A privatiza sau a nu privatiza Institutul Cantacuzino?

Institutul Cantacuzino este în moarte clinică. Milioanele de euro investite în modernizarea secţiei în care se produceau o parte dintre vaccinurile utilizate în întreaga Românie sunt în prezent blocate într-o investiţie a cărui viitor este incert. La o analiza rece – vina aparţine managerilor, care nu au luat la timp măsurile tehnice adecvate şi uneori au adoptat măsuri eronate. De fiecare data crizele au fost generate fie de refuzul de a aloca banii necesari de către Ministerul Sănătăţii pentru masuri necesare, fie de decizii ale Agenţiei Naţionale ale Medicamentului – o data “mumă”, alta dată “ciumă”. Alţii au acuzat interesele comerciale ale diverşilor concurenţi de pe piaţă, care şi-ar fi băgat „coada” influenţând conducerea ministerului. Foarte puţin s-a vorbit şi de acele decizii tehnice eronate care au condus la producerea de pagube de milioane. Ele au existat, aşa cum probabil există câte un pic din fiecare acuză devenită publică astăzi, ca urmare a semnalului de alarmă tras de Avocatul Poporului (nota: oare aceasta instituţie să fi început să-şi facă treaba?!). Astăzi, la atâta vreme după multiplele decizii (indecizii) ale Ministerului Sănătăţii – organism eminamente politic, este greu să îndrepţi degetul acuzator împotriva unor persoane fară a greşi. Iar pereţii MS sigur nu sunt vinovaţi ca să ne îndreptăm acuzele exclusiv catre aceasta instituţie.

Nu voi intra în amănunte – subiectul articolului este altul – ce este de făcut?

O prima soluţie – cea mai probabilă – este să nu se facă nimic, ca şi cum situaţia nu ar exista. Ce, parcă numai aici se pierd milioane de euro? Consecinţele sunt însă iremediabile. Fiecare zi pierdută înseamnă o certitudine – secţia va dispărea pur şi simplu. Unii vor întreba – pe buna dreptate – oare nu este mai bine să cumpărăm din străinătate aceleaşi vaccinuri? Opinia mea este tranşantă în această privinţă – chiar şi daca acestea ar fi mai ieftine – tot este mai bine să le facem la noi în ţară. Există situaţii incontrolabile – un exemplu este tocmai ceea ce era să se întâmple cu gripa „noua”! Catastrofa nu s-a produs, însă în cazul în care pericolul ar fi fost unul real – institutul ar fi putut să salveze viaţa a milioane de romani. Pentru că pericolul a fost doar aparent – puţini îşi dau seama de aceasta realitate. Cei care au urmărit „ostilităţile” la acea vreme ştiu că producătorii mondiali nu aveau capacitatea de a acoperi necesităţile în timpul necesar – România intra şi ea în calcule în rândul „salvatorilor”. Deci, aşa cum spune şi Avocatul Poporului – este o problema de siguranţa naţională.

Secţia trebuie să supravieţuiască. Cum? Cu injecţie de capital privat sau public? Aceasta este marea problemă.

Implicarea privatului se poate face printr-un parteneriat public privat – în care, obligatoriu, privatul să dispună de capitalul minoritar. În caz contrar, ar fi ca şi cum am vinde institutul. Fara a face un proces de intenţie nimănui, trebuie să atrag atenţia ca privatizarea integrală înseamnă să orientezi întreaga activitate către maximizarea profitului. În lumea farmaceutică fuziunile şi achiziţiile sunt extrem de frecvente – principiul de bază fiind tocmai înlăturarea competiţiei. Privatizarea va conduce, mai devreme sau mai târziu, la achiziţia secţiei de către un producător internaţional doar pentru a înlătura concurenţa şi pentru a obliga România să cumpere exclusiv produsele noului proprietar, fabricate altundeva decât în România! Ajungem la soluţia utilizării banilor noştri, ai romanilor, pentru redresarea Institutului Canacunizo. O soluţie a fost deja evocată – contopirea secţiei de producţie cu societatea Antibiotice IAŞI (si ea aflată tot în proprietatea statului cu acţionar MS). Ideea nu este rea, este posibil însă asupra instituţiei respective s-au dat permanent atacuri teribile pentru a fi cumpărată (privatizată). [Cu riscul de a fi acuzat de stângism (nu e cazul) trebuie să las falsa modestie şi să ma mândresc ca în urma cu 4 ani, în calitate de membru al comisiei de sanatat a Camerei Deputatilor, am contribuit determinant – împreună cu un alt deputat (Petru Movila) la eşuarea unui astfel de atac – la mustaţă însă.] O ipotetică privatizare a societăţii Antibiotice Iaşi ar însemna automat şi pierderea secţiei de vaccinuri de la Cantacuzino.

Rămâne practic o singura soluţie, finanţarea cu sumele necesare – din partea proprietarului – care este statul – prin intermediul Ministerului Sănătăţii. În acest an este foarte putin probabil ca o astfel de minune să se întâmple. Cred însă ca un guvern, indiferent cât ar fi el de slab sau în ce situaţie dificila s-ar afla (recesiune, an electoral, instabilitate politica, etc) are datorii fata de tara care nu pot fi contrabalansate de oricare alt interes. De aceea, cred ca Institutul Cantacuzino are nevoie de un plan de redresare economică (dar şi tehnică şi mai ales de un plan de marketing adecvat) iar acesta să fie asumat atât de Guvernul actual cât şi de opoziţie – în eventualitatea ca va ajunge la guvernare. La aceasta soluţie ar trebui însă să se mai adauge una: managementul activităţii de producţie şi comerciale – ar trebui încredinţat unui om sau firme de specialitate. Aşa as vedea eu transferul de competenta de la Antibiotice IAŞI – prin oferirea managementului unor oameni din structura companiei, ca angajaţi şi reprezentanţi ai Antibiotice IAŞI – nu prin alipirea juridică a secţiei de fabrica din IAŞI. Daca se va asigura un consiliu de administrare cu responsabilităţi clare – într-un mod aparte de sinecurile care împânzesc astăzi firmele de stat, cu asigurarea unei transparente totale (chiar daca este vorba de o activitate comerciala) – este posibil să salvam aceasta „statie de salvare” a romanilor în bătălia cu microbii şi virusurile. Trebuie ca odată şi odată să începem să judecam în perspectiva, strategic, cu responsabilitate şi de ce nu, cu patriotism, în interes naţional. Iar în acest caz, ca şi în altele, eşecul nu trebuie să fie o opţiune.