Eram un om liber, ce știam eu despre dor? Când s-au închis granițele, România s-a mutat înăuntrul celui rămas afară. În acele zile cu aer rarefiat, când hiperventilam încercând să respir pentru toți ai mei, am atins brusc limita rațiunii – principalul mediator al interacțiunii cu o țară de care inițial nu te leagă nimic.
La prima revenire după emigrare, aeroportul avea proporțiile unei biserici. Arhitectura mea interioară, înălțată din proiecții, susținea o realitate flexibilă. Calculul de la început este însă unul fără conținut, o hiperbolă cu rol de trecere, până la nașterea unei noi subiectivități, iar dorul inițial se simte peste ani ca expresia unei plecări pe de rost. Ce numeam dor era o intensitate, aceeași intensitate resimțită în dorința de a trăi în altă parte, care acum se reflecta într-un prezent trecut, acel timp netrăit pe care cei plecați îl experimentează în paralel.
Plecăm din motive emoționale, chiar dacă vrem să credem că nu. Chiar și atunci când plecarea pare a fi expresia câștigului instant, derivat din faptul nu că nu ai rămas. Copil fiind, visam să fiu scriitor, nu să lucrez pentru unul. Emigrarea a permis continuarea unei reverii similare, prin forțarea contextului – îmi spuneau că viața e o luptă, dar mie îmi plăcea să mă plimb pe străzi cu nume care nu-mi spuneau nimic. Dacă lași în urmă lupta pe care o cunoști, poți crede un timp că așa arată pacea.
Câștigul meu a fost posibilitatea spațiului dintre lumi – o scenă turnantă cu rol de trecere, până la nașterea unei noi subiectivități. Când s-au închis granițele, lumea dintre lumi a pierdut un reper, ce înainte nu ar fi putut fi definit decât ca o adâncime. Vecinul bunicilor nu îmi ura bun venit, dar mă întreba ce mi-a lipsit. Îmi spunea: „prima memorie e aici”, arătând spre stomac. Eu credeam în memoria cumulativă, cea care aduce cu ea diluarea asocierilor primare. Rațiunea te ajută să rămâi plecat, chiar și când nu ești. Totuși, când mâncam caise în bucătăria unde soarele răsare abia după masă, timpul nu mai avea în dreptul lui număr. Două procese, unul în linie dreaptă, simplu ca mișcarea mâinii spre gură, celălalt în diagonală, mediat de constrângerea ca lumea să își păstreze culoarele de până atunci. Dorul devine astfel însuși punctul de echilibru dintre ele.
Când s-au închis granițele, legăturile noastre au format poduri suspendate peste un adevăr greu de admis. Duceam o existență amplificată – noi adormind cu gândul la ei, ei mâncând și pentru noi. Trăiam deja, de mult, cu vina supraviețuitorului, fiecare pe partea lui de realitate, într-un timp care curge în direcții diferite, când unii îmbătrânesc fără să ne aștepte și alții se întorc într-un prezent ce nu le mai aparține.
Acum, la prima revenire după 2019, aeroportul are din nou proporțiile unei biserici. Ne mutaserăm toți, familii întregi, înăuntrul fiecăruia dintre noi. Venise timpul să ne vizităm viii, să ne vizităm morții, și să revendicăm relațiile dintre noi. Boala, ca orice mare egalizator, a refăcut drumul către trăirile de bază, unde singurul acces la nemurire rămâne prins între gust și miros, ca între două zile de sărbătoare. Ne-am petrecut astfel zilele în jurul meselor pline, spunându-ne pe nume, amintinu-ne că suntem în viață. În acele zile cu aer cald, când am uitat să mai fac calcule de vreun fel, mi-am amintit o altă matematica a lucrurilor.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Si daca totusi ? Nostalgia , a ceea ce putem numi reintorcerea la cunoscut ,este ea oare mai puternica decit ramanerea nostra in universul libertatii absolute , acolo unde dorul ,ce poate ii macina sufleteste pe unii ,se regaseste doar ca o amintire , nespus de frumoasa , dar care tot amintire ramane ?Veni-va ziua aceea cind amintirele ne napadesc pe noi toti si cind reintoarcerea in sinul maicii Gradinii Domnului ne creeaza o aparenta de bine ? Cu toate acestea fericirea s-a evaporat atunci cind am revenit la ceea ce era adevarul doar in visele mele .Tot ceea ce eu am stiut ca exista a disparut .Casa parintesca nu mai este , prietenii sunt si ei raspinditi in alte zari de lume plina , pina si mirosul imaginatiei mele este schimbat .Am ramas cu imaginea primului cozonac facut in casa ,cu cea a primului tort de ciocolata , nespus de gustos si poate cu sarutul primei mele iubiri .Nu pot uita mirosul capitelor de fin unde mai adormeam cite odata si unde ma ascundeam de strigatul dulce al mamei ce ne chema la cina .Acum libertatea imi ofera cu totul altceva si nu ma gindesc la liberatea mintii si a intelegerii (am fost mereu liber )ci la libertatea de a putea lua propriile mele decizii neconstrins de nimeni si de nimic . Ce poate fi mai frumos de atit .
Apreciez acest text din punct de vedere literar. Ca impresie, autoarea este puţin derutată.
No bravos!
Bună revenire.
Superb articol! Poate pe alocuri cam greu de inteles pentru cei ramasi in urma noastra acasa. Felicitari!
Un eseu scris cu emotie, cu aplecare asupra lucrurilor mici care ne dau mai multe bucurii. Aminteste de proza lui Proust. Printre randuri apare nostalgia dupa o anume realtie de solidaritate familiala care pentru unii dintre noi a disparut, intre cei de aici si cei plecati de decenii. Poate avem nevoie de multa intelegere, apropiere si comunicare, ajutorare. Acum suntem dezbinati si segregari unii cu altii.
Vorbind cu părintii prin WhatsApp, Duo, Skype, etc, nu înlocuiește contactul direct, îmbrățișarea, tactilitatea si, mai ales, certitudinea ca putem fi alături de ei in clipa ultima.
Boala este cum spuneți marele egalizator, dar cum ii ne descurcam sub nu este. Experienta este diferita pentru cei care locuiesc in Mumbay sau Johanesburg de cei din Geneva sau Zurich. Chiar si in Sviteria daca ai un elicopter personal si locuesti la Chalet Kalibu Covid 19 este ceva care se întâmpla altora.
Au fost emigranti, pe vremuri, care odata „fugiti”, nici nu mai sperau sa se intoarca vreodata „acasa”, de fapt nici nu mai aveau casa. Au fost chiar si cazuri in care parintii au fost despartiti de copiii minori.
Si eu nu am vizitat Ro ani de zile, nu se putea.
In acest context anul Covid e doar un moft, mai ales ca cum transportul e f ieftin si daca vrei poti sa zbori in Ro la sfirsit de saptamina. Uneori, unii din cei plecati isi viziteaza familia, sau prietenii, mai des decit cei ramasi. Se intimpla ca de abia atunci cind merg eu pe acolo sa reusesc sa adun prietenii, famila, care altfel nu s-ar vedea.
Experienta emigrarii este dramatica si in sensul imbogatirii afective care, cu tristete trebuie recunoscut ca este transmisa urmasilor chiar si
genetic.
Traim bantuiti de amintirile vietii trecute, ne auzim copiii vorbind in somn ani de-a randul in limba romana pana in ziua in care realizam ca au inceput sa viseze in limba tarii care i-a adoptat cu ingaduinta si respect.
Acest moment este dificil de acceptat, intelegand ca au atasat intraductibilul „dor” noului Acasa.
Cei care am ales din iubire, nu din calcul, sa pastram cetatenia romana, incapabili sa ne intoarcem la mormintele bunicilor doar in vizita, parem paradoxali chiar si conationalilor nostri, emancipati functionari europeni.
O doamna delegat la o conferinta CE m-a intrebat la o pe cafea, pe Corso, cum se spunea la Braila : Care este obiectul cel mai pretios pe care il pastreaza un roman emigrant in occident?
Doamna stia ca sirienii, palestinienii, armenii poarta peste tot prin lume cheile caselor distruse de…istorie.
I-am raspuns ca romanii pe care ii cunosc eu, pastreza langa candela bratarile din maternitate ale copiilor lor si saculetul cu pamant amestecat cu flori uscate si scoici pentru a fi Acasa si cand vor inchide ochii, sub alt cer decat cel sub care i-au deschis.
Foarte frumos si delicat subiectul propus de doamna Munteanu.
Tragediile nu trebuie explicate. Când emigrezi e ca şi când te-ai sinucide…puţin…..
Articolele dvs sunt unul dintre motivele pentru care mă întorc din când în când pe Contributors. Printre locomotive și directive, talibani și americani, politică și statistică, energie și tragedie, mirări târzii și încordări hazlii, vaccinuri și alte chinuri, textele dvs au o scriitură… altcumva. Cumva, au darul de a captiva. Felicitări Laura Munteanu!
Multumesc, Laura! Tu mereu reusesti sa ma educi si sa ma impresionezi prin scrierile tale. Esti cu adevarat deosebita. <3