Vincențiu Grigorescu este unul dintre acei pictori români care a reușit să se sustragă culturii socialiste, înainte de a fi picat sub jugul unei ideologii ce nu avea alt scop decât aservirea artistului și dirijarea lui către surse de inspirație dictate de regim. Fuga lui de marele realism socialist s-a petrecut în două registre, unul simbolic și altul politic. În primul caz, este vorba despre opțiunea artistului pentru un stil de pictură abstract, iar în al doilea caz, despre fuga lui în Italia, în 1971, exact înainte ca regimul ceaușist, impregnat de inspirații maoiste, să devină constrângător și implacabil.
S-a născut în 1923 la București într-o familie de intelectuali, iar zilele avea să și le sfârșească în 2012 departe de țară, asimilat de mediul artistic european, dar relativ uitat de cel românesc. Vincențiu Grigorescu a fost o personalitate copleșitoare cu un destin romanesc: nu a scăpat de război, a fost martorul ascensiunii postbelice a comunismului în România, și-a început activitatea în anii regimului Gheorghe Gheorghiu-Dej și a cunoscut prima etapă a regimului Ceaușescu ca artist plastic în București unde a fost recunoscut și premiat, mai ales ca grafician (a unor afișe și postere, precum și al timbrelor emise cu ocazia Olimpiadei de la Melbourne, 1956). A avut expoziții personale de grafică la București, Dsseldorf, Uppsala, New York, Linköping, Milano, Copenhaga și a fost prezent în multe alte expoziții colective internaționale. În materie de pictură, participase deja, înainte de a pleca din România la Haga, la o expoziție în memoria lui Van Gogh, în 1968; iar în 1969, la o expoziție în Italia (Torino) și la alta în Cuba. În 1971 pleacă din țară spre Milano, și de data aceasta invitat tot de o galerie.
Din mărturiile celor care l-au cunoscut, Vincențiu Grigorescu era un personaj insolit: în apartamentul de lângă Biserica Albă, pe strada George Enescu, un apartament moștenit de soția sa (născută Fălcoianu, familie boierească înrudită cu Elena Văcărescu) se strângeau scriitorii și artiștii vremii. Ducea o viață boemă și era un bărbat elegant, ale cărui trei mari pasiuni par a fi fost: rugby-ul (în anii ’50 a făcut parte din echipa națională de rugby a României), pictura și femeile. Generos, extrem de cultivat, de o sinceritate care i-a atras și dușmani, Vincențiu Grigorescu – care, printre altele, a jucat în Ultima noapte a copilăriei (filmul regizat în 1969 de Savel Stiopul) – era un star!
La plecarea din țară, nu și-a luat nicio lucrare cu el. Dar, de îndată ce s-a instalat în Italia, la Milano, și a reînceput să picteze, a avut grijă, pe de-o parte, să-și ducă mai departe experimentele abstracte (este vorba de seriile geometrizate, monocrome, lucrate în culori acrilice, începute în perioada 1967 – 1969, care aveau să-l preocupe până în 1985 și care constituie un moment emblematic în creația sa), dar și, pe de altă parte, să-și reconstituie etapele anterioare, producând pânze în maniera celor pe care le lucrase în țară. Esențială pentru arta lui Vincențiu Grigorescu ca artist rămâne această opțiune abstractă – făcută în România, dar care l-a făcut extrem de actual în mediul artistic european, atunci când avea să ajungă în Italia – pentru „reducere figurativă și cromatică”. Formula a fost lansată de Marzia Ratti, critic de artă italian care a curatoriat mai multe expoziții ale pictorului în Italia și pe care o regăsim zilele acestea la București în calitate de curator al unei expoziții eveniment „Structure and Energy II, The Power of Abstraction”, ce reunește trei artiști abstracți români – Vincențiu Grigorescu, Romul Nuțiu și Diet Sayler – la galeria de artă contemporană 418 Gallery.
Instalarea sa definitivă în mediul artistic italian se produce în anul 1976, atunci cand galeria milaneză Vismara orgnizează o expoziție personală vernisată de marele critic Gillo Dorfles (o altă expoziție personală a lui Vincențiu Grigorescu la Galeria Vismara va avea loc în 1980). Galerista Zita Vismara era un nume de referință la vremea respectivă în lumea artelor, fiind legată în special de promovarea abstracționismului geometric (au expus în galeria ei, printre alții, Lucio Fontana și Jean Arp). Este, de asemenea, un moment de cotitură în destinul artistic al lui Vincențiu Grigorescu: deși Zita Vismara îi propune să îl reprezinte, artistul preferă să rămână independent, evită serialitatea și presiunile exterioare impuse ritmului său propriu. Activitatea de creație din Italia i-a adus lui Vincențiu Grigorescu apreciarea unor critici renumiți: Gillo Dorfles, J. Pigéon, Angelo Dragone, Rino Crivelli, Alberto Veca.
Vincențiu Grigorescu face parte din categoria artiștilor care reușesc să reinventeze aproape totul: modul în care este abordată tema de inspirație (relația viață-moarte în cazul lui), noțiunea de culoare (nicicând nu am regăsit mai multă sugestie de lumină și culoare decât în – paradoxal! – seriile monocrome pe negru ale artistului) și ideea de suport al operei (creația lui este dependentă de materia în care lucrează și de suprafața pe care așterne culoarea). Vincențiu Grigorescu a semnat câteva sute de tablouri, aflate în prezent în colecția familiei. Câteva dintre ele, pot fi văzute la 418 Gallery in București. De asemenea, un număr important de pânze au intrat de-a lungul timpului în colecții particulare (în colecția actorului Edward G. Robinson, celebru la Hollywood în anii ’40; în cea a lui William Rogers, fost secretar al SUA; a lui Frank Shakespeare, reprezentatul SUA la Vatican; precum și în pinacoteca omului de afaceri german Friedrich Thyssen, magnatul oțelului).
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Excelenta evocare. Nu-l cunosc. Si am impresia ca e quasi-necunoscut la noi. Din nefericire, la noi oamenii de cultura sunt ocupati cu reconfigurarea panteonului intern de figuri ilustre, e sub asediu. E palpitant, in orice caz diaspora e pe lista
Toate cele bune
Eu doar vreau să salut cu entuziasm ideea punerii în valoare a artiștilor români. Sub formă de evocare, precum în cazul de față, dar mai ales ca încurajare a celor în plină evoluție, în România sau în străinătate. Cu alte cuvinte, să ne iubim contemporaniiÎ
Multumesc, dna M.Marculescu, pentru scurta :( dar fascinanta calatorie :) in universul acestui V. Grigorescu, un remarcabil artist pe care nu-l cunosteam…
Imi place intrebarea din titlu „abstract si viu, cum este posibil?”…si probabil ca un raspuns posibil ar fi : pentru ca orice opera de arta este inspirata de sentimentele autorului (pe care le exprima!) si nu de modele; deci, cum doar un om viu e capabil sa exprime sentimente, abstract si viu devin notiuni perfect compatibile !
In plus, pictura abstracta, spre deosebire de cea figurativa, prezinta avantajul ca accesul catre universul momentan al autorului este direct si imediat…”neingradit” de reprezentari materiale…
Termenul de pictura „abstracta” imi pare chiar un pic abuziv, in contextul in care termenul poate descuraja pe unii iubitori de arta sa-si acorde sansa unor noi experiente senzoriale…
Readucerea în Viaţa Culturală a României
a celor care neacceptînd compromisurile cu dictatura comunistă au căutat Libertatea exilîndu-se,
este ceea ar fi trebuit făcut cît mai repede, deja din 1990.
Startul pierdut atîrnă azi incomensurabil de greu.
VINCENŢIU GRIGORESCU este unul dintre pictorii contemporani moderni ai României
exilaţi definitiv de sistemul comunist şi post comunist care merită cu prisosinţă readus
în sfera culturii şi artelor plastice româneşti.
Ceea ce este şi mai curios este faptul că subtilele elite ale lumii plasticii şi criticii de specialitate,
TAC chitic superb şi „plastic” de 25 de ani.
A venit timpul să ieşim din Bezna ignoranţelor-aroganţelor şi fuduliilor provinciale cultivate local, cu sîrg şi talent, de 70 de ani.
Aceşti artişti exilaţi cu forţa, reprezintă parte intengrantă a Patrimoniului Cultural Românesc, fără de care nu se poate construi nimic oricît ne-am face că nu vedem sau nu ştim.
Portretul aici creionat în cîteva trăsături vii şi bine scoase în relief, la care se adaugă expoziţia de grup „Structure & Energy II – The Power of Abstraction. Vincentiu Grigorescu, Romul Nutiu, Diet Sayler” al Galeriei 418 din Bucureşti cu vernisajul azi, 8 mai 2014, aduce un bine meritat omagiu, post-mortem, picturii lui, şi lui VINCENŢIU GRIGORESCU, deasemeni şi celorlaţi doi pictori ai diasporei româneşti. Mulţumiri doamnei Magdalena Mărculescu.
Nu văd nicio contradicție între viu și abstract. Dimpotrivă. Viul, în forma prezentata aici, este proximitatea divinității cu biologicul, mai mult, păstrarea acesteia în mod perpetuu. Și nu numai în filosofia presocratică ci și în accepția iudeo-creștină altoită, în bună măsură, pe aceasta, viu este doar Dumnezeu care este în accepția definiției abstractului, abstract prin excelență. El este cel care este. Cauză primă și principiu ordonator în același timp. Și nu pot să nu-mi amintesc, fiind vorba despre un pictor, și încă unul de talia lui Vincențiu Grigorescu, de ceea ce spunea G. Simmel vorbind despre lumina din tablourile lui Rembrandt, și anume că relația dintre om și Dumnezeu este de la Dumnezeu la om și nu invers. Ar mai fi o sumedenie de argumente în sprijinul acestei afirmații, dar fiind doar un diletant nu mă încumet la mai mult, iar ceea ce am spus doresc să fie luat doar ca o părere. Ceea ce pot lua ca fiind pentru mine o certitudine, este bucuria că, iată, cineva ne propune spre luare aminte, pictori de anvergură, aproape uitați, care din când în când sunt reașezați acolo unde le e locul. Bineînțeles că vizibilitatea lor e umbrită și de mișcarea browniană a celor tineri, dar acesta e creuzetul din care vor ieși alți plasticieni de aceeași valoare sau poate, cine știe, mari deschizători de drumuri. Despre ingratitudinea contemporanilor, și mai ales a celor din apropiere, nimic de zis. A existat dintotdeauna și peste tot. Lucrul acesta e bine să-l știe oricine pleacă în astfel de călătorii. Vorba lui Teofan Grecul către Andrei Rubliov, citez din memorie, destul de inexact, dar aceasta este ideea: Nu de la oameni trebuie să te aștepți la recunoștință. Omul, prin firea lui, e nestatornic. Astăzi te ridică în slăvi, mâine te batjocorește. Mă rog, pe aici, cumva.
Va rog sa ma iertati ca divaghez, dar nu stiam ca Dumnezeu e abstract sau ca scolasticismul asta mai e de actualitate. In orice caz, printre catolici nu mai e cam de multa vreme, cel putin nu dupa de Lubac, von Balthasar si multi altii. Nici in filosofie nu mai intalniti asa ceva, nu dupa Etienne Gilson. Asocierea asta intre viu si abstract ma cam ingheata, nu m-as simti prea confortabil sub forma unui principiu, a unei cauze, fie ea si prima sau suficienta, o abstractie etc.
Abstract aici ar fi trebuit sa fie ceva exclusiv legat de natura limbajului la care apeleaza VG, fara vreo implicatie metafizica (nu in acest punct in orice caz). :)
Toate cele bune
Va rog sa ma iertati ca divaghez, dar nu stiam ca Dumnezeu e abstract sau ca scolasticismul asta mai e de actualitate. In orice caz, printre catolici nu mai e cam de multa vreme, cel putin nu dupa de Lubac, von Balthasar si multi altii. Nici in filosofie nu mai intalniti asa ceva, nu dupa Etienne Gilson. Asocierea asta intre viu si abstract ma cam ingheata, nu m-as simti prea confortabil sub forma unui principiu, a unei cauze, fie ea si prima sau suficienta, o abstractie etc.
Abstract aici ar fi trebuit sa fie ceva exclusiv legat de natura limbajului si/sau a metaforelor la care apeleaza VG, fara vreo implicatie metafizica (nu in acest punct in orice caz).
Toate cele bune
:)
Scuze pentru vangheleizarea limbajului din prima frază. (Într-o oarecare măsură…) Ora și graba.
PICTURA ESTE VIAŢA,
Pictura abstractă este Pictură,
ABSTRACŢIONISMUL ESTE VIAŢĂ !
Azi, în Viaţă TOTUL este ( a devenit) ABSTRACT !
Rolul unor Pictori , OAMENI LIBERI
precum VINCENŢIU GRIGORESCU,
ar trebui cu mult mai mult înţeles dincolo de Pictura LOR
de Simbolurile şi Abstracţionism(-ul LOR ) !
în aceste condiţii,
Viaţa trece-devine Abstracţie, ABSTRACTĂ !
Pictura şi GESTUL celor ca Vincenţiu Grigorescu
vă-nvaţă Curajul şi Libertatea de a vă Exprima SUBLIM
ALTFEL,
LIBERI
LIBER !
Dumnezeu este TOTUL !
Aveți dreptate domnule Constantin Bălășoiu și cum o gafă se acoperă cu una și mai mare, iată, tocmai mi-am servit-o și pe asta. (Învățătură de minte, sper.) Cu stimă.
Minunată evocare – si fascinante tablouri!
In continuarea discutie despre abstract: avansez ipoteza că opozitia ireconciliabilă nu este cea dintre abstract si figurativ, ci dintre armonie si dizarmonie (lăuntrică). Iar din acest ultim punct de vedere, Vincentiu Grigorescu pare un artist adevărat, nicidecum un comediant sau un improvizator, asemenea majoritătii confratilor săi intru abstractionism.
L-am cunoscut pe Vicetiu in 1955 sau 1956 cind lucra la timbrele lui superbe. Desi eram un cacacios de 5-6 ani (vecin si prieten de joaca cu Matei) am ramas cu gura cascata cand m-a lasat sa ma uit cum lucra in atelierul lui, care era nu era departe de locuinta lor de pe strada Kuibusev de pe vremea aia (Cosmonautilor etc.), deasupra restaurantului Caviar. Originalele pe care le facea pentru timbre erau bineinteles mai mari decat timbrele (ha!), cam de marimea unei coli de hartie, dar detaliul era extraordinar, culoarea si vibratia picturii imi stau si acum in minte, desi subiectul mi-a parasit memoria demult (Ba nu, mai tin minte un schif, daca mai stie cineva ce e aia!). Lucra aplecat peste ilustratie, folosind o pensulita, cu o concentare maxima. In retrospect, cred ca folosea culori acrilice, desi nu sunt sigur. La scara aia puteai sa vezi trasaturile de pensula, dar chiar si cu mintea mea de copil am putut sa imi inchipui cum va arata produsul final, timbrul postal. Perfect! Am fost uimit de dedicatia si seriozitatea ce o punea in muncal lui, fiindca in mintea mea el era un baiat de viata, client de baza la Caviar, barbat frumos cu o reputatie de berbant de mare succes. A fost o lectie de viata importanta pentru mine, ca exista viata si in afaral unui sistem comunist in care toti oamenii erau „egali”. Va multumesc pentru articol, ati captat esentialul.