Stimate Domnule Ministru,
Nu vă ascund că, în afara convorbirii noastre telefonice-fulger şi a unui laconic schimb de SMS-uri, mă aşteptam să primesc de la dumneavoastră – dată fiind gravitatea problemei pe care v-o semnalam în textul intitulat Balta stătută a facultăţilor noastre – un răspuns public la scrisoarea deschisă pe care v-am adresat-o. Aţi preferat să rămâneţi la acel telefonic „Nu mă pot amesteca în concursurile de post”, iar la observaţia mea că nu de amestecul într-un concurs era vorba, ci de condiţiile în care au loc concursurile universitare la noi, mi-aţi replicat sibilinic: „Problema e sistemul”.
Am rămas să întorc pe toate părţile replica dumneavoastră, apoi, după ce a sosit şi cea plină de prospeţime, vervă şi inteligenţă, semnată anonim „Consiliul Facultăţii de Filozofie”, efortul meu de a încerca să pătrund sensul cuvântului misterios şi atotcuprinzător „sistem” s-a intensificat aproape dureros. Blestemată vocabulă, „sistemul” ăsta! O tot aud invocată de două decenii, explicaţie obidită a tuturor neputinţelor şi eşecurilor noastre. Din care cer al Istoriei a pogorât „sistemul” peste noi, făcând ca tot ce ne priveşte să se petreacă peste capetele noastre şi să ne îngenuncheze cu inflexibilitatea unei legi a naturii?
Meditând tot mai intens la răspunsul dumneavoastră şi văzând că îmi pierd liniştea în absenţa unui răspuns mulţumitor, m-am adresat unui prieten mai deştept decât mine, fizician cu doctorat la Sorbona. Un om – o să admiteţi – cu adevărat superior, de vreme ce, după ce şi-a luat prestigioasa diplomă, a ţinut să-i dea foc şi să devină, după gustul meu cel puţin, cel mai bun dramaturg în viaţă din România. Iar prietenul meu, fizicianul, care este totodată un rafinat gânditor, a început discuţia în felul următor: „După ce ai văzut cum Senatul Universităţii a validat concursul de la Filozofie, iar Ministerul a tăcut, nu ţi-ai pus oare în mod firesc întrebarea cum se face că solidaritatea impostorilor este mai mare decât cea a oamenilor de valoare?” Înainte de ’90, a continuat el, impostorii se grupau sub umbrela Partidului, erau promovaţi şi apăraţi de el. Locul lor în vârful societăţii era garantat prin decizie politică. Era firesc, atunci, ca activistul de partid să fie şeful catedrei şi savantul, lector. Sau nimic. Impostura era fatală, de vreme ce era statal consfinţită. „Jos elitele!” a fost strigătul de luptă al comunismului ajuns la putere. Dar acum? Cum se face că solidaritatea impostorilor este în continuare posibilă, deşi dosarele de cadre au dispărut?
Am înghiţit în sec, pentru că nu-mi venea în minte nici o explicaţie mulţumitoare.
Aşadar cum se face, a reluat el, că oamenii de valoare rămân pe tuşă şi termină prin a pleca din ţară încotro văd cu ochii, iar „răii şi famenii” ocupă nestingheriţi posturile-cheie în toate domeniile? De ce crezi că România este, la toate capitolele vieţii sociale, inclusiv în învăţământ, pe ultimul loc în Europa? „Nu la voi, la Filozofie – s-a inflamat el – se află un profesor de istoria filozofiei care s-a remarcat prin faptul că a tipărit pe 400 de pagini textele presocraticilor în greacă şi română (traduse de alţii) şi, după ce le-a adăugat câteva comentarii de pripas (nu mai mult de câteva zeci de pagini), şi-a pus pe copertă, ca autor, numele lui?”
Aşa era, ce puteam să zic? „Când am văzut volumul, a urmat el, am avut încă o dată dovada faptului că ne-am făcut aproape o vocaţie din a excela în negativ: să-i plagiezi pe presocratici! For-mi-da-bil! Premieră mondială! Cel mai fabulos plagiat din istoria culturii europene!”
Am încercat să-l potolesc pe amicul meu, spunându-i că e vorba de o excepţie, că la Filozofie sunt şi destui profesori buni. „Nu de ei vorbesc, mi-a tăiat-o scurt, ci de cei care nu-s buni nici măcar să predea filozofie la un liceu industrial. De cei care ocupă posturile tinerilor formaţi la Sorbona, Oxford şi Freiburg şi care, astfel, ne ţin indefinit într-o fundătură a Europei. Şi de-aici, cum spuneai, «balta stătută a facultăţilor noastre». Iar «sistemul»? Am să-ţi spun ce-i «sistemul»!
Trebuie să vă mărturisesc, Domnule Ministru, că la aceste cuvinte am ciulit urechile. Aveam, în sfârşit, să aflu ce gândiserăţi când mi-aţi dat răspunsul acela sibilinic. „Sistemul, dragul meu, e acea pânză de păianjen care s-a ţesut, des şi strâns, înainte de ’90 pe baza pactizării cu «politica Partidului». «Sistemul» nu avea nimic de-a face cu competenţa şi cu eficienţa profesională. De-aia s-a şi prăbuşit comunismul, doborât sub greutatea cantităţii de imbecilitate şmecheră împinsă silnic la vârful societăţii. Coagularea sistemului s-a făcut atunci cu ingrediente eminamente politice.
Iar acum? Acum el funcţionează inerţial ca sistem de relaţii. A fost atât de bine alcătuit şi s-a bătătorit atât de bine încât, chiar şi-n absenţa elementelor care i-au dat naştere, s-a putut rostogoli, mânat de propria-i consistenţă, pe celălalt mal al istoriei noastre. Capitalul de relaţii deja structurate şi organizate atunci şi perpetuate acum este forţa acestor oameni. Ieşiţi din sistemul politic de-atunci, ei au preluat şi au invadat noile instituţii ale societăţii păstrând vastul sistem de relaţii creat atunci. Şi aceştia sunt mulţi şi au împânzit tot locul. Ei ronţăie astăzi fructul crescut din vigoarea vechilor rădăcini. Iar solidaritatea oamenilor de valoare, lipsită de o istorie semnificativă, este firavă pe lângă a lor. Orice fost doctorand al tău care se prezintă la un concurs de post va fi resimţit ca unul care le ia cu asalt reduta. Căci fiecare instituţie născută în falia vechiului sistem de relaţii este o redută care trebuie apărată cu ghearele şi dinţii. «Ce, bă, vreţi să ne loviţi în pâine?», m-a întrebat un profesor pe puncte de la IFA, când m-a auzit pledând în 1990 pentru nevoia de reaşezare a societăţii pe merite şi pe criteriul excelenţei. Nu mai încerca, cerând condiţii de concurs corecte, «să promovezi valoarea». Te vor aburi, având mereu acoperiri legale, până-n pânzele albe.”
Tare m-a mai tulburat discuţia cu prietenul meu, fizicianul! Credeţi, Domnule Ministru, c-o fi avut dreptate? În aşteptarea unui răspuns care ştiu că nu va veni, cu deosebită stimă, Gabriel Liiceanu
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Si, totusi, „Ce-i de facut?”.
Cred ca ministrul Funeriu ar face ceva, daca ar putea, dar nici el nu poate infrunta Sistemul. Sistemul se va dezintegra numai prin disparitia biologica a celor care l-au creat.
Sa vad daca am inteles bine. Facultatea de Filozofie a scos la concurs un post. Dl Liiceanu nu este de acord cu persoana care a castigat concursul, aducand argumente – foarte specifice – pentru care un alt candidat ar fi trebuit sa fie castigator. Bun. Iar aici filmul se rupe. Regulamentul dupa care s-a desfasurat concursul nu e bun? Nu e complet, nu e la obiect etc.? Ar trebui modificat? Cine ar trebui sa il modifice? Cum? Iar daca e bun, atunci nu a fost el respectat in acest concurs? A fost incalcat, ocolit? In ce fel? De catre cine?
Si mai confuza, ca sa folosesc un termen bland, este temeiul pentru care i se face un apel dlui Funeriu. Daca tot e vorba de „sistem”: doar in sistemele totalitare reprezentantul puterii, omul „Partidului” are dreptul sa intervina in oriunde si oricare ar fi circumstantele. Intr-un sistem democratic, si la noi si aiurea, o autoritate publica nu poate face nimic fara sa aiba un temei legal. Care e acest temeiul legal pentru care se cere interventia ministrului Educatiei? In virtutea carei legi poate interveni si cum?
Cu tot respectul, dar suna tare naiv interpelarea d-vstra.
Eu am simtit-o asta exact in 1994, cand, imediat in 1990 am demarat o afacere pe cont propriu. Primii trei ani au fost mirifici, sistemul se clatina iar banditii erau inca ametiti ca si cand revolutia le-ar fi dat cu spray de muste in nas.
Trei ani le-au fost indeajuns sa se organizeze. In 94, structurile erau create, fiecare stia ce are de facut. Atunci era cazul sa luam pozitie, fiecare pe unde eram. I-am lasat atunci, asta e…
Acum, monstrul are fata de balaur cu capete multiple. Degeaba incercam sa-i taiem o unghie. Nici n-o sa se sinchiseasca. Stau si ma intreb daca a fost sau va fi vreodata dreptate in lumea asta. Ma tem ca nu.
Se zice ca Binele ar putea invinge cu conditia de a fi in stare sa se organizeze cel putin la fel de eficient ca si Raul.
@ Radu D. L. Popescu: Nu am inteles de ce interpretarea d-lui Miron Damian suna „tare naiv”. Cred ca ar fi bine sa ne masuram cuvintele cand scriem in spatiul public. V-am citit confesiunea cu mare atentie, dar nu am gasit nimic care sa sustina ideea ca ceea ce spune dl. Damian este naiv. Sau ati zis doar asa, ca sa aveti un pretext pentru a depana
amintiri din anii 90?…
Hm, eu ma adresam dlui Liiceanu, dle avocat din oficiu.
Ca tot veni vorba despre sistem si despre cum ne vedem noi in lume puteti citi articolul din Spiegel (din pacate in germana)
http://www.spiegel.de/unispiegel/studium/0,1518,781976,00.html
Imi pare rau sa recunosc, imi facusem si eu niste sperante, dl ministru e totusi un caracter slab. Pe el nu SISTEMUL il impiedica sa-si faca datoria ci propriile limite. Sa nu raspunzi unor ”colegi” care-ti semnaleaza niste probleme grave aflate in ograda ta (aici nu ma refer doar la ceea ce a semnalat dl Liiceanu) dar sa raspunzi (sa te justifici) in fata acuzatiilor penibile ale unei analfabete….
Stimate Domnule Liiceanu,
Raspunsul la scrisoarea dvs trebuie sa fie unul stric institutional. Sper sa va raspunda ministerul si nu ministru. Cere cetateanul G.Liiceanu sa fie tratat preferential pt ca e indignat ( mai sint 22 miloane)? Atunci nu-i de mirare ca soc. civila e asa cum nu ar trebuie sa fie…
Despre contabili, Universități și victimele lor
Nu pot să spun că am fost surprins ori contrariat de modul viril-demonstrativ în care intelectualul român face (fără rest) proba solidarității cu valoarea. Habar n-am câte scrisori deschise primește într-o lună un ministru al educației descumpănit de „inexactitudini” și excedat de bune-intenții. Totuși, faptul că, dintr-un motiv sau altul, învățământul superior din România, are reale probleme de recrutare a cadrelor, rămâne și merită un examen mai atent. Cât de atent poate fi cineva la Idei într-o vreme în care „vizibilitatea internațională” a luat locul vechiului obicei de a gândi în liniștea bibliotecii ?
Universitățile noastre au devenit (nu știu să va spun de ce) locul erudiției clorotice unde recursul metodic la opinia autorizată a literaturii de specialitate din Occident e premisa majoră a rigorii. Valorile frecventabile sunt încartiruite în spațiul decent unde totul a fost clasificat, etichetat și avizat științific. Familiar cu limbile străine, performerul din spațiul academic stăruie doar în pasiunea lui pentru vizibilitate. După cum vedeți sunt standarde de performanță (cărți, articole ISI, etc) în virtutea cărora știm clar cine binemerită de la buget și cine nu. În orizontul acestei contabilități falsificate universitățile românești se preocupă tot mai insistent de ierarhizări și tot mai rar de cunoaștere.
Presupun că, pentru a evita orice suspiciuni, trebuie să admit, de la bun început, că am publicat cărți la edituri acreditate și am semnat articole în reviste indexate în baze de date internaționale. Nu fac deci parte dintre crispații care se tem că lumea în care trăim a ajuns pradă simulacrelor și nu deplâng acest lucru ca fiind o dramă ireparabilă. Universitatea e (în ce mă privește) un loc plin de farmece unde până și răul ori nedreptatea se îmbracă decent. Nu sunt nici de părere că ea trebuie dărâmată de dragul speranței că, în locul ei, înțelepciunea recoltată la Sorbona ar așeza o nouă istorie. Harold A. Innis observa malițios (dar nu mai puțin relevant) că „întreaga istorie exterioară a științei este o istorie a rezistenței academiilor și universităților împotriva progresului științei.” Când vine vorba de spaime personale și diverse specii de complexe, Universitatea e mai eficientă decât orice organ polițienesc: protejează viril și solicită în schimb doar o taxă decentă de conformism.
Nu aș vrea să înțelegeți aici că îmi pasă de orice individ care, sub presiunea sistemului, a publicat exact atâtea pagini cât prevedea norma minimă pentru avansare. Oricine va fi dispus să admită faptul că o intimitate prelungită cu un set consistent de banalități academice nu poate fi suficientă pentru a confirma calitatea intelectuală a unei opere. A citi și a scrie nu constituie, în sine, activități științifice. Dacă lucrurile ar sta altfel, orice agent de la poliția rutieră ar fi mai important pentru omenire decât laureații premiului Nobel. În consecință, a avea la activ lecturi din clasici nu e un merit și contactul insistent cu cărțile nu te face în mod necesar om de știință. Unii, ar putea adăuga malițios că nu e nici măcar o condiție a succesului la femei și, în general, nu pare să fie o ocupație foarte profitabilă.
Am dezvoltat în ultima vreme o formă specială de ostilitate față de producția de carte din Universitate și cred că am toate șansele să fac un club. Opinia manifestă a unui număr semnificativ de profesori se înscrie însă în seria lungă a revoltelor de salon cu care ne-a obișnuit epoca: când aud pe unii vorbind despre „rentabilitatea morală a culturii” ori despre „rolul bibliotecii în educația tinerei generații” înțeleg foarte bine de ce, printre adolescenți, Counter strike e infinit mai popular decât Goethe și nici nu-i pot condamna pe simpaticii gameri pentru asta.
Din fericire destinul cărților nu se scrie în amfiteatre. Mica mea teorie despre cărți mă scutește de orice îngrijorări culturale: cărțile fac parte din categoria rară a obiectelor care și-au asigurat „a priori” un destin decent. Ele sunt inevitabil în drum spre cei care, într-un fel sau altul, au nevoie de ele. Anticariatul e, dacă mă întrebați pe mine, o instituție mai importantă decât Guvernul și starea cărților la care un popor le are acces e un indicator mai semnificativ al stării de sănătate a unei națiuni decât vor să admită în genere sociologii.
Înțelegeți acum de ce nu aș scrie niciodată ministrului educației: e și el o victimă a ierahiilor de tot soiul. Un CV complex și pedant probează totdeauna suficientă vizibilitate internațională pentru a te scuti de orice îngrijorări personale. Isteț și dezinvolt, omul care a orchestrat o bătălie personală cu sistemul îmi este chiar simpatic: are ceva din naivitatea agreabilă a copiilor care dau foc la coteț doar pentru a-și satisface curiozitatea.
Pe mine mă interesează cu adevărat profesorul. Și în modul cel mai lipsit de metodă, atunci când particip la vreo dezbatere, mă uit după unii care ar semăna cu bătrânii mei dascăli de la Cluj. Văd tot mai rar fizionomii familiare deși aud mereu tineri pentru care degetele de la mâini nu sunt de ajuns atunci când își numără „cărțile scrise în ultimii ani”. Aparența ezoterică a produsului academic e justificarea publică a obrăziciei multora de a prezenta nimicuri riguroase pe post de revoluții ale gândirii. Erudiția arogantă și sterilă este cauza și efectul producției tenace de cărți „științifice” menite să gireze cariere universitare. Efectul evident al acestei tendințe este transformarea consensului în condiție de relevanță a gândirii.
Orice individ de bun simț are destule motive să se socotească stânjenit atunci când devine conștient că, oricât de bine ar fi scrisă o carte, ea nu va împedica târfele să se vândă și hoții facă meseria. Ma tem că nici eu nu vă pot înlătura bănuielile legate de acest neajuns esențial. Dar vă pot spune altceva: Cărțile (majuscula rămâne) sunt obiecte de care te poți lepăda pe bună dreptate doar dacă viața ți-a scos în cale vreun înger ori pe însuşi Dracul. Cei mai mulţi dintre noi n-au păţit asta, fiindcă lumea în care ne-am născut ne ţine în braţe, undeva între zidurile dincolo de care îşi aşterne tăcerea şi Diavolul şi Bunul Dumnezeu. Și, dacă nu mă înșel, asta e bine…
eu nu inteleg cum adica scrisoarea „semnată anonim „Consiliul Facultăţii de Filozofie” ” pai nu e semnata anonim, domnule Liiceanu. e semnata de Consiliul Facultatii de Filozofie. membrii consiliului sunt cunoscuti.
…. anonim…
Un singur comentariu am: trebuie adoptata regula, prezenta in multe alte universitati din lume, potrivit careia absolventii unei universitati (bachelor’s, master’s sau doctorat) nu pot fi angajati pe posturi didactice permanente in cadrul aceleiasi universitati.
Domnule Liiceanu!Sa nu mi spunetzi ca n atzi shtiu!sau e vorba de jurnalism!
un domn pe aici zicea ca pina prin 94 comunistii erau inca speriatzi.Fii domnule serios!revolutia aia chiar comunistii au organizato.ea a fost diferita in Ardeal,unde a fost precedata de nishte revolte.dar nu i inca timpu.e la secret 70ani parca?
Domnule Profesor Liiceanu,
Sunt convins ca atat dumneavoastra cat si prietenul de care vorbiti (banuiesc ca e vorba de Vlad Zografi) stiti ca atat comunistii cat si nazistii au muncit enorm propagandistic sa creeeze impresia ca sistemul creat de ei este natural in baza unui fel de lege de neevitat a naturii. Acest aspect a fost excelent analizat de Hanna Arendt in ceea ce priveste nazismul dar cu perfecta aplicabilitate si la comunism. De aceea victimele acestor regimuri printre care ma numar si eu, au fost „educate” sa creda ca orice impotrivire este extrem de periculoasa din cauza represaliilor si futila ca eficienta; ca sistemul este perfect, atotstiutor si ubicuu si de aceea imposibil de schimbat sau distrus. Este evident ca raspunsul domnului ministru este al uneia dintre aceste victime desi, din cate stiu, dansul a petrecut mult timp in Franta. De aceea nu vad de ce un om cu o asemenea falsa si impusa viziune despre „sistem” a acceptat postul de ministru.
Cu deosebita stima,
Adrian Merfu
Un amanunt care ar trebui sa insemne, totusi ceva: junele aspirant Irimia, cel care incearca sa-l puna la punct pe dl Liiceanu denuntandu-i condica de prezenta, filtreaza comentariile pastrand doar cele pozitive.
De unde nu rezulta decat aspiratia spre mediocritate.
Cum poate cineva să cenzureze comentariile unui site precum Contributors.ro ?
Există însă un interval între trimiterea comentariului și postarea lui, care poate însemna 2-3 ore.
Există evident o persoană care are grijă ca cititorii să nu se înjure ca la ușa bordeiului.
Există deci o astfel de cenzură. Sunteți sigur că nu a fost afișat comentariul pe care l-ați scris sau că nu ați fost stăpânit de un zeu al poeziei, patron al șoferilor români.
Domnul ministru Funeriu nu raspunde nici cind e dat in judecata, daramite la o scrisoare deschisa. Altceva era daca dl Liiceanu era inscris in PDL, atunci tot aparatul de Stat si de Partid s-ar fi pus in miscare pentru rezolvarea problemei.
„Dl. Funeriu se prezintă ca un reformator, el a trecut prin asumarea răspunderii o nouă lege care se presupune că va curăţa educaţia de nepotism, conflict de interese şi politizare. În exact acelaşi timp însă el a acceptat ordinul de la partid să o pună directoare la bibliotecă pe o oarecare „specialistă” a partidului, o fată de la SRI. Un banal exemplu de politizare, dar parcă la bibliotecă nu se ajunsese încă.
Numirea s-a făcut jenant, cu un regulament modificat ca să se poată ea înscrie, a declarat că era conferenţiar cînd nu era etc. Nu mă interesează persoana în chestiune. Ce e penbil este că reformatorul domn Funeriu s-a pretat la acest exemplu dezastruos pentru sinceritatea reformei pe care o practică şi a dat acest exemplu. De ce să mai studieze cineva biblioteconomie? Cînd e clar că pentru a ajunge director de bibliotecă ce îţi trebuie e să fii sereist şi înscris în partidul care trebuie. Acest gen de abordare e generalizat acum şi practicat fără jenă. El distruge orice idee de performanţă în viaţa publică. Cineva numit politic va fi sacţionat doar politic, la schimbarea puterii. Ce face devine irelevant. De aici lipsa generală de performanţă într-o administraţie politizată.
Mai sînt nişte elemente jenante în povestea BCU. A existat o comisie de concurs care a oferit un alibi întregii proceduri. În ea au figurat Lazăr Vlăsceanu şi Mircea Dumitru, doi universitari pentru care am respect. Au figurat însă. Nici atunci şi nici după ce a început scandalul, după ce au scris atîţia despre caz, de la Andrei Pleşu până la mine, ei nu au ieşit public să spună nimic. ”
http://www.romaniacurata.ro/de-ce-ne-luptam-cu-daniel-funeriu-1427.htm
Nu ca zic, da’vreau sa spun:
doua:
Cu ingaduinta Dumneavoastra, ma adresez: MAESTRE,
(maestru = cel de la care profesorii au de invatat, profesor= cel de la care eu/noi am/avem, de invatat)
Asadar, Maestre, adunati/identificati/sprijiniti/coagulati VALORI in jurul Dumneavoastra (la Bucuresti) dati mana/alaturati-va cu Iasul….. “ca la noi totul e inca de facut” cum spuneam in: http://www.adevarul.ro/liviu_antonesei/Un_alt-fel_de-_partid_7_519618036.html#commentsPage-2
Cred ca numai asa poate fi dusa la capat reforma invatamantului.
Nu fiti elite intelectuale izolate, UNITI VA!
Nu Ministrul Funeriu este calea/rezolvarea ci Dumneavoastra/prietenul Dumneavoastra-fizicianul- si toti ceilalti care sunt izolati de sistem. Daca ministrul invatamantului era andronescu/marga/adomnitei aveati cui scrie…?
si,
1996, in plin program PHARE, fiind unul din cei 12 romani selectati sa fim instruiti pentru consultanta in management pentru agricultura si industrie alimentara -program finantat cu 3.4 milioane ECU/3,2 mil USD-, nefiind mebru de partid niciodata, am fost „descoperit” de mai marii vremii si propus pentru doua functii.
La dicutiile finale am beneficiat de confidenta unui prefect care a fost explicit in argumente:
„Domnule tudorp is, accepta functia. este o etapa scurta de acomodare, pana intri in SISTEM si vei descoperi avantajele….”
Am beneficiat si de confidenta/sprijinul Presedintelui Senatului …. pentru accederea intr-o functie la acea vreme.
NU am acceptat functia/functiile!
Am fost inteles de proaspatul ministru al agriculturii. Ii multumesc si acum. Sa-i dea Dumnezeu sanatate!
Si Dumneavoastra!
zi buna
Ce stie el, saracul de el, pus acolo sa demonstreze ca scoala romaneasca naste tampiti, ca asa a zis seful cel mare, si-a inclestat falcile cu dictionarul in mana – dar bine ca l-a luat – si e si acum mandru ca va scrie pe CV-ul lui ministru. Nu-l mai intrebati, nu va risipiti energia, pun ramasag ca 9% din cuvintele scrise de dumneavoastra n-au nici o relevanta semantica il mintea dansului de ministru. Nu-l mai intrebati pe el, intrebati-l pe seful dumnealui, a…nu, nu pe Emil, n-are nici el nici o vina, de altfel s-a si ascuns de-o vreme, pe celalalt sef, unicul, singurul si atotputernicul. De care se teme toata lumea, pe care multi inca il proslavesc, el e vinovat ca sistemul inca exista,(sistemul in acceptiunea minunatului dumneavoastra prieten fizician), el are acum capatul sforii in mana si incurca itele sistemului cum nu s-a mai intamplat nici chiar la noi vreo data. La noi la romani zic, ca noua oricum ne e dificil sa ne dezbaram de nepotism, ca asa suntem educati, ca avem in inconstientul nostru colectiv implantata ideea ca trebuie sa ne ajutam aproapele. Dar spuneam ca seful cel mare acum e vinovat de ce vi s-a intamplat, si de ce ni se intampla noua tuturor in fiecare zi, in fiecare ora. Dar nu va omorati sa schimbati ceva, dupa cum lipede se poate observa, romanilor le place, asa ca dl Liiceanu, faceti bine si va adaptati. Fiti sensibil la oportunitati, si spuneti-le si altora, ca va aude mai multa lume, ca ne meritam soarta. Cu stima, Vali Onceanu
Cearta si tensiune, trancanit si scris. Facem foarte bine si asa rezolvam problemele. Suntem educati, destepti si inteligenti.