Acordul cu Iranul, petrolul și stabilitatea Orientului Mijlociu

Pe 2 aprilie 2015, Iranul și marile puteri ale lumii au ajuns la o înțelegere preliminară asupra programului său nuclear. SUA și Uniunea Europeană vor ridica sancțiunile economice dacă Agenția Internațională de Energie Atomică (IAEA) confirmă că Iranul își reduce programul nuclear.

Planul Comun Comprehensiv de Acțiune (Joint Comprehensive Plan of Action – JCPOA) conține șapte secțiuni menite să asigure suficiente puncte de control pentru inspectorii IAEA:

1. Nivelele stocurilor de uraniu îmbogățit;
2. Numărul maxim permis de centrifuge destinate îmbogățirii uraniului. Uraniul natural este preponderent alcătuit din izotopul U²³⁸, care nu fisionează. „Îmbogățirea” înseamnă că, prin o centrifugare intensă a minereului, izotopul fisionabil, U²³⁵, prezent natural în cantități de până la 0,71%, se concentrează până la nivele necesare construirii unei bombe atomice, de circa 90%;
3. Nivelele permise de uraniu îmbogățit. Pentru scopuri medicale și energetice, se vor putea folosi concentrații reduse de U²³⁵, de circa 3 – 5% (low grade);
4. Nivelul inspecțiilor permise (vezi discuția de mai jos);
5. Dezvoltarea facilităților de prelucrare și stocare a uraniului low grade. Iranul are în prezent patru căi de producere a armelor nucleare: prin două facilități, la Natanz și Fordow, pentru îmbogățirea uraniului folosind mii de centrifuge; prin reactorul cu apă grea de la Arak, unde se produce plutoniu, și o cale implicând facilități ascunse. Există o reală posibilitate ca, o dată cu semnarea acordului final, Fordow să devină o fabrică de izotopi stabili și un centru internațional de fizică. La fel, și reactorul Arak ar putea deveni un centru internațional de cercetăriⁱ. Divulgarea facilităților ascunse constituie o piatră de încercare pentru negociatorii ambelor părți.
6. Cercetarea și dezvoltarea unor teme legate de radioactivitatea indusă. Desemnarea și inspectarea centrelor de cercetare și dezvoltare va fi o problemă spinoasă în timpul negocierilor finale, pentru că suspiciunile legate de activități subversive, potențial producătoare de combustibil nuclear, vor persista.
7. Sancțiunile care vor trebui ridicate și cele care vor fi menținute temporar ca un element de coercițiune în caz de comportare delincventă a Iranului. Reacția liderului suprem al Iranului va fi prezentată mai jos.

Înțelegerea JCPOA reprezintă o realizare diplomatică majoră, dar nu este totuși documentul final. Până pe 30 iunie (sau o dată ulterioară), când se speră finalizarea acordului, mai sunt multe probleme semnificative care necesită să fie rezolvate. În principal, este vorba de elemente tehnice și opoziția politică domestică (atît în Statele Unite- Congresul Republicanⁱⁱ, cât și în Iran și Israel).

Semnarea acordului interimar iranian a marcat un nou element în politicile regionale din Orientul Mijlociu. Este vorba acum despre posibilitatea ca o anumită cantitate de petrol iranian să apară la vară pe o piață deja suprasaturată datorită țițeiului de șist din Statele Unite. Dacă acest lucru se va întâmpla, dinamica regională nou creată va exacerba tensiunile locale deja existente. De ce?

Fiecare dintre țările Orientului Mijlociu are o agendă de acțiune vizavi de vecinii săi. Turcia urmărește o politică reactivă cu nuanțe neo-otomane. Luna trecută, Președintele Turciei a acuzat Iranul că încearcă să „domine regiunea” prin agenturile sale din Irak, Liban, Siria și Yemen, sugerând unora că Turcia este pe cale să treacă la o confruntare cu marele său vecin din sud și să adere la o coaliție, condusă de Arabia Saudită, menită să distrugă influență Iranului în Orientul Mijlociu.

Obsesia Israelului cu Iranul îi împinge pe ultimii în mlaștina din Siria. Recent, premierul Benjamin Netanyahu a pus noi condiții care, în opinia guvernului său, ar lucra mai bine pentru succesul acordului care se va semna la vară. Dar o parte din aceste condiții – accesul inspectorilor oricând și oriunde pe teritoriul Iranului, oprirea a 10.000 de centrifuge în loc de 5.000 cât prevede actuala înțelegere, recunoașterea statului Israel de către Iran – sunt socotite inacceptabile pentru un stat suveran și independent, precum Iranul. De aceea, nu este surprinzătoare reacția liderului suprem iranian, Ayatollah Ali Khamenei, care a declarat că țara sa nu va semna nici un acord dacă 1) toate sancțiunile economice nu vor fi ridicate în ziua semnării și 2) dacă zonele militare nu vor fi exceptate de la inspecții. Dar, pe fond, Iranul consimte tacit la rolul SUA în Irak și speră că acordul nuclear îi va amplifica puterea regională. Egiptul aspiră la un nou rol regional, anti-islamist. Arabia Saudită este într-un mod defensiv, confruntată cu vecini rebeli. Riyadhul nu vede o valoare imediată în împăcarea cu Iranul. Rivalitățile regionale șubrezesc fundațiile deja instabile din Irak, Siria și Yemen.

La o privire mai atentă, Riyadhul vede mâna Teheranului în instabilitatea care înconjoară regatul saudit. Cu alte cuvinte, saudiții cred că protestele șiite și rebeliunea din jurul granițelor țării sunt produsul încercărilor Iranului de a-și afirma puterea și de a submina influența Riyadhului prin instaurarea unei așa-numite „semiluni șiite”. Drept consecință, regatul saudit este angajat în multiple războaie locale în care suportă opozanții guvernelor și grupurilor sprijinite de Iran: Hezbollah în Liban, regimul lui Bashar al-Assad din Siria, musulmanii șiiți și guvernul Irakului, protestele din Bahrain sau rebelii Houthi din Yemen. Marea speranță a Arabiei Saudite este că prețurile scăzute ale petrolului vor diminua drastic finanțele iranienilor și abilitatea lor de a sponsoriza războaie locale.

Situația confruntațională cea mai pregnantă este cea din Irak, unde liniile frontului reflectă geografia umană a țării. Confruntările militare sunt concentrate în principal de-a lungul ariilor mixte care împart comunitățile, ca și în teritoriile disputate: în nord, de kurzi, și est, de ISIS. Actuala situație teritorială probabil va persista pentru câtva timp, în ciuda unor victorii militare recente. Împărțirea de facto a Irakului pare foarte probabilă, dar în lipsa unei noi înțelegeri politice, dezintegrarea va fi contestată local, cu accese de violență focalizate de-a lungul noilor granițe care se vor forma. Competiția internă pentru controlul stătulețelor etno-sectante va alimenta și în viitor fragmentarea teritorială și violența.

Atât în Orientul Mijlociu, cât și în nordul Africii, granițele vor intra sub presiune datorită prăbușirii unor state și violenței din zonă. Instituții statale slabe, lipsa domniei legii, competițiile dintre liderii războinici locali fac țări precum Yemenul, Libia și Irakul să fie primii candidați în această fază politică. Ultimele două state au și însemnate rezerve de petrol. Războaiele civile regionale vor fi dificil de stins. Competiția regională curentă este văzută de puterile rivale ca o sumă zero. Adică, puterile regionale consideră că haosul produs de violența inter-grupuri reprezintă o oportunitate pentru avansarea propriilor interese. Ele vor continua să alimenteze conflictele regionale și chiar vor interveni direct. Controlul răspândirii războaielor va fi dificil, dată fiind natura trans-națională a grupurilor violente. Un cadru de securitate regional va fi necesar pentru a instaura o oarecare stabilitate.

În aceste condiții, doi jucători importanți, ambii mari producători de petrol, vor domina politica Orientului Mijlociu: Arabia Saudită și Iranul.

Rolul Arabiei Saudite va fi fundamental influențat de dinamica prețurilor petrolului. Țara va avea nevoie de o politică corectă și eficientă pe piața de petrol. Se pot distinge cel puțin patru dimensiuni vor juca un rol important în această politică:

1. Protecția propriei cote din piața petrolului. Acest aspect al politicii de piață este elementul principal. Acționând în baza lui, Arabia Saudită va căuta să elimine competiția provenită din producția de țiței cu costuri mari din țările non-OPEC, reducând astfel abilitatea acestor țări de a profita de pe urma prețurilor ridicate în detrimentul saudiților. În fine, protecția cotei de piață va permite țării niveluri de producție care să satisfacă cererea domestică și nevoile de export.
2. Încurajarea disciplinei OPEC, organizație dominată copios de saudiți. Riyadhul este determinat să nu acționeze singur ca swing producer.
3. Competiția regională. Prețurile scăzute ale petrolului oferă pârghii politice asupra concurenților regionale, în special Iranul.
4. Contracararea creșterii țițeiului neconvențional din Statele Unite. Dacă Arabia Saudită decide să introducă o nouă politică a OPEC-ului, va trebuie să facă față unor presiuni semnificative. De ce? Pentru că formarea noii politici, care să suporte o nouă cooperare regională, ar putea conduce la o mai mare volatilitate a prețurilor datorită surplusului de țiței neconvențional produs de Statele Unite.

Diferențele în rezerve financiare controlează capacitatea de manevră a statelor din Golf. Un deceniu de prețuri ridicate și o politică fiscală relativ corectă au permis țărilor OPEC din Golful Persic să acumuleze o semnificativă „saltea” financiară. Construirea unei presiuni politice regionale ca rezultat al prețurilor scăzute va fi mai rapidă decât abilitatea Arabiei Saudite de a-și atinge toate obiectivele sale de piață.

Datele oferite de Rystad Energy arată că, în timp ce se așteaptă ca investițiile la nivel mondial să scadă cu aproximativ 20% în 2015 față de 2014, în țările din Golf (d. ex., Arabia Saudită, Qatar, Kuweit) situația este diferită – probabil va exista doar o reducere de 5%. Arabia Saudită, unde se așteaptă ca investițiile în proiecte de petrol să crească cu 5-10%, a mărit numărul de platforme de foraj pe care le utilizează. Se pare că unele companii naționale de petrol, cum ar fi Saudi Aramco, folosesc această situație să se poziționeze pentru o potențială revenire a prețului petrolului. Demararea unor noi proiecte acum ar putea fi foarte profitabilă din cauza prețurilor unitare estimate mai mici în cadrul pieței de servicii petroliereⁱⁱⁱ.

Ar putea politicile regionale să inducă o schimbare în strategia de piață a Arabiei Saudite? Următoarele aspecte au potențialul de a influența această strategie: presiunea produsă de afacerile domestice, creșterea cererii globale, o încetinire semnificativă în creșterea ofertei de petrol globale, o presiune financiară generată de bilanțurile externe, creșterea presiunii din partea celorlalți membri OPEC și, în fine, politicile regionale.

Iranul – Care vor fi impacturile înțelegerii de la Lausanne pe piața petrolului?

În ianuarie 2012, înaintea începerii perioadei de 6 luni pentru reducerea exporturilor de petrol^iv, Iranul pompa pe piață circa 2,2 milioane barili/zi. În iunie 2012, când importurile Uniunii Europene s-au redus la zero, Iranul nu mai vindea decât 800.000 barili/zi. În următorii doi ani, exporturile Iranului au fost în medie 1,05 milioane barili/zi (2013) și 1,27 milioane barili/zi (2014).

Ce se va întâmpla dacă vor fi ridicate sancțiunile economice pe 30 iunie 2015? Iranul nu va afecta piețele fizice de petrol înainte de 2016, pentru că mai rămân obstacole de îndepărtat din calea reluării producției și vânzării la export. Verificările întreprinse de IAEA ar putea dura mai mult de șase luni. Dacă Iranul își va crește producția cu 1 milion barili/zi și dacă lichidează cele 35 milioane barili pe care îi are stocați, atunci orice „revenire ciclică” a prețului petrolului ar putea fi întârziată cel puțin un an^v. O serie de giganți ai industriei, precum Exxon Mobil și Royal Dutch Shell Plc., vor simți aproape sigur o scădere a profiturilor actuale.

Pe de altă parte, revenirea deplină a Iranului pe piețele de petrol va fi dependentă într-o măsură decisivă de reluarea investițiilor străine, absolut necesare pentru modernizarea echipamentelor de foraj, extracție, transport și rafinare a țițeiului brut. Or, competiția pentru atragerea investitorilor străini va fi dură pentru Iran, deoarece și alte țări – Irak, Mexic, Brazilia, Uganda sau Angola – vor face tot posibilul să atragă fonduri de investiție din alte țări. De exemplu, Irak înghite deja miliarde de dolari de la companii precum BP Plc. (Marea Britanie), Eni SpA (Italia) și OAO Lukoil (Rusia). Abu Dhabi, cel mai bogat dintre toate Emiratele Arabe Unite, a semnat o concesiune de producție pe 40 de ani cu Total SA (Franța) și negociază cu BP și Shell pentru deal-uri asemănătoare.

Apoi, trebuie văzută legislația locală din Iran legată de aceste investiții, pentru că investitorii străini s-ar putea să nu fie tentați să investească într-o țară care nu asigură un profit de un anumit nivel. Un exemplu din aceeași regiune îl constituie respingerea de către Exxon Mobil Corp. a ofertei de re-înnoire a concesiunii lor din Abu Dhabi, pentru că acea țară nu o oferit profitul așteptat de americani. Similar, gigantul britanic BP Plc a spus Mexicului că are nevoie de termeni contractuali mai buni pentru atragerea de fonduri străine necesare re-deschiderii unor zăcăminte.

Teheranul deja a făcut primul pas spre redeschiderea câmpurilor sale petrolifere săptămâna trecută, imediat supă semnarea înțelegerii de la Lausanne. Dacă se va semna acordul final din iunie, atunci companiile străine vor primi dreptul de a investi în Iran. International Energy Agency (IEA) estimează că Teheranul produce astăzi 2,8 milioane barili/zi. Fără restricții, producția Iranului ar putea crește până la 3,6 milioane barili/zi, în decurs de 6 – 12 luni. Dar pentru a se ajunge la o astfel de producție este nevoie, așa cum am scris, de investiții masive.

În declarația ayatollahului Ali Khamenei, citată mai sus, apare pentru prima dată și o critică adusă Arabia Saudite pentru intervenția militară din Yemen. În plus, Khamenei îi numește pe noii lideri saudiți niște „tinerei fără experiență”. Astfel de afirmații nu au desigur calitatea de a calma tensiunile din Orientul Mijlociu.

Într-o declarație făcută agenției Reuters la Beijing pe 9 aprilie 2015, ministrul iranian al petrolului, Bijan Zanganeh, a spus că depinde de membrii OPEC să facă loc pentru orice surplus de țițeiul iranian care ar putea ajunge pe piețele mondiale dacă vor fi ridicate sancțiunile la vară^vi. Sugestia oficialului de la Teheran a fost clar direcționată către Arabia Saudită, care, la câteva zile după încheierea discuțiilor de la Lausanne, a crescut producția sa de țiței, deschizând astfel încă o portiță spre confruntare bilaterală. Următoarea întâlnire al vârf a membrilor OPEC va avea loc la începutul lunii iunie când, se speră, OPEC va lua măsuri care să evite o prăbușire dramatică a piețelor de petrol, generatoare de instabilitate politică sau, și mai rău, de confruntări militare regionale.

Una peste alta, concluzia mea este că, de la descoperirea sa în Persia, în 1908, și în Arabia Saudită, în 1938, petrolul a făcut, desfăcut, schimbat multe regimuri politice. Și în continuare, petrolul va controla stabilitatea Orientului Mijlociu.

N o t e_________

i Richard Stone, 10 aprilie 2015, Iran deal would transform its nuclear infrastructure. Secretive Fordow facility could become a stable isotope factory and international accelerator center, Science, vol. 238, no. 6231, p. 164 – 165.

ii Scrisoarea celor 47 de senatori republicani, trimisă autorităților de la Teheran, declară că orice acord fără aprobarea Congresului ar putea fi anulat de următorul Președinte „dintr-un condei”.

G.O.P. Senators’ Letter to Iran About Nuclear Deal Angers White House

http://www.nytimes.com/2015/03/10/world/asia/white-house-faults-gop-senators-letter-to-irans-leaders.html

iii Reuters, 10 aprilie 2015, Middle East state spending throws lifeline to oilfield services

iv U.S. Department of State, Implementation of Section 1245 of the 2012 National Defense Authorization Act (NDAA), http://www.state.gov/r/pa/prs/ps/2012/03/186122.htm

v Bloomberg, 5 aprilie 2015, Oil Rises Most in Two Months as Saudis Boost Pricing to Asia

vi Reuters, 10 aprilie 2015, OPEC’s No-Cut Strategy is Not Working, Iran Says