joi, martie 28, 2024

A Streetcar Named Nichita

Am citit cu profundă neplăcere ultima carte* apărută în colecția de la Polirom („Biografii romanțate”) și am de zis următoarele: trăiască memoria lui Paul Georgescu! Pentru cine a uitat deja, dar și pentru cine n-a apucat încă să afle, Georgescu ăsta a fost un comunist impenitent, a cărui realizare majoră este c-a murit cu două luni înainte de Revoluție (ăsta da, noroc! Pentru unul ca el, adică). Ei bine, și alde Georgescu este personaj în carte. Mai departe, copiez:

„- Băieți, ia să vedem, că tot vehiculați idei burgheze… sau romantice, mă rog, tot aia! Ce este geniul?

[…]

– Hai, hai, că vă dați deștepți! Lăsați cărțile voastre învechite și inutile, gândiți cu capul din dotare. Ce este geniul? Să vă văd…

[…]

Grav, unul dintre ei, nici nu contează care, a rostit, ca scos la lecție, pentru toți:

– Geniul înseamnă… înseamnă…

Și deodată a turuit, ca și cum ar fi repetat cu ochii închiși o replică îndelung exersată:

– Capacitatea de a te exprima până la capăt.

[…]

– Deci să reluăm, a continuat Paul Georgescu. Geniul este capacitatea de a te exprima plenar, buuun. Dar nu e suficient. Atenție, esențialul este în ce spun eu: în con-di-ți-i-le da-te. Ați înțeles?

Liniște, uimire, se puteau auzi rotițele scârțâind în creiere.

– Capacitatea de a te exprima până la capăt, în condițiile date. Notați-vă asta și să nu uitați!”.

Să-l lăsăm momentan deoparte pe Georgescu și să ne concentrăm acum pe Gabriela, marea iubire a lui Nichita. Ce face ea? Îl părăsește pe Nichita și se mărită c-un belgian (René Coeckelberghs) care avea o editură în Suedia. La editura lui își publică ea toate romanele și devine o mare scriitoare (de limbă suedeză). După câțiva ani, Nichita moare înecat în băutură și-n regrete. The End.

Ca orice român care-a plecat din țară, mă întreb și eu ca prostul, fără să mă pot opri din întrebat: ar fi putut fi altfel? Ar fi putut România să apuce un alt drum atunci în 1990, un drum care să ducă la prosperitate? Ar fi putut țara mea să-și păstreze copiii la ea acasă, în loc să și-i împrăștie prin toată lumea? Citind cartea asta nemiloasă (un roman, de fapt, nu o biografie), mi-am găsit răspunsul la întrebare: nu, n-ar fi putut. România era plină de Nichite, nu de Gabriele! Milioanele de Nichite ar fi trebuit să moară pentru ca Gabrielele să rămână pe loc și să „producă” pentru România, în loc să muncească pentru Străinezia. Cu moartea unui singur Nichita nu s-a făcut primăvară. Ce vreau să spun cu asta? Nichita era comunismul și comunismul era Nichita, asta vreau să spun. Egoism feroce, iresponsabilitate socială, infantilizare financiară – ăsta a fost comunismul, la nivel personal. Ăsta a fost Nichita. Dintre milioane de tovărășei, el s-a distins datorită geniului, da, dar ce fel de geniu?

În condițiile date!

Cum ar fi funcționat Nichita în capitalism? Azi, acum, în aprilie 2022? Până să citesc cartea asta, mi-aș fi zis „Ei, ar fi funcționat el cumva”. Fals. N-ar fi funcționat deloc. Gabriela, însă, ar fi fost o vedetă literară, ei capitalismul i s-ar fi potrivit perfect (cum i s-a și potrivit, de fapt, doar că nu cel românesc). Degeaba am sperat timp de 30 de ani, și eu și alți naivi ca mine, că se poate construi o „casă” prosperă din „cărămizi” comuniste ca Nichita – și fără opera lui, pe de-asupra! Am crezut, pur și simplu, că oamenii se vor schimba cu scopul de a duce vieți mai bune, mai prospere… dar oamenii nu se schimbă. Viețile alea „mai bune, mai prospere” i-au lăsat complet indiferenți, mai importantă a fost băltirea.

Se spune că, la destulă vreme de la sfârșitul unui război, foștii inamici devin aliați. Păi pe bune! Așa și e: dintre toate personajele cărții, cel mai aproape mă simt tocmai de nenorocitul de Georgescu, oricât am urât eu comunismul și pe comuniști. El, singur, avea dreptate: dai tot ce poți din tine, da, dar în condițiile date. Lui Nichita i s-au potrivit condițiile „date” de Nea Nicu. Gabrielei i s-au potrivit condițiile „date” de Carl Gustaf al XVI-lea.

Concluzia mea personală: văicăreala e penibilă, chiar dacă ne este sport național. Nu mai trăim în dictatură. Orice om din România are datoria, față de el însuși, să facă tot ce poate ca să-și realizeze planurile, proiectele și visurile. În condițiile date! Iar când aceste condiții „date” îi pun bețe-n roate, n-are decât să caute alte condiții. Și dacă e greu? Ei bine… asta este! Gabriela nu cunoștea boabă de suedeză (cu René a vorbit franțuzește la început), dar a învățat. Că suedeza e grea? Da, e foarte grea, e o limbă în care-ți prinzi urechile. Dar, dacă astea sunt condițiile…

*Nichita. Poetul ca și soldatul (Bogdan Crețu, editura Polirom, 2022)

Distribuie acest articol

37 COMENTARII

    • Aoleu, domnule Neamțu Țiganu… dacă DUMNEAVOASTRĂ v-a plăcut articolul meu, înseamnă că trebuie să-l rescriu! :(

  1. Penibile argumente. Contribuție zero. Zero barat
    Fraza cu fiecare român are datoria …
    e împrumutata din carnețelul propagandiștilor de la județeana de partid. Pe coperta carnețelului scrie „hei rup”.

    • Nimeni nu poate sări peste umbra lui, domnule #Niculmeu. Am fost membru în Uniunea Tineretului Comunist? Am fost. De aici – drama!

  2. Sa fii fericit in „conditiile date”, cam asa s-ar traduce „fericirea” romanilor ramasi acasa. Nu toata lumea poate fi inovatoare si nu toata lumea stie sa faca acel salt de la conditia de „baltire” asistata la autonomie economica si individuala. Comunismul a fost pentru noi un fel de puscarie in care am fost inchisi pe nedrept si fara proces si care brusc si-a deschis portile acum 33 de ani, iar atunci cand am simtit aerul proaspat al libertatii aveam „simturile” morale mult prea atrofiate pentru a sti ce sa facem cu vietile noastre.
    Niciodata comunismul nu va putea fi compatibil cu democratia veritabila (nu cea simulata din unele parti). Vor fi mereu ca doua drepte paralele care tind spre infinit.

    • Eu, unul, le-am avut atrofiate până mult mai târziu, domnule Mike. În 2004 mi s-a oferit o bursă Erasmus cu care puteam pleca în Belgia. Am refuzat-o, indignat: datoria mea era „să pun umărul” la reconstrucția României!

      În 2019 am emigrat în Belgia. Punctum.

    • Argument corect, domnule Ion Alexandru. Poetul n-are viață personală, viața lui personală e praf și pulbere. Da. Dar de ce să plătească Gabriela praful și pulberea?

      Întrebarea nu e numai circumstanțială: când un artist se decide să se arunce în genune, de ce nu se aruncă singur? De ce-i trage pe alții după sine?

  3. „Framintarile ne urmareste ” asa am fi zis, in gluma ,acum in urma cu 30 si ceva de ani daca cineva ne-ar fi spus (poate vreo baba Vanga a acelor vremuri de rastriste si jale ) ceea ce urmeaza sa ni se intimple ca NATIE. Privind in urma , dar cu minie , „ ne-a cam pus Dumnezeu mina pe cap ” si a dat norocul peste noi .O tara , care pina in anul „de gratie , 1855, moment in care „Divanul ” Moldovei adoptat, în unanimitate, legea privind emanciparea țiganilor, inca era purtatoare de ,Robie” o tara in care Iobagia a disparut definitiv abia în 1848 , o tara care din 1945 pina in anul Revolutiei (citeste revolta )din 1989 a trait intr-un sistem dictatorial , o tara care, atita amar de vreme, a acceptat sa fie condusa de un singur om , nu poate fi prea pretentioasa atunci cind este vorba de destinul ei .Mereu mi-am tot intrebat parintii : cum ati putut accepta asta ?Dar cum bine stim „la barza chioara ii face Dumnezeu cuib ” tot asa si noua ni s-a intimplat, chiar atunci cind nimeni nu mai credea ca Ceausescu va lasa puterea, minunea si URSS s-a destramat lasind libertatea la indemina fiecarei Natiuni ce facea parte din „Lagarul ” Comunist . ,Apoi „ cu voie sau fara de voie ” am ajuns in Uniunea Europeana si am ajuns sa facem parte din structurile NATO ba chiar ne-a fericit „intimplarea „ sa avem ,,cu cea mai mare putere economica si militara din lume(SUA) , un Parteneriat, atit de solid . Chiar daca unii dintre noi inca mai „cara usa in spate ” sau uda Eveanghelia precum popa „cel vestit ” din povestirile cu Pacala si Tindala , chiar daca unii tot mai incearca sa hraneasca „vaca”cu finul aflat in podul casei sau sa mute soarele, cu tirna , in camaruta cea lipsita de ferestre , tot , impinsi de prin urma , am reusit sa iesim la mal (citeste citeodata mall) .Nicicind bogatia Romaniei si a cetatenilor ei nu a fost mai mare .„Iaca pozna” ca am depasit si Ungaria ba chiar suntem pe cale sa intrecem si Italia cea atit de mult visata de inaintasii nostri .Una peste alta, colac peste pupaza ,am scapat de ciulinii Baraganului , de colbul in care ne framintam picioarele, desculte , ale copilariei noastre de pe la sate, de rinitul grajdurilor si ne-am indreptat pasii si privirea (milioane si milioane ) catre minunatiile Occidentului, fie ca am vazut Parisul sau Cetatea eterna numita Roma . Acum mi-s, boier de lume buna ” si„ imi duc veacul” pe la cafenelele Pariziene atit de mult visate inca din copilarie .Atunci ,cu atita naivitate , credeam vorbele, „Café de la Paix”, rostite de tatal meu (inca nu stiam „boaba de frantuzeasca) ca fiind , in traducerea libera a virstei de ciitiva anisori, „cafeaua din dulap ”cea risnita prospat si cuibarita in nisipul cel fierbinte„ a la turca bre ”de cate buna mea mama Bety (dar nu cea urita ci cea nespus de frumoasa).
    Dupa prima mea experienta cu „cafegeala ” a urmat, la multa vreme distanta si intimplarea cea cu prima sticluta de bere , bauta departe de ochii vigilenti ai mamei , ce mi-a strapezit, degraba, bunate de dintisori si care , de amara ce era (berea )mi-a intarit dilema bucuriei tatalui meu atunci cind mai chefuia cu cite vreun prieten si el mare admirator al berii cea atit de nesuferita .Cu timpul ,pe masura ce virsta imi permitea, am aflat ce inseamna si un toi de tuicuta si un tap de bere ca doara doar asa mai faci barbat dintr-un prichindel curios de toate aleea . Cum, fara sa vreau, amintirile ma napadesc, imi vine in minte, cu tristete(sau poate cu bucurie ) , prima mea tuicuta pe care am incercat sa o refac dupa un procedeu vazut la mama .Vazusem , cu mare atentie , cum MAMA punea, la foc mic , ibricul , (in care eu credeam ca era apa ) cu tuica , la fiert peste care adauga piperul boabe si citeva lingurite de zahar din care ii iesea , pe timp de iarna , o tuicuta ,fiarta, atit de buna la gust (zaharul facea toata treaba iar noi copii find gustam doar de pofta sau de curiozitate o jumate de lingurita si aia doar pentru pofta de mincare). Prichindel fiind, abia a plecat mama de acasa , la piata , am si pus pe foc ibricul cu apa (desigur mama punea tuica )si am adugat boabele de piper cu zaharul , cel atit de dulce ,la aceea vreme , multumit fiind ca pot bea si eu, cit imi pofteste inima, din tuicuta cea atit de buna .Mare mi-a fost dezamagirea si groznice mi s-au parut risetele mamei atunci cind intoarsa acasa ,de la piata , i-am povestit patania .Cum „calatorului ii sade bine cu drumul , am ajuns si noi , cei aflati de milenii la „rascruce de vinturi (citeste drumuri )in calea puhoaielor razboiului deslantuit de catre „muscalul” cel atit de amintit in poezia celui nepereche .Brinza buna in burduf de căine sau cum cel ce darima noaptea tot ceea ce a facut ziua par a fi vesnicia vorbelor si a intimplarilor nostre, ca natie , din „veacul veacurilor” .Bucurosi le-om duce toate , ne spune povestea si noi ,cei care, efemer, suntem parte a dorintei zeilor ,nu avem decit solutia sa punem umarul a rasturna ceea ce VREMURILE vor sa rastoarne . Dupa ce am parcurs si am avut ghinionul sa traim timp de 44 de ani si mai bine in comunism , dupa ce am avut norocul sa fim participanti la Revolutia din 1989 si sa luptam , mai ceva ca batrinii pistolari ai Texasului de odiniora , cu acesta formula, ciudata ,de Capitalism Romanesc ,zis de cumetrie , iaca cum, in zilele nostre , vedem o alta minune a Secolului si urmarim , cu sufletul la gura ,tot ceea ce se intimpla in Ucraina .Poate , vom incerca , ca si natiune ,sa acceptam cuvintele ce ne arata cum nimeni altcineva, in afara persoanei nostre, nu este vinovat de ceea ce ni se intimpla in viata (povestioarele de mai devreme contin si ele acest substrat) si cum doar decizia personala este singura forma de responsabilitate ce ne defineste ca oameni .Vesnica plingareala ca si vesnica non terminare a unor actiuni la care pornim cu atita forta decizionala dar la finalul carora nu ajungem niciodata ar trebui sa fie cumva combatute si eliminate de parcursul invataturilor obtinute de-a lungul vietii. Decizia personala , buna sau rea , ne echilibreaza ca si persoane .„ Mueti is posmagii ” speram sa devina doar o amintire chiar daca mai sunt unii, dintre noi ,ce inca asteapta „posmagii” trecutului .

    • Vă mulțumesc pentru efort, domnule Bunul Samaritean. Îmi arog dreptul de a vă adresa o modestă întrebare: nu scrieți cumva cam lunguț?

      Toate cele bune, vă aștept și la celelalte articole, că mai am multe de zis!

  4. Pentru ca Gabriela să-și poată câștiga traiul scriind în suedeză, a fost în prealabil nevoie de milioane de suedezi care să presteze muncă reală, astfel încât Gabriela să nu fie deranjată ea însăși de trivialități gen cultivarea grâului, măcinarea lui, frământatul aluatului pentru pâine sau altele asemenea.

    Suedia are o economie supradimensionată pentru dimensiunile țării și se bazează masiv pe exporturi, așa își obține bunăstarea. Libertatea economiei suedeze este mai mare chiar decât a economiei britanice sau a celei americane. Iar fiscalitatea suedeză, deși severă, se justifică, dată fiind supradimensionarea economiei. Nu știu cifrele reale din Suedia, dar ca exemplu inventat arbitrar, e mult când plătește 40% impozit, dar din 100.000 de euro salariu anual, unui suedez îi rămân destui bani ca să nu fie nevoit să plece din țară.

    La fiscalitatea din România se adaugă și o parafiscalitate ruinătoare, așa că singura soluție e să desfășori activități economice ca firmă străină. Asta ca să nu mai discutăm de omniprezenta corupție: multe firme românești cu conducere sănătoasă la cap își aduc marfa în port la Hamburg sau la Rotterdam, că la Constanța nu poate ține nimeni pasul cu ”plățile informale” necesare pentru a face lucrurile să se miște.

    Lipsa de educație a românului mediu, deși reală, nu este responsabilă pentru procesele macroeconomice distorsionate din România. Fiscalitatea furibundă, birocrația absurdă și corupția masivă sunt responsabile pentru asta, iar condițiile macroeconomice sunt create de clasa politică, nu de lipsa de educație a românului mediu. A blama permanent cetățeanul mediu ține doar de reflexele tipic progresiste.

    • Așa mi s-a spus și când eram profesor, domnule Harald, și când eram vânzător de asigurări, și când eram plimbător de câini, și când eram proofreader, și când eram traducător, și când eram copywriter. Că nu prestam o „muncă reală”. De când sunt sunt arborist, mi se spune același lucru. De când sunt scriitor, mi se spune același lucru. „Ia-ți, bă, o job cinstit! La șaibă cu tine, Buzea! Să vezi și tu cum e în lumea reală! Scârbă mi-e, bă, de ăștia ca voi, care trăiți pe spinarea noastră!”. Nu am onoarea să o cunosc pe doamna Gabriela Melinescu, așa că nu am cum să-mi exprim în numele dumneaei scuze pentru că v-a supărat, emigrând în Suedia ca să scrie romane, nu ca să presteze o „muncă reală”.

      • @Mihai Buzea – cam toate job-urile enumerate sunt prestări de servicii, iar a fi scriitor e mai degrabă un mod de manifestare a creativității, nu o muncă propriu-zisă.

        Doamna Gabriela Melinescu nu m-a supărat cu nimic, ea și-a construit viața cum s-a priceput mai bine și a fost dreptul ei să o facă. Mie mi se pare deplasate criticile permanente la adresa românului mediu. Nu românul mediu organizează țara, oricât ar fi el de lipsit de educație. Românul mediu muncește, în condițiile create de clasa politică.

        Fiecare om are o identitate națională, iar a scrie aici (egal dacă în calitate de autor sau comentator) demonstrează cum nu se poate mai bine identitatea națională. Însă problema apare atunci când o persoană se află în dușmănie cu propria identitate națională. Sunt multe lucruri de schimbat în România, dar identitatea națională nu e unul dintre ele.

        P.S. Femeile renunță mult mai ușor la identitatea națională, iar ele devin adesea și protejatele unor bărbați de altă identitate națională, care le ajută să se afirme. Invers, mai rar.

        • Poate aveți dreptate, domnule Harald. Mie mi se pare că e foarte mult de muncă atunci când cineva scrie o carte, dar poate că eu mă înșel.

          • @Mihai Buzea – bine, hai să presupunem că e foarte multă muncă. Cum își asigură scriitorul cele necesare traiului, după ce a încasat și banii pe acea muncă? Cine produce alimentele pe care le cumpără el cu acei bani și cine construiește locuința pe care o plătește el cu acei bani? Ar putea avea asigurate alimentele scriitorul, dacă n-ar munci agricultorul? Că agricultorul garantat are alimentele asigurate, chiar dacă nu muncește scriitorul.

            Ei, în România, agricultorul ăla e român. Iar scriitorul îl disprețuiește tocmai pentru asta, lăudându-l pe agricultorul belgian și pe agricultorul suedez, de parcă Belgia și Suedia ar funcționa organizate de agricultorii lor, nu de clasa politică din respectivele țări.

            Belgia nici măcar nu e o țară, Belgia e un aranjament politic, creat atunci când catolicii din Flandra s-au săturat să fie exploatați de protestanții din nord, cei din actuala Olanda. Iar în vremurile noastre, cu sediile UE și NATO aflate la Bruxelles, în Belgia se cheltuie o mulțime de bani care n-au fost produși acolo. Chiar e ăsta un motiv justificat de a disprețui românii?

            • „Cum își asigură scriitorul cele necesare traiului, după ce a încasat și banii pe acea muncă?” – din ceea ce câștigă ca arborist. Din ceea ce încasează ca scriitor n-are cum să-și achite facturile.

              „Iar scriitorul îl disprețuiește tocmai pentru asta, lăudându-l pe agricultorul belgian și pe agricultorul suedez” – aveți lecturi mai vaste decât mine, domnule Harald. Eu nu am citit nicio carte scrisă de vreun scriitor român în care să apară dispreț pentru agricultorul român și admirație pentru agricultorii belgieni și suedezi. Vă rog să-mi recomandați dumneavoastră acea carte.

              „în Belgia se cheltuie o mulțime de bani care n-au fost produși acolo. Chiar e ăsta un motiv justificat de a disprețui românii?” – foarte corect. Belgienii trăiesc mult mai bine decât și-ar putea permite dacă ar plăti singuri pentru tot (apărare, protecție socială etc). Vă rog să nu vă lăsați sufocat de propriile dumneavoastră ectoplasme și să vă concentrați, dacă puteți, pe ceea ce scrie într-un text, nu pe ceea ce nu scrie. De exemplu, ideea că românii merită disprețuiți pentru că în Belgia se cheltuiește prea mult nu apare nicăieri în text. A produs-o subconștientul dumneavoastră, despre care mă întreb: cu ce l-ați otrăvit și de ce?

            • @Mihai Buzea – vă renegați propriile articole? Atunci tipăriți pe hârtie câteva dintre ele, rugați un prieten în care aveți încredere să le citească și să vă spună dacă sunt sau nu disprețuitoare la adresa românului mediu.

  5. Am citit cu profundă neplăcere textul articolului, apărut în Contributors, pentru că mie îmi place Nichita. Poeziile lui Nichita. Apoi am recitit textul și am de zis următoarele: înțeleg până la urmă „the point”-ul autorului. În „condițiile date” în care trăiește autorul, acest articol este un fel de „auto-încurajare”.
    Îl înțeleg pentru că și eu, precum autorul, am emigrat, recent, la o vârstă „tânără”, nemaisuportând „condițiile date” în România. Nu am plecat din cauza lipsurilor materiale. „Condițiile date” pe care eu nu le-am mai suportat sunt cele legate de mentalitatea ce nu a făcut progrese prea mari față de acum 30 de ani și corupția de peste tot mascată, vopsită, dar vie. Am considerat că aceste „condiții date” vor afecta negativ viitorul copiilor noștri. Așa că… „asta este”. Pentru noi „acasă” este locul unde familia noastră este împreună iar termenul nu presupune un loc fizic.
    Dar odată făcută schimbarea, a urmat inevitabil o schimbare a vieții de zi cu zi. Pentru mine, o schimbare benefică în care mi-am re-descoperit preocupări plăcute, preocupări de care nu aveam timp în „condițiile date” din România. Auto-încurajarea mi-a plăcut.
    Ce nu prea mi-a plăcut este că autorul speculează că Nichita nu ar fi putut scrie poezie, că talentul său ar fi fost stimulat de condițiile „date” de Nea Nicu. Și o spune tranșant: „Cum ar fi funcționat Nichita în capitalism? … „Ei, ar fi funcționat el cumva”. Fals. N-ar fi funcționat deloc”. Cred că este o poziție „contra-factuală”. Ce s-ar fi întâmplat dacă? Dacă Nichita ar fi părăsit România. Din punct de vedere financiar nu avea motive să o părăsească. Era plătit foarte bine. Nu cunosc dedesupturile vieții sale, dar nu am informații că ar fi fost un lingău al comuniștilor sau mai rău, un informator (da, a scris și poezii ținând cont de „condițiile date” dar să fim serioși… după război mulți viteji se-arată). Da, știu beá mult. În „condițiile date” ale vremii aceleia exista un fel de „rezistență prin alcool”. Poate era o luptă (în primul rând cu sineși), poate nu era o capitulare. Nu știu. Dar cred că umbra lăsată asupra lui Nichita nu este meritată.
    Sunt de acord cu autorul: depinde doar de noi, de dorința noastră de a performa oriunde am fi. Ce facem sau nu facem depinde de dorința fiecăruia. (un tramvai numit dorință, un tramvai numit Nichita). Dar acum putem alege „condițiile date” în care aceste dorințe să poată fi îndeplinite. Nu mai depindem de tramvaiul numit Nichita…
    Nichita a avut dorințele și condițiile lui, Gabriela pe ale ei. Cine suntem noi să judecăm?
    În concluzia comentariului meu am de zis următoarele: Da, nu mai este cazul să alegem tramvaiul numit Nichita (văzut ca reminiscență a „cărămizilor” comuniste) ci să alegem, așa cum a făcut Gabriela, un alt tramvai (văzut ca o forță care ne ghidează spre îndeplinirea dorințelor noastre) chiar dacă e dificil și ne scoate din zona noastră de confort.
    Just do it!

    • Suntem pe aceeași lungime de undă, domnule Dumitru. Și mie mi-a plăcut Nichita. Și mie mi-au plăcut poeziile lui (cele „11 elegii” îmi plac și acum). De aceea am citit cartea cu profundă neplăcere. Pentru că mi-a demolat statuia.

  6. da. Nichita a ramas si i au plesnit ficatii, pe romaneste, de bautura. Gabriela a plecat si scrie si azi in suedeza. cum a putut o tara cu atitia „carturari” sa i suporte o jumatate de veac pe alde ceausescu si altii ca ei? cum poate azi (alta jumatate de veac trecuta) sa ramana cocotate n virful Romaniei toate napircile analfabete? sa inlocuiesti numele institutiilor (militie, securitate) cu altele (politie, sri), sa ti conduca dorneanu si tudorel justitia, sa faci din pcr/fsn partid liberal, fara reforme de profunzime (nu de cosmetizarea denumirilor), ei iacata aista nu se poate, iar Romania (dupa atitea tragedii din care n a inteles nimic) va continua sa se afunde. va fi tara celor care o merita : gutza, salam, ciuca, ciolacu et comp.

  7. Aș adăuga, totuși, că, în afară de a fi fost un comunist impenitent care a avut norcul să moară la timp, Paul Georgescu merită amintit și pentru cîteva romane excepționale (Revelion, Vara baroc, poate și Doctorul Poenaru). Bogdan Alexandru Stănescu a publicat acum cîțiva ani mai multe articole despre Paul Georgescu în Observator cultural, nu știu dacă le-a strîns într-o carte sau nu.

    • Nu am citit decât „Vara baroc”, domnule Cornel Colea, și nu știam despre seria de articole a lui BAS. Presupun că încă nu le-a strâns într-o carte, pentru că aș fi auzit și eu (sper!). Vă mulțumesc pentru semnalarea articolelor din OC; le voi căuta, că nu e greu. Îmi place grozav cum scrie BAS, și-n plus a copilărit și el în Berceni!

      „Bercsényi”, cum îl alintăm mai nou :)

    • Vă mulțumesc mult pentru link, domnule Unul. Am citit cu imensă plăcere interviul acordat de doamna Gabriela Melinescu. Îmi iau libertatea să copiez un mic citat:

      „I-am simtit mereu ca pe niste spirite inalt-protectoare care m-au inconjurat mereu cu profunda afectiune si, dupa moartea lui René, au format un cerc luminos in jurul meu de teama de a nu ma sinucide. Asa ca nu m-am simtit niciodata izolata. Acest privilegiu mi-a atras chiar ura romanilor de aici, e firesc sa fie asa: se simt frustrati de neputinta de a-si realiza visurile si de a iesi la suprafata din masa gri a anonimitatii, desi, dupa mine, acestor persoane nu le lipsesc deloc calitatile”.

    • Chiar și dacă aș fi de părerea dumneavoastră, domnule Clef, ce am putea face noi doi împotriva celor două mii de cititori ai textului?

  8. Na ca nu ma putui abtine. De ce am face oareceva impotriva lor, cu ce sint ei saracii vinovati ca l-au citit ?! Era cu Nichita in titlu , astia mai purisani l-au citi, astia mai puradei au vazut filmul , era si cu engleza , ce mai…
    Exact ca in cazut prezent: mai domnule tovaras.

    • Vă mulțumesc că mi-ați citit textul, domnule Tovarăș. Vă mulțumesc și pentru comentariu. Termenii „purisani” și „puradei” sunt delicioși!

    • Este exact invers, domnule Camelian Propinațiu. Azi (2022) sunt mult mai mulți profesori și liceeni capabili să citească și să înțeleagă opera lui Nichita, față de un an de referință din trecut (1972? 1982?). Este foarte ciudată opinia dumneavoastră… și de neînțeles, pentru mine. Vorba lui Gelu Voican Voiculescu: „Sunt perplex și așa am ordin să rămân!”.

      :)

  9. Motivational finalul!
    Sper să mai scrii articole din astea!
    Ar fi condițiile date în care putem să ne întâlnim, că pe munte sansele sunt foarte mici acum.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Buzea
Mihai Buzea
Mihai Buzea este arborist și scriitor. Cea mai recentă carte publicată: „Tarot”, editura Polirom, 2023.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro