Adam Bruno contra Dăscălime

Stelian Tănase este indubitabil decis să scrie propria lui Comedie umană. De altfel, și-a plasat penultimul său roman, Negustorul de Antichități, sub semnul lui Balzac, al condiției acestuia de narator omniscient  pe care romancierul nostru o urmează întru totul. Ca și sub acela al zicerii celebrului scriitor francez “Există două istorii. Una oficială, mincinoasă, o alta secretă, unde găsim adevăratele cauze ale evenimentelor”.

Dacă în Negustorul de Antichități, Stelian Tănase a fost preocupat de comedia umană a vieții de familie, arătându-ne cu lux de amănunte (Tănase are, precum Balzac, un cult a ceea ce francezii numesc le menu détail) ce se întâmplă atunci când profesorul universitar la pensie Candid Ițescu plănuiește ce va să facă cu valoroasa lui colecție, iar planurile lui par să excludă de la masa succesorală pe cei care ar fi moștenitorii legali, în Dincolo nu e nimeni romancierul se concentrează pe comedia umană a Revoluției Române din Decembrie 1989. Pe profitorii acesteia.

În noul său roman (Editura Corint Fiction, București, 2024), Stelian Tănase colaționează, și o face pe două voci, adică cu ajutorul a două instanțe narative complementare, marcate tipografic în consecință cu ajutorul alternanței dintre caracterele drepte și cele italice,  ambele înzestrate cu o savoare stlistică proprie, ce s-a întâmplat înainte și după Revoluție. Cum au năpârlit unii, cum au încercat să își construiască un trecut eroic, deși înainte fuseseră cadre de nădejde  ale regimului comunist, turnători fruntași regulat prezenți pe Statele de plată ale Securității, recompensați pentru asta cu funcții și avantaje materiale, cum au reușit să se salveze și să rămână pe mai departe persoane importante, cum au sprijinit ei disidenții și au conspirat ei în tăcere, cu toate că altceva scriau în articolele publicate în Scânteia. Și în materialele pentru uzul Securității.

În Dincolo nu e nimeni matricea balzaciană rămâne, realismul se topește în naturalism și în grotesc,  ne întâlnim chiar și cu transferul unor personaje precum Porfirie Zaț, devenit în Dincolo nu e nimeni Porfiriță și patron al ziarului Aurora. Este, la un moment dat, amintit în trecere și mai sus menționatul Candid Ițescu, însă de data acesta Stelian Tănase  amestecă balzacianul  cu morala și prințipurile din O scrisoare pierdută. Romanul, subintitulat comedie, are un moto desprins din capodopera lui Caragiale, fiecare capitol al cărții dispune și el de un moto împrumutat din același mare op. Și precum Caragiale și Stelian Tănase simte enorm și vede monstruos,  Mișună peste tot în noua lui carte personaje colorate, grotești (fapt sugerat și de o copertă cu o grafică bine aleasă) mai mult sau mai puțin individualizate, însă absolut toate venale, toxice. Precum  Costache Zugravu, Tăchiță, colonelul devenit general Pavlache, Ghighi Pizduț, prof. dr. Nae Zapisescu și alții ca ei (romancierul își păstrează apetitul pentru curiozitățile onomastice). Aceștia  sunt vajnicii reprezentanții ai Dăscălimii și ai Caracudei, nucleul  dur al primeia.

Avem în noul roman al lui Stelian Tănase și un Ghiță, adică Ghiță Macarie, la început ziarist la Aurora, însărcinat să deslușească misterul morții, una cu repetiție, a pictorului Adam Bruno, personajul principal al cărții. Ghiță devine mai apoi funcționar ministerial însărcinat cu reușita expoziției retrospective a pictorului și cu mulțumirea necondiționată, fără economie de mijloace  a fostei soții a acestuia, Lila Bruno. Care descinde de la Londra și vrea scandal cu orice preț.

După modelul lui Ghiță Pristanda, Ghiță Macarie îi cam pupă pe toți în bot, în primul rând pe ministrul Tăchița și pe hoașca Lila, numai că, din păcate, nu ajunge să pape tot. Este concediat, nici vorbă să primească ambasada promisă de Tăchița, un fel de Agamiță Dandanche al zilelor noastre. Asta, chiar dacă Ghiță scoate, după lupte seculare, albumul Bruno Magnificul, salvează vernisajul expoziției, îi scrie un discurs pe cinste ministrului și dejoacă planurile mizere ale membrilor Dăscălimii și Caracudei. Acestora  neplăcându-Ie deloc că Adam Bruno nu acceptă să fie preamărit ca disident, deși a fost și a stat la pușcărie în vremea lui Pazvante, adică Ceaușescu. Nu vrea să fie declarat erou al Revoluției. Nu acceptă să i se pună în cârcă o biografie falsă.  Adam Bruno nu dorește decât să fie lăsat în pace. Adică să creeze, să își vadă de iubirea lui pentru Sasha Akim și să se plimbe prin ceea ce a rămas din cartierul Uranus.

Urât de toți, toți dorindu-i la un moment dat lichidarea. Bruno le garantează componenților Caracudei bruma de onorabilitate de care au absolută nevoie pentru a mai reprezenta ceva în gubernie. Adică în Bucureștiul  care este dintotdeauna târgul ambiguităților. “Toți trăiesc și profită de ele. Aici albul nu este alb, negrul nu este negru. Este ca și cum n-ar fi. Totul este cenușiu-culoarea favorită a întregii epoci. O regăsim frecvent în pânzele antieroului nostru venerat”. Onorabilitatea dorită este condiționată de zicerile lui Adam Bruno. Și pusă în primejdie de sinceritatea acestuia. Iar cum Bruno nu vrea să mintă, trebuie obligatoriu redus la tăcere. Kapput!

Ce-i iese de minune lui Stelian Tănase este surprinderea cenușiului primului deceniu post-decembrist. A marii nerușinări a epocii. Romancierul evoluează pe felurite registre de limbaj, nu se sfiește să recurgă la cuvinte deocheate. Stelian Tănase este un pofticios al povestirii și al detaliului. Simte permanent și neostoit nevoia să revină, să precizeze, să detalieze, să completeze. Frazele din Dincolo nu e nimeni sunt arborescente, sunt completate de altele la fel, la rându-le completate și contracarate de altele extrem de scurte.

Stelian Tănase – DINCOLO NU E NIMENI; Editura Corint Fiction, București, 2024