Zic cum zis-am în titlu doar fiindcă, acu doi anișori, v-am scris aici ceva (și n-ați prea crezut). C-un an în urmă v-am revelat altceva (n-ați pus/tricotat cap-la-cap, nu s-a nepriceput). Acuș mă-nfățișez pentru a 3-a oară, oarecum oportunistic, deminonșalant… tot fără iluzia supranumită speranță.
Și-ncep, totuși, amintindu-vă că în conformitate cu o mie și-o sută de evidențe, mărturii, verificări, studii, cărți peste cărți, indivizi perfect paramilitari aparținând dragii de armate naționale („rezistenți” ori uslași, teroriști ori securiști, chiar nu contează), pe deplin și-n plin au cam tras în noi și-nainte și după 22. Sigur c-au fost peste tot nenumărate buluceli neintenționate, împușcături eronate, oarebe și-ntâmplătoare, aparținând soldaților și civililor trăgând aiurea și-n defensivă neștire. Însă gravitatea „de țară” s-a datorat tot șmecherilor de la vârful respectivelor manevre politico-militare din respectivele nopți și zile. Cum iarăși se știe, diversiunea teroristă fu chiar la vremea respectivă acoperită de către capii rusofili ai Armatei, cu asentimentul și agrementul total al lui Iliescu, ca și al pușcașilor subterani, al rafinaților infiltrați de genul Sergiu Nicolaescu & Gelu Voican-Voiculescu (arhanghelii cu mitralieră la bandulieră), actualmente continuând a fi protejată și-albită cu desăvârșită nesimțire și aroganță de către nu puține capete directoare, legiuitoare și judecătoare cu datorii și interese printre autorii și urmașii SS. Faptul e evident pentru oricine, la mijloc continuând să persiste interese carieristice dinozauriene și fixații financiare megalitice, deasemenea știindu-se bine.
Problema fiind, însă, că lucrurile astea (pe de o parte petrecutele din ‘89, plus politicile subsecvente în sine, pe de-altă parte respectivii actori mistificanți cu obraz de beton, care îmbuibându-și bătrânețile pe saltele burdușite cu stele militare și pensii nesimțitoare, care decedând în pătuțul lor cald precum monstruoșii criminali gen Kampukia kmerilor roșii sau Guatemala militaro-fascistă) interesează pe-o tot mai infimă, minoritară și evident neglijabil numerică lume-lume/soră-lume. Această dragă de majoritate populațională e tot mai plictisită de vocile tragice și revoluționare ale momentului paseist, ca și de gurițele infinitezimale ale urmașilor respectivilor. Superficială și egoistă, mulțimea vrea, acum și aici, pace, plăcere, valută multă și pită. Adică circ exclusiv apolitic și hazos, lefuri mai mari și impozit mai mic, îmbuibări și distracții, surdinizarea și eradicarea oricărui scandal care nu-i aparține direct și personal. Poporul – acela/acesta adevărat, majoritar, cu gura insațiabil-pofticioasă și cu mintea disprețuind întreaga omenire înafara eului propriu și-a propriului clan – s-a săturat de jale, critici nepopuliste, pretenții teoretice și dreptăți simbolice, perorații perceptibile drept negativiste sau neoptimiste. Iar anul trecut, când întâmplător tânăra, trupeșa și trufașa șefă a Partidului Liberal și a Senatului Țării, oricând posibilă Președintă a Patriei, a zis c-ar fi cazul și timpul uitării și îngropării oricăror agitații din jurul lui „cine” și „de ce”, „ce-o fi fost și ce nu” ori „ce-a fost de n-a fost” în Decembrie 89 (mai pe șleau popular: „hai morții cu morții și viii cu viii!”), foarte greșit s-au pripit unii/alții s-o muște de tendonul dorsal, jignind-o cu apelative nesimțitoare. Greșit. Luând-o gurița pe dinainte, femeia doar s-a făcut pe sine țap ispășitor, mic acar Păun; în realitatea cotidiană nefiind decât o preacurată și nevinovată purtătoare de glas aparținând unei îngrozitor de masive mase de poporean sincer.
Întradevăr, adevărul-adevărat al post-Revoluției din 1989, așadar al recenților și prezenților tot mai mulți ani & decenii, este că… nu contează. Că cetățeanului majoritar i se rupe, chiar nu-i (mai) pasă. O fi fost… ce-o fi fost, atunci. Ce importă e ce facem și cum ne-nvârtim de-acum încoace, spre tot-mai-pe-repede înainte, contează consecințele și descurcăreala post-post-respectivelor acte. Contează prezentul, adică noi și doar noi, reductibil la eu și cu mine.
Exact ca-ntr-o familie. Unde, pe scurt, roata istoriei se reduce la biografie, generație și succesiune, în esență fiind și simplă, și-aceeași. Bunicii au făcut orice, sau măcar (doar) ce-au putut, trăgându-și de la gură, sacrificându-se pe sine ca să-și ajute copiii să supraviețuiască, ba chiar furând dac-au avut ocazia și ce + de unde. Progeniturile vor fi trăit habar n-având în baza căror cazne sau crime, milogiri sau jecmăniri ale genitorilor, desigur idealizându-și copilăria și pe proprii părinți, durându-i undeva prin ce subterfugii sau cu ce plăți au fost aduși de către înaintași în postura de supraviețuitori ai stalinismului. La rându-le, copiii aceștia (care făcuți la repezeală mari intelectuali-doctori-ingineri, care proletari și proprietari urbani din țărani pălmași), au avut toate motivele să se ceaușească ei personal, tot în ideea de-a parveni și tototdată de-a asigura urmașilor baza materială de pe care să țâșnească și mai și, mai sus și mai opulent decât ei înșiși. Ignorând total cât de aplaudaci și turnători le vor fi fost părinții, noii tineri (chiar dacă câțiva dintre ei, încurajați de hormonii juneții, au ieșit în stradă și-au aruncat și ei c-o vorbă ori vreun pietroi în geamurile prefecturilor sau CC-ului), normal că s-au pus iute pe ghiftuiri, bișnițe, acumulări, îndemnizații, sinecuri. Și vor oferi și ei, proaspeților și inocenților prințișori și prințese ale vremii-n care trăim, tot un start de „viață mai bună”, bazată pe numai ei știu ce/câte matrapazlâcuri, scurtături, aserviri, protecții.
Așadar. Din perspectiva antroposului, socialului și psihicului contemporan, Revoluția din 89 este reductibilă la o poveste de manual școlăresc simplist, de wikipedie mereu epilată, coafată și manichiurizată anonim, fiind mai mult decât posibil ca să se transmită generațiilor următoare în forme tot mai edulcorate, trunchiate, crepusculare, de notă de subsol și crescânde uitări. Pentru ceva vreme ea poate să mai conțină și o indiferentă revuizare a două-trei contradicții sau diversități opinionale despre varii detalii. Totuși, de fiece dată, cel mai important detaliu sau remanentă concluzie subînțelegând cu deplin consimțământ ideea că evenimentul respectiv a marcat inițierea unui proces care duce țara din binișor înspre tot mai bine, și-anume acel binemersi pe care-l dorim pentru noi, astăzi, cei cărora tre să ne vină și nouă dracului odată și-odată rândul!
(Subliniez referința la adevăratul antropos, social și psihic actual, chiar dacă o masivă parte a inteligenței științifico-academice numită antropologie, sociologie, psihologie, pedagogie – de filozofie nici nu mai vorbim –, continuă să peroreze despre cai verzi pe toți pereții granturilor de cercetare fără finalitate, ai recenzărilor numeroaselor cărți și contribuții străine prost traduse și neadaptate, popularizând rudimentar pentru nemaiexistentul cititor român, toate efectuând tone de cercetări istorice demult desuete, statistici care ar spune mult dacă n-ar spune aproape nimica, sondaje și procente relevante și relative ca noaptea, idei futile sau reșapate, teoretizări caduce ori provizorii. Ca politica, și științele omului au devenit pe de-o parte teziste și declamative, popularizatoare și inutile, pe de-alta fracționare, momentane, oportuniste, tranzitorii. Și țin negreșit să ciupească bugetul, să atragă subvenții, să umfle/radă fonduri, mai mult de dragul fuduliilor bine bugetate.)
Observabil sau nu, paragraful de mai sus a fost pus într-o paranteză, asta deoarece n-are, desigur, nicio legătură. Revoluția care l-a terminat pe Ceaușescu, cu comunismul neterminând nicidecum/niciacum, aparent n-ar merita asemuită fie și aluziv cu scandalurile interintelectualicești. Dar/însă/totuși (ca să nu mai zic căci, preasemănând cu deci și cu ăăă), nu pot să nu fac și arc peste timp, văzând cu ce ne trudim în actualele „zile de pe urmă”, la ce s-a mărunțit lupta pro și contra imanentului comunism. Evocând, tot într-o paranteză (de data asta nemaiîmbrățișând grafic-parantetic paragrafe), drama doctoratelor. Cea ajunsă anii trecuți la un fel de climax: unul ca de balon pompat maximal, fâsâind brusc. Vorba fiind de miezul – atât de discutabil pentru unii, pentru alții total protejabil – al problemei, constând în plagiatul prestat de miniștri, priminiștri, senatori, deputați, adică de politruci, înalți funcționari și ofițeri din absolut toate instituțiile cazone. În vreme ce respectivii, adevărați și adeveriți reprezentanți ai spiritului majorității, constituiau doar vârf de aizberg, cremă/cireașă/bomboană peste tortul unei nații în care mult mai mulți intelectuali medii, oameni de cultură, profesorași sau deja savanți (otova civili/necivili), escaladaseră profesional și carieristic fie prin variatele forme de neprincipialitate și furtișag, fie prin nenumăratele forme ale vânzării de sine.
Când nu e cumpărată, plagiată sau parafrazată, teza de licență, masterat sau doctorat a unei imense populații de inși cu funcții este funcțională doar formal, în sensul că le asigură lor o distincție/prestigiu-n plus, o mică adiție salarială, ca și, poate mai ales și mai grav, posibilitatea de-a da ei înșiși altora lecții. Cursuri și consultații nu contează cât de slabe sau prost improvizate, important fiind că pot fi scumpe și că ocupă locuri/posturi ei înșiși și nu altcineva. Altminteri, doctoratul acestor numeroși intelectuali de carton din absolut toate domeniile este disfuncțional deoarece conține termeni, formulări și idei pe care semnatarii de-abia le-ar putea citi (de pe hârtii sau din propriile lor lucrări de diplome, tipărite ori ba), dar nicidecum nu le-ar putea și explica, deoarece chiar nu le pricep în vreo iotă. Lucrări/opere nefunționale pentru ei înșiși, ca și pentru oricine altcineva i-ar avea drept mentori, consultanți, profi, directori. Ca mulți români „din popor”, ocupă și ei funcții sau posturi nu pentru a le onora, ci pentru a le mai reveni personal câte-un onor și-onorar, adică bănuț, ciubuc, participație, îndemnizație, șpagă. Și ca întotdeauna, frățietatea dintre corupți și coruptibili e printre puținele forme de solidaritate posibile, reale, de oarecare consistență, încredere, durată.
Revoluția Română din Decembrie 1989…
Titlu-slogan fain, sonor, însă doar pentru sau dinspre „Europa Liberă” – cea de dinainte. A fost ceva frumos, divin, înălțător, dar numai și numai în relație cu sau gândindu-ne unii dintre noi la ceea ce era și cum era ante-90. Altminteri, dacă privim la ce-a urmat respectivelor zile de exaltare și foc, imediat de-atunci încolo și constant în deceniile următoare, Revoluția din Timișoara, din București și din absolut toate celelalte târguri de țară flămândă-n pipote și săracă cu duhul, a constituit poarta intrării și integrării în tot mai umflate/gogonate glume proaste, în farse incredibile, surprinzătoare, suprarealiste.
Vivat!
_____________________________
[ANEXĂ (+ apostilă)! În dosarul hârtiilor pregătite spre publicare în ziarul „Dreptatea” din primăvara sau vara anului 1990 am găsit textul intitulat Nu credeam să-nvăț a muri vreodată. Se publică acum, evidența, explicația ori scuza eclatantei naivități a vremii respective trebuind a fi subînțeleasă de-orice cititor. La confuzul „cald” al anului respectiv (când bietul text a și fost cenzurat/refuzat) era preapuțin de anticipat ceea ce azi, cu sau fără amar ori cinism, știe circa oricine.]
„Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”./ Un vers în care stă concentrat întreg miracolul eminescian și poate, de ce nu, întreg miracolul românesc./ Oda în metru antic avea măsura spiritului neizbucnit și s-a făcut, precum Logosu-trup, odă în metru de perenitate./ Eminescu cel obosit, cel apăsat de injustiția lumii, pășea printre noi în ultima sută de ani și plîngea ca cel mai singuratic oropsit de pe lume. Avea muțenia spectrelor, frica de a vorbi în pustie, durerea de-a șopti fără a fi auzit de nimeni și se tînguia ca „ars de viu”. Nu credeam să-nvăț a muri vreodată – putea deveni pentru noi românii mărturisirea neputinței de a jertfi, de-a ne jertfi și astfel de a crea. Căci se instaurase haosul, fățărnicia, minciuna și jaful peste noi, ne copleșise mizeria și desfrînarea sufletească, agonizam și ne mureau spiritele într-o lume întoarsă pe dos. („Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus/ ori ca Hercul înveninat de haina-i/ focul meu a-l stinge nu pot cu toate apele mării”.) Era nevoie de jertfă, de moarte și transfigurare, era nevoie de înviere din morți. Iar poporul acesta nu putea să învie pentru că nu învățase să moară./ A trebuit sublima uitare și dăruire de sine a celor ca Eminescu de tineri, iar Eminescu s-a adeverit din nou și i-am urmat pilda de ridicare și jertfă./ N-a luminat în zadar Eminescu timp de o sută de ani, nu a clamat vocea lui în pustie. Și abia de acum odihni-se-va-n pace, abia de-acum va trăi printre noi și în noi, acum cînd i-am dat replică Odei în metru antic, cînd ne încălzim „simțirile reci” și „harfele deșarte” la zvonul de adevăr, dreptate și libertate.
* * *
De ce să nu recunoaștem: pînă în 22 decembrie dominanta sufletească a poporului român, judecat în masa-i cea mare, a fost frica, a fost tăcerea și lașitatea, a fost acomodarea și cocoșarea. Iar mirarea și minunarea pentru ceea ce s-a-ntîmplat: Revoluția, jertfa de sînge, încă stăruie./ „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”… Putem lua versul eminescian ca un glas al scepticismlui convertit, surprins și salvat./ Cît de puțini au fost cei care credeau, care sperau că poporul acesta va fi gata de jertfă, de luptă și de biruință. („Ochii mei nălțam visători la steaua singurătății”.) Ne obișnuisem cu suferința, admiteam toți umilirea, dezumanizarea. Unii am trăit în refugii, ascunși în tot felul de catacombe, în subterane de spirit, în clandestinitate, singurătatea fiindu-ne stea. Pînă ce, iată, chiar și neînvățat, cineva, tineretul, poporul, și-a lepădat necredința, și-a lepădat neștiința, a fost în stare să moară.
* * *
Am auzit în ultima vreme pe mulți rostindu-și tristețea de-a nu fi jertfit și ei ceva din sinele lor, în zilele-Acelea. Chiar așa spuneau: „Regret că n-am murit și eu, cît de puțin, alături de ceilalți”. Ni se-oferise ocazia de a fi eroi, iar cei vii, salvați de martiri, vom rămîne să ne purtăm rușinea de a nu le fi ajuns lor înălțimea./ Iată deci că, din lașitate și disperare, din totală ignoranță (neînvățare) și lapidare a spiritului, învățați dintr-o dată, printr-un șoc trezitor la viață, am putut intra într-o veritabilă competiție sacrificială./ „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”… Însă dintr-odată această moarte spornică, edificatoare, ne-a devenit familiară, intimă, dragă. Pilda lui Eminescu n-a rămas așadar stearpă./ Ne-am născut la praznicul nașterii lui Hristos și al morții lui Eminescu; în ziua nașterii unuia și la centenarul eternității celuilalt. Cele două simboluri fundamentale – unul folcloric și religios, celălalt la apogeu și elevație filosofic-spirituală, cei mai oameni și mai excepționali, ne îndreptățesc să vorbim de mesianism eminescian și de o teleologie românească. Două paradigme, două concepte, ale căror conținuturi ne revine de-acum a le umple cu înțelesuri./ Destul însă pentru a reține ideea că, născîndu-ne dintr-o moarte, sîntem ori măcar am putea fi exemplar hărăziți la o existență de licărire morală.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Motto:
„Pot să spun că sunt fericit într-o ţară condusă de Marcel Ciolacu? Asta e nenorocirea noastră” / „Revoluţia a fost o iluzie, ruşinea pe care o trăim acum. Moştenitorii comuniştilor au pus mâna pe putere, au furat toţi banii”
(Victor Rebengiuc , între teatru și Marcel Ciolacu)
Revoluția din 1989 s-a soldat cu 1.166 de victime în orașele declarate martir, precum : Alba Iulia, Arad, Brașov, Brăila, București, Buzău, Caransebeș, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Cugir, Hunedoara, Lugoj, Reșița, Sibiu, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara.
Cu toate astea, există orase in care desi nu s-a tras niciun foc de armă, o serie de personaje locale au obţinut certificate de revoluţionar şi beneficiază de o serie de avantaje materiale. Indemnizaţia de revoluţionar este de aproximativ 2.000 de lei pe lună, la care se adauga o serie de alte beneficii.
Un caz mult mediatizat este orasul Buzău unde însusi premierul Marcel Ciolacu își atribuie astfel de merite în revolutie. In dosarul său de revoluționar Ciolacu spune că lucra la o întreprindere din Buzău, pe când în CV-ul de prim-ministru în dreptul anilor 1988-1990 apare Întreprinderea Electronica din București. Ciolacu afirma că el nu vânează beneficii de pe urma participării la Revoluție, desi documente cadastrale de arhivă arată că a fost proprietarul unui teren primit de pe urma certificatului de revoluționar și vândut apoi, în 2007.
(Vezi: https://recorder.ro/wp-content/uploads/2023/12/Scan-Dec-11-2023-3.pdf)
Si exemplele ar putea continua.
Pentru tinerii de astazi, obisnuiti sa comunice prin emoticoane colorate pe niste ecrane, Revolutia din ’89 le trezeste acelasi sentiment precum Revolutia lui Tudor Vladimirescu de la 1821, adica un sentiment de plictiseala. Faptul ca a avut loc in 1989, n-are nici o importanta, pentru ca este deja istorie. Printisorii generatiei „Z” habar nu au despre ce s-a intamplat atunci si nici parintii lor n-au timp si chef sa le explice. Problema este ca, daca nu te intereseaza ce si mai ales de ce s-a intamplat acel eveniment, ai putea fi condamnat sa-l repeti la un moment dat. Insa, se pare ca doar astfel putem, noi romanii, aprecia libertatea…
Autorul îmi pare un fel de Avocat al Neamului, cu pledoarie frumoasă care însă nu câștigă procese. Fiindcă, vai, nimeni, niciun român, nu vrea să fie parte, nici măcar martor în tot felul de procese. Fiindcă, din nou vai, nu e mai bine să dormi(somnul cel de moarte….), să visezi și să cânți manele? De ce mama dracu’ trebuie să ne chinuim cu judecarea istoriei?
NB. Unicul fapt demn de Istoria loviturii de stat din ’89 este ASASINAREA fam. Ceaușescu în Sf. Și de Crăciun. Cu Ceaușescu indreptandu-se spre moarte cântând Internaționala. O scenă care ar trebui să rămână în istorie și în sufletul românesc. Poate, cândva, vreun autor va crea o operă cu un Comunist indreptandu-se spre moarte cântând Internaționala.
PS. Apropo de Eminescu: ” Lumea este cum e lumea/Și ca Lumea suntem noi/”….
Privind in urma dar nu neaparat cu minie inca ne tot intrebam ce a fost si cum a fost in luna Decembrie a anului de gratie 1989 .A fost o simpla Revolta populara indreptata impotriva dictatorului Ceusescu sau o Revolutie in toata regula ?Aflat fiind , cam zi de zi , in perimetrul tuturor faptelor revolutionare undeva prin zona Universitatii cumva am fost si martorul multor intimplari semirevolutionare .Mai trageau cite unii de sus de prin inaltimea blocului Colonadelor cel cu barul Continental de ne pitulam cu toti pe unde apucam pe la Metrou sau doar prin parcul Teatrului National .Mai vedeam grupuri mari de tineri pina in 16 ani ce controlau pe toate lumea si ca intrau si ca iesea dinspre Metrou fericiti nevoie mare de puterea lor ostaseasca .Cam asa a fost in primele zile dupa care Revolutia a fost confiscata si trecuta in portofoliul esalonului doi din PCR .Nu putem uita nici chemarea adresata Rusiei si nici cuvintele atribuite lui Iliescu mai tirziu .„Ce ati fi fost voi daca nu eram eu” ne bintuie si acum realitatea recenta .Mai grave ne par a fi insa evenimentele ulterioare cu minerii .Acolo am fost la un pas de dezastru , de razboi civil .Practic in 1989 , in prima faza,a fost o revolta anticeausista urmata de Revolutia reala ce a schimbat sistemul Comunist chiar daca si acum se vad inca reminiscentele .Suntem inca un popor comunist sadea .Nici dupa 34 de ani nu ne putem impaca cu binele altora si punem toate necazurile noastre in circa acelora ce vezi doamne ar fi capitalisti . Egalitarismul mincinos al vremurilor trecut comuniste face inca victime .Totusi un imens numar de cetateni nu vor accepta in veci reintorcerea chiar daca in culisele politicii multi si-ar dori asta .
Nu mă potrivesc stilului dlui autor.
Mare lucru să scrii verde-n față… Asta dacă, într-adevăr, ai ceva de scris!
Sunt mulțumit că, din tot textul, măcar numele e lizibil, suficient să mă feresc…
raison!
dar, vorba aluia hulit:”Ce-i de facut?”
Nu-i nimic de facut, asa a fost mereu si asa va fi, marii mase nu-i pasa decit de pielea proprie si de traierea momentului. Libertatea, justitia, alte idei sint preocuparea unei minoritati.
Cu toate astea e ceva ce-i misca pe toti: economia, adica starea ei. Cind economia da cu nasul de pamint chiar si majoritatile se misca.
M-a întrebat ieri fiul eu cum au perceput romanii zilele de după dec 89. Nu-i venea sa creadă ca au fost momente de un entuziasm ireal, de o generozitate fără precedent, de trăiri unice, necunoscuți care se îmbrățișau in tren, vânzători care refuzau sa mai ia bacșiș, oameni care donau bani pentru reconstrucția tarii, se spera si visa la un trai in belșug si armonie, etc.
Apoi m-a întrebat când s-a disipat totul.
Pana atunci nu m-a gândit la asta, nu știu exact, cred ca a fost un proces gradual, care a început, cred, prin martie 1990 si a continuat pana azi. Ultimul cui la sicriul speranței a fost pus de aducerea PSD la putere de către KWI si absorbția de facto a PNL de către PSD. Cu asta s-a închis ciclul, s-a desăvârșit capturarea statului roman de cel mai corupt si rapace grup din istoria moderna a tarii. Au fost cumpărate sau capturate, sau s-au predat de buna voie, mai toate instituțiile unui stat democratic, inclusiv justiția si presa.
Iaca ce am trait cu totii .Evident totul din perspectiva unui cetaten ce a locuit in Bucuresti .(mesaj trimis de esop în data de 22.12.2023, 12:47)
Magazinele erau goale :Marfurile putine si de calitate se vindeau la negru .Listele de asteptare erau uneori modificate functie de spaga oferita asa cum se intimpla cind doreai obtinerea unei locuite situata intr-o pozitie favorabila atunci cind te incumetai sa isi cumperi un apartament .Benzina era pe cartela ca si carnea zaharul si uleiul .Cu masina nu puteai merge in fiecare zi de Duminica avind doar o singura masina .Cei mai smecheri cumparau doua una pe numele fratelui sau sorei sau pe numele parintilor si aveau astfel doua numere unul par si unul impar .Avorturile erau interzise si fetele faceau chiuretaje primitive pe la tara .Multe femei mureau .Pantofii de lux sau gecile din cojoc sau din piele (cam asta era fudulia tinerilor ) nu le gaseai in comert decit daca aveai relatii direct in magazine sau la fabricile unde erau produse cum dealtfel se intimpla si cu piesele de schimb necesare masinilor .Progranul la TV era doar de doua ore din care jumatate erau cintece patriotice ceausiste .Libera circulatie si libera exprimare nu exista .Nici macar atunci cind erai singur cu prietenii nu puteai sa critici Partidul si pe Ceausescu .Un loc la hotel in vacanta pe Litoral se platea dublu daca doreai sa stai la un hotel mai nou .Vinul ,berea, micii , erau greu de gasit in circiumi .Cei mai haiosi(avind relatiile respective ) mergeau la Carul cu Bere si primeau la etaj mici (doamne ce buni erau) ascunsi sub un maldar de cartofi prajiti .Vinul era mai tot (primeau doar citeva navete )dinainte platit dublu si platitortii beau pina cadeau sub masa iar ceilalti se multumeau cu cite vreo bere .Era pe vremea aceea un Pinot Noir de Murfatlar extrem de bun ca si Cabernetul dealtfel .Daca doreai o camera la un Hotel de lux nu puteai primi daca erai din Bucuresti si atunci cind doreai sa impresionezi cite vreo fetiscana o inchiriai(camera) cu ora.Evident si acolo iti trebuiau relatii si bani ca sa platesti dublu .Daca doreai sa te rasfati la vreun strand alegeai LIDO acolo unde intrare era cam 25 lei pentru un adult si acolo unde un snitel vienez(demential de bun) era si el 15 lei la un salariu mediu de vreo 400 de lei si unde o bere rece Radeberger costa cit nu face .Valurile erau imense si fericirea era maxima pentru putinii cetateni ce isi permiteau o astfel de aventura .Blue jeansii nu prea se gaseau decit vinduti la negru adusi prin contrabanda din strainatate .Toata suflarea munictoreasca fura din fabrici si uzine iar „trocul”intre cetatenii tarii era la moda .In ultima perioada, inainte de Revolutie (revolta) ,lucrurile s-au complicat extrem de mult .Muncitorii din fabrici si uzine erau dusi la sortat cartofii si la ales cucuruzul ce raminea pe cimp cam prin luna decembrie impreuna cu militarii aflati in stagiu (armata era obligatorie si era folosita mai mult la muncile agricole acolo unde unii isi bagau sume mari de bani in buzunar profitind de tinerii ce erau folositi mai ceva ca animalele) ce duceau greul muncilor agricole.Lumina nu mai functiona toata ziua si toata noaptea. La TV nu mai existau filme occidentale iar programele de felul Eurovision ne erau interzise . Erai obligat sa mergi fortat la toate mitingurile lui Ceausescu . Tigari staine nu se gaseau decit la negru iar cele chinezesti , bulgaresti sau romanesti erau toate vindute la suprapret .Cafeaua nu exista tot decit daca aveai pile si cumparai la pret dublu cafeaua Wiener:Toata lumea bea „nechezol” un fel de aiureala cu naut .Votca sau tuica „Saniuta” era pe sponci si mai tot romanul bea tuica de pe la tara si minca de Craciun porcul ce era taiat si oferit copiilor ce traiau prin Bucuresti .Cei care erau prinsi ca incalcau legea nu aveau parte de vreun proces anume .Totul era falsificat .Tribunalele din Intreprinderi te condamnau rapid pina seara .Unii dintre noi mai cumpara carne de vita „ cuser” avind relatii pe la abatoare si magazine sau mai faceam rost de cite o sticla de Whisky din SHOP acolo unde puteai cumpara cu valuta dar si acolo trebuia sa dovedesti de unde detii sumele de bani in valuta .Desigur , ca peste tot in tara ,legea mai era incalcata dar cite vreo sticla de GIn sau cite vreo camasa de blugi mai putem face rost .Traiul de zi cu zi era greu lipsurile erau uriase dar noi toti speram sa cada Ceausescu si sa devenim peste noapte capitalisti .Asta s-a si intimplat si poate ca este bine sa le aratam tinerilor cum a fost spre a intelege prin ceea ce au trecut unii dintre noi si prin ce trec natiunile care acum sunt comuniste .Nu cred ca cineva va mai putea vota in Romania vreodata asa ceva .
„Muncitorii din fabrici si uzine erau dusi la sortat cartofii si la ales cucuruzul ce raminea pe cimp cam prin luna decembrie impreuna cu militarii aflati in stagiu”. Este foarte adevarat ce ati scris in toata aceasta descriere a „epocii comuniste”, insa ideologia nu a disparut odata cu 1989, ci a fost mereu ascunsa undeva acolo, iar astazi foarte muli privesc cu nostalgie catre acele vremuri. Mai mult, spectrul comunismului revine amenintator astazi in intreaga Europa. Apropo de munci agricole sau de cules cartofii, chiar astazi am primit un e-mail de la scoala (europeana din Vest) unde invata copilul meu, prin care eram anuntati ca in Ianuarie, intr-o anumita zi, toti elevii trebuie sa curete curtea scolii. De ce, nu se stie, din moment ce curtea este mereu curata. Mai mult, in spirit „ecologist” a fost facut un brad in scoala din deseuri, probabil pentur a le reaminti copiilor ca trebuie sa mai puna o haina pe ei, in loc sa porneasca caldura in casa. N-am nimic impotriva responsabilizarii copiilor si contributiei la diverse activitati, dimpotriva cred ca au nevoie sa invete astfel de lucruri, insa astfel de actiuni la scoala nu au legatura cu responsabilitatea elevilor, ci cu un tip de „pedeapsa ideologica”. De asemenea, colegii cu care lucrez si care au diverse nationalitati, nu-ti mai ureaza acum „Craciun Fericit”, ci „Sarbatori fericite” sau „Enjoy your holidays”. De ce? Nu stiu, poate din prea multa corectitudine politica si pentru ca stangismul neo-comunist cuprinde din nou Europa.
„Nu cred ca cineva va mai putea vota in Romania vreodata asa ceva”: e plina lumea de frustrati, totul e posibil!
O dedicatie primita de la un fost coleg din Israel.
https://www.youtube.com/watch?v=CuU98hiA_uo
Am avut curiozitatea sa verific cine este Crisula Ștefănescu – Interviuri la Radio Europa Liberă
Născută la 25 iunie 1949, este o scriitoare și cercetătoare română¹². După absolvirea Facultății de Filologie a Universității București în 1972, a lucrat ca profesoară de limba franceză și română¹. În 1982, a emigrat în Germania și s-a stabilit la München, unde a lucrat la postul de radio „Europa Liberă” până la mutarea acestuia la Praga, în 1995¹².
Între 1983 și 1992, a fost cercetător-analist în cadrul Institutului de cercetare al „Europei Libere”, unde a scris și publicat peste o sută de lucrări în engleză despre personalități, evenimente și aspecte ideologice ale vieții culturale românești, multe preluate de presa occidentală¹. Între 1992 și 1995, a fost redactor al emisiunii de cultură „Controverse-Confluenţe Est-Vest”¹².
Crisula Ștefănescu a publicat mai multe volume de poezie, dramaturgie, proză, cărți pentru copii și interviuri¹. Din 1995, trăiește împreună cu soțul ei, scriitorul Andi Ștefănescu, într-un sat bavarez, în apropiere de München¹.
Source: Conversation with Bing, 23/12/2023
(1) POEZIE: Crisula Ștefănescu – Ziarul Lumina. https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/lumina-literara-si-artistica/poezie-crisula-stefanescu-163488.html.
(2) Bonsai. Povestea fetei norocoase | Editura de carte. https://www.edituradecarte.ro/produs/bonsai-povestea-fetei-norocoase/.
(3) Reprezentanți de seamă ai exilului românesc. Eugen Drăguțescu. https://tribuna-magazine.com/reprezentanti-de-seama-ai-exilului-romanesc-eugen-dragutescu/.
(4) Drept de autor: Invitată, scriitoarea Crisula Ștefănescu. https://www.radioromaniacultural.ro/emisiuni/drept-de-autor/drept-de-autor-invitata-scriitoarea-crisula-tefanescu-id33072.html.
Ceea ce mi-a trezit curiozitatea era numele neobisnuit.
Pentru ca in ebraica inseamna glezna.
Pentru mine este semniticatia este clara.
Fara glezna nu ar fi putut sa stea in picioare Europa Libera.