joi, martie 28, 2024

A propos de iubirea dușmanilor

Să ne iubim dușmanii sau să nu-i iubim ? S-ar zice că unii au certitudinea că dușmanii trebuie iubiți, alții că dușmanii nu trebuie iubiți, ci chiar doriți. Viața ar fi plictisitoare fără dușmani. Întrebarea mi se pare e o capcană, o joacă (ne)(aproape ne)vinovată a rațiunii (mai mult sau mai puțin) idolatrizate.

În fapt nu cred că e vorba de o alegere aici, ci de un drum de parcurs. Un drum care se parcurge și te parcurge. Avem și extremele, certitudinile, avem și drumul, cu propria lui structură. Iar acest drum, secretul lui Polichinelle, nu se încheie niciodată. Chiar și renunțarea la el definitivă nu e proprie omului. Suntem făcuți să fim pe drum.

Certitudinile merg bine împreună cu dilemele la una și aceeași persoană.

Uneori pentru că nu sunt despre aceleași stări de lucruri. Atunci dilemele se sprijină argumentativ pe solul unor presupoziții nechestionate, certe în acest sens. Cu puțină abilitate diplomatică, care poartă și numele de politețe, putem evita discuțiile despre presupoziții ireconciliabile. La ce ar folosi așa ceva ? Rostul e cel mult strigătură identitară, vezi că e gardul meu aici. De parcă n-am ști.

Alteori pentru că reflectă o evoluție personală, presupozițiile sunt luate în discuție de cel care le are și altele noi se formează în spate în chiar același moment al luării în discuție. Cu alte cuvinte gardul se mută în lumea personală, identitatea se nuanțează doar prin decizie personală.

Alteori pentru că reflectă o separare funcțională a unora de altele:

– între o atitudine pragmatică însoțit de certitudini contextuale, cât să faci ceva cu ele, ca un fel de testare de ipoteze what if, sau ca o obișnuință culturală, în fond ce e rău în a avea obiceiuri sociale sau grupale, cum s-ar putea trăi altfel ? Asta e un fel de stat la portiță și vorbit despre lumea care vine și care trece, despre vreme și politică, despre copii, etc.

– și o atitudine detașată, contemplativă, însoțită de disiparea spiritului dihotomic ori asta – ori asta, renunțarea temporară la mentalitatea analitică și reconstruirea spațiului intermediar, cum ar zice dl Pleșu, dintre ființele – faptele – zonele lumii bine stabilite, a spațiului secund fără de care establishment-ul ontologic asociat modului comun de a gândi lumea e mai degrabă rigid și cvasi-conflictual. Asta e un fel de ridicare într-un balon cu aer cald, permite privirea peisajului, sau o înălțare în abstracțiile rațiunii, sau, după caz, la ceruri.

Observăm un mare polimorfism odată ce reconstruim gândind, prin reflexie, lumea gândirii. Nu relativism, ci polimorfism. Nu sunt doi oameni cu exact același drum.

Iar toate aceste drumuri personale asociate pe culturi sau interculturale au loc într-un spațiu universal al gândirii care pe termen lung a născut extremele dihotomiei respective ca pe niște copii ai săi, ajunși la bătrânețe stâlpi de nădejde ai ei, iar pe termen scurt în forma sa personală din viața fiecăruia permite dihotomiei să se poată trăi cu ea, unind extremele, făcându-le nu doar inteligibile, ci asumabile existențial.

Să ne iubim dușmanii sau să nu-i iubim ? Răspunsul e un mod de viață.

Distribuie acest articol

9 COMENTARII

  1. Of, Dumnezeule, a trebuit sa iau apararea crestinilor recent – la urma urmelor Bach a fost facut posibil de crestinism, ce-i drept de o versiune mai evoluata a crestinismului, dar totusi nu de Spiritualitatea Canibalica sau, mai rau, de Cultul Nisipos Al Pedofilului Fanatic. Nu imi faceti slujba mai usoara, domnule autor.

    Atit de multe cuvinte, atit de facile cuvinte…. ca sa exprimam ce, la urma urmei?

    Chestiunea cu dusmanii nu e un subiect de cafenea, ci se bazeaza pe o definire clara a dusmaniei. Nu e o abstractie, nu e un „topic” de predica provinciala. Astea sint lucruri serioase, concrete, cu consecinte. Bruce Lee a inteles subiectul dusmaniei mai bine decit o armata de preoti sau de laici cu vocatii teologice vetuste. Grasani ipocriti care n-ar putea intoarce un pumn nu pentru ca n-ar vrea, ci din lipsa de mobilitate. Bazindu-ma pe iconografie, Isus nu pare sa fie un lacom din povestile lui Creanga, de dimensiuni burtodoxo-co(s)mice.

    Concret: e „dusmanul” cel – botezat ortodox, dar nu e vina lui, adica a mea – care indrazneste sa faca misto de ipocriziile, invechirea, lacomia, fastul ridicol, patriarhul [nu numai Extrem de Fericit dar si Galactic de Supraponderal] al ortodoxiei?

    E „dusmanul” cel cu toxica miere pe buze care propovaduieste „ospitalitatea” timpa, „solidaritatea’ cominternista, sfinta inchidere a ochilor in fata realitatii? (Nu stiu daca m-am referit la Volodea, la Francisc, sau la amindoi, va lamuriti dv.)

    „Iar toate aceste drumuri personale asociate pe culturi sau interculturale au loc într-un spațiu universal al gândirii care pe termen lung a născut extremele dihotomiei respective ca pe niște copii ai săi, ajunși la bătrânețe stâlpi de nădejde ai ei, iar pe termen scurt în forma sa personală din viața fiecăruia permite dihotomiei să se poată trăi cu ea, unind extremele, făcându-le nu doar inteligibile, ci asumabile existențial.”

    E sublim ce ati scris, fara discutie. Sau cel putin asa „suna”.

    Daca lucrati la coerenta, si ce spuneti este cit de cit cu sens, va si raspund, promit.

  2. Dificilă chestiune. Şi nu doar din cauza ambiguităţii semantice generate de verbul a iubi, de exemplu, ci şi pentru că reaşezarea globală ce se întâmplă sub ochii noştri sapă serios la temelia oricărei certitudini. Dacă nu te iubeşti cu adevărat pe tine însuţi nu se pune problema să-ţi iubeşti duşmanii. Sau, dacă a te iubi înseamnă a-ţi cultiva egoismul, iubirea vrăşmaşilor este exclusă. Autorul are dreptate, calea vieţii fiecăruia, unică precum ADN-ul conţine rezolvarea şi pentru această delicată aporie. Oricum, presupoziţia esenţială a posibilităţii de a-ţi iubi duşmanii este convingerea nestrămutată că această lume are un sens, care ţi se dezvăluie doar parţial de-a lungul vieţii. În această logică încape şi ipoteza textului de faţă. Altminteri, în absenţa sensului, superior tuturor fenomenelor reale şi/sau imaginare, iraţionalul bestial face legea. Felicitări autorului pentru o asemenea meditaţie!

  3. Normal. Din păcate, sunt multe persoane care sunt propriul dușman (chiar dușmani). Ar fi situațiile situate dincolo de extreme în argumentarea dumneavoastră în care acelea sunt comparabile.

  4. Astea sunt subiecte de manelizare a discutiilor din sfera intelectului … Incet, incet se gaseste un numitor comun care uneste toate ariile, domeniile, ereziile, derapajele, kitchurile fie ca e vorba de educatie, religie, discutii mai mult sau mai putin intelectuale, lamentare pe probleme administrative si politice, cultura, zdranganeala: dusmanii.

    Dusmanii sau lipsa in toate formele ei din toate domeniile si ariile existentei umane aglutineaza masele de oameni. Toti se imping unii in altii, respirand sacadat … dusmanii sunt pe aproape … daca e cald si bine si suntem multi or sa dispara …

    Pfff … ce bine e :)))

  5. În această viață avem o singură certitudine și anume că drumul are un sfârșit: moartea.
    Tocmai pentru că nu sunt doi oameni cu exact același drum, iubirea devine relativă, chiar polimorfă. Ei bine eu cred că nu e așa. Iubirea e doar una și aceiași pentru toți, însă fiecare o pervertește prin decizie personală. A vorbi despre iubire fără a avea definiția ei este un fel de stat la portiță. Cum definiți D-voastră iubirea?

  6. D-le Lucian:

    Asta-i cel mai greu definitiile !

    De multe ori, se discuta ……se aduc argumente……ca in final sa se constate ca fiecare avea definitia lui pentru „obiectul” discutiei/disputei !

  7. Adesea , ,aproapele, e musai sa fie de aceeasi ,confesiune, cu noi , devine un alter-ego idealizat , fara chip , adica ,departele, .Sint de acord cu dvs. ca iubirea nu e o problema ,epistemologica, sau nu in primul rind , ca si morala in genere , trebuie traita si practicata , nu teoretizata .
    Exista o coincidenta fatala de semnaturi pe aici , fara intentii , evident si fara importanta …

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Virgil Iordache
Virgil Iordache
Virgil Iordache cercetează și predă la Facultatea de Biologie a Universităţii din Bucureşti. Domenii principale de preocupări: ecologie şi filosofia biologiei. Cărţi şi articole în domeniile ecologiei și filosofiei, eseuri filosofice în reviste de cultură. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Univesităţii din Bucureşti.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro