Academia Română

În urmă cu aproximativ o lună, Ministerul Educației Naționale a lansat în dezbatere publică o așa-numită Strategie națională de educație parentală 2018-2025.
În esență, proiectul lăsa impresia că ar intenționa să pregătească introducerea unor lecții, cursuri de educație sexuală, după părerea mea mai mult decât necesare.
Marea problemă e că respectiva “strategie”, la a cărei întocmire au contribuit nu doar MEN, ci și Ministerul Sănătății și felurite ONG-uri, era prost gândită, lamentabil scrisă, cu formulări mai mult decât imprudente, cerându-le profesorilor, între altele, să “nu idealizeze familia tradițională”. Mai exact, unui fundamentalism atroce, unui național-ortodoxism exagerat din cale afară care grevează încă asupra societății românești în general, sus-menționata “strategie” le opunea un radicalism la fel de primejdios care nu are nimic ]n comun nici cu toleranța, nici cu diversitatea, nici cu alteritatea, valori și concepte pe care învățământul românesc are fără doar și poate obligația să le promoveze și să le transmită.
Toate acestea, dar și primejdia ca ceea ce părea a fi o nouă materie de studiu să fure, la propriu, din orele și așa puține pe care actualele planuri de învățământ le rezervă unor discipline fundamentale (Limba și literatura română, Matematica, Fizica, Limbile străine, dar și Educația fizică) au provocat reacții dure care au făcut ca MEN să decidă a nu-și mai asuma “strategia” pe care a retras-o de pe site-ul propriu.
Printre cei mai vehemenți critici ai “strategiei” cu pricina s-a aflat Academia Română care și-a făcut cunoscută poziția prin glasul Prezidiului venerabilei instituții. Textul “poziției” a fost postat pe site-ul Academiei la data de 6 iulie. L-am citit în repetate rânduri, cu speranța că e vorba despre o greșeală ce va fi rapid îndreptată, despre o glumă sinistră, un coșmar, că eu nu îi înțeleg esența, că ceva mi se întâmplă. Încă de la prima lectură, mi-au țiuit urechile de-a dreptul găsind în cuprinsul „poziției” cuvinte și sintagme ca, de pildă, “specific românesc”, “familia tradițională”, “viața socială, culturală, morală și creștină”, “fonduri provenite din străinătate” în așa fel folosite încât părea că ne-am întors în timp, în epoca național-comunismului de tip Ceaușescu. Textul „poziției” e agresiv, lasă impresia a fi fost conceput în laboratoarele Secției de propagandă a CC. al PCR, dă impresia unui amestec fetid, retrograd, pernicios între condeiul lui Nicolae Iorga, falsificat din rațiuni de propagandă naționalist-comunistă, și cel al lui Nicolae Ceaușescu. Un Ceaușescu resuscitat și dezlănțuit ca în plenarele pe teme ideologice de la Mangalia.
În fapt, Academia Română nu face decât să recidiveze. Să procedeze la fel de prost, de neinspirat precum a făcut-o, de pildă, în februarie 2017, atunci când nici mai mult, nici mai puțin decât 84 de nemuritori au dat publicității un document în care se pronunțau “cu tărie în favoarea identității, suveranității și unității naționale”, punând, în fapt, indirect la zid protestele #rezist și sărind pe față în ajutorul puterii actuale, dar și atunci când s-a cerut legarea de glie a absolvenților de instituții de învățământ superior din România.
Academia Română nu e deloc credibilă atunci când are opinii redactate în cel mai retrograd stil cu putință despre educația parentală, însă tace chitic invocându-și un fals apolitism, în fața stâlcirilor pe față ale esenței democrației, ale Statului de drept, ale ideii însăși de justiție. ale orientării pro-europene a țării de către un guvern și o majoritate parlamentară care îi cumpără tăcerea prin fonduri sporite și privilegii acordate cu nemiluita conducerii sale.
Am mai făcut apel în comentariile mele la cartea istoricului austriac Oliver Jens Schmitt România în 100 de ani Bilanțul uni veac de istorie (editura Humanitas, București, 2018). Acolo sunt identificate patru instituții care au asigurat etno-naționalismul ortodox în ultima o sută de ani și anume Biserica, Armata, serviciile secrete și Academia Română. Oliver Jens Schmitt se arată neiertător și cu acea Academie Română atât de idealizată din încă și mai idealizata perioadă interbelică, și cu Academia mustind de non-valori științifice și colaboraționiști notorii din perioada comunistă, și cu cea de după 1990 încoace. Adevărul e că Academia post-decembristă nu s-a prea grăbit să se curețe de gunoaie. Dimpotrivă, a operat puține excluderi, a făcut primiri controversate, acceptă să aibă printre componenții ei foști colaboratori dovediți ai serviciilor secrete comuniste care, la o adică, ar putea fi lesne acuzați de complicitate la crimă.
Greșeli au comis și alte Academii din Europa. Oliver Jens Schmitt dă în cartea sa chiar exemplul Academiei Austriece, dar care a publicat sub egidă proprie o Istorie critică a perioadei 1939-1945 și a alcătuit o comisie al cărei rost este acela de a studia critic și de a publica o istorie critică a Academiei Austriece. Va face și Academia Română același lucru sau mult prea sensibilă la “specificul românesc” intim legat de politica struțului și la “viața socială, culturală, morală și creștină” va tăcea chitic pe mai departe?
„Nemuritorii” ar trebui să știe că, totuși, nimeni nu este nemuritor, că vine și momentul judecății și că s-ar cuveni să facă ceva pentru ștergerea petelor de pe obrajii proprii și de pe aceia ai instituției din care fac parte.
Text apărut concomitent pe site-ul contributors. ro și pe blogurile adevărul.ro