„Adio, dar raman cu tine”

În urmă cu câteva zile, dl. Mircea Cărtărescu anunța în ”Evenimentul Zilei”, ziar al cărui colaborator este de ani de zile, decizia irevocabilă de a abandona definitiv jurnalismul politic și de a-și încânta pe viitor cititorii cu orice temă, în afara ”circului nostru politic cotidian”. Nu-mi trece nici o clipă prin minte să pun în discuție sau să mă pronunț asupra deciziei dlui. Cărtărescu și rândurile pe care simt nevoie să le aștern pe hârtie nu sunt altceva decât expresia sinceră și respectoasă a nevoii unor clarificări, pentru toți cei cărora prețuitul scriitor crede că le-a dat ”o veste îmbucurătoare, mai ales pe vremurile astea de viscol şi răscoală”.

Trebuie să fii surd și orb ca să nu percepi amărăciunea fiecărui cuvânt, din scrisoare de rămas pe care editorialistul o adresează cititorilor săi. Este urmarea consecvenței cu care, pe parcursul anilor, și-a exprimat un punct de vedere fidel propriei conștiințe și la care cei care nu-i împărtășesc opiniile au ripostat în modul abominabil în care a ajuns azi să se practice ”schimbul de idei”. Situația lui nu este singulară: ”Am văzut cum, pe rând, toţi cei pe care-i admir pentru opera lor s-au retras din spaţiul public. E şi firesc: i-am văzut târâţi în toate noroaiele lumii, căci adversarul politic nu mai e nici filozof, nici scriitor, nici măcar fiinţă umană, ci doar carne de tun pentru pamflete, caricaturi şi injurii pur şi simplu. Mi-a ajuns, m-a răzbit în fine şi pe mine „. Ca atare, nu pare să existe altă soluție decât cea anunțată în scrisoarea de rămas-bun.

Nimănui nu-i este permis să aprecieze gradul de rezistență la suferință al unui semen, ca atare, repet, nici un cuvânt asupra deciziei luate. Tot ce-mi permit, sunt câteva observații sumare, asupra unor afirmații care cred că ascund o nefericită eroare. Este vorba de convingerea că părăsește ”acest domeniu (politicul – notă R.F.A.) pe care îl cunosc acum ca pe propriile mele buzunare. Mai mult, îl cunosc pe propria piele”, după ce s-a lăsat ”prins în mod absurd într-un război care n-a fost niciodată al meu”. Ei bine, îl asigur pe dl. Cărtărescu că, prețuindu-i așa cum se cuvine strădaniile și bunele-intenții, nu cunoaște viața politică. Ce crede că știe, ce se vede, ce se aude (eternele ”surse”, de la intoxicare premeditată la indiscreții benigne) nu este decât recuzita unui spectacol de ”sunet și lumină” care, de regulă, drapează și ascunde adevărata viață politică. În desfășurarea lui, ca ”actor politic”, poți să ajungi să faci parte dintr-o gașcă: ”rețea de interese”, cu toate câștigurile aferente (de toate felurile), sau să rămâi un veșnic bântuit de idealism, cel mai adesea infirmat și învins de realitate. Nu mă pronunț asupra raportului aritmetic între cele două categorii. Dar important e că ele co-există și că, datorită celor din urmă, România de azi nu mai seamă din multe și esențiale puncte de vedere cu cea din decembrie ’89. Încercați să identificați și să stați de vorbă cu unul dintre acești oameni. Poate, deși mă îndoiesc că o va face, vă va spune ceva despre ce înseamnă singurătate în mijlocul ”colegilor”, umilință și suferință. Toate într-un ”război” care este al lui, pentru că și-l asumă. Pentru că știe că este al celor mai mulți dintre concetățenii lui și pe care dacă îl abandonează și el, ca mulți alții, se face vinovat de un păcat pentru care greu va obține iertarea. Niciodată în istoria acestei lumi, credința nu a fost răsplătită prioritar cu prețuire și recunoștință. Dar ea a fost motorul care ne-a adus în lumea de azi…

Nu pot să închei aceste triste rânduri fără să mărturisesc strângerea de inimă pe care am simțit-o în fața iluziei căreia dl. Cărtărescu mă tem să nu-i fi căzut pradă, imaginându-și că: ”Dacă va veni sfârşitul lumii, voi fi ultimul care-o s-o afle”. Într-o vreme în care Europa traversa cele mai negre timpuri, pastorul luteran Martin Niemöller a prins în câteva versete întreaga grozăvie în care aveau să se trezească toți cei care și-au imaginat că pot trăi singuri, la adăpost, în afara timpului: “La început naziştii au venit să-i ridice pe comunişti/ Și eu nu am strigat în apărarea lor pentru că nu sunt comunist,/ Apoi au venit după evrei,/ Și eu nu am strigat pentru ca nu sunt evreu./ Au venit apoi pentru sindicalişti şi catolici/ Și nici atunci nu am strigat pentru că nu sunt nici sindicalist și nici catolic./ Când au venit după mine,/ Nu mai era nimeni în jurul meu să se ridice în apărarea mea.”

Îi doresc dlui. Mircea Cărtărescu, dacă ne va fi dat să ne ajungă  ”sfârșitul lumii”, să nu fie ultimul care s-o afle și să mai fie cineva în jurul lui care să-i sară în ajutor.