joi, iunie 13, 2024

Adevăru-i că se fură (+ amintiri despre Cluj)

Exact așa, ca-n prima parte de titlu, am zis odată, demult. Ba chiar cu introducerea cum că „vreau să atrag atenția” (tu, nouă?…am fost întrerupt și apostrofat ironic). Deci se fura, se fură și se va fura, dar cel mai mult mă indignă reacția celor pe sub ai căror ochi legal responsabili chestii dintrastea se tot petrec. Pe vremuri, oficialii te mătrășeau. (După susmenționata-mi adresare într-un plen cu ștabi, următoarea ședință generală a fost extraordinară și exemplară, având drept scop unic excluderea mea din UTC; la momentul acela simțindu-mă umilit într-un mod aproape tolerabil.) Post-‘89, toți respectivii te ignoră magnanim, ceea ce poate fi umilitor de o manieră ceva mai îngrijorătoare, revoltătoare, inacceptabilă azi.

Punctual însă, chiar acum, adaug ceva cu privire la revolta pornită contra detronării simbolico-psihice, prin scoborâre material-fizică, a grupului statuar Școala Ardeleană din centrul vechi al Clujului. Deci voi vorbi un pic despre statui. Ca și (nucă-n perete? om vedea), despre ce se fură și ce nu. Adăugând și întrebarea, mirarea, admirația sinceră că, totuși, nu se fură foarte mult, nu chiar totul, că mai rămân/există nefurăciuni. În sensul acesta scărpinându-mi rustican ceafa, la modul: cum Dumniezo și Maica Sfântă (altu-ar zice cu îndreptățire ioi/tulai yezuș-mária, mai catolic ca papa: Jaj, Jézus Mária!), cum se face de nu se fură și mai mult?…

No-apoi da hai ș-om deambula o țâră prin detalii:

Toată copilăria și tinerețea școlară și studențească mi le-am trăit/târșâit prin situl de intersecții, stradele și edificii limitrofe și interioare dintre Someș și Canalul Morii (Piață–Cinema Republica–Politehnică–Parc), Părcuțul Caragiale, Mănăstirea Cisterciană, Casa natală a lui Matyaș și piața statuii aceluiaș Rex, Universitate–floaștăr–BCU/studenți, strada Avram Iancu–Casa Universitarilor/Filarmonică–Biserica Reformată–Teatru–retur. Deci îmi amintesc vag chiar și de „prima” Lupoaică–Romulus–Remus.

E vorba de „Lupa Capitolina”, alias „Darul Romei” (1921), monument cândva fugărit ca-n migrații (din fața lui Matei Corvin, refugiat pe timp de război la Sibiu), repatriat și ascuns până ce-n ‘67 se reinstalează urban (lângă colțul Universității BB), în 1973 fiind excizat și substituit de către Școala Ardeleană, modernul grup statuar al bătrânului Ladea. Pentru ca de-atunci, populara Lupoaică să fie plimbată, ca-ntr-o colinduță de zeci de metri, în sus-josul acum elegantei străzi din dreptul vechii primării și-a bisericii greco-catolice.

De-altminteri, mai toate exemplarele de Lupoaice (cu pruncii R&R), mai lent sau mai brusc/brutal, au pătimit lucruri (dramatică fiind distrugerea celei vechi din Chișinău, cu măritări temporare, supărări/competiții cea din Târgu-Mureș respectiv Turda). Le remarc în fugă măcar de dragul rememorării îmbogățite a micilor iliade și odisei pe care le-am bifat personal, cu-atât mai mult cu cât în ultimele 3 decenii voi fi observat în directul schelelor de șantier și pe cele, mai iuți și răsucite, pățite de monument pe bulevardele Bucureștiului. Și-anume: din scuarul verde al Dorobanților privind cartierul ambasadelor, în Piața Romană, apoi în fund de Lipscani. Bașca drăguțul fapt că unul dintre pruncușorii sugaci ai Lupoaicei din capitală s-a declarat furat, descoperindu-se totuși că nu se furase (ci se salvase/protejase-n privat, deoarece picase singur din țâță până-n paviment). În vreme ce la Cluj similara poveste a fost mult mai picantă, bebeul respectiv fiind nu doar furat la propriu, ci și emigrat, ziare și gura lumii zicând că va fi fost surprins/arestat de poliție într-un cavou al cimitirului central, unde era nu numai liniștit instalat, ci și travestit rău, în înger. Practic, fusese încreștinat în secret, ceea ce adeverindu-se ilegal și blasfemic, s-a revocat și readus la nobila alăptare de păgână obârșie.

(Acuma fac o paranteză dispensabilă, având o mică nedumerire strict personală, de care chiar rog pe unii și-alții să nu ție seamă. Ba la rigoare fie cenzurată. Căci mi s-a pus un pistrui pe minte citind undeva că monumentul a stat câțiva ani sub cupola pătrată, totuși de taină, a Muzeului de Istorie, unde un „sculptor creștin” ar fi restaurat-o vreme de câțiva ani de zile. Ciudat lucru, cum a putut face: o dată să admită teologic și doctrinar decreștinarea în sine, apoi să procedeze la restaurarea eventualei tăieri împrejur, a posibilului botez și mir, a metaforicei nașteri secunde și exorcizări, cu mâna goală aducând monumentul la precreștinu-i statut și-originar adamism. Oricum, tot din citite văd că a mai fost nevoie de încă o restaurare, nu după mulți ani, tot preț de-anișori. Măcar de data respectivă nemaiapelându-se la creștin sau cel puțin nemaipomenindu-se.)

Altminteri, toate recuperările (parțiale), translatările și strămutările (integrale) s-au făcut fățiș și legal, de parcă dacă puii fondatori ai Romei + doica lor animală tot erau etern tineri, nici vreuna din ostenelile trambalărilor nu-i va fi stresat, plictisit, obosit, îmbătrânit, tras în groapă. Pare-se, prin urmare, că replantările statuii sorginții noastre râmlene țin de vreun pendulatoriu de mioritism dramatic, deci naturalmente imanent/transcendent. În cele din urmă, clujenii măcar au plasat statuia ceva mai simbolic, în fața lăcașului greco-catolic (credință care fusese pentru Ardeal primul și cel mai consistent „dar al eternei mame Roma”). În vreme ce barbarii de primari bucureșteni au smuls-o nu doar din loc cu verdeață, ci și din numita și predestinata Piață Romană, pogorând-o la capătul sitului de bazar greco-turc/levantin pe nume Lipscani.

Revenind la Cluj și la a lui Școală Ardeleană, normal e să zicem ca tot localnicul: d-apoi nu-i nicion bai că-n 1973, în locul Lupoaicei (UBB + fosta Filarmonică), s-a montat moderna statuie a lui Romulus Ladea. Măcar prin propriul și personalu-i nume, sculptorul Romulus era cel mai în drept să ia locul patronimilor Romulus & Remus. Ba chiar și să-i trimită într-un topos mult mai încărcat de simbol latinist și totodată de competiție româno-maghiară (ampla piață a corvinului „Mathias Rex”, la origine „Máthyás Király” alias Rex Hungarorum, cel cu ulterioare ștersături și plăcuțe când de Iorga, când de Iorga-Funar).

Copii și tineri fiind, pe lângă colțul UBB și Casa Universitarilor/ex-Filarmonică toți ne-am obișnuit cu treimea Școlii Ardelene, familiarizându-ne până la a nu o mai observa. Un efect firesc, al adecvării la spațiu și al integrării sale subconștiente. Monument și totodată efect psihic pigmentat de fleacuri sezoniere și anectode aleatoare, cum de pildă era detaliul amuzant că uneori mămici obosite își mai așezau pruncii, cât să-și tragă suflul, în poala de carte a lui Petru Maior, cel prefăcându-se a ceti. Seara, adolescenții se mai așezau acolo cu iubita în brațe, pentru-n pupat. Cât de rar, totuși observând chiar și inși/inse pozându-se tot în aceeași postură a șederii-n brațele iluministului Maior. Că tot s-a vorbit și vorbit și petiționat în zilele astea în legătură cu statuia respectivă (ați semnat toți, da?), acuma chiar regret că personal nici nu mi-am pus vreodată fundul pe respectiva carte de știință și de-nvățătură, nici nu mi-am făcut vreo asemenea poză, în ciuda frecventei peripatetizări prin preajmă-i. Cum ziceam și știți toți: pentru tine personal, obișnuința ori frecvența te face nici să nu mai observi conștient decorațiunile ambientului, peisajul urban.

Totuși, pentru a nu se considera nostalgia personalistă drept subiectivitate facilă, inconsistentă, irelevantă civic și ignorabilă public, așadar pentru o poziționare oarecum mai consolidată etic, detaliile n-au cum să nu abunde. Pentru moment, să remarcăm (apreciativ) faptul că, totuși, foarte recent, monumentul a fost doar detronat, amputat de soclu/piedestal, coborât și înfipt direct în nivelul solului betonat banal și barbar. Adică la nivelul pașilor de sandale/bocanci, rolelor și skeitbordurilor, zimților de patine, roților de trotinete, pișului canin. Însă ceea ce ar putea chiar să ne mire (realismul cel mai candid făcându-ne să ne-ntrebăm), este cum de nu le-a dat prin gând urbaniștilor de ultimă oră să-l alunge cineștie pe unde, să-l schimonosească ambiental mult mai mult. Pe scurt (1 la mână): se putea și mai rău. Deși mai greu sau mai lent decât oamenii, totuși statuile vin, cu timpul se-nclină de măgan, se scufundă-n sol de la sine (niciodată nu saltă/suie), dar mai și pleacă (de nu le mai află decât presa, detectivii, ori nimeni).

2 la mână. Tot pe aceeași stradă (Kogălniceanu) dacă avansezi, printre numai și numai căsoaie și grupuri de așezăminte de secol 17-18 (care cu figurații neogotice, care fără), dai nu doar de falnica Biserică Reformată (lăcașul celor mai teribile, numeroase, arhipopulate concerte de orgă din tot nordul țării), ci și de statuia Sfântului Gheorghe, cel ucigător de balaur. Nu e o operă masivă, iar mirarea mea (maximală) este cum de nu s-a demontat, strămutat iar, ba chiar furat și vândut sau topit deja. Și alt răspuns nu aflu, admițând cu mâna pe inimă: miracol! Căci da, e curată minune să mai vezi prin orașele actuale lucruri statice pe care le știai demult ori le-ai văzut cândva.

Înafară de impresionanta bucătoaie de zid antic, de Napocă romană (atât din grădina marii biserici, dar mai ales din spatele amplu al acesteia), și desigur înafara bisericii din spate-i, bronzul acesta e bijuterie, e cel mai frumos și meritoriu monument din zonă. Cum puteți afla și singuri, statueta e una dintre cele două cópii, trase chiar la-nceputul secolului 20, după o operă executată la anno domini 1373 (prima statuie ecvestră ambientală din Europa!) de către doi meșteri taman din Cluj („Clussenberch”). Așadar, chiar dacă o copie la fel de târzie mai există, expusă în Budapesta, exemplarul acesta e de neprețuit pentru istoria, patrimoniul, conștiința, memoria, sensibilitatea/delicatețea localității. Din admirație și recunoștință față de entuziastul și generosul Mircea Țoca, proful care plimba studenții facultativului său curs de istoria artei prin urbe, arătându-ne la fața locului detaliile cele mai pline de istorie și artă, memoria mi-a făcut festa de a mlădia și reține statuia asta drept ieșită din comun, unică și de neprețuit, deoarece va fi fost prima dintr-un punct de vedere spectaculos tehnic. Mai exact, peste decenii îmi aminteam (greșit!) că superbul cal al războinicului Gheorghe era cabrat și stătea binemersi doar pe două picioare, cele din spate. Asta, bineștiut fiind că un cal greoi, sub un călăreț înzăuat, de nu se sprijină-n soclu pe minim trei picioare, pică. În acest caz de pionierat sculptural, cu funcție de strict necesar punct de sprijin, brațul și lancea călărețului, terminată în trup de balaur, creia de fapt necesarul contact terț, deci aducea o rezolvare genială (fiind prima ori printre primele) a problemei fizico-tehnice. S-a-ntâmplat însă că abia după aproape trei decenii am mai trecut și-am întârziat iar chiar în fața statuii. Cum am subliniat deja, gândul memoriei zburase aiurea, preferând eroarea fiindcă suna exaltat, măgulitor, mai fain și mai bine. În realitate, calul statuii din Praga, făcută-n evul mediu de către doi clujeni, copiată pentru Cluj și Budapesta la 1900, are calul fixat statornic pe toate cele patru picioare. Sulița și trupul balaurului fac un punct de sprijin supranumerar, al 5-lea, deci excesiv. Fantastic însă rămânând un cu totul alt fapt: absolut toate statuile ecvestre de mai târziu au învățat și-au plecat de la această primă încercare sau lecție dată/lăsată de „primitivii” clujeni primițiali. În urma lor și-n cele mai multe ipostaze toți caii publici au sporit elementul kinetic ridicând în aer măcar câte-un picior, câteva (deloc multe) sculpturi cabrând și erijând tot animalul chiar pe numai două picioare, dar păstrând lancea din brațul cavalerului și din balaurul răpus ca punct de sprijin auxiliar, inevitabil. Așadar, statuia clujenilor e valoroasă nu fiindcă va fi fost de top tehnic, ci chiar dimpotrivă, prin pionieratul ei artistic și monumental, dinspre care toate celelalte s-au îndepărtat cu mai mult sau mai puțin curaj și inginerie. Iată de ce, totuși revin și mă-ntreb: solidă, pilduitoare și simbolică fiind (deci tot neprețuită), prin urmare dezirabilă pentru oricare colecționar oneros și pervers, cum de nu s-a furat încă?

În contextul realității sociale actuale, care e una de cinism total, de aroganță, putere și patimă interlopă ajunsă până-n cele mai înalte stratificări politice, respectivul cavaler și Sfânt Gheorghe (nici piedestalul nu-i e deloc comun, neartistic, ci dimpotrivă, așdar tot nestemat) ori se fură la cel mai propriu sens al cuvântului, ori se păzește zi și noapte, neadormit și-narmat. După modelul conform căruia legendara împărăteasă Maria Tereza (ori Iosif Secundul?) ar fi ordonat post de gardă pentru o floare spontană, vie preț de zile, misia și slujba rezistând însă locului peste o sută de ani.

În mai toate marile orașe avem istorii și istorioare, cele mai discrete sau neștiute abundând cu deosebire în domeniul monumentelor funerere, dispărute din cimitire și rebrenduite pe-altundeva ori de către noi indivizi. Amintiți-vă măcar revoltătoarea bizarerie a achiziționării și asumării legale a superbului cavou monumental al familiei Lahovary, de către un primar de București/Sector 5, actualmente pușcăriaș la greu. Deși poate un rost sau impact mai mare ar trebui să aibă asupra conștiinței naționale dacă reamintesc patriei și poporului despre nerușinata fărădelege din Buzău (cimitir perfect civil), de-a se fi fost furat în mod repetat Rugăciunea, sculptura cea de foarte multe milioane de dolari/euroi, a lui Brâncuși. Repetat, căci bunul stat român a convenit să înlocuiască pe furiș originalul dispărut de pe mormântul avocatului, cu cópii turnate-n bronz după poze, ori după matrița gipsului modelat, ori după versiunea/duplicat original din Muzeul Național de Artă. Până ce-a obosit, mai ales că localnicii aproape că-și bagă mâna-n foc când zic că fiece exemplar va fi dispărut prin topire și revânzare la kil/kintal. Pe cât e cazul de faimos, pe-atât e și demn de neuitat, mai ales că înspre susținerea acestui gen de neuitare vigilă și moralizantă ar putea contribui și clujenii. Cinstit fiind să nu se uite și că minunatul ansamblu de statui clasic-mitologice, al marii și preafrumoasei fântâni țâșnitoare din Parcul Central, lângă Chios și lac, a dispărut fără urmă. Zeci de ani, în locul admirabilelor elemente statuare subtilizate (topite – zice tot omul de rând), primăria a ținut imitații albe din gips (mă rog, poate ceva mai dur, să reziste la ploaie), tot promițând reproduceri/copii/imitații ca lumea ale bătrânului original. Până la urmă s-a făcut și-asta (precis bronz-bronz? ori tot ceva abia bine placat/polisat, doar să reziste-n zăpezi–ploi–vânt). Ca unul care-am copilărit alergând și pe lângă acele reprezentări fantastico-mitologice impresionante, vâslind barca bălții la doi pași de arteziana lor, ele au cu totul altă statură, standard interior, subconștient fantasmatic, pecete afectivă. La ora asta deloc nu m-ar trage ața să revăd monumentul, chiar de caut și aflu că va fi fost refăcut vizualmente total. Pentru imaginarul încă viu și tremurat el deține o invizibilă pată a profanării, stânjenirii, dezamăgirii, o indicibilă asociere depreciativă sau comparație defavorizantă, descurajantă.

În cele de urmă, asemenea fapte sau stări de lucruri te fac să strigi ferm ori să pretinzi tranșant (acuma urmează un fel de apel către șogori, alias tovarăși și preteni/dușmani!): măi clujeni sau koloșvăreni măi (oricât v-ați mai simți voi de dezbinați/diferiți ori de-aceeași apă/pământ/foc/eter/aer/lună/stele)! Dat fiind că tot ce s-a putut deja întâmpla se mai poate petrece, iară și iară, mai bine ați sălta administrativ și legal statuile vechi și prețioase, le-ați băga-n muzeu („Muzeul Monumentelor Originale sau doar Autentice”), peste tot unde-i ceva expus vulnerabil și sustrabil plantând la schimb cópii relativ ieftine dar fidele. Că să instalați peste tot senzori și mitraliere care să-i puște automat pe hoți sau vandali, nu vă permiteți. După cum nu vă dă mâna nici să faceți ca danezii, care s-au resemnat zeci de ani să tot toarne-n bronz și să țină-n expectativa depozitului mai multe capete ale frumoasei Mica Sirenă, cea galeș așternută pe-o stâncuță a mării kopenhagheze, că mereu o decapita și-i fura capul vreun nebun. Prin urmare/așadar: oricât v-ar pițiga demonii spre-a vă trage mutual preșul, faceți bine de vă uniți în cuget și emoții măcar în legătură cu istoria veche, medie și recent-/biografico-supraviețuitoare a monomentelor înconjurătoare.

Încă una-două și gata (mă duc):

În Cluj-Napoca, pe-aceeași stradă a actualului plasament al Lupoaicei, cum te duci spre Teatrul Național, pe dreapta și pe-un colț era cândva o farmacie. Care-avea-n zidul fațadei, sus de tot, o nișă mică, închisă firav cu câteva gratii. Pe „vremea mea” și spre finele anilor ‘80 încă exista acolo statueta votivă și protectoare, poate din piatră, poate de bronz sau alt aliaj (era prea veche și prăfuită să-ți dai seama cu ochiul), a unei capodopere. Mărime măruntă, însă valoroasă artistic. O Pietă completă, o Fecioară Îndurerată, nu mai știu. Știu doar că a dispărut chiar la începutul anilor ‘90. O vreme a fost pusă în locu-i o poză. Nu am verificat mai recent: o fi plasat cineva ceva similar, sau altceva, tot volumetric, în locul vechii mici opere?

Acum vreo 15 ani am făcut o escală pe dealul Feleacului, chiar în sat. Unde tot așteptând și deranjând preotul cu insistența de-a vedea pe-ndelete biserica ctitorită, zice-se, de Ștefan cel Mare (& Sfânt), am observat cu îngrijorare fisurarea unui unicat al istoriei, arhitecturii și artei românești. Și-anume partea de brâu de piatră sculptată, din josul peretelui exterior, care purta un înscris slavon. Text consistent, votiv și memorial, contemporan cu ridicarea sau repede după sfințirea lăcașului, semnat în numele unui mare boier moldovean. Bucata era crăpată de maniera care-o făcea ușor detașabilă, așadar valoroasă și dezirabilă pentru nu puțini colecționari mondiali. Preotul era deja speriat de amenințarea că, pentru obrăznicia de a fi dat cu var pe doi pereți externi ce se cojeau, va fi tras la răspunderi grele de către Ministerul Culturii, așa că mi-am asumat semnalarea pericolului. Revenind în capitală am scris imediat mesaje spre mai multe ziare clujene, ca și spre instituțiile din Cluj și București ale ministerului de rigoare. După câteva zile, îmbunatul preot mi-a răspuns cu-n email: datorită alarmelor mele câte-un jandarm va fi fost pus să păzească inscripția-n piatră, zi și noapte, până la găsirea unui mijloc de restaurare solidă și protecție definitivă.

Concluziune:

Fără discuție, arta istorică și publică se fură (de) peste tot (prin lume). Iar uneori se vandalizează puberal și rebel, din curiozități, beții sau prostie, alteori din superficială știință urbanistică, interes cam tembel, gust de chici. Totuși-totuși: ce-i de tezaur delapidabil, de patrimoniu sau doar de valoare artistică și financiară, se pretează la a fi protejat cu aceeași grijă și considerație care-s prestabilite față de prezent, ordine publică, suflare de viață contemporană. În plus, lucrurile memorabile au și valoare imaterială și necomercială, ținând de experiența și rezonanța personalistă, de familiaritatea, stabilitatea, fragilitatea și intimitatea psihomentală a localnicilor. Ireductibilă la „valoare sentimentală”, sensibilitatea omenească contează mult – atât pentru demnitatea oricărei comunități vii, cât și pentru arhitectura care o atinge și provoacă lăuntric – dacă ținem cont că și insul supraviețuitor, cu inima și prin memoria-i afectivă, marchează și sfințește locul (nu doar viceversa). Iată pentru ce nostalgia, escoriația decepției, nemulțumirea ori sentimentalismul care domină acum cu privire la inacceptabila detronare și solicitata restaurare a Școlii Ardelene, din colțul vechii universități clujene, constituie o memorie omenesc-biografică ce merită respectată, adică proteguită fără risc, rest, lest.

Distribuie acest articol

5 COMENTARII

  1. Tinerelule ! Pana prin 1959 statuia Sfantului Gheorghe era asezata in piata cu acelasi nume, in fata Bibliotecii Universitare ! Atunci s-a reconfigurat piata, s-a construit Casa de Cultura a Studentilor si cele doua blocuri . Piata s-a largit,e drept, dar…
    Revenind la statuie, se spunea ca originalul s-ar afla la Praga.Cum o fi ajuns la …Budapesta ?

    • așa e, doar că încerc și eu, bietul, să nu spun orice pot spune alții și mai ales netul; normal că mă mai folosesc de „obiectivitățile” dumnealui, dar ce adeseori nu ating (sau ating câș) presupune ori că se știe, ori că tre să mai cotrobăiască onor alții pe onlain (căci plânge și supurează săracul numai și numai de „fapte” și „date” demne de toți școlarii)

  2. „Adevăru-i că se fură (+ amintiri despre Cluj)”
    Experienta din familia mea e nuantata usor diferit.
    Tata a fost in delegatie la Cluj in anii ’80. A fost cazat in aceeasi camera la hotel cu un prosapat eliberat din penitenciar, ceea ce se numea atunci „periuta pe biluta”.
    Clujenii (oameni extraordinari) de la intreprinderea aia nu stiau cum se se mai scuze!
    Au pus mana de la mana si i-au cumparat lui tata o valiza de piele gri.
    Mai am si azi valiza si tin in ea amintirile muncii lui tata. Mai devreme sau mai tarziu trebuie donate Muzeului de stiinta si tehnica din Bucuresti.
    De asta experienta lui tata a fost:
    „Adevăru-i că se (la timpul trecut) fura (si) la Cluj”. :)

  3. La Cluj lipsește o statuie a Caritasului si o placa cu numele fondatorilor, oameni vajnici cărora acest oraș le datorează atât de mult.

  4. Cu scuzele de rigoare (+preaplecăciune), înainte de „Concluziune”, unde stă scris (că):
    „datorită alarmelor mele câte-un jandarm va fi fost pus să păzească inscripția-n piatră, zi și noapte, până la găsirea unui mijloc de restaurare solidă și protecție definitivă.”

    rog frumos onor cicitorul să adauge singur:
    Oare, până la ora asta, s-a pus vreo picătură de lipici pe sub lunga fisură? S-a fixat vreun acvariu sau scut de plexiglas incasabil peste cioplitură, ca să nu se mai poată lovi și fura? Ori bietul paznic armat încă mai e de văzut acolo stând smirnă, fără să n-aibă habar de ce, ca pe vremea luminaților și preabunilor Josef der Zweite/Maria Therezia/Franz Josef (ce fură-n stare a strajui o floricică)?

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa este etnolog și scriitor, dr. în filosofie

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro