joi, martie 28, 2024

7 octombrie 2011: primul pas către interzicerea avorturilor în Europa?

O ştire de acum cîteva zile, preluată la noi de cîteva publicaţii şi posturi de televiziune, dar foarte puţin comentată, ne spune că, promovată în principal de socialista elveţiană Doris Stump, o rezoluţie a Consiliului Europei ar putea impune medicilor europeni interdicţia de a dezvălui părinţilor sexul viitorului lor copil. Expunerea de motive a schiţei de rezoluţie (care poate fi consultată aici şi care va fi votată în 7 octombrie de Adunarea Parlamentară) oferă date privind avortul selectiv bazat pe discriminare de gen în ţări precum Albania, Armenia, Azerbadjan şi Georgia. În aceste ţări, cutume familiale deplorabile produc discriminare încă din pîntecul mamei, astfel că, prin practica avortului selectiv, la fiecare 100 de fete, se nasc 111-112 băieţi (faţă de un raport natural de 100 la 105).

Îmi iau răgazul de a întrerupe serialul dedicat Catedralei Mîntuirii, propunîndu-vă spre reflecţie această ciudată iniţiativă.

Aşadar, din pricina unor practici barbare din cîteva ţări (sau zone ale acestora) care sînt departe de a oferi standarde de civilizaţie aşa cum sînt ele înţelese astăzi în Europa, Consiliul Europei găseşte de cuviinţă să recomande o practică profesională restrictivă pentru medicii ginecologi de pe întreg continentul: aceea de a păstra secretul asupra sexului fătului, „sau măcar de a-l comunica într-o manieră pozitivă, cu egal respect faţă de sexul fătului, oricare ar fi acela”.

Las deoparte argumentele de ordin sentimental ridicate deja de unele asociaţii ale părinţilor, care consideră că li se neagă astfel o experienţă de cuplu cît se poate de benefică atît pentru ei, cît şi pentru viitorul copil (alegerea numelui, a culorii în care va fi zugrăvită camera, pregătirea şi comunicarea cu viitorul frate/soră mai mare etc.) şi mă voi opri asupra unor aspecte tehnice şi de principiu.

1. Sexul viitorului copil poate fi stabilit cu o certitudine care se apropie de 100% de abia dintr-a 20-a săptămînă de sarcină. Un studiu recent arată că acest procent este de doar 46% în a 12-a săptămînă, crescînd spre 80% într-a 13-a săptămînă.

În majoritatea ţărilor membre UE însă, avortul la cerere este permis doar pînă în săptămîna a 12-a, după această limită fiind nevoie şi de alte condiţii (pericol pentru viaţa mamei sau alte motivaţii). Aşadar, chiar admiţînd rezultatele unor alte studii (marjă de 70% în identificarea sexului la 11 săptămîni) şi şansa mamei la cea mai performantă aparatură medicală specifică, rezultă că, dorind poate să nu nască fetiţe, unele femei au avortat (sau au fost forţate să avorteze) băieţi, măcar în proporţie de 10-30%.

Există, desigur, şi varianta testelor de sînge, alternativă neinvazivă la amniocenteză care oferă o mai mare siguranţă încă dintr-a 7-a săptămînă, însă aceste teste sînt controversate şi chiar interzise în unele ţări (de pildă în Marea Britanie). Oricum, deşi interzise, aceste teste pot fi procurate de pe internet, o rutină conspirativă care, pusă în legătură şi cu imposibilitatea de a afla din surse medicale sexul fătului, poate conduce la dezvoltarea unei practici a avorturilor clandestine. Adică a unui sistem paralel care, avem deja o experienţă autohtonă în acest sens, numai benefic pentru condiţia femeii nu poate fi. Şi, sînt sigur, asta ar fi contrar intenţiilor doamnei Stump.

2. Proiectul care va fi supus votului admite dezvăluirea sexului copilului doar în cazul constatării unor „maladii ereditare strîns legate de sexul fătului” (ca şi „pre-natal sex selection should be resorted to only to avoid serious hereditary diseases linked to one sex”). Aşadar, dacă fătul feminin/masculin este diagnosticabil cu o maladie specifică sexului său, medicul este îndreptăţit să-i divulge sexul. Este, dacă vreţi, portiţa lăsată deschisă apărătorilor dreptului de a avorta acei fetuşi despre care se crede că se vor naşte grav bolnavi sau vor dezvolta o boală gravă după naştere.

E, de fapt, practica de a nu lăsa să se nască, de pildă, mai bine de 90% dintre copiii diagnosticaţi intrauterin cu sindrom Down. Mai multe detalii aici şi aici.(Nu e o boală „strîns legată de sexul fătului”, însă acei dintre dumneavoastră care aveţi cunoştinţe medicale o puteţi înlocui cu una.) Fiindcă principiul este acelaşi: neadmiţînd discriminarea de gen a fetuşilor, putem oare admite discriminarea între un făt sănătos şi unul diagnosticat cu sindrom Down?

Să mă explic: propunerea de rezoluţie face o clară legătură între discriminarea de gen din societate şi avortul selectiv („pre-natal sex selection, as a phenomenon which finds its roots in a culture of gender inequality and reinforces a climate of violence against women, contrary to the values upheld by the Council of Europe.”). Aşadar, pentru că, în lumea civilizată nu credem că femeile pot fi violentate şi supuse discriminării, ele nu trebuie să suporte discriminarea nici înainte de a se naşte. Totuşi, tot în lumea civilizată, a acelor “values upheld by the Council of Europe”, nici persoanele care se nasc cu dizabilităţi nu pot fi supuse discriminării. Atunci, cum e posibil ca o persoană născută şi diagnosticată cu sindrom Down să se bucure de toate beneficiile valorilor europene, dar să nu fie în nici un fel protejată împotriva discriminării înainte de a se naşte?

N-aş vrea să suspectez de idei eugeniste pe iniţiatorii proiectului, însă, din expunerea lor de motive reiese că un făt de sex feminin este mai bun decît unul de sex feminin/masculin diagnosticat cu o boală gravă. O boală care, însă, nu l-ar împiedica, de foarte multe ori, să ducă o viaţă mulţumitoare, poate chiar fericită, în Europa civilizată.

3. Cea mai importantă consecinţă a prezentei propuneri reiese tot din faptul că iniţiatorii realizează (e drept că doar pentru bietele fetiţe, nu şi pentru copiii bolnavi) o legătură între condiţia  (dramatică) a femeii după ce se naşte şi condiţia femeii de dinainte de a se naşte. O legătură aproape cauzală între dreptul de a nu fi discriminată în societate şi cel de a nu fi discriminată în pîntece. Ori, cînd atribui un astfel de drept unui făt, întrevezi în acel făt ceva mai mult decît o aglomerare de celule: recunoşti în el umanitatea. Recunoşti în privinţa lui mai mult decît nişte procese biochimice, recunoşti un potenţial destin, fie el unul nedrept.

Şi atunci, cum rămîne cu argumentul pro-choice care susţine că fătul nu ar fi persoană umană decît după un anumit număr de săptămîni de la concepţie (număr mai mare decît cel al perioadei în care avortul la cerere este permis)? Fiindcă, dacă nu e persoană, ci cine ştie ce animăluţ ontogenetic, fătului nu i se pot acorda, conform legilor actuale, drepturi referitoare la nediscriminare. Deocamdată, doar oamenii se bucură de asemenea drepturi: aşadar fătul este om înainte de expirarea termenului fatal de 12 săptămîni. Iar dacă unui făt i se acordă dreptul de a nu fi discriminat sexual şi supus avortului selectiv, de fapt acestui făt i se acordă dreptul la viaţă. Or, dreptul la viaţă nu poate fi acordat discreţionar, în funcţie de gen, el este un drept universal.

Iar recunoaşterea nediscriminatorie a dreptului la viaţă a fătului nu poate conduce decît la o singură consecinţă: interzicerea avorturilor.

Sînt, însă, iarăşi sigur că nu la asta s-au gîndit iniţiatorii rezoluţiei. Aş crede chiar că o asemenea consecinţă e foarte departe de intenţiile lor, în principiu cît se poate de onorabile. E doar unul din simptomele suprareglementării, a ingerinţei nedelicate şi neproductive a birocraţiei în domenii pe care nu astfel de rezoluţii le pot regla. E un simptom al lipsei de realism a suprareglementării care, pierzînd modestia, pierde contactul cu realitatea şi, pînă la urmă, firul logic.

Aşa se face că, în ciuda motto-ului doamnei Stump (“Feminismul nu e un angajament pe termen scurt”), se pare că domnia sa nu a sesizat bătaia lungă a propriului proiect: înmulţirea avorturilor clandestine, discriminarea fetuşilor pe criterii de validitate medicală şi posibila portiţă deschisă interzicerii avorturilor în Europa.

La final, aş dori să fac o precizare, poate utilă eventualilor comentatori: nu sînt partizanul criminalizării  avortului în România.

Distribuie acest articol

15 COMENTARII

  1. Furtuna intr-un pahar cu apa. Consiliul Europei nu impune nimic nimanui. Doar conventiile sunt obligatorii si numai pentru statele care decid sa le ratifice. Adunarea parlamentara are un rol strict consultativ. Documentele adoptate de ea au doar valorea de a inspira cate un jurnalist sau doi. In plus e vorba de un proiect de rezolutie consultatva. Sa nu uitam, si Jirinovski si Vadim au fost membri ai Adunarii si au initiat asemenea proiecte. De aici pana la a impune ceva e cam aceeasi distanta ca intre a arunca o piatra spre cer si a dobora cu ea o stea…

    • Dati-mi voie sa cred ca va inselati. Rezolutiile APCE inspira mai mult decit 1-2 jurnalisti, mai cu seama cind e vorba de domeniul drepturilor omului. Urmariti, va rog, in timp, dezvoltarea problematicii casatoriilor homosexuale, atitudinea Consiliului Europei fata de ele si corelarea dintre pozitiile Consiliului si momentele de admitere a legitimitatii acestui tip de uniune in tarile europene progresiste.
      As putea de altfel sa pun pariu ca, in cel mult 5 ani, una din tarile scandinave, sau Olanda sau Marea Britanie, va adopta o lege in sensul rezolutiei dezbatute pe 7 octombrie, daca ea va fi si adoptata.
      Apoi, cred ca, atunci cind judecam o initiativa, trebuie sa ne uitam si cine e in spatele ei. Vadim nu poate astazi impune ceva nici in tara lui. Insa in spatele rezolutiei despe care am scris stau reprezentanti ai unor forte politice importante.

  2. Aș mai remarca și faptul că dreptul fătului la nediscriminare intră în conflict cu dreptul femeii – invocat tot de militanții pro-choice – de dispune după cum dorește de propriul corp.

    Apoi, ar mai fi și faptul că, deși dreptul la avort se bazează tocmai pe discernământul prezumtiv al tuturor mamelor, el este negat femeilor care fac avort selectiv. Or aici se poate introduce oricând un oricare alt criteriu.

    După cum sugeram într-un text (destul de hâtru) de pe blogul propriu, cred că motivația care stă în spatele acestei propuneri e una statistică, nu morală.

  3. o remarca, din experienta personala: uneori parintii (tatal in acest caz) au nevoie de timp pt a se obisnui cu realitatea, cum ca viitorul copil va fi fetita (repet, caz particular).
    a afla abia in ziua nasterii nu mi se pare de preferat, citeva luni de „meditatie” chiar ajuta la acceptarea pe deplin.

  4. Copilul meu a murit de SMA (o boala genetic rara). Si eu si sotia suntem doar purtatori dar avem sanse sa avem copii cu SMA de 25%. Nu doresc NIMANUI sa traiasca ce am trait noi; nu cred ca e moral ca un copil sa se chinuie 1.5 ani si sa moara avand 5 kg (la 1.5 ani). NIMIC nu ma poate convinge ca acel copil trebuia sa se nasca si sa se chinuie.

    Si daca facem un nou copil si e din nou unul din cei 25%? (adica bolnav). Trebuie sa il aducem pe lume sa se chinuie ? Si el si noi ? Din nou ? Credeti ca am putut sa imi las fetiza sa moara fara sa fac nimic ? Dar am facut bine prelungindu-i chinul ? Aveti idee cat costa sa CUMPERI o luna de viata pentru un copil bolnav de SMA ?

    Idioti cei cu interzicerea avorturilor …

  5. Domnule Lazurca, aveti partial dreptate si un element al riscului mentionat este implicit cand se legifereaza asupra „vietii”. Suprareglementarea este, in parte, efectul incapacitatii de a genera solutii alternative la probleme reale: aici avortul selectiv. Din pacate opriti rationamentul privind drepturile fiintei umane exclusiv asupra dmimensiunii centrate pe avort, intrerupere de sarcina legata de sexul si patologia fatului etc ceea ce este evident artificial. Din punct de vedere etic nu putem sa separam in bucati drepturile unei fiinte. Insasi argumentatia dumneavoastra se bazeaza pe faptul ca acestea sau opereaza in continuitate (si pentru toti) sau nu operaza de loc. Daca ducem argumentul dumneavoastra pana la capat, atunci aceeasi societate care interzice avortul (selectiv, medical, etc. prin reglementare) este responsabila si de calitatea vietii acelei persoane nascute in orice conditii. In consecinta, societatea care adopta o asemenea interpretare a setului de reglementari este cea care-si asuma automat garantia unei vieti bune, de exemplu pentru un copil nascut cu sindromul trisomiei XXI cum apare in exemplul dvs. Mai potrivit ar fi de ex Klinefelter’s syndrome care este legat de gen in sensul setului cromozomial sau hemofilia efectiv legata de gen in sens de mainfestare fenotipala a unei alele. Pornind de aici, ne aflam in fata unei obligatii de reglementare complete si complexe care cere existenta unui stat social puternic atat in alocare cat si in normarea drepturilor legate de „calitatea vietii” sau de ce se cheama in filosofia utilitarista „the good life”. Ea implica acces la serviciu medical, educatie, alimentatie speciale etc. toate implicand costuri si asumari pentru familie si societate. O buna societate se construieste pe un set clar de principii morale dar e consistenta doar daca acestea sunt parte dintr-un intreg etic. In absenta unor instrumente comunitare si normative (non legale) care sa influenteze comportamente, interventia legiuitorului la nivel national sau european este o solutie (in acest caz in combaterea avortului selectiv al fetilor feminini). Argumentatia dumneavoastra combate aceasta „suprareglementare” pentru ca implica o discriminare legata de posibila patologie a fatului si posibilitatea unei interpretari integraliste care sa duca la interzicerea avortului. Din fericire, interpretarea este, etic incompleta si probabil exagerata iar legislatia nu va ajunge sa fie citita astfel decat daca o majoritate a clasei politice europene va imbratisa subit valori apropiate ramurii „crestine” a Partidului Republican din SUA.

    • Va multumesc pentru raspuns. Imi dau seama ca am un interlocutor articulat, inteligent si mai bine informat decit mine.
      De aceea nu sint sigur ca inteleg :) . Am sa va pun citeva intrebari, care poate suna naiv, dar sper sa nu devin tinta ironiei :)
      Spuneti asa: „Din punct de vedere etic nu putem sa separam in bucati drepturile unei fiinte.”
      Eu pot intelege ca putem avea un sistem de valori (etice) global, insa (in acest caz) drepturile omului se legifereaza si chiar sint traite/experimentate pe „bucati”: libertatea de circulatie si cea de libera exprimare fac parte dintr-o viziune globala, dar sint legiferate si administrate separat. Or, eu vorbesc de legi in articol. Unde gresesc?
      Mai spuneti: „aceeasi societate care interzice avortul (selectiv, medical, etc. prin reglementare) este responsabila si de calitatea vietii acelei persoane nascute in orice conditii”. Dar, prin interzicerea pedepsei cu moartea, in ce fel se angajeaza societatea? Pentru ca sansa unui proces, apel, recurs, aminare nu se acorda decit teoretic perpetuu. In momentul unei decizii dincolo de orice indoiala, in ce fel mai ramine angajata societatea fata de un criminal? Se simte societatea responsabila de indreptarea lui? Sau este responsabila doar fata de propria ei sanitate? Gresesc? Unde?
      Mai mult: de ce credeti ca „ne aflam in fata unei obligatii de reglementare complete si complexe care cere existenta unui stat social puternic atat in alocare cat si in normarea drepturilor legate de “calitatea vietii” si ca asta are valoare de ipoteza ideologica universal acceptabila? Sa spunem ca sint anarhist sau conservator, ipoteza asta poate fi acceptata pe un teren comun de dezbatere?
      Daca sint confuz, imi cer scuze. Ratez poate sansa unui dialog interesant.

      • Imi dau seama ca am un interlocutor articulat, inteligent si mai bine informat decit mine.
        Eu imi dau seama exact de contrariu. Personajul e un gargaragiu marxist cu fumuri intelectuale. Scrie atit de multe timpenii incit nu merita nici macar un raspuns. Uite aici rationament demn de Bulă:
        Daca ducem argumentul dumneavoastra pana la capat, atunci aceeasi societate care interzice avortul (selectiv, medical, etc. prin reglementare) este responsabila si de calitatea vietii acelei persoane nascute in orice conditii.

        De-aici, daca idiotenia asta ar fi corecta, ar rezulta ca pompierul care te-a extras dintr-o masina in flacari, salvindu-ti viata, este din momentul ala responsabil de caitatea vietii tale daca ai ramas fara o mina, sau fara un picior. Ca si chirurgul care ti-a extirpat un plamin, ca si prietenul sau calugarul care te-a convins sa nu te sinucizi. Oricine salveaza o viata „este responsabil si de calitatea vietii acelei persoane „. Asta zice omul… :-)

        • Andrei, jignesti omul degeaba si asta te descalifica total. te faci de rusine pe aici. Dupa cum a remarcat si d-l Lazurca, Andrei este mult mai bine informat si, as indrazni, cu un IQ cu inca o cifra fata de IQ-ul tau. Si avea dreptate.
          Daca societatea decide ca o femeie sa nasca un copil care are o boala incurabila, acea societate nu se mai poate spala pe maini apoi. Este obligata moral sa ofere sprijin (resurse si tot ce este necesar) pentru acel copil. Deoarece este o persoana care va fi inutila societatii (este bolnava, nu produce nimic) dar s-a luat hotararea ca trebuie sa traiasca. Nu poti separa asta. Comparatia stupida cu pompierul sau chirurgul nu face decat sa denote infantilism sau dislexie. Problema care se pune: este etic sa se forteze o persoana sa dea nastere unui copil care se va chinui toata viata fara posibilitatea de vindecare? Din punctul cui de vedere ar fi morala aceasta decizie?

  6. Apreciez foarte mult semnalul dvs de alarma.
    Exact aceste intrebari mi le-am pus si eu cind am vazut aceasta stire, si am avut un sentiment foarte neplacut, gindindu-ma la consecintele in timp ale unei asemenea decizii, mai ales ca nu ma aflu in tabara optimistilor in ce priveste evolutia drepturilor si libertatilor noastre democratice, in noul URSS care ni se prefigureaza.
    Neavind legaturi directe cu vreuna dintre tarile respective, trecute pe lista infamiei ca practicanti de avort selectiv, am incercat sa ma documentez pe net, poate sunt discutii despre aceste practici. (la ei, ca la noi nu am auzit pe absolut nimeni sa ii treaca rpin cap asa ceva). Mi s-a parut suspect faptul ca in declaratiile celor care au investigat chestiunea, nu apare vreo acuza directa, ci doar suspiciuni, datorate faptului ca de citiva ani exista un raport ceva mai mare al nasterilor de baieti vs fete. Am avut impresia ca nu sunt doar bune intentii, ci se incearca o manipulare grosolana, aruncindu-se vina pe noii „salbatici”, tari mai putin cunoscute si in atentia publicului. Nu pot spune ca e adevarat sau nu, vreau doar sa va atrag atentia ca si noi am fost in locul lor, si noi am fost desconsiderati la fel prin prisma unor ziaristi straini, pusi pe cautat senzationalul din orice. Nu am vazut nicaieri prezentat si opinia „invinuitului” si nici nu traim noi realitatile lor, asa incit sa ii putem pe deplin intelege (repet, daca totul e adevarat).

  7. Daca initiatorii acestui proiect legislativ ar fi consultat un specialist in demografie arfi constatat ca,statistic, se nasc 51% baieti si 49% fete,procentul egalizindu-se in timp.Deci inclin sa cred ca motivele initiatorilor erau altele decit cele din proverbul romanesc”ciinele moare de drum lung si prostul de grija altuia”.

  8. Domnul Lazurca, intotdeauna suntem luati prin surprindere cand ne trezim cu proiecte ambigue oficializate ad-hoc de Romania, fara nici o dezbatere publica coerenta. Stiti cumva, exista vreun link in care sa putem accesa opiniile (si mai ales voturile) europarlamentarilor romani ce ne reprezinta, ca sa stim si noi cu cine am votat?

  9. Catalin Lazurca,

    Salutari si multumim pentru opinie.
    Iata comentariul nostru pe aceasta tema: http://bit.ly/nxCN8c

    Oricum, multa confuzie din partea comentatorilor de mai sus si de pe forumurile ziarelor. Unii cred ca CE are legatura cu UE, altii care cred ca avortul este un „drept democratic” se sperie ca ar bate un vant prolife prin institutiile internationale (or, e tocmai pe dos) etc.

    Poate colaboram si altfel.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Catalin Lazurca
Catalin Lazurca
Cătălin Lazurca este scriitor. A publicat un volum de proză scurtă, două volume de poezie şi un roman (Celebrul animal, editura Polirom). Totodată, mai multe volume de traduceri. Din 2005, este membru al comunităţii clubliterar.com, iar din 2006 este consultant în comunicare publică.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro