şi mă îndrept spre birou. În ultimii ani, am devenit melomană de nevoie. Ascult Radio Clásica, postul de muzică clasică al radioului naţional spaniol. A fost forma mea de terapie într-o perioadă punctată de convulsii politice care s-au repercutat într-un mod pe care nu l-aş fi bănuit niciodată asupra jobului meu cultural. Dar despre asta, într-un alt episod. Deocamdată ascult un concert de tinereţe al lui Prokofiev, m-am obişnuit cu armoniile disonante ale tînărului rebel, sonorităţi pe care, cu ani în urmă, pe cînd eram aproape analfabetă muzical, m-aş fi grăbit să le asemăn, ca unii dintre spectatorii din Pavlovsk în 1913, cu muzica produsă de lăbuţele pisicilor pe acoperiş. Dar excelentul post de radio spaniol, căruia aş vrea să-i dedic cîndva o carte, şi-a făcut bine treaba şi a scos din barbarie un ascultător lipsit de ureche muzicală, dar sensibil la frumos în toate formele lui, mai ales atunci cînd aceste forme sînt explicate fără emfază. Fragmentul se termină şi se aude vocea crainicului, plăcută, liniştită, fără nici o inflexiune patetică, fără să vrea să te intimideze aşa cum o făceau unii prezentatori de muzică de elită în patria mea, prin anii ´90. Spaniolul vorbeşte simplu despre Serghei Prokofiev, de la a cărui moarte se împlinesc azi exact 61 de ani. Compozitorul în vîrstă de 61 de ani, care suferea de mulţi ani de hipertensiune, s-a trezit în dimineaţa zilei de 5 martie 1953 şi a ascultat la radio ştiri despre starea gravă a părintelui popoarelor Iosif Visarionovici Stalin. Nu putem şti ce a simţit, dar nu e greu să ne imaginăm că bucurie. Chiar dacă după întoarcerea definitivă în Uniunea Sovietică în 1936 compusese cîteva piese pe linie, atitudinea rebelă a celui acuzat de „formalism decadent” de către oficialii regimului nu era un secret. Îi fuseseră interzise sau amînate concerte, opere şi, în ciuda notorietăţii mondiale, nu era un răsfăţat al sistemului. Nu ştia că, în dimineaţa de 5 martie, îl despărţeau doar cîteva ore de propria plecare. Cauza decesului a fost o hemoragie cerebrală. Crainicul povesteşte cum, din cauza mulţimii adunate în Piaţa Roşie în jurul sicriului dictatorului, sicriul compozitorului nu a putut fi scos din casă, Prokofiev locuia în zonă. Mai mult, puţinii prieteni ai acestuia nu au reuşit să găsească flori pentru că florăriile din Moscova fuseseră golite de cei care îl jeleau sau poate voiau pur şi simplu să-i vadă cadavrul lui Stalin. Un apropiat, pianistul Sviatoslav Richter, a adus o ramură de pin. Crainicul ne propune să medităm la faptul că tone de flori se ofileau în jurul celui care asasinase milioane de oameni, în timp ce pe sicriul unuia dintre cei mai mari compozitori ai lumii rămînea verde o singură ramură de pin.

Ajung la birou şi mă uit pe ştirile zilei din presă, ministrul de externe spaniol discută cu ministrul de externe al Rusiei despre situaţia din Ucraina. Caut mai multe informaţii despre  Serghei Prokofiev şi văd că s-a născut în 1891 în estul Ucrainei. De asemenea, că a fost căsătorit cu o spaniolă, Carolina Codina. Locuri, ani, date, geografie şi biografii – coincidenţele au cîteodată ceva frisonant.

Distribuie acest articol

11 COMENTARII

  1. Stalin a intrat incarcat de flori in groapa de gunoi.
    Prokofiev a ramas printre noi sa ne bucure cu muzica lui.

    Este ca diferenta dintre un patetic om cu fular de firma si un scriitor de Orbitor.

  2. Cazul Prokofiev este tipic pentru „a nu stii sa mori in momentul potrivit”. Tragismul situatiei a fost mult amplificat de SUTELE DE MORTZI calcatzi in picioare la coada ultimului omagiu pentru Stalin – episod puternic cenzurat pana si astazi in Rusia – descris sugestiv de Sudoplatov in „Misiunile sale speciale”. Din pacate nu erau ultimele victime ale stalinismului.
    Astazi coexista cuminte pe youtube baletul lui Romeo si al Julietei lui cu discursurile sangerosului Koba. Istoria cam are tendinta de a relativiza totul daca nu ne pastram MEMORIA.

  3. M-am bucurat sa citesc acest articol, frumos scris. Despre sincronicitati, si ceva mai mult: ”Crainicul ne propune să medităm la faptul că tone de flori se ofileau în jurul celui care asasinase milioane de oameni, în timp ce pe sicriul unuia dintre cei mai mari compozitori ai lumii rămînea verde o singură ramură de pin.”

  4. Ma bucur sa va re-aud, ca sa zic asa. N-am decit sa va spun ca munca d-voastra la ICR (unde sper ca mai lucrati) este mai importanta decit atacul zarghitilor comunistoizi de pe aici.

    Totusi, daca terapia d-voastra a ajuns sa fie muzica clasica, trebuie sa recunoasteti ca in fiecare rau e si un bine :) – cum eu fac slalom in fiecare dimineata printre asi-ai-volanului, indivizi nepoliticosi si indivizi cu fete impietrite, cu ochi goi, fara stralucire, nu mai pot merge decit cu prietenii mei: Bach, Mozart, Chopin, etc Devine suportabil.

    HTH

  5. O corectie, MARELE pianist Sviatoslav Richter. Si o un „Adagio”; singura revista de muzica din URSS a dedicat 64 de pagini lui Stalin si doar o pagina disparitiei lui S. Prokofiev.

  6. Prokofiev s-a intors de voie buna si nesilit de nimeni in URSS-ul lui Stalin fiindca nu obtinuse inca in Occident renumele la care aspira. I s-a promis sa-l obtina in tara de origine, si el a acceptat targul. Ce a urmat: jocul de-a soarecele si pisica cu cenzura, pericolul permanent de a fi trimis in vacanta all-inclusive intr-un lagar siberian de catre Tatucul criticilor muzicali, productiile la comanda, sedintele de autocritica… sunt pe undeva meritate; fiindca a ales, din interes, sa se intoarca in URSS.

    • Prokofiev s-a intors in URSS in 1936 dintr-o Europa aflata in pragul razboiului si nu era, la acea data, un necunoscut. Biografiile celor care au traversat asemenea timpuri nu sint atit de usor de rezumat cum o faceti dvs, iar motivatiile intoarcerii in patrie sint intotdeauna complicate, printre ele exista una, stranie, dar decisiva uneori, mai ales in cazul personalitatilor creativ-nevrotice, si anume dorul. Eu as zice ca e mult mai interesant sa incercam sa intelegem astfel e cazuri, decit sa le aplicam verdicte, mai ales ca e atit de usor sa le facem o nedreptate, iar ei nu se mai pot apara.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Avatar
Luminita Marcu
Asistent universitar în Facultatea de Litere din Universitatea Bucureşti, doctorat în filologie cu o lucrare despre presa culturală din comunismul românesc (profesor colaborator din 2001, titular în departamentul de Studii literare, din 2005). A publicat cartea Mansarda cu portocale. Puzzle spaniol în 2006 la Editura Polirom, traduceri din engleză şi spaniolă şi numeroase articole în presa din România. În curs de apariție la Editura Cartea românească, lucrarea ”Gazeta literară 1954-1968. O revistă culturală în comunism”. Aprilie 2010 - aprilie 2014, director adjunct al ICR Madrid. 2007-2010, consilier de presă al Institutului Cervantes din București. Din septembrie 2014, lector, prin concurs, la Universitatea din Salamanca (titular al cursurilor de Literatură română în cadrul Literaturilor romanice și de Limbă și civilizație românească).

Carte recomandată

Iata o carte cu un subiect in aparenta simplu: o familie de romani cu un copil mic se muta in strainatate si invata incet-incet sa depaseasca o serie de neajunsuri si sa se impace cu altele. Mihai e scriitor (adica veniturile lui sint subtirele), sotia lui are un job nou de care e foarte multumita… vezi aici continuarea

 

 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Top articole

Claudiu Iordache, înlocuit cu Gelu Voican Voiculescu la conducerea Institutului Revoluției

Ieri 30 martie 2018, membrii Colegiului Național al Institutului Revoluției Române l-au destituit pe Claudiu Iordache din fruntea acestui institut, numindu-l în...

Reinventarea Occidentului, ultima șansă

Rezumatul în 10 puncte: Turneul european al președintelui Biden începe sub semnul unei târzii și, probabil, ultime speranțe....

Commento ergo sum

Progresul frustrează. Iată ideea principală a acestui articol și, la drept vorbind, singura; nu este nevoie de continuarea lecturii, în caz că...

Istanbul Kanal. So what?

"Vom pune fundația la Canal Istanbul la finele lunii iunie. Vom construi două orașe pe cele două...

Clujeanul, PR-ul și dezvrăjirea

La Cluj-Napoca, “Inima Transilvaniei” care bate ritmul unei dezvoltări urbane alerte, orice proiect este două: un proiect politic și unul real, legătura...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

Carti recomandate de Contributors.ro

 

„Pierre Hadot aduce filosofia antica in zilele noastre. Ce s-a spus candva redevine actual, urmand modelul exercitiului spiritual, mai exact al intelepciunii care este, inainte de orice, o optiune de a fi.” – Pascal Bruckner

 

 

 

Cumpara cartea de pe GiftBooks.ro