vineri, martie 29, 2024

Adiós, Gabo!

S-a stins Gabriel García Márquez, la 87 de ani, probabil cel mai cunoscut autor născut vreodată, la propriu și la figurat, din Lumea a Treia, o biografie și operă enorme puse în slujba realismului magic… Dacă pentru prima parte a secolului XX putem delibera săptămâni la rândul în căutarea celei mai luminoase figuri a literaturii (Joyce, Kafka, Proust, etc.), pentru a doua am avut și avem mereu unul și același detașat: Márquez! Același García Márquez, probabil creatorul primului „roman universal”, atât prin conținut, cât și prin impact pancultural (Cien años de soledad), definiția cea mai sfâșietoare a ciocnirii dintre tradiție și modernitate. Când a luat Nobelul în 1982 (abia mă nășteam), era deja o figură extrem de populară peste tot în lume. Nici America Latină n-a mai fost aceeași după ce a inventat Macondo…

Gabo a avut (datorită acestui imens talent narativ și a felului său special de a fi în lume) acces la orice sursă de presă, la orice tip de interviu sau de întâlnire. O personalitate cu adevărat globală, un ambasador perfect al propriului destin. Titlurile sale pătrund aproape spectral în textele profane ale lumii (în special cele de presă) în care viețuim: „o sută de ore de singurătate”, „dragoste în vremea banilor”, „toamna dictatorului”… Cu alte cuvinte, așa cum bine spune un autor, Gabo a fost obligat să îndure un uluitor nivel de celebritate de-a lungul vieții sale. Președinți de stat, de la François Mitterrand la Bill Clinton, i-au căutat prietenia. El i-a rămas însă fidel lui Castro… Este și motivul pentru care nu a putut evita un lung război mediatic cu un alt titan literar, Mario Vargas Llosa, pe tema drepturilor omului din Cuba. Și deși ambii au pornit în 1959 de pe poziția simpatizantului marii revoluții cubane, Llosa a virat în timp spre dreapta și și-a disociat tranșant viziunea politică de cea a „concurentului” său întru notorietate literară. Numai că înainte de despărțire, cei doi fuseseră ca niște frați de sânge… Viața păstrează însă suficiente nunațe, chiar și pentru un castrist convins precum Márquez. Și poate că din acest amor mundi de care n-a fost lipsit, formula arendtiană care aneantizează orice ideologie, s-a născut și intervenția sa personală privind eliberarea poetului disident cubanez Armando Valladares…

Márquez nu a autorizat niciodată biografiile, dar le-a tolerat. Pentru el, o astfel de specie însemna moartea. S-a stins acum și amintirile despre viața, opera și controversele lui vor curge și mai abitir ca-n timpul vieții. Asemeni lui Twain, Gabo a iubit mereu o poveste pe cinste. Profund ludic și antiacademic, a fost un om sub zodia a ceea ce se cheamă mamagallismo, a deriziunii și relativismului. Trăim azi într-o vreme a unei literaturi bune, dar marile opere pot fi numărate pe degete. El a fost printre ultimii exponenți ai unui timp cu adevărat glorios în literatura universală. Și chiar după apariția capodoperelor Un veac de singurătate sau Dragostea în vremea holerei, la finalul scrierii cărora declarase el însuși că a ieșit complet sleit și lipsit de energie, a continuat să producă literatură de o extraordinară originalitate. Înconjurat mereu de muze (spunea cândva pentru El País: Sunt înconjurat de femei. Prietenii mei sunt în special femeile, iar Mercedes a trebuit să învețe că ăsta e felul meu de a fi, că toate relațiile mele cu el sunt doar flirturi inocente. Toată lumea știe de acum cum sunt eu), a reușit să găsească alte și alte subiecte atunci când totul părea pierdut (inclusiv memoria sa) și a zugrăvit portretul celui mai solitar om din lume. Așa a apărut Toamna Patriarhului, biografia ascunsă a propriei sale vieți.

S-a dus acum, pe 17 aprilie, și marele Gabriel García Márquez (1927-2014), omul transformat în condiție sine qua non a înțelegerii lumii prin mijloacele ficțiunii literare. Să-l prețuim dară, fiecare, în propria intimitate… Adiós, Gabo!

Recomandare: http://www.telegraph.co.uk/news/obituaries/10744556/Gabriel-Garcia-Marquez-obituary.html

Distribuie acest articol

16 COMENTARII

  1. „în căutarea celei mai luminoase figuri a literaturii (Joyce, Kafka, Proust, ”
    Kafka, candidat la cea mai „luminoasa” figura a literaturii?
    Desigur, „Procesul” e, de departe, una dintre cele mai optimiste capodopere ale literaturii universale, iar domnul Josef K. un invingator, prin excelenta…

    • Atat ati inteles? Cam putin… sa va mai dam atunci cateva sensuri.
      Luminos:
      „Care călăuzește, îndrumează; demn de urmat”
      „Clar, limpede; pătrunzător”
      Nu Josef K este invingatorul, ci acei cititori care ii patrund talcul.
      Va urez sarbatori fericite, sa speram ca veti gasi destul optimism intr-o rastignire. Domnul Jesus Christ este „un invingator, prin excelenta” ;)

      • Vorbiti ca un student care „trage la subiect”, cum se spunea pe vremea mea: indiferent ce subiect ai pe bilet, in doua-trei fraze trebuie sa ajungi la putinul pe care il stii, nu le ce ar trebui sa stii, si sa pui.

        Kafka e “clar, limpede; pătrunzător”?
        Imi pare rau, domnule, nu cred ca am citit acelasi Kafka.
        Al meu, Fraz Kafka, a fost un calator prin tenebrele existentei, iar Josef K. al meu nu are nimic in comun cu „Jesus Christ” (de ce nu Khrist?).

        Iisus Hristos nu este un invingator, e suficient sa aruncati o privire in jur.

        Cat despre „Gabo”? Hmm… Poate mai tarziu, dupa ce ne epatati cu doua-trei romane pe masura patriarhului.

        • „Kafka, candidat la cea mai “luminoasa” figura a literaturii?”
          „Al meu, Fraz Kafka, a fost un calator prin tenebrele existentei, (…)”

          De acord cu protestul. Dar, haideti sa va spun ce am prins din zbor zilele trecute dintr-o discutie radiofonica cu un scriitor american (sau canadian?). Zice scriitorul, extrem de amuzat – si pe buna dreptate, veti vedea -, despre Kafka (citez din memorie): „Dupa ce termina de scris o nuvela, roman etc., cobora in cafeneaua de la parter si le citea prietenilor izbucnind frecvent in hohote de ris.” Aflase amanuntul, daca am inteles bine, din notele (sau memoriile) descoperite recent ale unuia dintre amicii de cafenea ai lui Kafka.

          Kafka prapadindu-se de ris! Si nu asa, in general, ci la citirea cu voce tare a propriilor nuvele si romane!!!

      • citind observațiile lui @ricochet, mi-am amintit de un inventar al forumiștilor autohtoni, găsit cîndva în dilema veche, în care printre felurite specii apare și „forumistul sapiențial”.
        am căutat pe net textul și l-am găsit.

        Forumistul sapienţial.
        Pricepe tot, are fler, dirijează prostimea, a parcurs bibliografii cu nemiluita. Întrevede fineţuri, dedesubturi ideologice, tripotaje retorice. Dă sfaturi, poartă faretră cu adagii, se tutuieşte cu autorul, îl trimite la bibliotecă şi-i recomandă lecturi. Nu înţelege, în fond, de ce nu e invitat să preia el rubrica pe care o comentează pletoric. Se mulţumeşte, într-un final, cu ştampila (închipuită) de adjunct luminat al paginii respective. Şi recidivează torenţial, la fiecare număr nou al gazetei.
        (dilema veche, 11-08-2010)

        mă întreb, inevitabil, dacă @richochet se regăsește…………..

        • Prezumati excesiv, stimate domn, incercand inutil sa ma inghesuiti intr-o cutie care nu mi se potriveste absolut deloc, precum prescolarii care incearca sa treaca o sfera printr-o gaura triunghiulara.
          Incercati sa patrundeti sensul textelor pe care le invocati (Andrei Plesu?) sau, si mai bine, incercati sa invocati propriile idei.

  2. Nu am inteles pina acum optiunea traducatorului in privinta titlului „Un veac de singuratate” in detrimentul unei traduceri mot-a-mot „O suta de ani de singuratate”. „O suta de ani” imi pare mult mai expresiv, avand imaginea succesiunii an-dupa-an-dupa-an, pina la adunarea unei sute. Pe cand „un veac” este o simpla unitate de masurare, de ordonare, de referire. Pina si „20 de ani de singuratate” este mai sensibil decat analiticul „un veac”. Mihai Ionescu

    • Deloc din spirit de contradictie: mie mi se pare mai frumos titlul cu „un veac”.
      (Cred ca am citit undeva o explicatie la nelamurirea dvoastra, dar nu o pot reproduce si mi-e teama sa nu denaturez explicatia.)

  3. Un comentariu pe margine, fara efect asupra esentei articolului: Din text eu inteleg (poate inteleg gresit) ca “Toamna patriarhului” (1975) ar fi aparut dupa “Dragostea în vremea holerei” (1985). Pe de alta parte, „Toamna Patriarhului” este mult mai aproape de biografia dictatorului venezuelean din prima jumatate a secolului XX, Juan Vincente Gomez, decit de autobiografia autorului; nu stiu in ce masura cele doua personaje se identifica, cred ca e greu de spus.

    • Nu exista in text o cronologie, ci doar o trecere sumara in revista a unor titluri. Daca doriti, pot fi pusi si anii aparitiei in dreptul fiecaruia (dar este o chestiune la indemana oricui, nu mi-am propus asa ceva). Evident, aveti dreptate legat de Gomez. Eu trimiteam in schimb la anii traiti de autor sub Rojas Pinilla (deci e parte din biografia sa), la anii traiti de el in Spania intr-o perioada in care acea tara devenise un fel de capat de drum (“azil” daca vreti) pt dictatorii latino-americani, si multe astfel de exemple concrete. Toate sunt experiente pe care nu ai cum sa nu le intuiesti citind cartea. Experienta personala respira din si prin fiecare rand. In acest sens, si nu altul (!), sta ascunsa biografia sa in roman (NB! a nu se confunda cu roman autobiografic, nu am afirmat asa ceva). Si cum altfel, fara toata aceasta experienta personala, ar fi putut ajunge la superba “sinteza” a dictatorului? Toate cele bune

  4. Afirmatiile transante de genul celei care il desemneaza pe Garcia Marquez drept cea mai luminoasa figura a unei jumatati de veac (sau, daca preferati, a unei jumatati de 100 de ani) sufera de un iremediabil subiectivism. De exemplu pentru mine un alt sudamerican sta pe acest piedestal: Borges. Prefer labirintul lui Asterion palatului prezidential, labirintic si acela, dar parca mai putin luminos!

  5. Dincolo de micile obiecții personale pe care le-am putea avea față de conținutul articolului, mulțumim frumos, Marius Stan, pentru omagiul adus marelui Gabriel García Márquez.

    Recunosc, îl venerez pe genialul scriitor și nu aș putea folosi „termenul” Gabo nici în ruptul capului. Acești oameni nu intră în istoria literaturii cu diminutive, iar „Gabo” este, să-mi fie cu iertare, echivalentul lui Gică și Gigi.

    In plus, prefer și eu, asemenea domnilor Mihai Ionescu și Victor L, ca traducătorii mai tineri să nu schimbe titlurile capodoperelor din forma în care au intrat în conștiința cititorilor, precum „Un veac de singurătate”.

    Altfel, Gabriel García Márquez, este de departe – în opinia mea care nu poate fi decât subiectivă – cel mai mare scriitor al celei de-a doua jumătăți a secolului XX. El a depășit toate frontierele de expresie literară existente și a creat repere inconfundabile. Cred că se poate vorbi de literatura din era noastră, a lui García Márquez, și de cea de dinaintea sa.

    Fără să mai punem la socoteala de lumina strălucitoare în care a pus America Latină și explozia de creativitate sintactică și morfologică care a înnobilat limba spaniolă, ridicând-o la înălțimi de expresivitate fără precedent.

    Iar domnului Stan, îi sunt recunoscător pentru că a adus subiectul în discuție.

  6. În 1980 s-a declanșat tragedia refugiaților vietnamezi. Peste un milion de vietnamezi – așa numiții „boat people” – au încercat să scape, nu se știe încă de ce și de cine, din fostul Vietnam de Sud, devenit comunist; 600 000 dintre ei, dintre care 250 000 de copii, au murit înecați sau au căzut răpuși de gloanțele grănicerilor comuniști vietnamezi. Aflând de tragicul exod vietnamez, marele scriitor și umanist Gabriel García Márquez a scris: „Refugiații vietnamezi nu sunt decât niște traficanți vulgari, exportatori frauduloși de capital”.

    Dupa Mandela, Marquez – nu scapa nici un comunist nelaudat de Marius Stan ;)

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Marius Stan
Marius Stan
Politolog și fotojurnalist pentru Radio Europa Liberă.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro