miercuri, septembrie 23, 2020

Această spaimă numită anxietate

Nu e om viu să nu fi simțit groaza că trebuie să iasă în lume. Și acolo afară, să țină piept temutei lumi. Groaza creaturii că trebuie să își facă debutul în necunoscut, să își zidească căsuța, firea, sinele, autonomia, să perseverseze în mijlocul haosului ori prea vast, ori prea oprimant e atotprezentă. Cum Dumnezeu să nu ți se taie picioarele? În necunoscut te așteaptă propria singurătate. În necunoscut te așteaptă noi neputințe. Mai bine aici, cu vechile și familiarele neputințe. Aici unde exist cu chiu și vai, dar chiul și vaiul au granițele lor bine bătătorite. Afară e mult mai greu. Afară ți se cere să exiști în condiții exterioare, potrivnice ție. Doamne, ce bine e să exiști in condiții propice ție. Să nu te pască niciun pericol. Să nu te solicite nicio cerere. Să nu te jeneze, să nu te lezeze, să nu te jignească nicio condiție externă, străină ție. Ce bine e să fie totul una și aceeași substanță cu tine însuți. Înăuntru e cel mai bine. Mai bine înăuntrul tulburării de anxietate generalizată decît afară, în lumea înconjurătoare. Mai bine în capul înfricoșat și ostenit decît între semeni, între colegi, decît în alt oraș, decît în altă relație, decît afară în libertate. Afară nu există libertate, afară există expunere. Asta înseamnă afară în primul rînd – așezarea ființei mele la vedere, supunerea ființei mele la pericole, frustrări, solicitări și deziluzii. Afară sunt gol. Vreau înăuntru. Afară voi fi înghițit și mai rău de viu. Mai bine să fiu înghițit de viu dinăuntrul anxietății mele înfrigurate. Mai bine să îmi zvîcnească pieptul, mai bine să mi panicheze inima, mai bine să mă ascund, mai bine să evit la nesfîrșit, mai bine să fug decît să rezist în lume. Mai bine aici, după gratii. Mai bine aici, în mica mea închisoare pe care o știu pe de rost, aici unde oprimarea s-a convertit de mult în gardian și se au ca frații. Mai bine în certitudinea neputinței decît acolo în incertitudinea posibilității.

Groaza că mîine trebuie să merg iar la jobul cel nou. Posibilitatea pură ce bîntuie această noutate din viața mea mă face să mă cîrcesc. M-aș face mic pînă la inexistență. Ce bine e să fii nimic. Pe nimic nu îl paște pericolul. El nu trebuie să se întemeieze pe sine. Colegii aceia noi și groaznic de străini. Locul acela nou. Cît de nefamiliar și ostil e noul. Cît de amenințătoare sunt legile nenumite care îl guvernează. Puterea uriașă a celorlalți. Și slăbiciunea mea. Această străinătate numită realitate exterioară (mie). Superiori, reguli, manageri, tați, mame, colegi, cerințe, task-uri. Imprevizibilul. Incertitudinea. Toate nu fac decît să (mă) înghită. Realitatea exterioară e tiranică. Această tiranie numită viață. Nu pot, strig disperat în sinea mea. Nu sunt echipat! Ei sunt mai tari la existență (la existat) decît mine. Ei pot! Ei știu ce au de făcut. Ei sunt competenți la existat. Ei știu să prospere, să reziste condițiilor implacabile și să nu fie striviți. Ei au apetența supraviețuirii. Eu nu pot să supraviețuiesc singur în lume. Eu nu fac față autonomiei. Renunț, vreau înapoi.

Înapoi unde?

Înapoi la odihnă. Mă simt ostenit. Cum o fi locul acela în care nu te mai temi? Cîtă dulceață e în lipsa fricii. Cum o fi să nu te temi?

În anxietate stai să fii mîncat de viu. În anxietate preconizarea și anticiparea anihilării consumă tot (toată cărnița ontologică). Nu mai urmează nimic. În așteptare se topește ființa. Anxietatea e anticamera finală. După anxietate nu urmează adevărata groază fiindca adevărata groază e tocmai anxietatea. În camera de așteptare te ia naiba (neființa). În anxietate nu poți trăi autonomia de sine. Nu poți fi. Fără bază, rătăcești într-o permanentă Străinătate. Nu există familiar care să iti dea siguranță existențială. Ești singur într-o lume străină și ostilă.

– Nu am veleități de a supraviețui, îmi spune un pacient. Nu am experimentat prea mult independența. Mi se pare că folosesc o unealtă foarte rară (un aparat foto) la presat flori.

– Adică, îl întreb?

– Nu îl folosesc la capacitate maximă.

– Și lucrul acesta este dureros?

– Da, că simt că nu îmi ating potențialul.

Pacientul meu exprimă perfect cum anxietatea împiedică afirmarea ființei omului. Ne trebuie ceva dîrzenie ontologică ca să nu ne irosim. Ca să nu folosim unealta cea rară la presat flori și plante. Sau cine cine, poate că e o formă supremă de grație să nu te zbați în continuu, să nu activezi ca nebunul în cîmpul realizării, actulizării, îmbunătățirii. Poate are și chinul meritul său.

Anxiosul nu are o relație reală cu viitorul. Nu se mișcă înspre el, ci stă locului, de unde îl anticipează în permanență fiindcă îl consideră amenințător iar pe sine neputincios. Anxiosul e un individ captiv într-un prezent care nu se termină niciodată fiindcă se raportează la un viitor în care nu îndrăznește nicicum să pătrundă. Nici pe cal, nici în căruță. Nu merg la întîlnirea aia c-o să mă fac de rușineNu o îmi zic părerea fiindcă ceilalți o să mă privească dezaprobatorE groaznic să îți tremure voceaO să mă fac de rîsO să își dea seama că nu sunt bun de nimic. Și uite așa, anxietatea dă naștere marelui evitant. Bravo, evitantule, patria ta e anxietatea! Sigur, evitarea îl salvează de viitor. Evitarea desființează acea întîlnire preconizată a fi umilitoare și distructivă. Evitarea desființează viitorul. Dar viitorul nu poate fi desființat, el stă să vină (fără încetare). Desființată cu adevărat, din păcate, e participarea noastră, deschiderea noastră reală către realitate. Evitarea și fuga desființează pozitia noastră personală în lume.

Evitarea e perfidă. Mă scapă de acțiune, dar nu mă întregește. Fuga și evitarea (aceste surori gemene ale anxietății) aduc o răsplată dulce-amară. Dacă evit, scap de povara care mi se arată în perspectivă. Această evitare e întărită prin consecințele ei. Dar evitarea mea nu anulează (problema) și nici nu o rezolvă. O lasă acolo nerezolvată și întoarce privirea de la ea. Lucrurile continuă să se petreacă și cînd îmi întorc privirea de la ele. Ca orice întărire negativă, evitarea aduce roade pe căi clandestine. Îmi potolesc angoasa ca un bișnițar. Îmi potolesc frica împrumutîndu-mă de la cămătari. Condiționarea operantă (așa o numesc behavioriștii/comportamentaliștii) merge pe legea efectului. Dacă rezultatul e satisfăcător, o s-o fac iar. Și iar. Dacă rezultatul e satisfăcător, repet acțiunea. Dacă evitarea îmi aduce o liniște de moment, o să evit iar. Și iar. Voi trăi din aceste liniști de moment. O să trăiesc (psihic) de pe-o zi pe alta. Evită și mîine ce ai evitat cu succes azi. Ehe, nu stau chiar degeaba, pun și eu osul la propria mea întemnițare. Cooperez cu sabotarea și îi dau numele meu: autosabotare. Cum spuneam, rezultatul meu (obținut prin fugă sau evitare) o fi el valoros (e bine să scap de-o grijă: nu pot să fac chestia aia, așa că renunț), dar nu e muncit. Nu am niciun merit în liniștea asta temporară pe care am obținut-o evitand viitorul amenințător. Liniștea mea e pe bază de împrumut. Și dobînda liniștii împrumutate crește, crește și depășește toate posesiunile mele reale. Dacă evit locul acela, dacă evit confruntarea aceea, cu siguranță că evitarea o să se generalizeze, pe lîngă situația x, o să evit situația x1, și situația x2, și x3… și uite așa o mă trezesc înconjurat din toate părțile, afundat în datorie (psihică). Sunt pîrlit. Izolat pînă-n gît. Și cu anxietatea (tot) la ușă: cioc, cioc. Am evitat cu succes orice ofertă de viață … și n-am scăpat. Nu am dobîndit nici cea mai mică libertate. Am impresia că sunt totuși liber să evit. Îmi spun “Nimeni nu mă poate obliga să iau parte la o realitate neplăcută”. “Rămîn acasă”. “Nu mă duc”. “Nu mă duc la examen.” “Nu mă duc la concurs”. “Nu mă duc la întîlnire”.

Nu mă duc c-o să mă certe și nu suport sentimentul ăla de vătămare. Nu îmi zic părerea că o să rîdă de mine și o să mă respingă. Respingerea e intolerabilă. Stau acasă. De acord, spune clinicianul. Dar să spunem lucrurile pe numele meu: Stau în temniță. Ce-ți trebuie ție viitor, cînd ai frica asta care să îți țină companie? Mai bine în frică, decît afară. Afară nu are margini. Frica are margini. E din cap pînă în picioare. E pielea ta cea de toate zilele.

Evitantul timid suprainvestește lumea. El este prins între anticiparea anxioasă și visarea idealizantă. O atitudine se soldează cu evitare, cealaltă cu deziluzie. Cu cît evită mai mult, cu atît cade în visare mai tare. Fie se retrage pe margine (în indecizie), fie se aruncă în imaginație. Vorba unui pacient “Abia așteptam să plece de lîngă mine ca să pot reveni la ea cea din imaginație”. Prezența ei reală îl intimida și îl crispa. Plecînd de lîngă el, el se putea destinde și putea interacționa cu ea pe calea reveriei. Dar realitatea e suprainvestită în ambele cazuri. Să crezi neîncetat ca trebuie să treci testul lumii, să te ridici la înălțimea ei (cînd lumea de fapt nu are nicio înălțime) ca sa nu fii respins și ridiculizat, înseamnă să pui prea mult preț pe criteriile celorlalți. Timidul e e profund convins că nu poți fi timid & competent social în același timp (“Eu sunt în esență neinteresant, lumea va vedea prin mine și cînd vedea prin mine, va descoperi că nu am nimic de oferit, cand va descoperi ce impostor sunt, mă va respinge și mă va pune la punct și va fi firesc sa procedeze așa”, “Dacă mă plac, mă plac fiindcă si-au facut o impresie greșită, nu pentru ca eu pot fi plăcut”). Mult imaginata și proiectata respingere critică îl împiedică să acționeze în realitate.

Abordarea cognitivă analizează procesarea anxietății. Cum procesează individul anxietatea? Pasul 1: Mediul înconjurător (interior) e scanat după indicii de amenințare. Pasul 2: Instalarea comportamentului de căutare a siguranței. Între stimul și acțiune se interpun convingerile individului hipervigilent. Indivizii anxioși au o afinitate pentru amenințare. Ei manifestă o atenție selectivă, în tulburarea de panică, de pildă, senzația fizica (pe baza schemelor mentale) e interpretată în concordanță cu schema amenințării: “Palpitațiile sunt semne că voi avea un atac de cord”. “Mîna amorțită înseamnă că am o tumoră cerebrală”. “Senzația asta de greață… o să îmi fie rău, o să vomit.” “Emoția asta puternică… o să mă facă să îmi pierd controlul… o să înnebunesc”. Vedem că dincolo de senzația fiziologică primară, stă mintea care interpretează această fiziologie, amplificînd-o: ea pune amprenta de alarmă pe aceste senzații și le transformă în atac de panică. Atacul de panică e al minții. Mintea catastrofează “valoarea” informațională a stimulilor interni.

Schemele cognitive (faimoasele ustensile ale cognitiviștilor) tematizează vulnerabilitatea personală (“Sunt slab. Nu voi fi în stare să fac față unui eveniment negativ”), intoleranța la incertitudine (“Dacă pot reduce îndoiala și temerile cu privire la situația negativă, ii voi face față mai bine”), metacogniția îngrijorării (“Dacă mă îngrijorez, înseamnă că mă aplec asupra problemei”, “Dacă situația ar fi controlabilă, as putea să îmi controlez și eu gîndurile”) și amenințarea: individul anxios crede că evenimentele negative care îi pot amenința viața sunt mult mai probabile în cazul lui decît în cazul altora. Individul anxios crede că dacă va trece printr-un eveniment negativ acesta va avea un efect catastrofal asupra lui. “Dar dacă…”.

Sunt slab, neajutorat, inadecvat și nu am resurse personale să fac față unei lumi amenințătoare și ostilă mie.

Cum pot face din ceva inevitabil ceva promițător și neamenințător? Numai și numai mergînd țință spre acel inevitabil viitor. Cu cît mă îndrept spre el, cu atît fac parte din el, cu atît îmi fac o idee mai clară despre el, cuatît am un acces nemijlocit (REAL) la acest viitor. În afara acestei interacțiuni, nu îmi pot face o idee clară (pragmatică). În afara acestei interacțiuni, am doar o intuiție și o poziție vagă. E fix ce îi trebuie anxietății: vagul, nedefinitul: “Dar dacă…”?

Pacienta mea L. se teme să iasă afară din casă. Îi dau dreptate, e plin de lupi în cartierul Tudor:

– Dar dacă o să ieși seara prin cartier și o să te atace lupii sau panterele care stau cocoțate pe bancomate și se furizează printre magazine alimentare?

– Nu înțelegi că mi-e frică?! Cum să ies in cartier dacă mi-e frică?

– Frică de?

–  Că o să mă sufoc de la atîția oameni și o să fac un atac de panică! O să îmi pierd cunoștința, o să leșin și o să ajung la spital! Măcar să mă asigur că am lenjerie curată.

– Păi, iată, pantera e leșinul. Nu îți rămîne decit să ieși in cartier și să leșini. Și cînd leșini, mă suni urgent!

– Pe bune, nu îmi vine să rîd… Cum, Doamne iartă-mă, să te sun daca sunt leșinată?!

(Zîmbim amîndouă)

– Frica ne mănîncă de vii dacă nu rîdem de ea.

– Știi care e părerea mea?

– Care?

– Ești sigură că vrei să o afli?

– Da, m-am obișnuit să am un psiholog care nu îmi ține niciodată partea.

– Adică un psiholog care nu îți cîntă în strună. Un psiholog care nu îi cîntă în strună fricii tale.

– Deci?

– Cred că îți convine să îți fie frică. Așa poți să spui: eu sunt cea care moare de frică. Măcar ai acest sentiment care îți dă certitudine: știi cine ești. Dacă ai da drumul fricii, cu ce ai rămîne? Ce ești dacă nu mai ești cea fricoasă? Să nu îți fie frică înseamnă să nu îți pese de tine. Dacă mi-ar păsa de tine, aș înțelege că îți este imposibil să ieși din casă, nu-i așa?

– Da.

– Dacă cei dragi te-ar iubi cu adevărat, ți-ar vedea frica, neajutorarea, lipsa de speranță și nodul în piept. Dacă renunți la nodul in piept, renunți la singurul obiect care certifică că tuexiști. Dacă nu îți mai e frică, ce-o să îți mai poarte de grijă? Măcar gîndul la spaimă e ca o prezență. E ca o haină care îți ține de cald. Paltonul îl poartă spaima. Un viitor fără amenințări e ca o prăpastie fără fund. E ca un loc pustiu în care nu ți se acordă nicio importanță. Un loc pustiu în care nu contezi. Daca ți-e frică, înseamnă că îți pasă de ține. Izolîndu-te în casă, îți ții partea: tu ești cea care moare de frică, cineva trebuie să ia în serios această frică, nu? În frică lucrurile sunt sigure și cărarea e e bătătorită: pe acolo N-O să mă duc, pe dincolo N-O să mă duc. O să mă duc pe numai pe-aici, pe fîșia aceasta foarte îngustă și sigură. Posibilitățile sunt nesfîrșite și se învecinează atît de strîns cu nesiguranța. Dacă o să cazi în propria ta libertate ca-ntr-o prăpastie fără fund? Frica știe ce are de făcut.

– Ce are de făcut?

– Frica are de făcut un singur lucru: să îi fie frică. Ce remediu mai bun împotriva incertitudinii decît frica de incertitudini? Cum incertitudinea poate imbrăca forme infinite și cum frica e numai una, înseamnă ca avem o soluție unică la o infinitate de situații: să îți fie frică de tot. Gata, ai scăpat!

Clinicienii observă că atunci cînd pe pacient îl doare ceva, anxietatea lui dispare. Tulburarea de conversie. Îmi amorțește mîna. Mă doare la inimă. Mă doare rău spatele. Simptomul e anxietate într-o formă structurată. Boala mă scapă de ieșitul ăla în lume de care spuneam la început. Mă absolvă de responsabilitate. Cum să mă descurc în lume, nu vezi că îmi amorțește mîna, că nu pot să respir, că am palpitații? Boala îmi conferă protecție. În boală sunt la adăpost de lumea reală. În plus, simptomul de conversie îi permite anxietății să se localizeze într-o zonă bine definită. În loc de frici vagi și conflicte interioare nelămurite, o durere clară și precisă. Odată cu durerea, mă localizez și eu. Uite, ăsta sunt eu. Ăsta e locul meu în lume. Degetul amorțit, durerea de piept, atacul de panică. Odată cu restrîngerea suferinței (nevrozei) la un punct bine definit, apare și soluția. Durerile de burtă, de spate, de inimă au rezolvare. 1) sunt reale (palpabile), pe cînd anxietatea nu e niciodată palpabilă iar eu pot să fac figură de fals bolnav, 2) îmi dau siguranță (ele se pot rezolva și dacă găsesc leac pentru vintre, sunt vindecat). SImptomul aduce anxietatea (= frică fără obiect) în realitatea comună. O obiectivează. Obiectivînd-o, o legitimează.

Cînd îi spun pacientei mele că o înțeleg de ce nu vrea să iasă afară, prin cartier, fiindcă sunt lupi, zîmbește, dar recunoaște că nu îi convine atitudinea mea. Îi minimalizez frica. I-o arunc în derizoriu. Cît timp e vagă, ea pare înfricoșătoare. Mi-e frică de mor, dar nu știu de ce. Cu cît e mai înfricoșătoare, cu atît e mai legitimă iar fricosul e mai demn de milă. Umorul însă desființează compătimirea. Umorul e de la egal la egal, nu de la fricos la salvator. Cînd spun de lupi, frica aceea vagă și generalizată trebuie să facă un pas înapoi și să își recunoască catastrofarea.

Cînd copilul mic se confruntă cu apariția unui nou frate și părinții lui îl trimit la bunici pentru cîteva luni, la sosirea mamei cu noul născut, copilul dezvoltă o frică “nejustificată” de tractor. Groaza aceasta de tractor îi permite copilului să fugă în brațele ocrotitoare ale mamei unde își găsește alinare. Și atunci înțelegem că la baza fricii nu stă tractorul, ci frica de pierdere a iubirii părinților. Dacă părinții înțeleg că nu tractorul e de vină, ci sentimentul de izolare sau respingere pe care îl trăiește copilul cel mare, pot îmbrățișa această temere, demonstrîndu-i că e nejustificată. Dedicîndu-i-se copillului, frica de tractor dispare. Oricît l-ar fi expus pe copil tractorului, anxietatea reală nu ar fi fost supusă extincției, ci s-ar fi mutat asupra unui alt obiect. Dar această deplasare a fricii nu e specifică numai copilului mic. Oricît as expune-o pe pacienta mea “lupilor” din Tudor, nu o s-o “vindec” de anxietate. Frica ei de a ieși în cartier ține de o frică mult mai mare. E o frică născută din atașamente problematice, din nesiguranțe cronicizate în timp și e o frică născută din frica ființei pe care o paște (dintotdeauna) neființa, vorba existențialiștilor. Ca să scape de frică nu e suficient să iasă în lume. E nevoie să coboare înăuntrul ei. În subterană, în prăpastie ca Prîslea cel voinic, în burta rechinului ca Pinocchio.

Frica, îngrijorata frică tinde să devină protectoare (activistă). Va înlătura toate obstacolele care stau în calea stării de pace (vezi tulburarea obsesiv-compulsivă). Cînd mama îi poartă de supragrijă fiului ei, face din acesta un mare îngrijorat. Cum altfel, nu? Fiul devine un supravăzător. Cu alte cuvinte, un ipohondru. Fromm e mult mai răspicat: îl numește “molâu” pe fiul mamei supraprotectoare. Fiul, prin educația vederii (percepției) moștenite de la mamă, va vedea peste tot indicii de periculozitate (din nefericire, supraabundența indiciilor va face ca acestea să se preschimbe automat în tot atîtea indicii de neputință). “Ai grijă”, “Mai bine nu”, “Lasă, puiu’ mamii, că nu-i nimic”, “E bine și așa, puiu’ mamii” și mai ales “Lăsați copilul în pace!”. Fiul își contruiește o parte din valoarea de sine prin pericolele care îl pasc (și, ironic, prin neputința de care dă dovadă). Vedem că supragrija (supraprotecția, supraiubirea mamei, supraposesivitatea ei) nu face decît să il familiarizeze pe fiu cu îngrijorarea. Cu cît îl iubește mai tare, cu atît își interpune giganticul sîn ocrotitor între fiul mult iubit și lume. Însă lumea înconjurătoare e neutră și rece, iar fiul mamei îi va fi indiferent. Cu cît lumea e mai indiferentă, cu atît vor miji din ea balauri (pericole). Fiul mamei supraprotectoare se va “epuiza” repede în lume. Relația fiului mult iubit cu lumea (și cu sine) va fi înregistrată în termeni/indicii de dificultăți (“E greu” + “Greul e justificat”). Contabilizate interior ca neputință. Fiul mult iubit se va văicări și se va retrage obosit înapoi în universul protector. Vedem că supraprotecția nu crește reziliența sau flexibilitatea în fața provocarilor. Și cum altfel, cînd mama a anulat/mîngîiat mereu provocările, interzicînd “suprasolicitarea” fiului. Astfel că fiul face față cu greutate sarcinilor interioare (și sarcinilor lumii înconjurătoare). Dar mai vedem ceva. Vedem că supragrija sau supraprotecția nu înveselește, nu sporește pofta de viață, ci bosumflă. Fiul mamei supraprotectoare va fi un serios. Un morocănos. Cînd cineva ți se pune în permanență și în totalitate la dispoziție, tu nu devii o ființă recunoscătoare, ci o ființă plină de pretenții. Vei contabiliza (contabilitate la care va contribui din plin supravederea pomenită mai sus) doar instatisfacțiile. Doar eșecurile (mamei de a-i netezi calea prin lume). “Uite cum nu îți pasă de mine cu adevărat!”, se va lamenta fiul înaintea mamei. Ironic, nu? O supragrijă să se încheie cu un reproș de indiferență. Pare nedrept. Dar logica psihologică e crudă și ironică. (Tatăl? Întrebați unde e tatăl? Tatăl nu a putut ține piept virilității sînului. Și cumva, i-a și convenit această putere a femeii sale. Această mamă/nevastă care “le știe pe toate” l-a scutit de o reală responsabilizare. A devenit și el, în timp, un soi de fiu).

Citeam un articol scris de un director de școală australian: John Marsden on the toxic parenting pandemic: “I’ve never seen this level of anxiety care concluziona că părinții moderni suferă de orbirea bunului simț. Noile generații sunt mai performante în termeni de reușită academică, angajament civic și politic decît generațiile anterioare, dar problemele lor sunt emoționale. Autorul crede că motivul acestei epidemii de anxietate ține de două condiții care se întorc una împotriva celeilalte: 1) convingerile părinților că lumea e un loc periculos iar 2) figurile de autoritate nu mai sunt demne de încredere. Deși Australia e o țară foarte întinsă, suprafața naturală a campusurilor nu depășește mărirea cîtorva terenuri de baschet. Regulile, ne spune directorul, sunt următoarele: 1) nu aveți voie să alergați, 2) nu aveți voie să atingeți alți oameni, 3) nu aveți voie să împărțiti mîncarea, 4) cu siguranță nu aveți voie să puneți mîna pe un băț și 5) cu siguranță nu aveți voie să vă cățărați în copaci”.

În goana lor nebună după realizarea potențialului, își tratează copiii ca pe niște cai de curse. Pariază pe ei ca să își cîștige perfecțiunea. Dacă tragi suficient de tare, dacă îți trimiti copilul la suficiente activități extrașcolare, ți-l faci perfect. Cu cît obsesia atingerii potențialului crește, cu atît scade naturalețea. Naturalețea e înlocuită de rețetă. Să nu ne amăgim, cu cît părintele e mai obsedat de propriul copil, cu atît e mai obsedat de sine. În plus, cu cît e mai obsedat de rețeta atingerii potențialului, cu atît e mai anxios. Cum altfel?

Cînd îți idealizezi copilului și cînd îi idealizezi potențialul, îl vrei crescut într-un mediu steril (ca de laborator) în care toate condițiile necesare unei creșteri perfecte să poată fi controlate. Copilul nu trebuie expus frustrării și, cu atît mai mult, pericolelor. Autorul se declară disperat de părinții care nu le permit propriilor copii să își decojească singuri mandarinele! Copilul e ghidat (după rețetă) în permanență. Copiilor moderni le este împiedicată relația cu autonomia, cu libertatea, cu reziliența. “Din grațiile copilăriei mult venerate” copiii nimeresc în “adolescență”, depresie, anxietate, automutilare. Conform Raportului despre fericire pe 2018 (World Happpiness Report 2018), “18,3 % dintre tinerii cu vîrste cuprinse între 15 și 24 de ani din Danemerca prezintă probleme psihologice, un procent care ajunge la 23, 8% în cazul fetelor. De asemenea, în Norvegia, în perioada cuprinsă între 2012 și 2016, problemele psihice ale tinerilor au crescut cu 40%. În această grupă de vîrstă, problemele psihologice se manifest sub formă de stres, anxietate, depresie, tendințe de automutilare, consum de antidepresive și, în cazuri extreme, sinucidere.” “În Finlanda, cea mai fericită țară conform WHR2018, sinuciderea reprezintă un sfert din cauza deceselor tinerilor cu vîrste între 15 și 24 de ani”.

În zilele noastre totul e over the edge. Totul e maximXXLsupermegaextra. Uzina aceasta a dezvoltării personale e ceva de speriat. În zilele noastre toată lumea se dezvoltă personal în (mă scuzați) draci. Ai de ales între concluzii diametral opuse: ori concluzionezi, în manieră materialist-reducționistă triumfalistă, că ne îndreptăm spre omul tehno-biologic al viitorului (Yuval Harari style), ori concluzionezi, amar și netriumfalist ca un clinician ancorat în practica reală, că dezvoltarea personală în draci e direct proporțională cu anxietatea. Cu cît te pensezi, cu cît te alimentezi mai sănătos, cu cît plătești mai mult pe workshopurile de DP, cu atît ești mai înrobit. Dezvoltarea personală (nu te poți dezvolta, în cel din urmă, decît în orizontul morții, nu-i așa?) e o mare disperare. Autodescoperire la greu, automotivare la greu, autocompasiune la greu.

Zi-mi cîte worskopuri faci, ca să îți spun cît de anxios ești!

Dar anxietatea nu e o chestiune pe care să o poți expedia simplu, în cîteva scheme de evaluare și interpretare cognitivă sau cîteva retețe de psihologie pozitivă – Smarter, better, faster (10 workshopuri de dezvoltare personală și scapi de anxietate cum scapi de mătreață). Sau, în extrema cealaltă, cu Fuck feelings (“The art of not giving a fuck). Nu ne putem mișca mereu între idealul perfecțiunii și opoziționismul detașării pasiv-agresive. De la auto-optimizare maniacal-obsesivă (mai eficient, mai focusat, mai activ, mai antrenat, și-mai-bine antrenat, și-mai-focusat, focusat-XXL, focus-turbo etc) la “Hai, sictir!”. De la self-improvement, auto-inovație, workshop-uri pentru un boost de masculinitate, feminitate, asertivitate, sine, sine optimizat, sine-turbo, cursuri de dezvoltare personală, pietrecele vaginale împotriva vibrațiilor negative, diete lichide, app-uri care îți loghează km umblați și mindfullness-ul, puterea perseverenlei, terapeuți, antrenori pentru carieră la “Dă-i în mă-sa pe toți, ești ok așa cum ești (The life-changing magic of not giving a fuck: How to stop spending time you dont have with people you dont like doing things you dont want to”: If a boss doesnt like the way I operate, she can fire me). Și-ntr-o parte, și-ntr-alta avem același egocentrism, aceeași împotrivire obstinată. Și superman, și fuckerman ratează realitatea.

Pînă la urmă, goana aceasta după SFB (Smarter-Faster-Better) nu se poate cultiva decît într-o realitate materialistă care îmi promite fericirea de la un număr de lei, dolari, euro în plus, o realitate care s-a lepădat de iluzii (credință și supranatural). În logica materialistă care taie în iluzionare ca în carne vie, sinele se obține prin negație. În viziunea reductiv-științifică nu există o esență în jurul căreia să te clădești ca să capeți desime. În varianta mecanică a omului, desfășori ghemul pînă la cotor și arăți victorios: Vezi! Nu e nimic! Tu ești o iluzie, relax, man! Gîndurile tale, nevoile tale, trările tale sunt consecința activității unor gene și a unor circuite neuronale. Tu nu alegi nimic. Nu ai ales să fii nevrotic, nu ai ales să fii borderline, nu ai ales să fii curajos sau demn. Tu nu ai niciun cuvînt de spus în ceea ce te privește. Tot scăzînd din tine (în baza raționamentului că scăderea e benefică fiindca adaosurile erau oricum iluzii” sau “mituri”), dai de omul în (pielea) molecula goală. Cu alte cuvinte, ești nimic & corporațiile fac ce vor cu acest nimic (cotor) biologic. Cea mai incitantă călătorie inițiatică pe care o poate interprinde individul e aceea în care descoperă că el “e” o sumă de elemente chimice. Ești o mînă de molecule, amice. Și la finalul călătoriei (deșirării, cum spuneam mai sus), dai de hîrtiuță (sau cel puțin la bunica mea așa era, ghemul era înfășurat pe o hîrtie groasă, bine împăturită). Nu ii spune nimeni reducționistului că ghemul e chiar procesul de înfășurare însuși, nu cel de desfășurare.

Problema e că “lepădarea de sine” (păstorită și prorocită de profeții lui Homo Techy) e dezastruoasă (pe termen lung) fiindcă hrănește calea spre alienare și singurătate. După lepadarea de sine nu mai rămîne nimic (realitatea metafizică nefiind posibilă) în afară de o carcasă de carne. Nihilismul acesta neuroștințific sună foarte incitant și provocator. Să ne gîndim la orientarea noilor filosofi ai minții, ca Thomas Metzinger, de pildă, cu neurofilosofia lui șocantă: “Being no one” – “I will try to convince you that there is no such thing as a self. Contrary to what most people believe, nobody has ever been or had a self”. Cand îl citesti pe Metzinger, iti spui: “Doamne, ce cool sună”. Parcă uiți că introducerea e o invitație în neant. Ești introdus în lumea experimentelor de tipul Cohen – Botvinick (The rubber hand illusion) în care subiectul (trăitorul) ajunge să simtă ca a lui o mînă artificială. O nouă ocazie să fii dat, în stil neuroștințific, pe spate. Dacă poți simti o mînă de cauciuc ca fiind a ta, înseamnă ca relația ta cu tine e iluzie care se desfășoară sub auspiciile unui cortex (soft) cerebral. Tu (cutărescu) ești “un program de sine fenomenologic”, o simulare a creierului tău. În loc de “soul”, “soft”. Dacă individul poate experimenta un “soul arm”, cu atît mai tare poate experimenta un suflet. Lepadarea de sine cu T. Metzinger în postura unei cleric științific pare periculoasă.

Pe fondul acestui mare nimic, Harari ni-l vinde pe Homo Deus, omul biotehnologic-nemuritor al viitorului. Dar am văzut că realitatea empirică ne arată că între cei doi (între Harari ateul materialismului triumfalist și Homo Deus) stă omul recent al izolării sociale, al depresiei, al automutilării, al anxietății, al individualismului feroce, al vidului existențial. Cum se va face trecerea de la omul uzinei virtuale la omul îmbunătățit și eliberat, nu se știe. Vorba lui Rod Dreher, cartea lui Harari e o carte rea bună fiindcă îți arată cum pot gîndi niște oameni inteligenți: “In other words, he says that we have enjoyed the economic and technological benefits of modernity — that is, of being set free from a world of pre-determined meaning, our passions and desires being the only real guides for our life. Those days are coming to an end, he says, because science is discovering that there is no such thing as free will, that the human person is nothing but an algorithm. The good news (from Harari’s point of view) is that science will be able to come up with new ways for us to satisfy our desires. For him, being blissed out, to banish awareness of suffering, is to achieve freedom. And if man is nothing but an algorithm, then in theory, it will be possible to engineer his permanent happiness.” O lume în care omul-algoritm, cu ajutorul biotehnologiei, va eradica toate bolile și toate miturile (tot sacrul), iar lucrul acesta îi va asigura permanent fericirea, ca un serial Netflix cu episoade infinite. Nemurirea se va consolida prin dorință & putere (știință). Singurul lucru la care trebuie să ne închinăm fără oprire e omul însuși. Deus n-a murit, e back în business. Însă realitatea (cel puțin cea psihică) a omului-însuși e alta, una nu foarte algoritmică, ci de-a dreptul haotică: epidemia de suferință mentală. Depresie, anxietate, tulburări alimentare, autovătămare, sinucidere. Neoliberalismul, consumerismul (și aia, și aialată, și cursul ăla, și cursul ălalalt creează singurătate, izolare socială. Iar singurătatea creează boală. Și apoi ne mirăm că omul modern (molecular) are nevoie de terapie fiindcă se simte suprasingur si deprimat. Metzinger i-ar spune că suprasingurătatea lui e o iluzie care nu “ține” de el, fiindcă el oricum-nu-există.

Curios că suntem nesiguri și neliniștiți acum cînd realitatea e mai ofertantă ca niciodată. YoutubeFacebook, Instagram reprezintă, practic, infinitul. Platforme care nu au capăt. Nu se termină niciodată. Dar nu numai platoformele virtuale, ci și magazinele, lanturi de supermaketuri, shop-urile. Oferta de gratificare (accesorii, haine, podoabe e infinită, ingrediente, produse de curățat, produse de frumusețe, alimente) e nelimitatată. Însă în confruntarea cu nelimitarea, decizia devine anxioasă. Funcția santinelă a procesorului minții (“Ce e asta?”) și funcția de planificare (“Ce se întîmplă mai departe?”) sunt inundate de stimuli. Infinitul vine cu angoasa: “Care mi se potrivește, care e cel mai bun produs al realității, care seria îmi aduce fericirea? Cîte serii îmi trebuie? Care e mai sigură, cea mai tare decizie?”. Cu cît ai mai multe oferte, cu cu atît decizia devine mai sufocantă. Cum să știe omul cine e el și care e rostul lui pe lume cînd videoclipurile, app-urile și tutorialele sunt nenumărate? Cum să știi și mai ales cum să te oprești din dorit, comparat și căutat? Cum sa dai de tine cînd statul tău la calculator se soldează cu 3 ore de filmulețe/documentare/interviuri/tuturiale in cascadă? Chestia bună e că dorințele naturale sunt limitate. Doar cele care izvorăsc din opinii false sunt nelimitate, spun înțelepții din antichitate. Stoicii distingeau între dorințele naturale care sunt limitate și dorințele nelimitate. “Bucuria adevărată este bucuria sufletului ridicat deasupra circumstanțelor care îl înconjoară”. Cu alte cuvinte, nu putem fi bucuroși înconjurați de circumstanțe (videoclipuri) nelimitate. Un videoclip pe zi poate aduce bucurie. 10, 25, 30 de videoclipuri pe zi aduc anxietate. Aduc precipitarea timpului și împiedică instalarea sentimentului de pace.

Iată că nu putem lupta împotriva anxietății pe cale cantitativă. Nu ne putem alinia la toate condițiile lumii. Atunci cum? Să nu disperăm. Mai avem o cale: Terapia negativă prin Cioran.

Terapia prin Cioran ne propune cum să trăim lucid într-o lume fără sens. Autorul terapiei prin Cioran, Horia Pătrașcu, un melancolic lucid ne avertizează din start: “Cioran nu va elabora nicio teodicee la capătul căreia binele să triumfe, ci se va opri asupra modului de viață optim al unui om pentru care prezența răului și a suferinței sunt evidente și nerăscumpărabile.”

În The courage to be, marele teolog existențial creștin Paul Tililich face distincția între anxietatea existențială și anxietatea nevrotică. “Only in the light of an ontological understanding of human nature can the body of material provided by psychology and sociology be organized into a consistent and comprehensive theory of anxiety.” Cu alte cuvinte, ca să ne luptăm cu anxietatea, ne trebuie ființa noastră. De vreme ce anxietatea este existențială, ea nu poate fi eradicată. Însă anxietetea trebuie să se transforme în frică ca să poată fi însușită în chip personal. “Courage does not remove anxiety. Since anxiety is existential, it cannot be removed. But courage takes the anxiety of nonbeing into itself. Courage is self-affirmation is spite of nonbeing.” Nu ne sunt suficiente procesările cognitive, expunerile la situații care generează anxietatea. Ne mai trebuie și altceva, ne trebuie curaj în pofida neființei care ne pîndește.

Tilich vorbește despre trei tipuri de anxietate existențială: 1) Anxietatea morții și a sorții (the anxiety of fate and death), 2) Anxietatea vinii și damnării (the anxiety of guilt and condamnation) și 3) Anxietatea golului și lipsei de sens (the anxiety of emptiness and meaninglessness). În vremuri de mari reforme și transformări, anxietatea nevrotică se amestecă pînă la indistincție cu cea existențială. Afirmarea de sine a individului obișnuit se nevrozează. “When changes of the reality he is adjusted threaten the fragmentary courage with wich he has mastered the accustomed objects of fear, the average man becomes neurotic. The dangers connected with change, the unknown characters of the things to come, the darkness of the future make the average man a fanatical defender of the established order. He defends it as compulsively as the neurotic defends the castle of his imaginary world. He loses his comparative openess to reality, he experiences an unkown depth of anxiety.”

Anxietatea sorții și a morții generează năzuințe non-patologice spre securitate. Omul realizează că “no absolute and final security is possible. He also realizes that life demands again and again the courage to surrender some or even all security for the sake of full self-afirmation”. În schimb, anxietatea patologică a sorții și a morții impune o securitate carcerală. “He who lives in this prison is unable to leave the security given to him by his self-imposed limitations”. Aceste limitări auto-impuse nu se bazează pe o bună conștientizare a realității.

Anxietatea vinii și a damnării îl ajută pe individ să se apere de anxietate evitînd vina. În forma ei nevrotică, “the anxiety of becoming guilty, the horror of feeling condemned, are so strong that they make responsible decisions and any kind of moral action impossible. Yet the awareness of real guilt and self-condamnation which is identical witn man’s existential self-estrangement are repressed, because the courage which could take them into itself is lacking”.

Anxietatea golului și lipsei de sens îl conduce pe individ spre sens și certitudinea care decurge din acesta. “Existential anxiety of doubt drives the person toward the creation of certitudine in systems of meaning, which are supported by tradition and authority. In spite of the threat of meaninglessness implied in man’s estrangement, anxiety is reduced by these ways of producing and preserving certitudine.” Cînd această atitudine existențială se nevrozează, omul își ridică o fortăreață din interiorul căreia se apară cu cea mai zeloasă tenacitate. “The inability of the neurotic to have a full encounter with reality makes his doubts as well as his certitudes unrealistic”.

Iată cum anxietatea nevrotică, în relație cu soarta și cu moartea noastră, produce o securitate nerealistă, cum, în relație cu vina și condamnarea noastră, o perfecțiune nerealistă, iar în relație cu îndoiala și sensul nostru, o certitudine nerealistă. Tillich identifică cei cei piloni ai anxietății nevrotice: securitatea nerealistă, perfecțiunea nerealistă și certitudinea nerealistă.

“Nu pot”, spune anxietatea.

“Mi-e frică, mi-e frică”, spune anxietatea.

– Nu știu de ce nu vreau să ies, îmi spune Ioan. Parcă îmi place să mă ciopîrțesc. Tu ești de vină, tu ești de vină pentru tot, urlă ceva în mine. Nu înțeleg de ce stau acolo. De ce vreau cu tot dinadinsul să nu ies din NU. Nu pot, e tot ce îmi vine să spun. Știu că sunt un ratat. Nu se poate face nimic și asta e. De ce să trebuiască să facem ceva?

– Fiindcă răul distorsionează realitatea.

– Vreau să pun totul sub preș, să dispară în mod magic. Nu vreau să mă gîndesc. Nu pot să mă uit.

– Dar realitatea psihologică contabilează tot, știi bine. Nimic nu se pierde. Ci intră în clandestinitate.

– Ce e clandestinitatea?

– Anxietatea, de pildă. Neliniștea, crisparea din anxietate.

– Da, e o frică care mă blochează, mă crispează. Ce crispează? Imprevizibilul?

– Da, asta e, nu știu ce să mă aștept de la el, izbucnirile sunt fără bază. Stau și mă aștept la conflict și generez scenarii de frică…

– Se naște cercul vicios: cu cît îmi e mai groază să mă confrunt, cu atît evit mai tare, cu cît evit mai tare, cu atît o să mă înfricoșez mai tare.

– A funcționat o vreme, să ascund, să nu mă uit. Pînă s-au depus niște straturi și frica s-a stratificat, a acaparat și alte domenii. Mi-a fost toată viața frică de el. Nu am fost niciodată eu. Nu asta înseamnă familie? Să fii cine ești? Să nu tremuri de frică? Așa sunt și în relații. Mi-e frică să fiu eu de la bun început. Aștept să mi se dea startul, să primesc niște semnale: setează tu premisele și eu o să fiu conform cu ce stabilește și cu ce se așteaptă de la mine. Sunt un ins politicos, ce să mai…

– Probabil că ești. Un politicos nesigur pe el.

(Zîmbim amîndoi)
– Poate nu e nesiguranță. Poate e din cauză că de mic nu am fost suficient, nimic nu era corect, bine, inteligent. Îmi dau seama că strategia asta de evitare m-a dus în punctul în care nu mai înțeleg cum am ajuns acolo. E clar că lupta asta cu mine se datorează și acestui mecanism al evitării.

– Cum e punctul în care ai ajuns? E așa nasol…E paralizie?

– Înainte reușeam să mă scutur și să merg mai departe

– Deci cum e locul în care ești acum? Oboseala?

– Nu, de fapt nu. Dar?

– Mi-e groază de mine.

– Și atunci înseamnă că și celorlalți trebuie să le fie groază de tine, nu?

– Da, greață, de fapt. Pe undeva mă gîndesc că nu sunt chiar așa nasol, dar nu înțeleg de ce îmi înfig cuțitele și mai tare. Nu înțeleg de ce sunt așa. Eu sunt de vină. Nu vreau să termin cu gîndurile negre, parcă le răsucesc voit. Vreau să îmi demonstrez că sunt tot un ratat. Ce gînduri negre?

– Legat de sarcinile de la job?

– Legat de toate, de toate. Cea mai simplă discuție în contradictoriu cu M., știu că nu are dreptate, dar frazele rămîn, le răsucesc pe toate părțile, le las să mă chinuie, e ca o strînsoare care mă lucrează în cercuri concentrice. Zice că nu facem nimic bine, că o să se aleagă praful. I-am zis că își bate joc de noi. Dar are niște tactici… vine cu acuzații false. La început intram în jocul lui, la greața lui am răspuns cu greață. Toată lumea e într-o frustrare maximă.

– Tu cum ești?

– Mă gîndesc cum să plec de acolo, cum să scap. Toata lumea care a comentat și a protestat a plecat. Nimeni nu a învins.

– Dormi noaptea?

– În medie 5-6 ore. Cîteodată 3.

– Și totuși mergi la firmă, îți scrii rapoartele, faci tot ce e de făcut.

– M-aș arunca în aer ca să nu mai știu de mine.

– Mie mi se pare că te-ai aruncat deja. Și vorbesc cu tine de jos în sus, ești risipit în bucăți.

– Mie mi se pare că sunt o singură bucată, culcată la pămînt.

– Atunci va trebui să ne aplecăm asupra ta. Tu te apleci vreodată asupra ta? Să te strîngi de pe jos?(Zîmbește și tace)

– Eu cred că se poate ieși de aici, Ioan.

– Aș vrea să te cred, dar nu pot. Răul care iradiază de la tata parcă cuprinde tot. E rău și o să fie rău fiindcă el e în apropiere. De fapt îl simțeam cu mine și cînd eram în Franța.

– Suntem în Crimă și Pedeapsă. Ești Raskolnikov. Eu sunt procurorul. Unde o să fugi? În străinătate? Psihologic vorbind, nu ai unde să fugi. Legea firii te împiedică să fugi.

– Nu mă pot detașa de el.

– Și atunci nici nu poți fi deschis, nu-i așa?

– Nu îmi vine să fiu deschis. Ar trebui să mă străduiesc cît de cît și nu îmi vine să dau jos gardul, dar cum eu nu văd nimic bun dincoace de gard… Mai e și frica că celălalt o să seîngrozească.

– Atîta frică…

– Culmea, de o vreme mi-e frică să țin prezentările. Înainte nu aveam o problemă. Sunt așa de angrenat în lupta cu mine că tot ce fac în exterior e străin de mine. Pe oameni îi văd demni de admirație. Ei parcă fac lucrurile cu pasiune.

– Cu cît trăiești mai mult în sinea ta, fără nicio opreliște, fără nicio corecție din afară, cu atît devii mai nemulțumit și mai înstrăinat. Ți se cer decizii. Iar deciziile se iau în afara noastră.

– Nu consider că ce aș decide e bun. Stau, stau, nemulțumirea sapă și mai tare…

– Atitudini care se influnțează reciproc. Amînatul, nehotărîrea, nemulțumirea de sine și toate la un loc crescînd distanța față de tine și lume.

– Vine și dintr-un fel de panică. Dacă aș face ceva mai radical, aș fi desființat de gest sau de recupersiuni.

– Ai putea spune că viața ta e condusă de frică?

– Da, nu știu. Are o putere așa de mare asupra mea deși ideile lui nu valoreaza nimic pentru mine. Nu îl respect, aș vrea să nu îl mai văd, aș vrea să mă lase în pace. Nu vreau să mă aprecieze. Cînd eram mic, cred că aș fi vrut să aud că nu totul e o prostie. Îi făceam tot timpul pe plac. Probabil nu e numai frică… e și ură de sine.

– Frica te face să duci o viață însingurată.

– Da. Și viața însingurată atrage alte frici, nu-i așa?

– Da.

– Care?

– Că nu o să fie nimeni care să mă iubească. Că sunt nedemn de iubit.

– Dacă ți-aș spune că frica adîncă care crispează e singura din care se poate naște curajul, dacă ți-aș spune că tocmai tu, fricosul și evitantul, ai toate datele curajului, ce ai spune?

– Eu vreau o soluție magică, ceva care să mă extragă din lumea asta și să mă ducă într-o lume nouă fără nicio legătură cu prima. Eu nu vreau să mă înscriu în nicio luptă. Eu, în general, fug.

Vedem în acest mic dialog cum nevoia de siguranță și certitudine a individului generează pretenția soluției magice. Ea se întîlnește iar și iar în discursul celui disperat. El vrea o ieșire totală și imediată. Voința e acaparată, pe calea fricii, de neputință, dorința de afirmare de sine e acaparată, pe calea fricii, de retragerea și izolarea în reverie. Amestecul de neputință și visare se fundamentează reciproc. Și mai vedem ceva: vedem sila de sine a omului înfricoșat.

Anxietatea se naște din eșecul relației cu realitatea (realitate care e mereu frustrantă și contrariantă). Prima și cea mai importantă trăsătură a realității e aceea că mi se opune. Dacă nu voi ști să lucrez cu această opoziție, sunt pierdut. Pierdut adică molîu sau stresat, sau speriat, sau revoltat, sau agresiv, sau paralizat. Voi simți că realității nu îi pasă de mine. Realitatea e atît de rece, durerea pe lume e atît de multă, încît tentația compasiunii și supraprotecției ca soluții unice la suferință par absolut irezistibile. Compasiunea singură crește sentimentul revendicativ. Cum spuneam mai sus, supraprotecția vine la pachet cu sentimentul cu nerecunoștință. Ori de cîte ori, eu, obiectul supraprotecției și supracompasiunii tale, o voi da în bară, tu vei de vină. Dar am făcut totul pentru tine, îmi vei răspunde. Exact. Vanitatea ta e cauza acestui dezastru. Credința ta că poți obține totul de realitate, că poți stoarce totul, ca dintr-un fruct copt.

Mă uit mereu la cei doi mari suferinzi: depresivul și anxiosul. Are și anxietatea deznădejdea sa, așa cum o are și depresia. Pentru anxios realitatea e amenințătoare, pentru depresiv e lipsită de farmec. Amîndoi se simt captivi, însă primul e îngrozit, pe cînd al doilea e sătul (plin de lehamite). Unul e foarte viu și moare de frică, altul e mort și nu simte nimic. Amîndoi se simt neputincioși, însă neputința anxiosului e neputința celui confruntat cu un pericol (sistem, relație, părinte oprimant) care îl va anihila. Neputința depresivului e lipsită de suflu și de elan vital, iar el e confruntat cu o realitate fără sens, fadă și goală. Realitatea anxiosului e plină de pericole, realitatea depresivului e goală (de sens). O realitatea e implacabilă, cealaltă iritabilă. Anxiosul nu are niciun spațiu de manevră. Depresivul are, dar e complet nefericit în acel spațiu. Unul crede prea tare în forța realității, celălalt nu crede deloc. Și la unul, și la celălalt, o chestiune de credință. Unul dă prea mare crezare realității, celălalt deloc. Unul fuge din calea ei fiindca e înfricoșat, altul stă în mijlocul ei și nu simte nimic. Unul e supraactivat, celălalt subactivat. Anxiosul se alege dintre acei oameni care caută, înainte de toate, să se protejeze: vulnerabilitatea lor e vulnerabilă fiindcă se simt expuși; ei ridică mai degrabă ziduri în jurul lor, nu se deschid ușor și nici nu caută acest lucru în mod prioritar. Depresivul se alege din rîndul celor care caută o ieșire din starea de nefericire, de sufocare ca să scape de lehamite, de disforie, de lipsă de chef. La unii e nesiguranța vieții, la alții e neplăcerea vieții. Amîndoi vor să scape. Amîndoi cunosc calvarul. Amîndoi se simt prizonieri și amîndoi cunosc deznădejdea. Amîndoi sunt disperați.

Pe mine mă preocupă răspunsurile pe care le putem formula în interiorul disperării. Eu vreau să îi răspundem celui disperat, celui măcinat de îndoială, neajutoratului, înspăimîntatului și îngrozitului. Celui lipsit de speranță. Nu există alt om mai demn de atenție decît omul lipsit de speranță.

“Există oare un curaj care poate cuceri anxietatea lipsei de sens și îndoielii? Poate credința ține piept lipsei de sens? Dacă viața e la fel de lipsită de sens ca moartea, dacă vina e la fel de chestionabilă ca perfecțiunea, dacă ființa nu e cu nimic mai mult decît neființa, pe ce bază putem fi curajosi?”

Acestea sunt întrebările pe care le formulează Paul Tillich în “The courage to be, întrebări care conțin “problema indoielii radicale”.

He who is in the grip of doubt and meaninglessness cannot liberate himself from this grip; but he asks for an answer which is valid within and not outside the situation of his despair.

Amin! Ne interesează înfrînții, fricoșii și neputincioși. Ne trebuie răspunsuri dinăuntru, cînd suntem înhățați de gheară (de depresie, de anxietate, de lipsă de speranță, de neputință). “Cel cuprins de îndoială și lipsă de sens nu se poate elibera din această strînsoare. Dar el cere un răspuns care să fie valid înăuntrul și nu în afara situației sale disperate”. Aici suntem. Suntem între credință și îndoială, între nădejde și deznădejde, între frică și curaj.

Horia Pătrașcu pune un diagnostic excelent cînd spune că omul, ființă bolnavă, nu caută decît tămăduirea, vindecarea de sine: “Pentru fiinţa bolnavă care este omul, niciun alt criteriu nu poate fi potrivit decât acesta. Căci ceea ce urmărește fiinţa conștientă în toate acţiunile și credinţele sale, prin religiile și filosofiile ei, este obţinerea vindecării, duirea.

Dar mai spune ceva: ”Imensa contribuţie a lui Emil Cioran constă în a ne spune că însăși dorinţa noastră de vindecare este bolnavă, că promisiunile tuturor mântuitorilor de a ne salva de relele de care suferim sunt ucigașe, câtă vreme „răul“ esenţial de care vor să ne salveze este viaţa însăși și că propria noastră intenţie de a ne salva ascunde tentaţia autosuprimării. A rezista acestei tentaţii — sub toate formele ei — este eroismul și sănătatea fiinţei conștiente. Paradoxal, omul sănătos este cel care acceptă că viaţa însăși este o boală pe care va face tot posibilul să o menţină ca atare, să nu o „vindece“.”

Avem o îndoială radicală (a celui care suferă) și avem o sentință radicală (că singura formă de eroism împotriva durerii e înțelegerea faptului că însăși dorința noastră de vindecare e bolnavă iar forma supremă de adaptare înseamnă să aceptăm această boală numită viață).

Dar eu prefer curajul creștin acestui eroism nihilist. Din interiorul îndoielii radicale, eu trebuie să cercetez dacă dorința mea de vindecare e ea însăși bolnavă, dacă eroismul de-a fi înseamnă a rezista tentanției de a ne vindeca de rău sau, înseamnă taman contrariul: A crede că ne putem vindeca de rău în pofida unui pesimism radical. Credința mea e că răul (psihic) e îndepărtarea de casă. Călătorind cu speranță spre casă e ca și cum am fi ajuns deja. Numai îndrăznînd vei putea cerceta ce chip îmbracă realitatea la care ai dat naștere crezînd dinainte. Nu poți ști dinainte, nu poți ști în afara credinței tale (în tine). Dinainte poți crede.

Îți trebuie curaj ca să fii, vorba teologului Paul Tillich.

Frica nu poate avea altă consecință decît curajul.

Cînd frica din tine nu te mai face să te prăbușești în tine și să te sfarmi ca țărîna, înseamnă că însăși existența ta devine bază de siguranță. Înseamnă ca frica în loc să îți smulgă covorul de sub picioare, stîrnește viața din paralizat. Te paște necunoscutul, dar lucrul acesta nu te mai îngrozește, nu te mai reduce la nimic, la un firicel de praf, la zero ontologic. Curajul te aruncă înainte. Curajul te pune în legătură cu obiectul fricii. Anxietatea te ține departe de obiectul fricii. Și atunci, in această lipsă de contact, obiectul fricii capătă proporții magice. Uriașe. Înfricoșătoare. Cum spune Tillich, anxietatea azvîrle o masca deasupra lucrurilor și apoi se teme de acea mască și de puterea magică, catrastrofală pe care o emană. Dar sub mască stau lucruri și ființe, finite și ele, vulnerabile în baza finitudinii lor, iar puterea lor nimicitoare e falsă.

Cînd am lucrat pentru cîteva săptămîni într-o școală generală, m-am gîndit să îi întreb pe cei mici două lucruri: 1) la ce e bun un psiholog și 2) de ce le este frică. Am stat de vorba cu vreo 70 de copii, din clasele I-IV. Împărțeam tabla în două, într-o parte treceam utilitatea psihologului iar în cealaltă, luînd la rînd fiecare elev, treceam fricile. Cu cît erau mai mici, cu atît umpleau tabla cu rechini, tauri, crocodili, șerpi. Foarte puține dintre aceste frici aveau legătură directă cu năpastele reale care s-ar fi putut abate asupra lor. Cu cît creștea vîrsta, se complica și frica. Dacă la cei de clasele I-II scriam pe tablă: întuneric, crocodili, șerpi, lilieci, albine, zombie, clowni, balena ucigașă, Slender Man, la clasele III spre IV treceam: posedări, note mici, frică de matematică, paralizie în somn, violență, să nu mă părăsească părinții. Într-o clasă de a II-a am avut vreo 10 copii “FĂRĂ FRICĂ”. (M-a interesat foarte tare și aceste răspuns). Cînd îi întrebi pe copii din clasa a II-a la ce ajută un psiholog, răspunsurile sunt de felul următor: te calmează, te ajută la probleme, te ajută la frici, la lipitori (!), să scapi de coșmaruri, să te concentrezi. Cînd îi întrebi pe copiii din clasa a IV-a, răspunsurile se complică: te ajută cînd ești depresiv, te ajută cînd cineva vrea să se răzbune pe tine, te ajută să fii mai ambițios, te ajută să treci peste amintirile jignitoare, să treci peste stres cînd ai de dat un test greu, peste amenințări, te ajută dacă te bate cineva, dacă te agresează cineva, îți dă sfaturi dacă ai fost jefuit, îți dă curaj cînd ți-e teamă de cineva, te consolează, te ajută cînd nu îți poți stăpîni nervii.

Multe din aceste frici sunt în fapt expresii al unei anxietăți (nesiguranțe). Se cunoaște că multe dintre fricile copiilor sesizează nevoi subiective, interpersonale. Desprinse de sursa lor originară, plutesc liber fixîndu-se în locurile cele mai propice fricii: întuneric, înălțime, pădure, urs, crocodil, taur. Dar am văzut că nu toate aceste frici sunt simple frici deplasate (frici nevrotice), ci sunt, la bază, frici existențiale, imposibil de controlat pe cale pur psihologică.

Adulții practică și ei (în mod involuntar) această deplasare a fricii. Cînd soția se plînge de dureri de tot felul, cînd soția își sună soțul și îi spune: “Vino acasă că mă simt foarte rău, mă înțeapă la inimă”, ne putem gîndi că inima ei e crocodilul elevilor mei de clasa a III-a. Un copil speriat, lăsat singur acasă se poate gîndi că peste el va da un rechin. O soție abandonată nu poate apela un astfel de substitut al fricii. Neajutorarea ei se va localiza într-un simptom fiziologic. Iar soțul va renunța la caramazii lui de taifas, “Trebuie să plec, se simte rău nevasta-mea.” Glumesc. :) El se va fi învățat cu atacurile ei de panică și va ști că atacurile de panică vin și pleacă. Încă un vin mai merge. E abia 4 dimineața. Mai merge un rînd de poker. Pe la 5-6 e ca la urgențe, nevasta va fi stat în stare de panică vreo 4 ore, atacul își va fi atins piscul, de acum anxietatea nu poate decît să scadă. Cînd soțul învîrte cheia în ușă, soția a ațipit, deja, resemnată.

Autonomia (libertatea) costă. Înainte să fii libertate, trebuie să fii frică. Numai curajul se poate achita de o astfel de ontologie paradoxală și consumatoare. Nu poți sări frica decît dacă ești psihopat și frica ta e adrenalină pură și răceală interpersonală. Cînd i-am întrebat pe copii la ce e bun psiholog, am văzut, înainte de toate, psihologul e bun la necaz. Parcă am fi ființe făcute din țărînă, suflare vie și necaz. Singura trăsătură incontestabilă a realității înconjurătoare pare să fie faptul că e plină de pericol, amenințare, anihilare. De la rechini, zombie, fantome și balene ucigașe la jigniri, îmbrîncit, note mici, coșmaruri și părăsire. Psihologia socotește că cele mai mari frici ale omului sunt fricile interpersonale: frica de pedeapsă și frica de pierdere a iubirii. Dincolo de întuneric, înălțime și șerpi, ne e frică de Celălalt. Tot ce facem, facem ca să ne păzim împotriva pedepsei lui și împotriva dispariției iubirii lui. Tînjim după autonomie (individuație), dar ne e teamă să ne desprindem. Rămînem prinși.

Unii suferă de anxietate fiindcă nu au curaj să fie, alții, în schimb, cum remarcă, în mod exemplar Rollo May, suferă de anxietate fiindcă au devenit autonomi fără să devină și responsabili. Anxietatea e deci o nepăcălire, un sunet, țiut, nod, vuiet, urlet de alarmă. Ceva nu e ordine la mine, îi spune anxietatea anxiosului. Sigur, faptul primar cel mai neordine la noi e moartea. Sunt finit, sunt vulnerabil. Anxietatea nu se vindecă. Nu ne putem vindeca de frică, de moarte, de durere, de Celălalt. Individul sănătos se deplasează în lume în pofida fricii. E singurul lucru care îl diferențează de nevroticul surmenat în permanență de perspectiva autonomiei (“frica de viață” cum o numește Otto Rank). Frica de viață e frică de început, frica de posibilități. Individul nevrotic e individul măcinat de dorința de autonomie și frica de autonomie. Amîndouă îl impiedică să se dăruiască, să se riște (pe sine) în relația cu celălalt și în relația cu lumea. Frica de autonomie îl împiedică să se afirme, să își lărgească capacitățile și dorința de autonomie îi transformă iubirea în subjugare. Se simte subjugat deși ar vrea să iubească și să se dăruiască. Iar perspectiva necunoscutului îl înfricoșează prea tare ca să evadeze din această (falsă) subjugare.

Nu îmi rămîne decît pasul paradoxal. Să intru în burta rechinului, ca Pinocchio, și îmi recuperez tatăl (și odată cu el pe mine însumi). Pasul șocant cînd frica mea se transformă în însuflețire. Mă las în seama adevărului din anxietate ca să o pot distruge din interior. Intru în rechin (în anxietate) ca să văd ce e acolo cu adevărat. Abia cînd sunt înăuntrul anxietății, ppt vedea. Dacă fug, mă plasez la distanță de ea și interacționez cu ea din înfrigurata imaginație. Dar prioritatea mea trebuie să fie mereu realitatea imediată. Trebuie să mă duc spre ea ca să văd pînă la capăt din ce e alcătuită. Și văd.

Dacă mă duc și privesc cu atenție la inamicul meu, la colegul de care mi-e teamă, la profesorul care îmi dă fiori reci, încep să văd. Le văd corpurile, pielea și ridurile, le văd finitudinea. Și din obiecte numinoase le fac ființe reale în carne și oase. Și dacă investighez și mai adînc, dincolo de înfățisarea lor, pot descoperi convingeri și mecanisme de apărare, un întreg aparat psihic cu care își manevrează calea lor prin lume. Si dacă mă uit și mai atent, văd și la ei frica, ca și la mine. Și nevoia lor de siguranță și sens. Și tot ce mă speria pîna acum, începe să mă lămurească. Dacă încerc să înțeleg ce mă sperie, frica se desparte în componente mai mici care nu mai exercită o forță difuză, acaparatoare și numinoasă. Mă duc cu frică, deși daca ar fi să aleg, aș alege să nu mai fiu deloc. Dar mă duc fiindcă mă duc spre viitorul ființei mele.

Nu știu ce mă așteaptă, îți spui. Ba da, știi ce te așteaptă. Tu te-așteaptă. Dacă ai curaj, vei da de posibilitățile tale. Poate n-o să dai mîine de tine, peste 3 zile sau peste 3 luni. Dar și cînd o să dai, o să ți se limpezească ce nesfîrșit e viitorul tău. Ce mult pot să evoluezi, ce mult pot să crești, ce vastitate poți cuprinde cu inima și mintea ta. Dacă stai locului, înfricoșat și convins că mai bine safe than sorry, prezentul nu are viitor. Unde ești azi, ești și peste 300 de zile.

Și ai pășit in lume. Și ținîndu-i piept lumii ai zis: ăsta sunt eu, micuțul cutărică, și acesta este locul meu în lume. Și de aici n-o să mă clintesc fiindcă locul meu în lume e însăși ființa mea. Și locul tău cîștigat în lume erai chiar tu. Tu cu întreaga ta ființă. Și masca înfricoșării începe să se ducă de pe lucruri fiindcă și lucrurile și oamenii își au locul lor. Lucrurile nu te mai mănâncă de viu. Îți frustrează limitele, îți ostenesc puterile, îți pun la încercarea iscusința, dar nu te mai desființează.

Sunt aici, prezent! Cu limitele mele, cu nesiguranțele mele, cu suferințele mele, dar sunt aici și cu încredere. Sunt aici cu credința curajoasă că pot cîștiga în siguranță așa cum cîștigă copilul mic în greutate. Cu încrederea că, dincolo de orice neputință, stă o primă nouă putință. Prima mare realizare a fragilității mele va fi o fragilitate curajoasă. Și din interiorul fragilității mele, voi ține piept celor din afara mea. Ființa mea vie e parte din această lume. Nu e una cu această lume, dar nu e nici în afara ei. Corpul care mă ține, mintea cu care gîndesc și inima care mă însuflețește. Eu. Nu mi-e frică. Ba da, mi-e frică. Dar această nouă frică nu mă mai alungă din lume. Frică-care-dă-mereu-înapoi se face frică-care-pășește-mereu-înainte.

Curaj, frico! Fiindcă în foc să călește aurul.

Distribuie acest articol

18 COMENTARII

  1. Spaima cuprinde de fapt trei sentimente diferite, anume: frica, anxietatea si neincrederea.

    Frica este acel sentiment care se refera la situatii percepute ca ameninta viata. Cea mai cunoscuta este frica de moarte, dar si – pentru multi dintre noi – frica de a vorbi in public. Frica declanseaza un mecanism puternic in sistemul nervos central, numit „fight or flight og freeze”, adica lupta, fugi sau ingheata. Cand nu poti sa lupti, atunci fie fugi, fie ingheti. Ati observat de multe ori aceste trei feluri de reactii la animale aflate in stare de frica.

    Anxietatea este forma care se refera la previziunile mentale negative pe care ni le facem pentru viitor. Gandurile negative si scenariile negative pe care le prefiguram in minte pentru viitorul apropiat sau mai indepartat, produc aceasta forma de stress emotional numita anxietate. Nu e nevoie sa dau exemple, fiindca toata lumea a auzit de gandirea negativa si fiecare stie din proprie experienta ceva despre proiectiile negative pe care si le face asupra diferitelor lucruri care ar urma sa se intample. Se mai numeste si programare negativa. O intalnim din abundenta la fake-news-uri.

    Neincrederea este o forma de spaima indusa de persoana insasi, aceea de a crede ca nu poate invinge in situatii in care ar fi sau va fi pus. De foarte multe ori, oamenii transfera gresit originea neincrederii de la propria persoana catre elemente exterioare persoanei. Acest mecanism de transfer evita confruntarea cu sine insusi/insasi. Lipsa increderii in sine conduce la esecuri in viata. Increderea in sine se cultiva in individ inca de la nastere.

    Fiecare tip de spaima este gestionat diferit in corpul uman si produce efecte diferite. Dar toate produc o forma sau alta de stress, fie emotional, mental sau fizic.

    • Frica nu e un sentiment, frica e o forţă; forţa care separă lucrurile; frica e una singură – frica de necunoscut; tot ce ne e străin generează frică – ne respinge, sau noi repingem, vrem să ţinem departe acel necunoscut. Cealaltă forţă e cea care ţine lucrurile împreună – o numim iubire; şi o simţim faţă de ceea ce cunoaştem, pentru că ceea ce cunoaştem face parte din noi; este posesia, ceea ce am sunt eu însumi, iar ceea ce nu am îmi este ostil. Ce mă împinge dinspre ceeace iubesc înspre ceeace generează frică? voinţa. Sigur, puteţi să le numiţi şi sentimente dacă doriţi, dar sunt forţe, pentru că ele mişcă lucrurile şi din mişcarea asta fiinţează lumea.

  2. Asa s-a calit otelul!
    Iată de ce Pavel Corceaghin este un personagiu uluitor. El este imaginea fidelă a omului într-adevăr nou, a tânărului revoluționar de tip stalinist, pentru care nu există greutăți de netrecut, nu există piedici de neînlăturat, nu există impasuri morale de nerezolvat, în lupta aprigă dusă împotriva exploatatorilor lumii muncitoare. 
    ********
    Iata cum se-ncerca, in alte vremuri, vindecarea fricii. Nu cumva frica e legata si de lipsa unui scop maret (exploatatorii)? Nu cumva o tinta inaltatoare iti da forta sa invingi frica si comoditatea din tine?!

    • Ei lăsați că avut și Pașa Corceaghin momemtele lui grele când a dat-o în zbangheală: Par examplu atunci când era la sanatoriu și au fost aduși aritștii burgheji să danseze ca să-i destindă pe oamenii muncii la refacere. Ehei, chiar și oțelu’ călit mai crapă măcar din când în când :)…

  3. Si uite asa ne trezim in fata adevarului absolut , numit cu atita sinceritate de noi toti FRICA. Frica de a nu fi iubit de parinti , frica de a nu lua note proste la scoala , frica de a fi mai prosti decit cei din jurul nostru , frica de a nu fi refuzati indiferent de situatia in care ne gasim ,frica de propria noastra inteligenta (acolo unde este cazul ) ,de proprie noastra intelegere a lucrurilor , frica , de deja intuita ,orisicare din situatiile in care ne aflam, frica de a spune da sau nu atunci cind ne aflam in aceasta situatie , , frica de a lua o decizie ce ne implica pe noi sau pe altii , frica de a nu fi prins cind furam cu buna stiinta , frica de propria noastra sexualitate , frica de moarte , frica de suferinta , frica de necunoscut , frica de ceea ce ne inconjoara la tot pasul .Asta inseamna a fi om . Asta inseamna a avea indoieli si aceste indoieli duc omenirea mereu si mereu mai departe pe drumul necunoscut ,dar numit de noi toti VIITOR. Nasterea inseamna frica , dragostea inseamna frica ,viata insasi este o frica . Daca dorim insa sa ne raportam doar la DEPRESIE si ANXIETATE ,atunci intelegem ca aceste doua forme (nu cred ca este vorba de vreo boala ) de suferinta ne caracterizeaza de cind lumea si pamintul . Faptul ca de abia acum ,de ceva vreme au capatat un nume sau au capatat intelegerea atasata numelui este alta treaba . Istoria lumii este plina de astfel de forme asociate azi depresiei sau anxietatii , ( in mintea mea ele reprezinta doar normalitatea absoluta ) O normalitate pe care unii dintre noi o accepta, sau o ignora mai usor ,functie de capacitatile mintii fiecaruia . Fericiti cei saraci cu duhul nu este doar o vorba in vint . Cu cit inteligenta ,super dotarea fintei noastre este mai mare , cu atit cele doua cuvinte anxietate si depresia sunt mai prezente . Solutia nu este nici tratamentul medicamentos ce poate in unele cazuri rezolva pe moment situatia si nici tratamentul psiho -terapeutic ce la fel , face un bine de moment . Rezolvarea acestor probleme consta in posibilitatea mintii fiecaruia dintre noi de a ne impaca cu noi insine , de a accepta propria noastra intelegere (cei ce au astfel de probleme ) si de a constientiza ca asta este normalitatea sau cel putin normalitatea fiecaruia dintre noi .

    • Da, pentru că nevoia de apartenență și acceptare este scrijelită in ADN-ul nostru de la începuturile lumii, din nefericire. Avem nevoie sa fim acceptăti, sa ne primească cineva la căldura focului lui. Nu putem supraviețui singuri, sau așa am fost programați sa credem.
      Inca 2-3 generații de civilizație și nevoia de apartenență va dispărea. Pentru că oamenii vor înțelege că este ok și să fie singuri, este sare pentru supraviețuire.

  4. Bine descris, bine scris, un pic cam lung.
    Ati vorbit un pic despre originile anxietatii, explicată mai ales prin proiecțiile părinților asupra copilului. Ma intreb daca nu exista si altceva, sau un singur eveniment traumatic cauzator.

  5. „O soție abandonată (…) soția a ațipit, deja, resemnată.”
    Exemplu trist sau rautacios de la „asa nu”.:(

  6. Eu, si nu cred ca doar eu, simt spaima de anxietate de cite ori dinspre Vest, cu precadere de la Bxl, se anunta „Romania corupta”:
    „Compania suedeză de telecomunicații mobile Ericsson a convenit să plătească peste un miliard de dolari pentru închiderea unor investigații de corupție, inclusiv una legată de mituirea unor oficiali guvernamentali, a informat Departamentul de Justiție al SUA, conform Reuters.”
    VW a platit peste 30 de miliarde de dolari „pentru închiderea unor investigații de corupție”
    Dovada ca Romania e corupta.
    Cum sa nu simti spaima de anxietate?

  7. Pt cinicul.
    Nu doar unul, ci mai multe, chiar repetate evenimente traumatice, (sau percepute drept traumatice de cate persoana) cauzatoare.

  8. Curaj! Ne intoarcem mereu la cuvantul acesta: curaj!. (Jurnalul Fericirii)
    Putem sa avem multiple calitati, dar daca ne lipseste curajul, le putem pierde pe toate. Nu neaparat in sensul de a fi cuprinsi de anxietate, dar in general nu poti sa ai o conduita corespuzatoare unor principii sanatoase, mai ales in perioade grele. Si atunci calitatile noastre le folosim pentru scopuri josnice (aservire, coruptie, tradare, etc).
    Dar cred ca nu putem avea curaj asa pur si simplu. Curajul trebuie sa aiba ca sustinere o conceptie de viata. Crestinismul trait cu sinceritate, de exemplu. Toti oamenii care au dat dovada de mare curaj au avut un tel, un ideal, o credinta la care nu au renuntat nici chiar in fata mortii.

  9. „Am şi uitat restul visului de azi dimineaţă, pentru că ultimele sale clipe au fost atât de importante că au şters restul din memorie. Ieşisem dintr-o încăpere a unei clădiri care până atunci părea să aibă un rost mai degrabă privat, pentru a întâmpina pe cineva (nu ştiam cine) care urma să sosească. Când am ieşit afară, două tinere se pregăteau să intre şi ştiam că pe ele (una din ele?) le aşteptam. Tânăra mai depărtată de mine înainta parcă un pic ferindu-şi, într-o parte, privirea şi chipul – avea părul prins la spate într-un soi de codiţă, dar scurtă, în schimb îmbrăcămintea îi era lungă. Deja parcă intuiam cine e şi simţeam furnicături urmărind-o cu ochii.
    Le-am poftit înăuntru, în casă, în încăperea devenită deja un pic mai mare şi cu diverşi oameni pe acolo, iar tânăra mai apropiată (în spaţiu) de mine a întrebat retoric „Deci asta e Curtea de Apel?” iar eu am mormăit ceva aprobativ în timp ce ele căutau oarecum să se aşeze. Şi atunci, prietena ei a ridicat privirea spre mine, parcă pe furiş, căutând să mă vadă – am recunoscut-o instant.

    M-a pocnit secunda, am revăzut-o în vis fix ca în realitate, i-am recunoscut textura pielii, ochii vii, nasul, tot. M-a inundat o stare de bucurie căreia nu i-am făcut faţă – am gândit „cred că acum mă voi trezi”, era prea mult pentru a nu simţi că energia asta izvorâtă din toţi porii mă ridică din vis – şi m-am trezit.

    Habar nu am cum au loc visele astea – e primul în care o revăd, după mult timp – dar voiam să spun că era azi 14 iulie, la 6.15 a.m., puţin înainte să sune alarma telefonului.”

    • Ce mare favoarea i-a făcut visul fetei, procurîndu-i acea realitatea a chipului și nu alta. Intalnirea aceea nu are egal in realitate, autorul fragmentului probabil că știa asta prea bine. Revederea lor e atît de frumoasă (discretă) că putem plînge pentru ea, sărbătorind-o în marginea unui text împotriva anxietății. :)

  10. Ce nume cald aveți, Ema! Vă sunt recunoscător că nu l-ați lăsat singur și anxios, pe aici, pe autorul fragmentului :)

    Poate că nu a fost realitate, dar a fost sigur o clipă de hyper-realitate, mai adevărată decât realitatea. Solia mea nu e decât să las câte un semn, poate-l vede cineva, să afle că cel ce m-a trimis a fost din nou atins de-o adiere din altă lume; și că o simte de fiecare dată când adierea îl umbrește. Acuma plec, căci am primit răspunsul, îl voi pune acolo unde era așteptat.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Andrada Ilisan
Andrada Ilisan
Psiholog clinician. Licențiată în psihologie la Universitatea Babeș-Bolyai (cu lucrarea "Mama Borderline și copilul dezorganizat. O investigație din perspectiva teoriei atașamentului") și master în Psihologie Clinică ("Rolul figurii semnificative de atașament ca factor etiologic și de menținere a simptomatologiei borderline"). Urmeza și un program de formare ca psihoterapeut în Analiză existențială și Logoterapie, SAEL România.

Colectia Contributors.ro

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

CV de parlamentar. De la greață la oroare

Mi-am luat inima în dinți și am citit pe pagina de Facebook a lui Valeriu Nicolae toate postările despre CV-urile parlamentarilor români....

Soluție: Trenuri la Aeroportul Otopeni la cadență de 10′

Un proaspăt comunicat al CFR Călători ne spune că în urma analizei graficelor de circulație împreună cu CFR Infrastructură s-a ajuns la...

Modernizarea societății românești și formele fără fond: Academia Română, Curtea Constituțională și altele

Incompatibilitatea dintre formele de import și fondul românesc. Teoria formelor fără fond ”Inainte de a avea o umbră...

Marele Laser și frauda științifică

Dacă noi vom tăcea, vor striga pietrele. Luca (19, 38-40) *1. Preambul

Cum trebuie să fie un film „Bun de Oscar”?

În noiembrie 1989 situația politică devenise una extrem de tensionată pe plan internațional. În Europa de Est, în Polonia,...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.