joi, martie 28, 2024

A supraveghea și a pedepsi cu sete! Amin!

Nu mă omor după pîrîcioși. Nu mă omor nici după cuviincioși. Nici după justițiari. Dacă ai vocație și de pîrîcios, și de cuviincios, sigur o să-ți placă în piață, în fruntea unei Comisii de judecată. Haideți, de Florii, în tîrg, să vedem cum se împarte dreptatea!

Dar înainte de a împărți dreptatea, să împărțim năzuința omului pentru dreptate la doi și să ne uităm la pofta (ambiția) omului pentru dreptate. Și să descoperim că omul, înainte de a avea bune intenții, are o sete, domle. Omul are așa o poftă și o sete pentru dreptate încît cel vizat de această dreptate păsește îngrozit și cu pași micuți pe granița – subțire ca un fir de mătase – desfășurată cînd de rațiunea judecătorului cel drept, cînd de ambiția neobosită a tartorului. Vorba unui individ în vremuri de pandemie:

“Sper să vă abuzeze polițiștii pe toți ăștia care încălcați regulile carantinei. Sper să vă încalce toate serviciile pămîntului intimitatea, urmărîndu-vă deplasările. Sper să faceți pușcărie, să aveți dosare penale să vă bîntuie amintirea acestor timpuri în veacul vecilor. Că voi nu sunteți oameni. Amin!”.

.

Dacă asta nu e sete pentru dreptate, nu știu ce altceva ar putea fi…

Probabil că distanța dintre pîrîcios și cuviincios e aceeași ca distanța dintre îngîmfat și umil. Dintre mîndrie și desconsiderare de sine. Umilința nu este o virtute, ci o pasiune, adică o idee falsă și neadecvată, ar spune Spinoza. Spinoza, pe urmele lui Descartes, împărțea ideile sufletului (sufletului rațional) în idei adecvate și idei neadecvate. Suntem activi atunci cînd acționăm din cauze adecvate și pasivi cînd acționăm din cauze neadecvate (naturii noastre). Suntem activi cînd se întîmplă ceva în noi a cărui cauză adecvată suntem noi înșine și suntem pasivi cînd suntem numai în parte cauza a ceea ce se întîmplă în noi. De aici urmează, spune filosoful, că sufletul este supus cu atît mai multor pasiuni cu cît are mai multe idei neadecvate și, dimpotrivă, el este cu atît mai activ, cu cît are mai multe idei adecvate.. Prin afect înțelegea modificările corpului/sufletului prin care puterea de a lucra a sufletului (corpului) e mărită sau mișcorată, ajutată sau înfrînată. Cînd afectul are o cauză adecvată conduce la acțiune, cînd are o cauză inadecvată conduce la pasiune. Numește astfel trei afecte primare sau fundamentale ale firii omului: bucuria, tristețea și dorința (dorința fiind pofta care se bucură de o conștiință de sine). Și înțelegea prin poftă însăși esența omului întrucît este determinată să facă ce slujește la conservarea sa. Înțelegea prin dorință toate năzuințele, impulsurile, poftele și voințele omului, care diferă după constituția diferită a fiecărui om și, adesea, se opun unele altora, așa încît omul este tîrît în direcții diferite și nu știe încotră să se îndrepte. Și i se părea esențial că ceea ce ne arată experiența cel mai clar este că oamenii nu știu că hotărîrile sufletului nu sunt decît poftele lor care variază după dispozițiile corpului. Astfel că atunci cînd decidem, bunăoară, dorim. De cele mai multe ori, deciziile noastre nu sunt hotărîrile rațiunii noastre, ci poftele noastre. Și că nimic din ce are pozitiv o idee falsă nu este înlăturat de prezența adevărului, întrucît este adevăr. “Noi nu ne închipuim că Soarele este aproape de noi din cauză că nu cunoaștem adevărata lui îndepărtare, ci pentru sufletul concepe mărimea Soarelui numai în măsura în care corpul este afectat de el”. Cu alte cuvinte, o chestiune se bucură de prestigiul adevărului cîtă vreme ne a-fec-tea-ză. Chestiunile adevărate sunt chestiunile personale.

.

Nietzsche, într-o scrisoare (iulie, 1881) își arată mirarea și bucuria că are “un precursor, și la ce nivel!”: pe Spinoza. Mare minune, exclamă filosoful dionisiac: singurătatea care i-a luat adesea respirația și i-a ridicat sîngele în cap, a devenit astfel o singurătate în doi. Iar faptul că îl atrage Spinoza este un “act al instinctului”. Demersul esențial care îi leagă: “a face din cunoaștere afectul cel mai puternic”. În ceea ce îl privește pe mîniosul de Nietzsche, s-ar potrivi formula inversată: a face din afectul cel mai puternic cunoaștere. Dar Nietzsche se înșeală cînd spune, în aceeași scrisoare, că amîndoi neagă libertatea voinței. Pentru Spinoza, a avea voință înseamnă a acționa din rațiune, mai cu seamă, dintr-o rațiune ce rezultă din necesitatea naturii noastre, considerată în ea însăși; prin libertatea unui lucru înțelegea fix această necesitate a naturii lucrului care de la sine se determină să lucreze; această natură ținea de Dumnezeu (cu observația că natura divină ca substanța infinită și eternă era concepută monist); Spinoza nu neagă responsabilitatea omului în fața actelor sale; datorită viziunii moniste, pentru el libertatea consta nu într-o “hotărîre liberă”, ci “într-o necesitate liberă”.

Avem faimoasele propoziții întemeietoare de etică spinozistă: Orice lucru năzuiește, atît cît depinde de el, să își conserve existența, iar această năzuință prin care orice lucru tinde să își mențină existența nu e nimic în afară de esența actuală a lucrului însuși. Cauzalitatea e una lăuntrică, nu tranzitivă (ca la Descartes), de vreme ce toate cîte există există în sine (existența e substanță și substanța e una singură – Dumnezeu cu o infinitate de atribute). Pe urmele lui Descartes, cum spuneam, și pentru Spinoza tot ce năzuim din rațiune nu este decît a cunoaște clar și distinct. Rațiunea (sufletul rațional, mai degrabă) nu poruncește nimic contra naturii: “… înseamnă că ea porunceşte ca fiecare să se iubească pe sine, să caute folosul său, adică ceea ce-i este cu adevărat folositor, să dorească tot ce-l duce cu adevărat pe om la o mai mare desăvârşire şi, în mod absolut, ca fiecare să năzuiască, pe cât îi stă în putinţă, să-şi menţină existenţa”.

“Și întrucît nimeni nu năzuieşte să-şi menţină existenţa sa proprie din cauza altui lucru și întrucît fiecare pofteşte sau evită cu necesitate, după legile naturii sale, ceea ce socoteşte că este bun sau rău, nimeni deci nu nesocoteşte să poftească ceea ce îi este folositor sau să-şi menţină existenţa decât dacă e învins de cauze externe şi contrare naturii sale. Cu alte cuvinte, numai când cineva este constrâns de cauze externe, şi nu de necesitatea propriei sale naturi, respinge alimentele sau se sinucide, ceea ce se poate face în multe feluri. Într-adevăr, cineva se sinucide constrâns de un altul care-l face să întoarcă mâna în care avea din întâmplare o spadă şi-l sileşte s-o îndrepte spre inima sa; sau fiindcă este constrâns printr-un ordin al tiranului, ca Seneca, să-şi deschidă vinele, adică el doreşte să înlăture printr-un rău mai mic unul mai mare; sau, în sfârşit, pentru că motive exterioare necunoscute îi dispun în aşa fel imaginaţia şi-i afectează în aşa fel corpul încât ia o altă natură, contrară celei de mai înainte, a cărei idee nu poate fi dată în suflet. Dar ca omul să năzuiască din necesitatea naturii sale să nu existe, sau să se schimbe în altă formă, este tot atât de imposibil cât este de imposibil ca cineva să facă ceva din nimic, după cum oricine poate vedea cu puţină chibzuială.”

.

Revenind la pîrîcioși, cuviincioși, comisari și afectele lor. Îngîmfarea, zice tot Spinoza, se naște din aceea că omul are o părere despre el mai bună decît se cuvine, iar desconsiderarea din aceea că omul are o părere despre el mai rea decît se cuvine. Cel îngîmfat se fălește mai mult decît se cuvine, vorbește cu gravitate despre virtuțiile sale și viciile altora și vrea să fie socotit înaintea tuturor, în vreme ce cel umil își mărturisește neîncetat viciile, vorbește despre virtuțiile altora și pășeste cu capul plecat, în urma tuturor. Însă, vine concluzia înțeleptului – “cei care par a fi lipsiți de mîndrie și umili sunt adesea cei mai ambițioși și cei mai invidioși.” În universul psihologic, bunele intenții nu se bucură de recunoașterea naivă și egocentrică de care se bucură în universul personal al îndreptățirii de sine, iar năzuința după adevăr se deconspiră iute ca sete violentă de adevăr. Asta fiindcă – în lumea afectelor – orice disociere ilicită între neajuns și amor propriu este înregistrată (trăită), micsorînd sau crescînd puterea de a lucra a sufletului, cum ar spune filosoful.

Nu de la simplele neajunsuri devin unii îngîmfați, iar alții umili. Ci de la zel. De la acel “mai mult decît se cuvine”. Ura, de pildă, nu este un sentiment puternic și atît, ci un sentiment puternic plin de ambiție. Iar ambiția este greu de ocolit de vreme ce se trage din năzuința ființei vii spre menținerea propriei existențe.

În “Limbaj și putere simbolică”, Bourdieu spune că puterea simbolică este o putere care presupune recunoașterea (la reconnaisance), astfel spus nerecunoașterea (la méconnaissance) violenței care se exercită prin intermediul ei. Există un fel de rea-credință structurală a mandatarului, mai spune B., care, pentru a putea să-și însușească autoritatea grupului/instituției, trebuie să se identifice cu grupul, să se reducă la grupul care îl autorizează și că uzurparea pe care o comite mandatarul (intermediarul dreptății) este una obligatoriu modestă, presupune modestia. “Persoana individuală, eul, se anulează în beneficiul unei persoane morale transcendente (Îmi dăruiesc propria persoană Franței)”. Putem reformula această modestie și acest sacrificiu de sine în nenumăratele lui forme: Îmi dăruiesc propria persoană luptei împotriva rasisimului, încălzirii globale, discriminării, împotriva persecuției creștinilor, gay-ilor etc. Anulîndu-se pe sine în beneficiul lui Dumnezeu, al luptei împotriva rasismului, discriminării, persecuției, coronavirusului, intermediarul, dedublîndu-se, se autoconsacră. ”Mă sacrific, mă anulez, ma dăruiesc, mă consacru – devin Totul.”

Mori și transformă-te într-o instituție

“Individul obișnuit trebuie să moară pentru ca persoana morală să fie instituită”. Minunate observațiile lui Bourdieu. Sigur, spre deosebire de Bourdieu, eu continui să cred în aceste rituri de instituire și să fiu mișcată de ele. Acolo unde el nu vede decît o sechestrare a moralei de către niște delegați care reduc valorile universale la ei înșisi, confundîndu-și propria voință cu Dumnezeu (dreptatea), eu separ uzurparea valorilor universale de realitatea lor intrinsecă. Pentru mine Dumnezeu e gîndit ca real independent de transformările ilicite operate de mandatar. Biserica lui Hristos – chiar dacă s-ar dovedi că nu e nimic altceva decît un rit de instituire, o realiitate simbolică -ar rămîne cea mai adecvată idee din lume.

Ce cîștigă acești intermediari (instituționali) ai dreptății prin așa-zisa lor metanoia? Cîștigă dreptul de a mustra, de a culpabiliza. Acesta este unul din marile cîștiguri ale militantului, arată Bourdieu. Adevărul începe să existe fiindcă a fost însușit ca discurs instituțional. “Pentru a se autoconsacra, intermediarul trebuie să producă nevoia de propriul său produs. Pentru a-și face simțită propria necesitate, nevoia de sine, mandatarul mai recurge și la strategia devotamentului impersonal”. În numele dreptății, se hotărăște:

Să fie spînzurat! Să fie arestat! Să i se taie degetele! Să se învețe minte! A rîs! Să i se smulgă dinții! A înjurat! E leneș! E ironic! E cinic! Să fie dat afară de la muncă! Domnule diriginte, domnule președinte, domnule comisar, a zis “handicapat”, a zis “muie”, a zis “pulă”, doamna directoare, ăia fac sex în grup! Domnule milițian, ăia pupă moaște!

“Nu permitem!”

“Aduceți cleștele înroșit, smoala, rășina și plumblul topit și ridicați eșafodul!”

“Nu se mai poate!”

Arătați tututor celor aflați în piață cuțitul (postarea de Facebook) cu care nelegiuitul a comis fărădelegea! Asmuțiți-le setea pentru dreptate. Așa, așa, si mai aproape cuțitul de nas, ca să simtă mai bine amploarea fărădelegii! Zoom pe cuțit! Și mai mare zoom! Apoi smulgeți-i decența, și în locul acela aruncați smoala și plumbul topit, apoi trageți-i decența de patru cai, membrele dezmembrate ardeți-le, iar cenușa risipiți-o-n vînt.

Iar apoi veniți la mine să vă pun un 10 (zece) în catalog.

“Salut și apreciez cenușa risipită în vînt, spune modestul din fruntea comitetului pentru dreptate.

“Așa se face”, spune pîrîciosul răzbunat, de pe margine.

Cu cît apreciezi (guști) mai tare pedeapsa, cu atît îți cade mai strîns pe corp stofa de judecător.

“Ia da-ți-l încoace, că vi ți-l perpelesc eu!”

Cine să împartă dreptatea dacă nu spectatorul cu ochii bulbucați care știe să aprecieze cleștele înroșit la justa lui valoare? Cine poate ști, mai bine ca pîrîciosul, cum ar trebui să se facă lucrurile? Firește că el te pîrăște că ieși din casă fară mască sau că rîzi în baza unor valori universale – binele, cinstea, adevărul -care îi însuflețesc existența.Te pîrăște fiindcă pune Adevărul mai presus de Persoană. Speră că odată prins, amendat, făcut de rușine, vei căpăta și tu gustul pentru cinste și adevăr.

Asta e nădejdea pîrîciosului. După pîrîcios vine cuviinciosul. După fapta reprobabilă a nelegiuitului și pîra cetățeanului însetat după dreptate, vin indignarea și buna-cuviință a cuviinciosului însetat după bună-cuviință. Toți însetații să vină în careu. Unu ridică mîna și o flutură nebunește în fața doamnei învățătoare fiindcă știe (știe!, știe!) cine a greșit, ălălalt ridică mîna fiindcă știe (știe!, știe!) răspunsul corect. Unul cu denunțul, celălalt cu exemplul.

Dar ce a făcut Ionel, vă întrebați. Ei bine, Ionel și-a scuipat singur în sandvici. Ciudat, nu? Spre necazul lui Dorel. Mai logic ar fi fost să-i scuipe altcineva în sandvici, dar așa, să-ți scuipi singur… Ciudățenia asta trebuie denunțată.

“Doamna învățătoare, Dorel și-a scuipat în sandvici!”

“Incredibil!”

“Urît, Ionel, urît!”

“Total greșit ce a făcut Ionel! Doamna învățătoare, eu nu aș face niciodată așa ceva!”

Ionel e băiat bun, nu-i vorbă, îl știu de cînd eram la grădiniță.

Și doamna învățătoare îi arde indignatului un 10 (zece) pentru indignare, cuviinciosului un 10 (zece) pentru sentimente cuviincioase, iar nelegiuitului un 2 (doi) cît casa, cu speranța că își va înțelege greșeala. Dacă nu așa se împarte dreptatea, spuneți voi cum…

Dumnezeule, deși Ionel nu există în realitate, mă apucă groază. Cum o fi să te găsești în fața unor însetați după dreptate, dîndu-te de ceasul morții ca să îți demonstrezi propria legitimitate?

“Vă rog, credeți-mă, nu am vrut”.

Nefericită această deculpabilizare. Nu ne pot ierta decît cei care ne iubesc. Nu merită să îngenuchiem (la o adică) decît în fața lor.

Astfel că în fața însetatului și scrupulosului comitet pentru dreptate și adevăr nu sunt posibile decît două gesturi: ori semnul crucii ori degetul mijlociu ridicat în sus. Ferească sfîntu’ să ajungi să te judece pîrîcioșii și cuviincioșii. Dar dacă tot ajungi în această ingrată poziție, merită să-i înfrunți demn: ori prin încredințarea ta în dreptatea lui Dumnezeu, ori în a ta însuți. Tu știi care e adevărul. Și chiar dacă ai fi ultimul om de pe pămînt care știe asta, ar fi suficient. Această autosuficiență o să-i scoată din minți. Cei care așteaptă să îți demonstrezi nevinovăția cu cleștele înroșit în mînă, nu sunt niciodată vrednici de căința ta. Nu avem ce nevinovăție să ne demonstrăm. Numai închipuitul se simte suficient de nevinovat ca să pedepsească vinovăția celuilalt și suficient de modest încît să-i accepte ulterior scuzele.

Sfîrșit.

Distribuie acest articol

19 COMENTARII

  1. D-aia trec eu prin viata ca un submarin mare si negru: mereu in imersiune, mai scot cite un periscop sa vad care-i situatia s-apoi din nou la fund!

  2. Foarte bun articolul, nimanui nu I pasa daca iei bataie de la politista pe degeaba, pana nu il bate si pe el. As mai adauga ca in Romania comunismul nu ar fi fost posibil fara romani :)

  3. Profesionistii vor avea pareri si opinii, cei care il vor citi pana la capat isi vor pune intrebari. 99%, nu vor ajunge la sfarsitul lui …
    P.S. Eu am ajuns pana la capat :)

  4. “Sper să vă abuzeze polițiștii pe toți ăștia care încălcați regulile carantinei. Sper să vă încalce toate serviciile pămîntului intimitatea, urmărîndu-vă deplasările. Sper să faceți pușcărie, să aveți dosare penale să vă bîntuie amintirea acestor timpuri în veacul vecilor. Că voi nu sunteți oameni. Amin!”.

    Dintr-un recent interviu cu un fost Justice of the UK Supreme Court, publicat in The Spectator, despre isteria colectivă si statul politienesc:

    Fostul judecător al Curții Supreme, Jonathan Sumption, QC, a denunțat răspunsul poliției la coronavirus, spunând că țara suferă de “isterie colectivă”.

    Lord Sumption: Adevărata problemă este că, atunci când societățile umane își pierd libertatea, în cele mai multe cazuri aceasta nu se întîmplă fiindcă tiranii le-au luat-o. De obicei, aceasta se întămplă pentru că oamenii renunță de bună voie la libertate în schimbul protecției împotriva unei amenințări externe. Amenințarea este de obicei una reală, dar în cele mai multe cazuri exagerată. Mă tem că asta vedem acum. Presiunea asupra politicienilor a venit din partea publicului. Vor acțiune. Nu își iau răgazul să reflecteze dacă acțiunea va funcționa. Nu se întreabă dacă costul va merita să fie plătit. Vor acțiune orice-ar fi. Oricine a studiat istoria va recunoaște aici simptomele clasice ale isteriei colective. Isteria este infecțioasă. Ajungem într-o stare de surescitare în care exagerăm amenințarea și încetăm să ne mai întrebăm dacă nu cumva leacul ar putea fi mai rău decât boala.

    Intr-un alt articol din acelasi The Spectator, autorul explica disputele violente pe tema Covid-19 dintre cei care suspecteaza conspiratii si alarmisti (truthers and alarmists) – nici unii nici altii nestiind mare lucru despre pandemie – cu ajutorul cardinalului Joseph Ratzinger care…

    (…) cu puțin timp înainte să devină Papa Benedict al XVI-lea, a vorbit despre „dictatura relativismului.” Ceea ce a vrut să spună este că, în lipsa oricăror atașamente profunde la conceptele creștine ale dreptului natural, oamenii au tendința de a crede orice atât timp cât aceasta le satisface propria imagine de sine. Consecința e că trăim sub o tiranie care, după cum a spus Ratzinger, „nu recunoaște nimic ca fiind absolut și care lasă doar„eul” și capriciile sale ca măsură ultimă.”

    Concluzia articolului:

    That’s what is happening with the Covid-19 panic. Nobody really understands the scale of the problem. Almost everybody, truthers and alarmists, are grasping at nothing. We can’t admit the most frightening truth of all, which is that none of us knows anything at all.

    • Oamenii nu renunță ”de bunăvoie” la libertate, asta e o lamentație falsă. De exemplu, în UK e virtual imposibil să mai deții legal o armă de foc. Prin măsuri impuse de guverne (de la Tony Blair încoace) nu prin dorința oamenilor de a renunța ”de bunăvoie” la armele de foc.

      În prezent, crimele comise cu cuțitul sunt la ordinea zilei în Londra, acum se petrec și ziua în amiaza mare, iar jafurile sub amenințarea cuțitului sunt probabil de cel puțin 10 ori mai multe. Pentru că oamenii decenți nu știu să se apere cu cuțitul, însă o armă de foc ar fi învățat să folosească, s-ar fi putut apăra cu ea. Oamenii cu profesii mai dure, gen polițiștii și pompierii, au ajuns să poarte ei înșiși cuțite, ca să egaleze cât de cât șansele, în eventuale confruntări cu interlopii.

      În UK sunt mii de deținuți care fac închisoare pentru fapte pe care nu le-au comis, inclusiv Camera Lorzilor recunoaște asta acum, susținând că ”judecătorii au aplicat greșit legea în ultimii 15 ani, dar ăsta nu e un motiv pentru revizuirea sentințelor”. Asta înseamnă că oamenii renunță ”de bunăvoie” la libertate? Nu, înseamnă terorism de stat în relația cu cetățenii.

      În UK a devenit obișnuită asasinarea deținuților în închisoare, progresiștii discută liber despre asta în comentariile de pe diverse site-uri, ca și cum ar fi normal să fie așa. Există organizații de vigilantes, ca Southampton Trap, care pun la cale înscenări de pedofilie, dar judecătorii sunt cei chiar dictează pedepse cu închisoare în urma unor asemenea înscenări. În timp ce poliția le cere părintește activiștilor să se tempereze, dar fără a-i acuza niciodată de nimic.

      În concluzie, sunt ipocrite lamentările că ”oamenii renunță de bunăvoie la libertate”, cu-atât mai mult când e vorba de un membru al Camerei Lorzilor. Lord Sumption a fost parte a problemei, nu parte a soluției.

  5. „Dacă ai vocație și de pîrîcios, și de cuviincios, sigur o să-ți placă în piață, în fruntea unei Comisii de judecată”.
    Citate :”mai toți premianții clasei din care el a făcut parte, copii conformiști, cuminți și silitori la învățătură, adică tocilarii, au devenit astăzi activiști și propagandiști ai stilurilor de viață alternative, susținători ai aberațiilor sexuale și promotori ai relativismului cultural. Pe de altă parte,…, loazele clasei,…, adică aceia care aveau note mici, sfidau regulile oficiale și se comportau mai dezmățat, s-au transformat în conservatori. Fără să o ia neapărat pe drumul spre biserică sau să-și facă exagerat de multă ordine în viață, „loazele” s-au poziționat aproape din reflex împotriva noilor ideologii adoptate acum de foștii tocilari.”
    „Scolile sunt uzine de propagandă și îndoctrinare, care nu au alt scop decât să ștanțeze și să formateze aproape indelebil copiii, să-i scoată din mediul lor natural (familie și comunitate) și să-i pregătească pentru o viață de obediență și subordonare oarbă. Deși școala este privită ca o treaptă pentru succes, spune John Taylor Gatto, cel mai adesea ea este un obstacol pentru .. .”
    „Gatto arată felul în care școlile nivelează fără discriminare între copiii „buni” și cei „răi”, ba chiar cei care au șanse mai mari de a se descurca rezonabil în viață sunt cei care ignoră lecțiile predate în timpul orelor, ceea ce sugerează că prietenul meu a intuit ceva important. Profesorul american chiar îi „îndepărta” pe elevi din clase, trimițându-i să facă lucruri pentru care aveau înclinație și dorință, cu scopul de a-i responsabiliza. În ceea ce privește sistemul de recompense al școlii, Gatto nu avea nicio îndoială că el reprezintă una dintre principalele nenorociri ale sistemului. De pildă, copiii care luau note excepționale la testele de citire, în fapt nu reușeau să desprindă aproape nimic relevant dintr-o pagină de literatură banală. „Era uimitor pentru mine să văd asta, deoarece erau copii isteți, proveniți din ceea ce numim familii bune, cu venituri mari. Erau cei mai eficienți la testele standardizate, deoarece nu aveau niciun alt fel de interes pentru informațiile care nu se cuantificau astfel (s.n.)”, spune Gatto.
    „Robert Nozick, fost profesor la Harvard University. El a remarcat că opoziția față de piața liberă și predilecția pentru socialism este disproporționat de mare în rândul intelectualilor în comparație cu alte categorii sociale. Explicația, ne spune Nozick, trebuie căutată tot în sistemul de învățământ modern, unde există două ordini paralele: cea oficială și cea informală. În timpul orelor, tocilarii, adică viitorii intelectuali, se bucură de recunoaștere și sunt văzuți de către profesori ca standarde de excelență datorită notelor mari și aderenței fără compromisuri la sistemul centralizat de reguli impus de școală. În afara orelor, pe holuri, în clase și în spațiul de joacă, copiii interacționează liber, într-o ordine spontană. Aici primează alte calități, iar însușirile tocilarilor nu-i mai ajută deloc, ci îi defavorizează. Desigur că viața se aseamănă infinit mai mult cu această ultimă situație decât cu spațiul ultraformalizat și rigid al orelor. Dar asta nu-i împiedică pe foștii tocilari să-și dorească a transforma resentimentar lumea întreagă într-un sistem rigid și irespirabil, asemănător „școlhozurilor”.

  6. Folosind ocazia oferita de comentariul unui hater, adica a unui prost ce uraste ( se stie doar ca prostia si ura fac casa buna impreuna ) , care seamana a blestem adaptat vremurilor in care traim, autoarea aduce in discutie complexitatea naturii umane sprijinindu-se pe operele unor mari ganditori,un rationalist ,Spinoza,un filozof,Nietzsche si un sociolog,Bourdieu.

    Accentul este pus pe partea intunecata a afectelor ( putem zice si sentimentelor ) care salasluiesc in personaje intruchipate prin paraciosi,cuviinciosi,justitiari.

    Probabil realizand ca acestia vor exista cat va exista si lumea ,intrun final care mi-a placut,zice domnia-sa ca avem doua modalitati de a ne apara de unii ca astia,fie ne facem semnul crucii adica un fel de Vade retro Satana,fie sa le aratam degetul mijlociu,adica un fel fuck you ( sunt mai pudic de aia folosesc limba engleza ).

    Fata de ambele modalitati am oarece indoieli ca ar fi de folos ( in special fata de cea de a doua).
    Motivul ar fi ca chestia cu degetul mijlociu implica ,de regula o placere,iar indivizii respectivi s-ar simti incurajati gandind ca ,iata,astia ne iubesc si vor sa ne faca o bucurie !

    • Gluma aceea e totuși rasistă, chiar dacă e amuzantă. Ar fi fost mult mai subtilă dacă n-ar fi apărut scris și ”Țăndărei”, cine ar fi avut de înțeles ar fi înțeles-o oricum, dar tot rasistă ar fi fost. Nu cred că trebuie să existe sancțiuni pentru așa ceva, dar trebuie considerate glume proaste, cele care au nevoie de rasism ca să fie glume.

      • „Nu cred că trebuie să existe sancțiuni pentru așa ceva…”

        1. Nu vor exista nici un fel de sanctiuni in cazul acesta.
        2. Ma tem ca nu are nici o importanta ce credeti dvs. despre.

  7. Oricat de grele ar fi lucrurile dintr-un articol, jos, in subsolul comentariilor vezi personalitatea dezlantuita sub protectia anonimatului. Oricat de complicata e problema si oricate fete ar avea, cei de la subsolul comentariilor se vor imparti in vreo doua tabere, corespunzatoare vinovatilor „de serviciu”, care si ei la randul lor se impart de obicei in doua tabere pentru orice pe lumea asta. Apoi discutia nu mai suporta argument, echilibrare, ci se axeaza pe „improscarea” celeilalte tabere, uita de unde a plecat. Tot din comentariile lor vezi ca oamenii inteleg probleme mult mai complicate foarte simplist, prin prisma dogmei lor, iar stressul acestor timpuri nu imbunatateste lucrurile.

    Este ilustrarea grouthinking-ului dus la extrem. Cei care sunt intr-o tabara ( anti Dragnea, anti BOR, anti Iohannis, anti distantare la domiciliu, anti vaccin, anti globalizare, pro imunizare naturala, pro Trump, pro familia traditionala si cate si mai cate) cred ca doar prin faptul ca s-au raliat acelei tabere inseamna ca detin deja adevarul suprem. Si de aici, pana la a-i casapi pe ceilalti, din tabara cealalta, care sunt perceputi a fi de partea raului absolut, e doar un mic pas. Deocamdata verbal, dar din cand in cand se aliniaza planetele si mai curge si sange, in general nevinovat, mai ales cand la butoane ajung acei bolnavi mental care au crezut ca se pot folosi de slabiciunea asta umana pentru a instiga oamenii sa distruga tabara adversa, crezand ca asa vor face, odata pentru totdeauna, binele absolut. Au realizat cu o precizie matematica exact contrariul si si-au distrus cauza. Din pacate oamenii vor ramane in acea lipsa cronica de „self awarness” si vor gasi mereu alte cauze in numele carora sa fie rai, prosti, agresivi si manipulati de unul si mai rau ca ei.

    • @Gigel – complet fals. Persoanele cu temperament natural conservator sunt adepții responsabilității individuale, în timp ce persoanele cu temperament natural progresist sunt adepții colectivismului. Până și afilierea religioasă se duce tot în direcția asta, creștinii au în centrul preocupărilor omul, individul, pentru că așa a zis Iisus, în timp ce ateii îi tratează pe ceilalți după categoria din care fac parte, adică tot în manieră colectivistă.

      Încercare ta de a pune etichete gen ”anti Dragnea, anti BOR, anti Iohannis” e tot o abordare tipic colectivistă, demonstrează cum nu se mai poate mai bine în ce ape se scaldă Iohannis și susținătorii lui.

  8. „Dacă asta nu e sete pentru dreptate, nu știu ce altceva ar putea fi…”

    E sete pentru dreptatea lui.
    Si care e legata de multe din ograda sufleteasca a aceluia.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Andrada Ilisan
Andrada Ilisan
Psiholog clinician. Licențiată în psihologie la Universitatea Babeș-Bolyai (cu lucrarea "Mama Borderline și copilul dezorganizat. O investigație din perspectiva teoriei atașamentului"), master în Psihologie Clinică ("Rolul figurii semnificative de atașament ca factor etiologic și de menținere a simptomatologiei borderline"), absolventă a Școlii de Analiză existențială și Logoterapie, SAEL România, în cadrul căreia s-a format ca psihoterapeut. În 2021 a publicat cartea “Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică”.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro