luni, ianuarie 18, 2021

A propos de iubirea dușmanilor

Să ne iubim dușmanii sau să nu-i iubim ? S-ar zice că unii au certitudinea că dușmanii trebuie iubiți, alții că dușmanii nu trebuie iubiți, ci chiar doriți. Viața ar fi plictisitoare fără dușmani. Întrebarea mi se pare e o capcană, o joacă (ne)(aproape ne)vinovată a rațiunii (mai mult sau mai puțin) idolatrizate.

În fapt nu cred că e vorba de o alegere aici, ci de un drum de parcurs. Un drum care se parcurge și te parcurge. Avem și extremele, certitudinile, avem și drumul, cu propria lui structură. Iar acest drum, secretul lui Polichinelle, nu se încheie niciodată. Chiar și renunțarea la el definitivă nu e proprie omului. Suntem făcuți să fim pe drum.

Certitudinile merg bine împreună cu dilemele la una și aceeași persoană.

Uneori pentru că nu sunt despre aceleași stări de lucruri. Atunci dilemele se sprijină argumentativ pe solul unor presupoziții nechestionate, certe în acest sens. Cu puțină abilitate diplomatică, care poartă și numele de politețe, putem evita discuțiile despre presupoziții ireconciliabile. La ce ar folosi așa ceva ? Rostul e cel mult strigătură identitară, vezi că e gardul meu aici. De parcă n-am ști.

Alteori pentru că reflectă o evoluție personală, presupozițiile sunt luate în discuție de cel care le are și altele noi se formează în spate în chiar același moment al luării în discuție. Cu alte cuvinte gardul se mută în lumea personală, identitatea se nuanțează doar prin decizie personală.

Alteori pentru că reflectă o separare funcțională a unora de altele:

– între o atitudine pragmatică însoțit de certitudini contextuale, cât să faci ceva cu ele, ca un fel de testare de ipoteze what if, sau ca o obișnuință culturală, în fond ce e rău în a avea obiceiuri sociale sau grupale, cum s-ar putea trăi altfel ? Asta e un fel de stat la portiță și vorbit despre lumea care vine și care trece, despre vreme și politică, despre copii, etc.

– și o atitudine detașată, contemplativă, însoțită de disiparea spiritului dihotomic ori asta – ori asta, renunțarea temporară la mentalitatea analitică și reconstruirea spațiului intermediar, cum ar zice dl Pleșu, dintre ființele – faptele – zonele lumii bine stabilite, a spațiului secund fără de care establishment-ul ontologic asociat modului comun de a gândi lumea e mai degrabă rigid și cvasi-conflictual. Asta e un fel de ridicare într-un balon cu aer cald, permite privirea peisajului, sau o înălțare în abstracțiile rațiunii, sau, după caz, la ceruri.

Observăm un mare polimorfism odată ce reconstruim gândind, prin reflexie, lumea gândirii. Nu relativism, ci polimorfism. Nu sunt doi oameni cu exact același drum.

Iar toate aceste drumuri personale asociate pe culturi sau interculturale au loc într-un spațiu universal al gândirii care pe termen lung a născut extremele dihotomiei respective ca pe niște copii ai săi, ajunși la bătrânețe stâlpi de nădejde ai ei, iar pe termen scurt în forma sa personală din viața fiecăruia permite dihotomiei să se poată trăi cu ea, unind extremele, făcându-le nu doar inteligibile, ci asumabile existențial.

Să ne iubim dușmanii sau să nu-i iubim ? Răspunsul e un mod de viață.

Distribuie acest articol

9 COMENTARII

  1. Of, Dumnezeule, a trebuit sa iau apararea crestinilor recent – la urma urmelor Bach a fost facut posibil de crestinism, ce-i drept de o versiune mai evoluata a crestinismului, dar totusi nu de Spiritualitatea Canibalica sau, mai rau, de Cultul Nisipos Al Pedofilului Fanatic. Nu imi faceti slujba mai usoara, domnule autor.

    Atit de multe cuvinte, atit de facile cuvinte…. ca sa exprimam ce, la urma urmei?

    Chestiunea cu dusmanii nu e un subiect de cafenea, ci se bazeaza pe o definire clara a dusmaniei. Nu e o abstractie, nu e un „topic” de predica provinciala. Astea sint lucruri serioase, concrete, cu consecinte. Bruce Lee a inteles subiectul dusmaniei mai bine decit o armata de preoti sau de laici cu vocatii teologice vetuste. Grasani ipocriti care n-ar putea intoarce un pumn nu pentru ca n-ar vrea, ci din lipsa de mobilitate. Bazindu-ma pe iconografie, Isus nu pare sa fie un lacom din povestile lui Creanga, de dimensiuni burtodoxo-co(s)mice.

    Concret: e „dusmanul” cel – botezat ortodox, dar nu e vina lui, adica a mea – care indrazneste sa faca misto de ipocriziile, invechirea, lacomia, fastul ridicol, patriarhul [nu numai Extrem de Fericit dar si Galactic de Supraponderal] al ortodoxiei?

    E „dusmanul” cel cu toxica miere pe buze care propovaduieste „ospitalitatea” timpa, „solidaritatea’ cominternista, sfinta inchidere a ochilor in fata realitatii? (Nu stiu daca m-am referit la Volodea, la Francisc, sau la amindoi, va lamuriti dv.)

    „Iar toate aceste drumuri personale asociate pe culturi sau interculturale au loc într-un spațiu universal al gândirii care pe termen lung a născut extremele dihotomiei respective ca pe niște copii ai săi, ajunși la bătrânețe stâlpi de nădejde ai ei, iar pe termen scurt în forma sa personală din viața fiecăruia permite dihotomiei să se poată trăi cu ea, unind extremele, făcându-le nu doar inteligibile, ci asumabile existențial.”

    E sublim ce ati scris, fara discutie. Sau cel putin asa „suna”.

    Daca lucrati la coerenta, si ce spuneti este cit de cit cu sens, va si raspund, promit.

  2. Dificilă chestiune. Şi nu doar din cauza ambiguităţii semantice generate de verbul a iubi, de exemplu, ci şi pentru că reaşezarea globală ce se întâmplă sub ochii noştri sapă serios la temelia oricărei certitudini. Dacă nu te iubeşti cu adevărat pe tine însuţi nu se pune problema să-ţi iubeşti duşmanii. Sau, dacă a te iubi înseamnă a-ţi cultiva egoismul, iubirea vrăşmaşilor este exclusă. Autorul are dreptate, calea vieţii fiecăruia, unică precum ADN-ul conţine rezolvarea şi pentru această delicată aporie. Oricum, presupoziţia esenţială a posibilităţii de a-ţi iubi duşmanii este convingerea nestrămutată că această lume are un sens, care ţi se dezvăluie doar parţial de-a lungul vieţii. În această logică încape şi ipoteza textului de faţă. Altminteri, în absenţa sensului, superior tuturor fenomenelor reale şi/sau imaginare, iraţionalul bestial face legea. Felicitări autorului pentru o asemenea meditaţie!

  3. Normal. Din păcate, sunt multe persoane care sunt propriul dușman (chiar dușmani). Ar fi situațiile situate dincolo de extreme în argumentarea dumneavoastră în care acelea sunt comparabile.

  4. Astea sunt subiecte de manelizare a discutiilor din sfera intelectului … Incet, incet se gaseste un numitor comun care uneste toate ariile, domeniile, ereziile, derapajele, kitchurile fie ca e vorba de educatie, religie, discutii mai mult sau mai putin intelectuale, lamentare pe probleme administrative si politice, cultura, zdranganeala: dusmanii.

    Dusmanii sau lipsa in toate formele ei din toate domeniile si ariile existentei umane aglutineaza masele de oameni. Toti se imping unii in altii, respirand sacadat … dusmanii sunt pe aproape … daca e cald si bine si suntem multi or sa dispara …

    Pfff … ce bine e :)))

  5. În această viață avem o singură certitudine și anume că drumul are un sfârșit: moartea.
    Tocmai pentru că nu sunt doi oameni cu exact același drum, iubirea devine relativă, chiar polimorfă. Ei bine eu cred că nu e așa. Iubirea e doar una și aceiași pentru toți, însă fiecare o pervertește prin decizie personală. A vorbi despre iubire fără a avea definiția ei este un fel de stat la portiță. Cum definiți D-voastră iubirea?

  6. D-le Lucian:

    Asta-i cel mai greu definitiile !

    De multe ori, se discuta ……se aduc argumente……ca in final sa se constate ca fiecare avea definitia lui pentru „obiectul” discutiei/disputei !

  7. Adesea , ,aproapele, e musai sa fie de aceeasi ,confesiune, cu noi , devine un alter-ego idealizat , fara chip , adica ,departele, .Sint de acord cu dvs. ca iubirea nu e o problema ,epistemologica, sau nu in primul rind , ca si morala in genere , trebuie traita si practicata , nu teoretizata .
    Exista o coincidenta fatala de semnaturi pe aici , fara intentii , evident si fara importanta …

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Virgil Iordache
Virgil Iordache
Virgil Iordache cercetează și predă la Facultatea de Biologie a Universităţii din Bucureşti. Domenii principale de preocupări: ecologie şi filosofia biologiei. Cărţi şi articole în domeniile ecologiei și filosofiei, eseuri filosofice în reviste de cultură. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Univesităţii din Bucureşti.

Colectia Contributors.ro

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

Suspendarea lui Trump pe Twitter e un eşec al nostru, al tuturor

Pe un subiect în care toată lumea are păreri limpezi-cristal şi le strigă în gura mare din secunda doi, îndrăznesc să spun...

De la numerologie la ”România Educată”

Religiozități arhaice în contemporaneitate   O doamnă inspector din Galați a dat o circulară școlilor cu privire la un ”training” (inevitabil, online) de numerologie care...

A patra întrebare: Când intrăm în blackout?

Se îndesesc zilele prin care ne trece glonțul “energetic” pe la ureche. Aceasta, de fapt, era a treia întrebare a articolului de...

Cu stiletto pe pârtia de ski sau cum mint politicienii că… depolitizează educația

Politicienii, noi și vechi, vor să… depolitizeze educația cu grația unei doamne care, după șampania de anul nou, o ia pe pârtia de ski...

Ministerul Culturii e gol!

Răspunsul Ministerului Culturii la semnalul de alarmă tras de cineastul Alexander Nanau poate părea năucitor, dar în realitate nimic nu-i nou sub...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.