Cum ar trebui să stea lucrurile? Guvernul în exerciţiu este chemat în faţa parlamentului, deputaţii şi senatorii îşi exprima (ne)încrederea în el. Dacă majoritatea nu mai sprijină guvernul atunci e numit altul, eventual bazat pe altă majoritate. Simplu. Moţiunea de cenzură (sau votul de încredere) este o instituţie care există în orice sistem parlamentar; însă se recurge la ea destul de rar şi are succes cu totul excepţional. La noi guvernul Boc are şanse serioase să piardă acest vot al doilea an consecutiv.
De ce? Motivul principal ar fi că situaţia e, oarecum ironic, inversată. Formal, parlamentarii îşi exprimă încrederea în guvern. În efect, moţiunea dezbătută azi stă sub semnul neîncrederii în Parlament. Partidele de la putere nu au încredere în parlamentarii proprii, de vreme ce le cer să stea în bănci la vot. Partidele de la opoziţie nu au încredere în parlamentarii lor şi le cer să voteze la vedere. Partidele de opoziţie nu au încredere nici în „trădătorii” de la putere: faptul că partidele de guvernare au decis să se abţină de la vot stârneşte o furie extraordinară, dl Antonescu s-a plâns de „pumnul în gură” pus parlamentarilor iar dl Ponta a spus că e cel mai ticălos gest din 20 de ani de politică (!) – declaraţii absurde şi hilare, de vreme ce şi PSD şi PNL fac în efect exact acelaşi lucru. Şi cred că nu doar fidelitatea membrilor sau „trădătorilor” stârneşte neîncredere, ci şi abilitatea lor de a vota cum ar trebui, că doar exemple avem destule. Ca paranteză, nu înţeleg deloc de ce votul asupra guvernului (la învestire sau moţiune) trebuie să fie secret. Nu ar fi mai cinstit să se facă la vedere, măcar ca să ne scutească de găselniţele astea şi de acuzaţiile reciproce?
Al doilea palier al neîncrederii e cel între partide. PD-L a făcut concesii tuturor partenerilor de coaliţie, a făcut concesii foştilor lor „trădători”; ca să contracareze promisiunile făcute (fără îndoială) de adversari. Cu toate astea, dincolo de ceea ce afişează, nu cred că au siguranţa unui vot în favoarea lor. Decizia e la mâna minorităţilor, din interiorul partidelor şi din parlament. PD-L a votat pentru angajarea răspunderii pe legea educaţiei (dorită de UDMR) după moţiune; dacă Uniunea schimbă tabăra atunci îngroapă şi legea nu doar guvernul. În partea cealaltă lucrurile stau şi mai rău din acest punct de vedere. PSD şi PNL sunt uniţi în iniţiativa dărâmării acestui guvern, şi cam atât. Succesul iniţiativei i-ar aduce în situaţia de a construi o alternativă, dar nu pare să existe vreun fel de înţelegere între cele două partide la acest capitol. N-au reuşit măcar să treacă de faza desemnării premierului, variantele propuse de liberali au fost respinse de PSD, iar partidul dlui Antonescu nu-l sprijină pe Victor Ponta pentru acest post. Oricum, nu e clar care ar putea fi majoritatea parlamentară care să sprijine acest guvern. Piesa cheie, partidul balanţă, este UDMR. Însă concesiile pe care PSD s-a arătat gata să le facă Uniunii i-au deranjat pe liberali, care tocmai o acuzaseră de şantaj.
În al treilea rând, moţiunea e noul capitol de neîncredere în acest parlament (şi în Parlament în general), din partea tuturor forţelor politice. Coaliţia de guvernare îl ocoleşte prin OUG-uri şi îi impune textele de legi prin angajarea răspunderii. Opoziţia preferă să-l blocheze şi să-l boicoteze. Faptul că dl Ponta defilează în fruntea manifestaţiei sindicalisto-pesediste este absolut semnificativ; e abandonului Parlamentului. Nici puterea şi nici opoziţia nu par să aibă dorinţa, măcar, să schimbe această stare de lucruri. Moţiunea de cenzură intră în pe acelaşi tipic, e „populară” nu atât pentru că ar fi susţinută de populaţie, cât pentru că e mai degrabă o compilaţie de slogane pentru o manifestaţie publică decât un text politic în dezbaterea unui Parlament. „Moţiune” vine de la mişcare, dar această moţiune pare foarte eficace doar la mutarea manifestanţilor din ţară în şi prin Bucureşti.
În fine, mai e o neîncredere pe care moţiunea asta o pune în vedere. Cea pe care populaţia o are în instituţiile statului şi în partide. Poate cel mai bun exemplu se vede chiar la manifestaţia opoziţiei. Dincolo de regia televiziunilor de partid şi a euforiei liderilor de partid şi de sindicat imaginea e alta: una de apatie şi lehamite….
Da, o societate este bazata pe incredere, care intr-una maladiva ia forma complicitatii, din care avem din belsug, s-o recunoastem.
Doc,
culmea neincrederii la aceasta motiune, stii care e?
nici macar initiatorii si sustinatorii ei NU CRED ca va trece!
nu au incredere in motiunea de neincredere !
Io,
trebuia sa scriu „neincrederea din si in motiune”.