sâmbătă, mai 8, 2021

70 de ani de la sfârşitul Războiului în Europa. Erodarea ordinii occidentale, frustrările post-sovietice ale Rusiei şi dilemele Uniunii Europene

Peste puţine zile, Europa, Statele Unite şi Rusia vor trăi (ce-i drept, din perspective total diferite) un moment de reflecţie şi reculegere, cu trimiteri esenţiale spre contextul actual al sistemului de relaţii internaţionale.

La două generaţii distanţă, semnificaţia conflagraţiei încheiate în primăvara lui 1945 şi emoţia celebrării păcii ar putea părea estompate de trecerea timpului iar lumea întreagă, poate, mai relaxată. Cu toate acestea, criza Estului Europei, asertivitatea în creştere a Rusiei, slăbirea aranjamentelor occidentale şi dilemele Uniunii ne obligă la un efort retrospectiv şi totodată prospectiv mai consistent. În fond, trăim un paradox: acesta este cu certitudine cel mai bun moment al sistemului internaţional (pe criterii istorico-economice, de securitate şi bunăstare concrete, precum şi pe indici de dezvoltare umană) dar este, în acelaşi timp, unul preocupant din punct de vedere politic, cu un serios risc conflictual.

Privind în urmă cu 70 de ani, spre capitularea Germaniei naziste şi încheierea războiului pe continent, multe din elementele „crizelor” prezente ale ordinii postbelice vor putea fi văzute într-o altă lumină. Nicicând în istorie lumea nu a fost totuşi, să recunoaşem, mai prosperă şi mai puţin sângeroasă decât acum. Nicicând speranţa de viaţă la naştere, drepturile şi libertăţile individuale, accesul la informaţie, oportunităţile educaţionale, progresul ştiinţific şi tehnologic şi dezvoltarea economică nu au oferit, atât de multor cetăţeni ai Europei, şanse legitime să aspire la o viaţă îndelungată şi la bunăstare. Prin contrast, cei peste 50 de milioane de morţi şi distrugerile incomensurabile au dat o măsură cinică celei mai sinistre aventuri politice, ideologice şi militare a umanităţii, căreia i-a urmat, din nefericire, lungul calvar al comunismului, în jumătatea estică a continentului. Practic, două generaţii de est-europeni au fost sacrificate pe „altarul” marii ecuaţii geopolitice a Europei „pacificate” şi a balanţei de putere negociată de aliaţi, după înfrângerea lui Hitler.

Căderea Berlinului, în mai 1945, a pus aşadar capăt proiectului delirant al naţional-socialiştilor germani (cărora li s-au alăturat, din convingere sau din oportunism, mişcările fasciste din mai multe state ale Europei), clădit pe ideea bolnavă a superiorităţii etnice, naţionale şi rasiale, dar a deschis larg porţile unei alte aventuri ideologice, la fel de nocive, reprezentată de expansiunea regimurilor comuniste în Europa Centrală şi de Est, Războiul Rece şi divizarea continentului de-a lungul Cortinei de Fier.

După 44 de ani, tot la Berlin, o altă cădere istorică (cea a Zidului Berlinului, în noiembrie 1989) avea să redea, la început germanilor şi mai apoi tuturor europenilor, speranţa „sfârşitului istoriei” şi a triumfului definitiv al democraţiei liberale. În mare parte, în pofida criticilor ultracunoscute care au urmat şi chiar a unei oarecare retractări (nuanţări) a autorului însuşi (evident, Francis Fukuyama), acest lucru chiar s-a întâmplat. Căci ce altceva dacă nu „sfârşitul istoriei” poate să însemne unificarea Europei în pace şi securitate, în ultimele două decenii, prin extinderea aranjamentelor ordinii economice occidentale asupra a 11 state central-europene (lărgirea Uniunii), respectiv a ordinii militare şi de securitate asupra a 12 state din regiune (extinderea NATO)?

Pe bună dreptate, istoricul german Heinrich August Winckler consideră că elitele actuale ale Europei sunt conceptual post-istorice, desprinse în abordările lor de fundamentele şi morala propriei istorii a continentului, pe care o consideră depăşită şi nerelevantă, fie că e vorba de elitele politice, administrative, intelectuale sau culturale. În rest, lumea pare să mărşăluiască în plin etos istoric, dominat de frustrări şi spirit revanşard, dacă ne uităm nu doar la neîmpăcata Rusie a lui Putin, ci şi la resuscitarea vechilor tensiuni ale Asiei, centrate pe rivalitatea tradiţională sino-japoneză, brusc redescoperită de ambele puteri, la dramele Orientului Mijlociu, alimentate de vechi schisme sunito-şiite, şi chiar la căutarea de sine a Americii, prinsă din nou în moara de vânt a dilemei izolaţionism-intervenţionism.

Despre declinul ordinii occidentale s-a scris atât de mult, în America şi în Europa de vest[1] (şi nu e vorba aici de Oswald Spengler şi de clasica sa carte sa din 1922, exemplificată de multe ori superficial în mass-media, ci de diagnoze din anii 2000[2]), încât aproape că nu are rost să reluăm aici nici „vechile” argumentaţii din 2003[3], nici pe cele mai recente, care încearcă nuanţarea acestui declin[4].

Răcirea relaţiei transatlantice, anti-americanismul de joasă speţă al Europei de vest, părăsirea Americii de către franco-germani în războiul din Irak şi blocarea implicării Alianţei, intrarea într-un con de umbră a NATO (cel puţin până la anexarea Crimeei şi războiul din Donbas), oprirea extinderii Uniunii Europene şi a Alianţei Nord-Atlantice, pe fondul „oboselii” opiniei publice şi al dezacordurilor interne, episoadele repetate ale crizei de încredere între Statele Unite şi partenerii europeni (în special Germania), în urma scandalurilor legate de interceptările NSA, criticile energice din Europa la adresa mega-proiectului TTIP (în esenţă, unificarea pieţelor nord-atlantice), şi, mai nou, aderarea unor state europene, inclusiv a Marii Britanii, la AIIB (Banca de Investiţii şi Infrastructură a Asiei)[5], care pune în pericol supremaţia dolarului şi a sistemului Bretton Woods bazat pe Banca Mondială şi FMI, sunt doar câteva din elementele acestei erodări a ordinii postbelice, dominată de valorile şi interesele Vestului.

Frustrările post-sovietice ale Rusiei, care şi-a pierdut în 1991 statutul de superputere (de care a beneficiat din plin de-a lungul Războiului Rece), ne sunt şi ele binecunoscute. Exprimate în stil jovial-caraghios de un Boris Elţîn confuz şi ineficient, demn de zâmbetele liderilor occidentali şi de mânia establishmentului rusesc, sau în stil cosmetizat-rezonabil de un Medvedev „păpuşă de catifea”, cules cu grijă din mediul corporatist al Gazprom, dar mai ales exprimate sarcastic şi belicos de fostul (?) ofiţer KGB Vladimir Putin, cu privirile sale îngheţate şi tăioase, frustrările Rusiei arată, în esenţă, neîmpăcarea Moscovei cu rolul actual din sistemul relaţiilor internaţionale şi cu pierderea sferei de influenţă în Europa.

Spus direct, Moscova ştie că nu va fi atacată niciodată de NATO, că scutul american antirachetă nu o ameninţă militar şi că o eventuală intrare a ţărilor ex-sovietice din Estul Europei (Ucraina, Republica Moldova, Georgia) în UE sau NATO nu ar pune în pericol graniţele ei, aşa cum se lamentează Putin, mai degrabă pentru „impresia artistică” internă. Chestiunea reală este, fireşte, cu totul alta. Ceea ce nu spune Putin, dar ştie foarte bine, este că avansul Occidentului în Estul Europei, după finalizarea cu succes a înglobării Europei Centrale, începută cu Grupul de la Vişegrad şi încheiată cu Croaţia (1999-2013), ar reduce şi mai mult zona de impact a Rusiei pe continent. Practic, o intrare instituţională a Vestului pe fostul teritoriu al Uniunii Sovietice, prin cooptarea celor trei republici care au semnat Acordurile de Asociere la Uniunea Europeană şi au început deja o colaborare militară cu NATO, ar însemna pierderea definitivă a tot ceea ce câştigase Stalin în anii 40, prin forţă militară şi prin înţelegeri cu puterile occidentale. Scutul american antirachetă, ca să vorbim doar despre această instalaţie atât de controversată, nu are o valoare militară absolută (la urma urmei, va avea doar 24 de interceptori, a 25-a rachetă oricum ar trece, presupunând că eficienţa tehnologiei ar fi 100%…) ci una simbolică excepţională, sugerând instalarea pe termen lung a Statelor Unite în România, „ocuparea” strategică a terenului şi contracararea influenţei pe care Rusia o mai putea avea sau măcar spera, teoretic, la vest de Marea Neagră. Nu apărarea propriului teritoriu îi preocupă pe hardliner-ii ruşi, ci anularea potenţialului de intimidare, influenţă şi control, cu alte cuvinte posibilitatea aducerii Rusiei la statutul unui vecin oarecare din regiune. Ar mai rămâne doar pârghiile economice, dar iată că şi pe piaţa gazului America pregăteşte mutări intersante, pentru a ne referi doar la scenariul exportului masiv de gaz lichefiat ieftin.

Ce ar mai fi de observat, la 70 de ani de la instaurarea păcii pe continent? Că Uniunea Europeană, creată esenţialmente pentru garantarea păcii şi bunăstării europenilor, traversează o perioadă a controverselor, dilemelor şi reflecţiilor critice, începută după respingerea Tratatului Constituţional, în 2005.

Preşedintele Comisiei Europene a anunţat oprirea extinderii, cel puţin pe durata mandatului său, abia început. Acelaşi Juncker ar vrea o armată europeană, ca să nu mai depindă de forţa militară a Statelor Unite. Nu prea e luat în serios. Marea Britanie agită spectrul exitului, după 2017, şantajând Bruxelles-ul la diverse negocieri. Pe 7 mai UKIP va obţine multe voturi, dar relativ puţine mandate în Camera Comunelor, datorită sistemului electoral majoritar. Semnalul politic eurosceptic va fi însă destul de puternic. Sarkozy, probabil viitorul Preşedinte al Franţei, denunţă Acordul Schengen în forma actuală şi cere reintroducerea controalelor la frontieră. Grecia este pe marginea prăpastiei, ţinută fiind în viaţă pe aparate de resuscitare de creditorii externi, dar dezgroapă politic chestiunea despăgubirilor germane pentru perioada războiului. Guvernul de la Budapesta nu mai crede în modelul democraţiei liberale şi cochetează cu oferta economică a Rusiei sau a celorlalte puteri „iliberale” ale lumii, producând dezgust la Washington şi precauţie la Berlin. În noiembrie s-ar putea să vedem un rezultat spectaculos al stângii radicale (Podemos) în alegerile din Spania.

În fine, sentimentul general este că Uniunea Europeană îşi pierde „fiorul politic” printre cetăţenii europeni (uşor de verificat prin consultarea Eurobarometrului), practic chintesenţa existenţei ei, şi devine tot mai mult o afacere tehnică, o birocraţie, un sistem de reglementări. Reducerea sau chiar anularea semnificaţiei/dimensiunii politice credibile a Uniunii şi transformarea acesteia într-un cod de proceduri care trebuie respectate pe o piaţă comună (şi atât) ar fi, în opinia mea, extrem de periculoasă pe termen mediu şi lung. Generaţia de după noi ar putea la un moment dat să nu mai înţeleagă de ce trebuie să fie împreună, prin politici comune, naţiunile şi statele Europei, dacă singura consecinţă concretă este obligaţia respectării unui număr mai mare de reguli, norme, criterii, care par doar să se adauge celor naţionale, regionale şi locale.

70 de ani de pace în Europa. Poate că nu vi se pare că lucrurile arată bine, dar cu siguranţă putea fi mult mai rău.

N O T E _________________


[1] http://press.princeton.edu/titles/9855.html

[2] http://www.cornellpress.cornell.edu/book/?GCOI=80140100180510

[3]http://www.theguardian.com/world/2003/dec/04/eu.china

[4] http://www.theatlantic.com/international/archive/2012/03/the-decline-of-the-west-why-america-must-prepare-for-the-end-of-dominance/254779/

[5] http://www.scmp.com/news/china/diplomacy-defence/article/1766970/57-nations-approved-founder-members-china-led-aiib

Distribuie acest articol

13 COMENTARII

  1. As dori sa inteleg ce vrea sa insemne urmatoarea remarca din articol daca autorul binevoieste a imi explica: „anti-americanismul de joasă speţă al Europei de vest”.

    • @ Hiro,
      daca vei citi postarea de mai jos, @ Dan T, poate vei avea un inceput de raspuns :P
      Franta si Germania nu trebuie sa „cautioneze” SUA, dar SUA trebuie sa cautioneze apararea Ioropei ;)

    • Sint uimit cand constat ca germanii au uitat ce a insemnat pentru ei „ocupatia” americana.
      Si in general pentru Europa de Vest :practic SUA a aparat vestul continenetului de pretentiile expansionsite ale lui Stalin si URSS.
      Nu mai mentionez de planul Marshall ,de faptul ca democratizarea societatii germane de dupa razboi s-a facut sub tutela si indrumarea americana samd
      Evident este usor sa spui ca „ala e un bataus” si ca tu esti pacifist ,cand altii fac sacrificii ca tu sa fii in siguranta sau sa nu-ti lipseasca ceva de pe masa.

  2. „părăsirea Americii de către franco-germani în războiul din Irak şi blocarea implicării Alianţei” – Ar trebui ca Franta si Germania sa cautioneze orice aventura a SUA? Dupa cum stiti invadarea Iraqului s-a facut pe baza unor informatii false si putini americani mai cred astazi ca a fost o idee buna.
    „oprirea extinderii Uniunii Europene şi a Alianţei Nord-Atlantice”- aveti cumva in vedere aderarea Ucrainei, Moldovei si Georgiei? Cum ar fi posibila aderarea acestor tari, care sunt economic la pamant, cu coruptia cat casa si au teritorii ocupate de rusi?

  3. Ba, pentru mine personal, lucrurile arată cât se poate de bine. Europa e, ca întotdeauna, vraişte. I love it! Nici măcar antiamericanismul vest-european (deşi nici cu cel de pe la noi nu îmi este ruşine) nu mă intrigă prea mult fiindcă astăzi e tare cool să fii contra orice, iar cum America e pentru foarte mulţi o podgorie cu struguri al naibii de acri, chiar nu e de mirare. Altfel, aştept cu nerăbdare să urmăresc parada militară de la Moscova, mai ales acum, în contextul în care în Rusia varza s-a scumpit de trei ori iar bugetul programului spaţial rusesc, cu ambiţii de zbor cu echipaj spre Lună, a fost redus cu peste o treime. Bietul Putin… :)

  4. pai americanism de joasa speta inseamna ca in fiecare tara europeana(mai ales in Germania) exista elite care considera ca hegemonia SUA e desantata si nu mai de de actualitate…si ca de ce sa fim atit de duri cu rusii saraci ca nu e corect…

    Cind SUA duc in spate NATO, UN, IMF, WB si altele si le cer europenilor la juste part, adica sa mai contribuie si ei cite ceva, europenii prefera sa-si mentina sistemele lor sociale ultrageneroase pe spatele americanilor….si sa fie in continuare niste ipocriti, asa cum au fost dintotdeauna, vezi inecatii din Mediterana (care sint buni sa munceasca la negru prin sere cu 1 euro pe zi) dar nu sint buni daca vor sa emigreze legal, , vezi turcia pe care ii duce cu zaharelul de vreo 30 de ani, etc

    aduceti-va aminte ce macel faceau sirbii in 91 in curtea Eu care stateau si se gindeau saracii ca de obicei ce sa faca, pina cind au venit americanii sa spuna ca ajunge…

    iar in Iraq da au facut o greseala, dar cine nu face ? ala care e pasiv si sta pe margine

    americanii sint engaged si prefer pe ei jandarmul lumii, decit pe rusi sau pe chinezi, europenii nu sint pe nicaieri, si conteaza din ce in ce mai putin in lume, si cine sa conteze, Merkel care e un leader fara cap si coada (ce a facut notabil de cind e conducatoare, ati vazut vreo strategie in Ge, in afara de a reactiona pasiv le ev?) sau cine cocosul francez ? ca in rest sint praf si pulbere toti…

    • „iar in Iraq da au facut o greseala, dar cine nu face ? ala care e pasiv si sta pe margine”

      Adevarat în ceea ce privește arta de a chibița, practicată pe scară foartă largă în Europa.

      Poate intervenția în Vietnam (la origine o problemă a Franței coloniale) a fost „o greșeală”, deși chiar și în acel caz obiectivul pe termen lung (stoparea extinderii comunismului în Indochina, în speță în Thailand si Burma) a fost atins. Să mai adaug că în prezent cel mai mare partener comercial al Vietnam-ului este SUA?

      Iraq. Din nou o problemă la origine europeană, un stat artificial creat la finalul WWI de marile puteri europene din rămășițele Imperiului Otoman. Intervenția militară americană o greșeală? Miza este în continuare mare și se joacă. Intervenția din Iraq a fost, este și va fi controversată. E un război neînțeles de europenii zilelor noastre deși marile puteri militare executau astfel de campanii militare în trecut. Chiar din antichitate. Știu, elita de stânga de pretutindeni condamnă intervenția dar se poticnește să ofere argumente despre viața din Iraq din timpul perioadei dominate de Saddam Hussein.

      • 1cred ca a fost o greseala pt ca princ argument pt invadare se baza pe infos care s-au dovedit false. doi e ca tari in care autocrati omorau propriii concetateni au fost si mai sint dar americanii nu le-au invadat pe toate 3.lasind Iraqul instabil dupa plecarea lor, clivajul dintre siiti si suniti a crescut si mai tare, si eventual a creat premizele pt formarea statului islamic4. ca incearca sa adapteze valorile occ la toate tarile pe unde au interese desi e din ce in ce mai evident ca sint regiuni care nu se cupleaza cu acestea (gen Orientul Mijlociu, China, Rusia etc)…

  5. Elitele europene par sa traiasca in irealitate, au pierdut contactul cu cei pe care ii reprezinta.
    Trezirea va fi dura, daca va avea loc vreodata mai probabil e ca vor fi maturate de valurile de nationalism ce se nasc in acesta perioada post-criza.

  6. De fapt sunt vreo 3 generatii + tranzitzeii.
    Cele in legatura cu superioritatea regionala, rasiala, etnicoida… exista si azi – nu aveti deca sa ascultati un parazit da bucuresti, care paraziteaza in haita nestatul multiplu membru, or un banateanoltean si un erdelyan shantajist – in MILENIUL 3!
    Urmarile divizarilor in EU nu au trecut si nici nu vor trece in viitorul previzibil – poate se vor atenua, pana la nasterea unei noi ordini Europene.

  7. Cand există un singur lider puterea lui, cu timpul, tinde să devină discreţionară. Poate că tocmai intrarea Chinei în leadership-ul mondial va face ca „barca” să se mai echilibreze. Oferta se diversifică, iar liderii vor concura pentru câştigarea adepţilor. Asta ar trebui să-i facă mai responsabili. Iar dacă liderii sunt şi inteligenţi atunci vor renunţa la paradigma confruntării şi vor adopta pe cea a cooperării, dând tonul unei noi direcţii. Am mai avea o şansă. Altfel, după cum spune şi Stephen Hawkins, agresivitatea şi iresponsabilitatea noastră ne va pune taman pe direcţia .. „aisberg”.

  8. Apropo de toate barcile care incearca sa traverseze Mediterana sa ajunga in Europa, in link-ul de mai jos o perspectiva foarte interesanta, daca nu ar fi cel putin nelinistitoare: o Europa bogata (inca, as zice) cu o populatie in imbatranire si in scadere este la o aruncatura de bat (sau barca) de zone sarace, de conflict, cu o populatie tanara si numeroasa. O reeditare a migratiilor din epoca de declin a Imperiului Roman, care nu a decazut din cauze externe ci mai ales din cauze interne, politice. Istoria se repeta dar nu invatam nimic din ea.

    http://www.breitbart.com/national-security/2015/04/24/admiral-warns-potential-for-islamist-raids-on-european-islands/

    Daca amiralul britanic nu vi se pare convingator, vedeti chiar pe Francis Fukuyama, care in „Polotical Order and Political Decay” analizeaza cauzele declinului democratiilor euro-atlantie actuale, printre care citez „social rigidities”. Traducerea mea: europenii inca nu vor sa inteleaga ca sistemul actual de stat providential este nesustenabil si ca trebuie sa se adapteze la o noua realitate. Ca trebuie, chiar cu costul revizuirii acestui sistem, sa redinamizeze, sa revigoreze civilizatia europeana in ansamblul ei, pentru a face fata provocarilor, cu o viziune peste cateva generatii.

    Ca si prognoza de viitor, vedeti Huntington „The Clash of Civilizations”. E suficient sa cititi concluziile pentru a va pune serios pe ganduri.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Valentin Naumescu
Valentin Naumescu
Valentin Naumescu este profesor de relaţii internaţionale la Facultatea de Studii Europene a Universităţii Babeş-Bolyai Cluj şi preşedintele think tankului Iniţiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE). Din 2015, expert independent al Comisiei Europene în domeniul relaţii internaţionale. A fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe (2005-2007) şi consul general al României la Toronto (2008-2012). Printre cele 17 cărţi publicate: The New European Union and Its Global Strategy: From Brexit to PESCO (Cambridge Scholars Publishing, 2020), Politica marilor puteri în Europa Centrală şi de Est: 30 de ani de la sfârşitul războiului rece (Humanitas, 2019), România, marile puteri şi ordinea europeană: 1918-2018 (Polirom, 2018), Criza Uniunii Europene şi ordinea globală în Era Trump (Trei, 2017), Democracy and Security in the 21st Century: Perspectives on a Changing World (Cambridge Scholars Publishing, 2014).

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Top articole

Voi, treziți-vă!

Cezar Victor Năstase este convins că: ”Dacă s-ar reintroduce pedeapsa capitală aceasta ar trebui aplicată în primul rând cozilor de topor și...

PNRR: Eșecul din spatele unui succes cosmetizat

Pe măsură ce se devoalează noi informații din Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), se poate observa că acest plan este...

Și în România este confirmat începutul declinului pandemiei Covid-19 (Actualizat)

După o așteptare nu agreabilă, evoluțiile de după 20 aprilie au început să devină pozitive și la nivelul ratelor de mortalitate iar cele două curbe și-au armonizat mișcările descendente. Armonizarea nu a survenit după două săptămâni, cum era de așteptat din evoluțiile anterioare şi din alte ţări, ci după trei săptămâni, cea de a treia consemnând o surprinzătoare recrudescență a mortalității.

Cum produce scoala tampiti

I.  Învăţământul preuniversitar Pentru a nu pune la încercare răbdarea potenţialilor cititori, o spun de la început: şcoala românească produce tâmpiţi industrial şi cu metodă....

Paștele – Anul II al pandemiei

          După suferința Vinerii Mari, înfricoșați de chinul și moartea lui Isus, apostolii au căzut sub povara descurajării și a fricii. Timp...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

Carti recomandate de Contributors.ro

 

„Pierre Hadot aduce filosofia antica in zilele noastre. Ce s-a spus candva redevine actual, urmand modelul exercitiului spiritual, mai exact al intelepciunii care este, inainte de orice, o optiune de a fi.” – Pascal Bruckner

 

„Demersul lui Hadot parcurge elegant traseul de la inceputurile filosofiei printre greci, apoi transformarea ei in timpul romanilor si intalnirea cu crestinismul, precum si relatia emotionanta dintre filosofia orientala si occidentala.” – Global and Mail

 

Pierre Hadot (1922–2010) a fost un filosof, istoric si filolog francez, bun cunoscator al perioadei elenistice si in special al neoplatonismului si al lui Plotin. Este autorul unei opere dezvoltate in special in jurul notiunii de exercitiu spiritual si al filosofiei ca mod de viata.

 

Cumpara cartea de pe GiftBooks.ro