Antologia Credință sub teroare – Memorialistica greco-catolică de detenție și domiciliu obligatoriu (Humanitas, 2021) iese pe piața cărții la exact doi ani de la beatificarea celor șapte episcopi români greco-catolici pe Câmpia Libertății de la Blaj. După Martori ai fericirii. Șapte vieți de sfinți români (Humanitas, 2019), care prelua aventura episcopilor înscriși în cinul sfinților de Papa Francisc, avem parte de o nouă restituire din moștenirea calvarului românesc al secolului trecut. M-am întrebat adesea de ce rămâne actuală stăruința, aproape dureroasă, asupra pătimirii unei Biserici românești scoasă în afara legii în 1948 și întâmpinată cu atâta ostilitate în 1990? „Lucrată” sistematic și după căderea comunismului, astfel ca reîntoarcerea ei în viața publică să nu mai incomodeze decăderea conștiințelor, acestei Biserici i s-a oferit prea puțin șansa să-și transmită motivația și secretul care i-a însuflețit menirea culturală. Fiindcă reconcilierea unei lumi nu se poate face fără cunoașterea evenimentelor și nici fără simțul dreptății, proaspătul volum conține în același timp câteva dileme esențiale.
Cine este destinatarul acestei antologii? Este oare suficientă memoria pentru a surprinde istoria trecutului? Care este rostul insistenței asupra unui confesionalism românesc aparte? În contextul în care ororile regimului trecut și complicii săi de după ’89 au reușit să-și construiască o aură de firesc, orice nesupunere față de minciună păstrează indubitabil statura demnității. Tocmai de aceea, tonalitatea unei asemenea antologii decurge din impactul libertății asupra conștiinței omului, libertate obținută prin credință autentică și nu prin cifre statistice.
În carte cincisprezece personaje evocă la persoana întâi efectele represiunii comuniste asupra vieții lor, transmițând universalitatea unui mesaj moral. Istoria devine astfel o narațiune a vieții oamenilor de caracter, o istorie marcată de amprenta libertății conferite de intimitatea vieții ascunse în Hristos. Tocmai de aceea, șirul memoriilor nu putea fi deschis decât de textul episcopului Iuliu Hossu. Nu vom fi însă surprinși să constatăm că cei mai mulți din memorialiștii prezenți în volum sunt clerici. Nu numai pentru că ei au în grijă consemnarea evenimentelor, dar și pentru că mirenii, din vremea Școlii Ardelene, au fost învățați să-și asume prin credință o religiozitate cvasi sacerdotală față de într-ajutorarea semenilor și gustul demnității libertății. Acest tip de angajare este confirmat cel mai bine de exemplul a două femei, Elena Boilă și Doina Cornea, al căror curaj remarcabil nu este cu nimic mai prejos de cel al unor fețe bisericești.
Viața drepților din acest volum devine un protest al virtuților creștine contra brutalității puterii care, măsluind adevărul, își arogă dreptul de a stabili grila valorilor sufletești după principiul cantitativ al majorității zdrobitoare. O bună parte a capitalului moral al României verticale s-a scris însă nu după aranjamente omenești și, mai ales, mult în afara ideii că o „majoritate” confesională ar avea dreptul dreptul să dicteze tainelor credinței. Accesul în rândul clasicilor pare astfel să le fie asigurat memorialiștilor amintiți. Ce este până la urmă un autor clasic în ordinea credinței, dacă nu acel om capabil să dea mărturia fibrei sale intime de umanitate, arătând că urmărește un țel – partea lui de contribuție responsabilă la șantierul moral al lumii. E un om care nu bifează obiective și nu face o meserie din suferință, ci trăiește pentru „a fi”, mai întâi, și nu pentru „a avea”.
Accesul în universul clasicilor al unei zbuciumate istorii colective și o narațiune pe măsură a motivației memorialiștilor este până la urmă provocarea esențială a oricărei antologii de acest tip. Înnobilarea amărăciunii față de nedreptățile suferite, trecerea dincolo de opreliștea tăcerii și repulsia față de complicitatea „adversarilor” cu răul, îi permit cititorului să cunoască mai bine fibra intimă a Bisericii greco-catolice. O instituție care n-a făcut din slujire doar un principiu esențial în favoarea libertății, ci a edificat oameni care au știut să țină drumul drept indiferent de reflectoarele puterii. Un volum dedicat, prin urmare, unui mod de „a fi” existențial, dincolo de clișee, lozinci și mai ales dincolo de cuvioșiile superstițioase ale unui creștinism triumfal, golit de integritatea lui Isus. Dar cartea dovedește și o fericită asceză a publicisticii greco-catolice din ultimii ani. Nu e vorba doar de detașarea de multe mâhniri existențiale, ci și de restituirea perspectivelor, uneori prea crispat-provinciale, în beneficiul unui public mult mai larg. Cititorul este în sfârșit încurajat să acorde credit unui demers editorial detașat de sensibilități și preeminențe locale. Țelul volumului, nefiind deci doar simpla recuperare istorică a trecutului, este, în același timp, o conexiune cu prezentul, chemat în primă instanță să înțeleagă cum anume se rescrie perenitatea binelui. Un bine care face apel la credința în Isus dincolo de marca unei confesiuni și, mai ales, dincolo de orice avantaje omenești.
Care este atunci miza unui act serios de cultură dacă nu aceea de a deschide zările cunoașterii dincolo de universul strâmt al autosuficienței, de a cutremura certitudini și de a face cunoscut binele printr-o senină detașare de orgoliul verticalității istorice? Ieșind astfel din mentalul unei apologii de uz intern și al unui limbaj reverențios, dar de lemn, antologia „Credință sub teroare”, editată cu acribie și pasiune de Gelu Hossu, ar putea servi și în veacul nostru omeniei și devotamentului creștin care l-au salvat pe omul secolului XX.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Prin cita suferinta au trebuit sa treaca acesti oameni , inainte de toate si cum Revolutia Romana din anul de gratie 1989 le-a redat cea ce era de mult al lor – demnitatea de a putea alege si de a putea sa se inscrie in rindul celor ce cred in aceasta Biserica .În zilele de 28-29 octombrie 1948 au fost arestați toți cei șase episcopi greco-catolici din România, inclusiv Vasile Aftenie și Iuliu Hossu, și duși mai întâi la vila patriarhală de Dragoslavele-Muscel, apoi la Mănăstirea Căldărușani și, în cele din urmă, ajunsi , în arestul Ministerului de Interne și la închisoarea Văcărești.Pe tot parcursul anilor de pina in 1989 si biserica Ortodoxa Romana si autoritatile statului numit R .S.R. au considerat ca : Biserica Română Unită ar fi încetat să existe si s-a trecut la exproprierea tuturor bunurilor acestuia.O nefericita pagina in istoria poporului roman .
Biserica Română Unită a fost exemplul curat și clar că civilizația românească ar putea sa fie și morală, și înălțătoare și hrănită infinit cu bunătate și adevăr și frumusețe.
Secolele românești de „capul ce se pleacă sabia nu-l taie, trădări, fățărnicie, minciuni istoriografice, mituri rocambolești, iarași trădări, murdărie de conștiință și mizerie publică au fost, în 1948, stopate prin exemplu personal, sigilat cu bălți de sânge de martirajul Bisericii Unite cu Roma.
Din nefericire, martirajul acestor oameni, clerici, laici, nu a fost urmat de o Renaștere spirituală românească.
Războiul (victorios până astăzi) dus împotriva limbii noastre latine, a esenței noastre creștine profunde occidentale, a moralității clasice de tip vestic (care din pacate nu s-a lipit de fibra noastră spirituală) a reușit până astăzi să facă din România un fel de Indie europeană, o țară a stridențelor de prosperitate-sărăcie, neam-prost, violență, ură socială, disperare cvasi-generalizată și infinită prostie administrativă.
În fond sunt rare acele cazuri în care Unul sau o mână de oameni au putut să schimbe social-politic o lume întreagă. Dar, pentru cei care citesc în profunzimea rândurilor lăsate de acești oameni, este de găssut un model de urmat, individual-comunitar, în orice mică-medie sau mare comunitate, un model care daca ar fi urmat ar zgudui literalmente conștiințele noastre alienate, paupere, osificate (dar nu moarte).
DE retinut : „M-am întrebat adesea de ce rămâne actuală stăruința, aproape dureroasă, asupra pătimirii unei Biserici românești scoasă în afara legii în 1948 și întâmpinată cu atâta ostilitate în 1990? „Lucrată” sistematic și după căderea comunismului, astfel ca reîntoarcerea ei în viața publică să nu mai incomodeze decăderea conștiințelor, acestei Biserici i s-a oferit prea puțin șansa să-și transmită motivația și secretul care i-a însuflețit menirea culturală. Fiindcă reconcilierea unei lumi nu se poate face fără cunoașterea evenimentelor și nici fără simțul dreptăți…..” si mai subliniez:
„Cine este destinatarul acestei antologii? Este oare suficientă memoria pentru a surprinde istoria trecutului? Care este rostul insistenței asupra unui confesionalism românesc aparte? În contextul în care ororile regimului trecut și complicii săi de după ’89 au reușit să-și construiască o aură de firesc, orice nesupunere față de minciună păstrează indubitabil statura demnității. Tocmai de aceea, tonalitatea unei asemenea antologii decurge din impactul libertății asupra conștiinței omului, libertate obținută prin credință autentică și nu prin cifre statistice.”
Spus delicat si ferm !
Biserica greco-catolică trebuie să-și recapete locul central în conștiința întregului neam românesc. A reprezentat un puternic reper moral pentru poporul credincios, reîmprospătând latinitatea și credința creștină. În viitor ar putea reprezenta calea prin care s-ar putea reface Biserica una și nedespărțită.
„. O bună parte a capitalului moral al României verticale…”
Eu unul, poate și pentru ca nu ma aflu intelectual, vad lucrurile ceva mai nuanțat. Prin urmare, tratez cu prudență noțiuni precum morală sau verticalitate. Eventual privesc omenescul din semenii care le vîntură (și nelipsind, firește, domniilor lor).
Cinste celor care au rezistat și nu și-au renegat biserica. Admirabil dincolo de orice confesiune. Pe de altă parte, dincoace de confesiune, eu, creștin-ortodox fiind, am avut și continui să am sentimentul că Biserica Greco-Catolica s-a creat ca o excrescență imperială austriacă, ca o modalitate de a fideliza supușii coroanei din rândurile majorității etnice din Ardeal.
Știu și apreciez meritele Școlii Ardelene, știu că greco-catolicii au fost în fruntea luptei pentru drepturile românilor ardeleni, dar nu am cum să nu văd acea realitate primordială – crearea BRU a fost pură politică imperial-religioasă. Cine crede altfel nu are decât a se întreba dacă un Ardeal nesupus coroanei habsburgice (sau supus mai târziu) ar mai fi avut o biserică greco-catolică. (pentru românii din Bucovina, anexată la 1775, n-a mai fost creată o biserică greco-catolică. De asta azi greco-catolicii din Bucovina sunt exclusiv ucraineni).
Ironia istoriei: un imperiu a determinat înființarea BRU, alt imperiu a determinat desființarea ei. La miloc au fost oamenii cu speranțele și durerile lor, și în secolul XVIII și în sec. XX