Acum 50 de ani, pe 14 octombrie 1964, Plenara CC al PCUS a decis pensionarea primului secretar al CC al PCUS, președintele Consiliului de Miniștri al URSS, Nikita Sergheevici Hrușciov, din „motive de sănătate”. În fruntea PCUS era promovat Leonid Brejnev, iar șef al guvernului era instalat Aleksei Kosîghin. Liderul debarcat devenea din acel moment o non-persoană, numele său dispărea din ziare, din cărțile de istorie, din filme, din memorialistica epocii. Istoria recentă a URSS era rapid dehrușciovizată. Începea epoca re-stalinizării, ulterior denunțată de Mihail Gorbaciov drept una a stagnării.
Noul lider de partid era un birocrat obtuz, vanitos și complet lipsit de imaginație politică. Fusese protejatul lui Hrușciov încă din anii ’30. După război, Brejnev a condus PC din Moldova sovietizată. A urcat în ierarhia centrală încă din ultimii ani de viață ai lui Stalin. În aprilie 1964, ca președinte al Prezidiului Sovietului Suprem, a rostit omagiul conducerii de partid și de stat când Hrușciov a împlinit 70 de ani. Câteva luni mai târziu i-a înfipt cuțitul pe la spate. Brejnevismul a însemnat o nouă glaciațiune politică și economică. Țarul ideologic a fost eternul Mihail Suslov, unul dintre cei mai înverșunați staliniști. Se punea capăt liberalizării parțiale, pentru Suslov un veritabil dezmăț ideologic care dusese la publicarea, cu acordul lui Hrușciov, a romanului anti-stalinist „O zi din viața lui Ivan Denisovici” de Aleksandr Soljenițîn.
La București, Gheorghe Gheorghiu-Dej și camarazii săi, respirau ușurați. Relațiile lui Dej cu Hrușciov erau mizerabile. Liderul PMR refuzase să participe la festivitățile din luna aprilie, îl trimisese la Moscova pe principalul său locotenent, premierul Ion Gheorghe Maurer. La baza conflictului s-au aflat deopotrivă incompatibilități psihologice și divergențe ideologice. Hrușciov s-a comportat extrem de arogant cu Dej, dar nu acesta a fost motivul principal al divorțului, ci teama conducerii PMR în raport cu destalinizarea hrușciovistă.
Opt ani mai devreme, fostul magnat stalinist Nikita Hrușciov s-a angajat într-un atac virulent asupra mitului lui Stalin. Pe 25 februarie 1956, o audiență în stare de șoc, alcătuită din 1.436 de delegați la cel de-al XX-lea Congres al PCUS – cel mai important conclav al partidului – și-a ascultat liderul rostind „Raportul Secret”, unul dintre documentele politice cu maxim impact asupra secolului XX. A fost secret deoarece niciun oaspete sau jurnalist străin nu a avut voie să participe la congres, iar textul nu a fost publicat în URSS până la venirea lui Gorbaciov la putere. Timp de câteva decenii, mașina propagandistică sovietică a refuzat să-i recunoască existența. Cu toate acestea, discursul a fost real și a avut efecte uriașe. Documentul a ajuns în Occident via Polonia, printr-o scurgere de informații, și a fost publicat în New York Times după câteva luni, atunci când i-a fost confirmată autenticitatea. Posturile de radio occidentale l-au difuzat în Europa de Est și URSS. După „Raportul Secret”, nici Uniunea Sovietică, nici Blocul Sovietic și nici întreaga mișcare comunistă nu au mai fost aceleași. Începând de atunci, Mao, Enver Hoxha, Maurice Thorez, Dej și alți susținători convinși ai stalinismului au văzut în Hrușciov omul care a îngropat comunismul, un ultrarevizionist și un renegat.
Discursul lui Hrusciov a denunțat “cultul personalității” lui Stalin, un eufemism menit să sugereze responsabilitatea personală a dictatorului pentru crimele în masă ale deceniilor trecute. Publicul a amuțit. Pentru mulți dintre ei a fost o experiență eliberatoare. Alții s-au simțit trădați, traumatizați și ofensați. Bolesław Bierut, liderul partidului comunist polonez și un stalinist fanatic, fiind bolnav de pneumonie, a suferit un atac de cord și a murit pe 12 martie, după ce a citit textul într-un spital din Moscova. Discursul, cu o durată de patru ore, aducea dovezi în legătură cu “abuzurile grave de putere” ale lui Stalin, persecutarea elitei partidului, rolul său în Marea Teroare, tratamentul feroce aplicat personalităților marcante ale partidului și eșecul său în a deveni un mare comandant militar. Hrușciov l-a denunțat pe Stalin ca fiind creierul din spatele execuțiilor în masă. Liderul atât de venerat până atunci a fost declarat vinovat pentru distrugerea a mii de vieți omenești, deportarea brutală a grupurilor etnice, programele absurde din agricultură și “idolatria dezgustătoare” – o mascaradă a “istoriei partidului”.
Accentul se punea pe victimele comuniste ale terorii lui Stalin și acesta era, de fapt, principalul handicap al abordării lui Hrușciov. El a garantat că va restaura “principiile leniniste ale democrației socialiste sovietice” și că va “lupta cu cei care abuzau, în mod arbitrar, de putere”. Pentru cititorii de astăzi, accentul pus pe “sănătatea” principiilor leniniste pare naiv. Dar în 1956, acest atac la adresa spiritului lui Stalin era extrem de temerar. A fost o lovitură colosală pentru pretențiile ideologice ale sistemului.
Unda de șoc a celui de-al XX-lea Congres a fost resimțită în întreg Blocul Sovietic, ducând la ruptura sino-sovietică, la revoltele din din Polonia din primăvara și vara anului 1956 și la revoluția ungară din toamna aceluiași an. „Raportul Secret” a fost un catalizator al revoltei spirituale printre intelectualii critici cunoscuți ca marxiști revizioniști. Solidaritatea necondiționată cu URSS, “amprenta” stalinistă a internaționalismului proletar, a încetat să mai fie obligatorie. Denunțând cultul personalității lui Stalin, Hrușciov a sfărâmat o întreagă piramidă de minciuni, mituri și iluzii. Geniul din trecut apărea acum ca un monstru psihopat. Liderii comuniști din “democrațiile populare” erau înfuriați peste măsură. Pentru micii Stalini ai Poloniei, României, Germaniei de Est sau Cehoslovaciei, atacul lui Hrușciov asupra lui Stalin a însemnat o trădare a celor mai înalte principii; se simțeau amenințați pe bună dreptate. Multă vreme, până în anii ’80, comuniștii francezi se refereau la „Raportul Secret” cu ură, numindu-l “raportul atribuit lui Hrușciov”. În ciuda omisiunilor sale, discursul oferea o lectură tragică a istoriei sovietice în care Stalin era înfățișat sub forma unui maniac al puterii, crud și narcisist până la extrem.
Regim inspirat și condus de o ideologie, deci ideocratic, URSS se baza pe teza infailibilității partidului comunist și a statutului liderului său, văzut ca un fel de Dumnezeu. Era o teocrație cu veșminte seculare. Pentru Stalin, mitul rolului predestinat de conducător al partidului coincidea cu permanenta consolidare a propriei puteri. În timp ce-i omora pe cei din Vechea Gardă Bolșevică, pretindea că este cel mai loial discipol al lui Lenin. Al Doilea Război Mondial a contribuit la crearea imaginii sale supranaturale. Gafele enorme, lichidarea comandanților Armatei Roșii, precum și pactul infam cu Germania nazistă au fost trecute cu vederea de mulți, inclusiv de politicienii din Occident. Își crease imaginea unui strateg și om de stat înțelept. Stalin a declanșat Războiul Rece pentru a-și impune si păstra dominația asupra țărilor satelit ale URSS din Europa Centrală și de Est. Când comuniștii iugoslavi conduși de Tito l-au provocat în 1948, Stalin i-a excomunicat, numindu-i “o bandă de asasini și spioni”.
Paranoia sa finala l-a făcut să-și imagineze comploturi sioniste menite să-l ucidă și să nimicească socialismul. Către sfârșitul vieții, Stalin devenise liderul unor sicofanți abjecți, a căror singură grijă era simpla supraviețuire. Unul dintre aceștia era Nikita Hrușciov care, în septembrie 1953, a devenit prim-secretar al partidului. La început, impulsivul Hrușciov împărțea puterea cu ceilalți locotenenți ai lui Stalin. Sloganul lor era reîntoarcerea la principiul leninist al “conducerii colective”. Sute de mii de prizonieri ai Gulagului s-au întors la casele lor în timpul “dezghețului” de după 1953. Cu binecuvântarea Moscovei, Imre Nagy a inițiat în Ungaria un “Nou Drum” (New Course), iar propaganda isterică împotriva lui Tito a luat sfârșit.
Hrușciov era conștient de vulnerabilitatea poziției sale și a încercat să și-o consolideze prin punerea la cale a denunțării fostului tiran. Până în 1955, o comisie a lucrat în secret pentru a demonstra efectele și amploarea regimului terorii instaurat de Stalin. Președintele acestei comisii era istoricul de partid Piotr Pospelov, un fost apologet al lui Stalin. Hrușciov a profitat de cel de-al XX-lea Congres pentru a demola mitul lui Stalin. El a dezvăluit testamentul lui Lenin (care cerea înlocuirea lui Stalin la șefia partidului) și l-a distribuit delegaților. Peste câțiva ani, Mihail Gorbaciov, care fusese în sală, avea să menționeze, într-o discuție cu fostul ideolog al Primăverii de la Praga, Zdeněk Mlynář, efectul sfâșietor pe care discursul l-a avut asupra lui și asupra generației aparatcicului de partid. Alexandr Iakovlev, aliatul lui Gorbaciov și arhitectul politicii de glasnost, și-a amintit de eveniment ca fiind începutul renașterii sale politice. „Raportul Secret” a însemnat, printre altele, efortul de a înlocui stalinismul cu o versiune mai tolerantă și mai receptivă a bolșevismului. Textul iconoclast rostit de Hrușciov conținea in nuce justificarea reformelor lui Gorbaciov. Evident, prin prisma revoluțiilor din 1989 și a căderii URSS, discursul nu reprezintă un atac foarte categoric la adresa bolșevismului. Totuși, pentru 1956, la numai 3 ani de la moartea lui Stalin, documentul era zguduitor.
De ce s-a angajat Hrușciov în această acțiune? Mai întâi, teroarea politică se dovedise deja a fi neproductivă. Aparatul de stat și intelighenția se săturaseră să trăiască într-o teamă permanentă. Prin demolarea mitului lui Stalin și reabilitarea leninismului originar, Hrușciov propunea un nou principiu al legitimității. “Reîntoarcerea la Lenin” a devenit noul slogan. În acest scop, s-a creat o nouă imagine romantizată a lui Lenin. În al doilea rând, în acel moment, Hrușciov se lupta pentru putere cu staliniștii din conducerea partidului. Oameni ca Molotov, Malenkov sau Kaganovici condamnau eforturile lui Hrușciov de a reforma sistemul și vroiau să se debaraseze de el. În al treilea rând, exista un element personal, de natură psihologică: cu cât Hrușciov afla mai multe despre Marea Teroare în timp ce-și pregătea discursul secret, cu atât era mai indignat de crimele lui Stalin. Nu că nu ar fi știut dinainte despre multe dintre ele. De fapt, chiar el a luat parte la teroare, mai ales în Ucraina, dar a pătruns relativ târziu în cercul apropiaților lui Stalin și nu a fost la fel de influent ca ceilalți baroni.
Pe de altă parte, Hrușciov nu a criticat instituțiile bolșevice. Demonologia propusă de „Raportul Secret” prezenta favorabil un Stalin aflat la începutul carierei, care se opusese în mod corect lui Troțki și Buharin și care luptase pentru consolidarea socialismului. Mai târziu, datorită, în mare parte, influenței lui Beria, s-a angajat în acțiunile oribile descrise în discurs. Desigur, aceasta era o mistificare. Problema nu era numai personalitatea malignă a lui Stalin sau influența demonică a lui Beria, ci identificarea, în cadrul sistemului, a cauzelor catastrofei morale, politice și sociale a socialismului. În acest sens, „Raportul Secret” al lui Hrușciov nu a reușit să scoată în evidență aceste cauze profunde și a rămas la un nivel explicativ destul de superficial.
Până la sfârșitul vieții, chiar și după ce a fost eliminat în 1964 de către o conspirație neo-stalinistă, Hrușciov a rămas un bolșevic convins și nu a acceptat niciodată faptul că ambiția lui Lenin de a construi o societate perfectă, indiferent de costurile în vieți omenești, a fost cauza întregului dezastru. Cu toate acestea, deși frustrant de incomplet, „Raportul Secret” a inaugurat era reformării, a contra-reformării și a dizolvării totale a comunismului. Era numită de Czesław Miłosz a “Noii Credințe” luase sfârșit. Așa cum afirma unul dintre intelectualii de marcă ai Revoluției Ungare, dramaturgul Gyula Háy, în autobiografia sa „Născut în 1900”: izbucnirile furibunde ale lui Hrușciov împotriva lui Stalin “au lăsat în urmă ceva ce nu poate fi negat – o dorință arzătoare care a acumulat forță timp de mai multe decenii, o dorință pentru umanitate”.
Textul de mai sus a fost transmis la Radio Europa Libera si a aparut pe site-ul:
http://www.europalibera.org/content/blog/26639152.html
Articolul poate fi ascultat, in lectura autorului, aici:
http://www.europalibera.org/audio/26639151.html
De asemenea:
https://www.contributors.ro/global-europa/dialectica-deziluziei-%e2%80%9enovii-mir-si-destalinizarea-hru%c8%99ciovista/
Update: Regimul cleptocratic-autoritar al lui Vladimir Putin isi continua ofensiva impotriva memoriei. Putinismul impartaseste cu sovietismul menomofobia. Pentru Putin si camarazii sai fesebisti, sunt adevarate cuvintele lui Orwell: „Cine controleaza trecutul, controleaza viitorul”. Astfel se explica atacurile impotriva Asociatiei Memorial care are ca scop recuperarea si pastrarea memoriei victimelor totalitarismului bolșevic:
Despre cartea lui Orlando Figes mentionata in editorialul din „Washington Post”, am scris aici:
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Un text remarcabil, pentru care va multumesc.
Mi-aduc aminte bine di ziua aceea; eram la inceputul primului an de facultate. M-am intalnit cu un coleg caruia i-am spus: ai aflat? Mi-a raspuns, zambind larg: sigur, o victorie extraordinara. Dar el vorbea, ca toti ceilalti, despre medalia de aur, la Olimpiada, a Mihaelei Penes, nu despre debarcarea lui Hrusciov.
Va multumesc la randul meu. Din ratiuni de spatiu, n-am putut spune o multime de lucruri relevante. De pilda ca, in memoriile sale, Hrusciov a ajuns sa regrete puseurile agresive din 1963 impotriva poetului Andrei Voznessesnki si a sculptorului Erns Neizvestnii. Acesta din urma a sculptat, la solicitarea familiei, monumentul funerar care, cu combinatia de marmura neagra si alba, simbolizeaza biografia politica a acestui stalinist care a denuntat multe, chiar daca nu toate, din crimele lui Stalin. La fel, a ajuns sa regrete suprimarea Revolutiei Ungare. A fost critic, intre apropiatii sai, in raport cu invazia Cehoslovaciei in august 1968. Intrebat de ginerele sau, Alexei Adjubei, ce regreta in viata, Hrusciov a raspuns onest: „Faptul ca am fost toti cei din jurul lui Stalin, deci si eu, cu mainile in sange pana la coate”. Cand a plecat din sediul CC, dupa debarcare, i-a spus vechiului sau prieten Anastas Mikoian ca e fericit pentru ca, gratie reformelor sale, stie ca se poate pensiona normal, ca succesiunea nu inseamna o baie de sange. Intr-un sistem precum cel sovietic, nu era putin lucru. Cartea esentiala despre Hrusciov a fost scrisa de politologul american William Taubman.
Ma bucur ca ati adaugat aceste detalii macar in comentarii. :) Pe mine personal, detaliile de genul acesta ma fascineaza cel mai mult.
Multumim pentru articolele pe care le scrieti despre era sovietica. Eu nu ratez niciunul.
PS: Comentariul audio nu functioneaza… cel putin in Germania…
Daca v-as spune ca in anii ’90, deci dupa caderea comunismului (si in Romania), mai existau fani Stalin printre activistii de partid din Romania, m-ati crede?
Am avut un coleg de serviciu, om cu studii superioare, care a detinut de-a lungul anilor ceva functii in partid la nivel local.
Era de o obtuzitate nemaipomenita: nu intelegea rostul discursului lui Hrusciov la congresul XX al PCUS. Ma intreba intrigat: „ce rost a avut condamnarea lui Stalin de catre Hrusciov si ce a castigat Nikita din aceasta”? Il admira inca pe Stalin si nu credea o iota din tot ce se spunea despre numeroasele lui crime din timpul marii terori. Pur si simplu, nu vroia sa creada ca procesele din 1936-1938 au fost dezlantuite de un stalin bolnav si nebun.
P.S. Sa va mai spun ca este inca admiratorul lui Iliescu, sau ca in campania electorala din 1990 era de cateva ori sa se ia la bataie cu cei care il contestau pe ilici iliescu? Sa va mai spun ca si dupa 25 de ani de la evenimentele din 1989. el da inca vina pe Gorbaciov care, cica, „a vandut tara sa dar si celelalte state din Europa centrala si de est, imperialismului”?
Intr-o vreme, era atat d e pornit impotriva celor care au votat cu adversarii psd, incat era in stare sa le doreasca moartea? Nu exagerez de loc.
Nu ma mira, ma intristeaza. In Grecia, PC (KKE) se afla pe pozitii deschis staliniste, chiar daca nu il venereaza oficial pe „genialissimul generalissim”. Personajul despre care vorbiti este un dinozaur, dar exista si tineri care par dispusi sa alerge in directia „orizontului comunist”. Nu doar in Vest, unde macar exista „scuza” ca nu stiu din experienta prorpriilor familii ce-a insemnat totalitarismul rosu, dar chiar si in tarile unde acest despotism a distrus cultura, economia, speranta. Inclusiv in Romania. Ganduri bune!
„La fel, a ajuns sa regrete suprimarea Revolutiei Ungare.”
Domnule Profesor, cred ca aici ar trebui sa fim ceva mai nuantati. Imi imaginez ca ar fi ajuns sa regrete suprimarea exagerat de sangeroasa a Revolutiei Ungare, nu suprimarea in sine.
Comunismul a fost o teocratie cu vesminte seculare. Partidul era Biserica. Dar Stalin nu era Dumnezeu, era Papa. Dumnezeul comunistilor erau Legile Istoriei.
Domnule Profesor.
Am citit undeva ca sursa infromatiei despre Raportul secret ar fi fost un corespondent Reuters la Moscova aflat in concediu la Stockholm, desi cind a fost trimisa spre public, depesa lui a fost localizata ca fiind din Bonn. Au mai circulat si alte versiuni, mai cu seama care implica rolul unor corespondenti la Moscova ai ziarelor fratesti din Occident, dar nu stiam de filiera poloneza. Un gind bun!
Raportul a ajuns in Polonia. A fost dat de un jurnalist polonez unui diplomati israelian. Copia a ajuns in Israel, a fost citita de premerul Ben Gurion. Se pare ca acesta ar fi excalamat: „Daca ceea ce sepune Hrusciov e adevarat, aceste regim e condamnat sa piara”. Din Israel a plecat spre Washington unde a fost verificat la CIA. Apoi, odata confirmata autenticitatea, a aparut in NYT.
In romaneste, „Raportul Secret” poate fi citit in cartea pe care am editat-o impreuna cu doamna Doina Jela despre anul 1956:
http://www.curteaveche.ro/ungaria-1956-revolta-mintilor-si-sfarsitul-mitului-comunist.html
Ganduri bune!
Două bancuri.
Radio Erevan. „Tovarăși ! Un ascultător ne întreabă dacă este adevărat că soția tovarășului Brejnev își înșeală soțul. Răspundem: Tovarăși ! Nu ne amestecăm în viața privată a tovarășului… Kosîghin.”
După gluma asta destul de ușurică vă propun cel mai sinistru banc, cea mai pură mostră de umor negru, mai ales că vine direct din gura „papașei” (cf. Simon Sebag Montefiore).
Stalin i-a spus această glumă cuiva care chiar fusese torturat: „Au arestat un băiat și l-au acuzat că a scris Evgheni Oneghin” a glumit Stalin. „Băiatul a încercat să nege… Cîteva zile mai tîrziu, anchetatorul NKVD s-a întîlnit cu părinții băiatului: Felicitări ! a spus el. Fiul dumneavoastră a scris Evgheni Oneghin.”
Mă întreb dacă Gerhard Schroeder, sau Marine Le Pen (sau chiar Gerard Depardieu), pricep acest banc ”la prima vedere”. Că din partea lui Jean Paul Sartre n-am nici o speranță.
Stimate Domnule Tismaneanu,
Problema e imensa, si sper ca veti reveni cu completari.
In orice caz… afara de faptul ca stalinistii l-au debarcat pe Hrusciov, ei aveau motive s-o faca. Unul dintre ele a fost criza rachetelor din Cuba, care era sa se transforme intr-o catastrofa pentru tot gobul pamantesc. Alta aventura a lui Hrusciov a fost incercarea de a ajunge la comunism peste noapte, ceea ce a dus la prabusirea economiei sovietice (pe atunci umbla bancul, culmea agriculturii: sa semeni grau in Uniunea Sovietica si sa-l seceri in Canada); atunci s-a facut incercarea nereusita de a cultiva grau in Kazahstan (pamanturile destelenite), si incercarea reusita de a cultiva bumbac pe malurile marii Aral, ceea ce a dus la disparitia acestei mari. Afara de faptul ca era un bufon (sinistru), Hrusciov credea inca ca comunismul poate fi realizat, ca economia poate fi dirizata prin ucazuri.
Nu mai putin important: destalinizarea a fost inceputa de Beria, care, cu toata monstruozitatea lui, era lipsit de iluzii.
Cu patru zile înainte de înlăturarea lui Nikita Hruşciov a avut loc la Sofia o reuniune a şefilor serviciilor de informaţii militare din statele membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. După acea reuniune, generalul Leontin Sălăjan a redactat un raport care a primit număr de înregistrare la cabinetul ministrului Forţelor Armate de-abia după o lună şi jumătate. Acel document a fost văzut şi comentat de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Politicianul român era extrem de acid la adresa sovieticilor şi este foarte posibil să fi fost influenţat în comentarii de starea de spirit pe care o avea faţă de Nikita Hruşciov, pe fondul evenimentului-surpriză de la 14 octombrie 1964.
Mi-a atras deosebit atenția comentariul lui Yossef Abraham.
Mergând ami departe aș inclina sa cred ca ascensiunea lui Hrusciov dupa moartea lui Stalin
a insemnat mai degrabă incă o lovitură mortală dată încercărilor de modernizare a Rusiei.
Abia spre sfarșitul carierei sale politice , dupa mai multi ani de tentative de reforme concepute
amatoristic și nefinalizate, dublate de o politică externa aventuristă care a dus la ruinatoarea
cursă a inarmărilor, au inceput și in mintea lui Hrusciov sa incoltească idei asemanatoare cu cele ale lui Malenkov si Beria in 1953. Mult prea tarziu, caci a fost debarcat de o clică și mai stupidă si mai retrogradă..
Filmul aparut aproximativ 2 ani in urma „Istoria Sovietelor” bazat exclusiv pe dovezi (filme, documente, marturii) scoate la iveala in primul rand scopul celor 2 razboaie mondiale = reducerea populatiei Europei care devenise aglomerata.Hitler si Stalin erau intr-o puternica cooperare pentru acest scop.Hrusciov a contribuit si el la acest masacru.Comunismul a creiat pe tot parcursul lui astfel de specimene umane.Lupta atroce pentru putere politica si economica se duce peste tot cu armele cele mai diverse.Lincoln, Kenedy, Dej, etc etc
Problema cresterii necontrolate a populatiei este din ce in ce mai acuta.Desi nu se vorbeste mai deloc de aceasta problema, elita mondiala incearca diverse procedee de rezolvare.Restul sunt povesti care fac placere celor care desi au trait in epoca respectiva n-au avut acces la adevaratele fapte, cum de altfel traim si noi aceste timpuri.