Undeva, în memoria decolorată a manualelor de istorie şi a bibliotecilor, se păstrează imaginea îndepărtată a Adunărilor întrunite în cele două Principate, la 1857. Stau alături domni eleganţi îmbrăcaţi în redingote şi ţărani care îşi duc portul lor, fără ostentaţie etnografică. În fotografia care ajunge până la noi se păstrează efigia a două ţări care aveau să fie, în curând, doar una. Divanurile ad- hoc sunt parte din acest proces delicat şi laborios de inventare al României.
Adunările ad-hoc au fost şi spaţiul din care s-a ivit unul dintre acele mituri tenace, intrate în legenda şcolii şi în circuitul locului comun propagandistic. Moş Ioan Roată, deputatul pontaş în adunarea Moldovei, este elogiat, mai întâi, ca simbolul înţelepciunii rurale preţuit de Cuza, domnul Unirii. Peste un secol, în regimul de democraţie populară, el este evocat ca semnul geniului popular, trădat şi înşelat de elitele hrăpăreţe ale burghezo-moşierimii. Modesta sa casă din Vrancea devine loc de pelerinaj pentru şcolari.
Divanurile ad-hoc sunt unul dintre acele momente în care ideea de patriotism este palpabilă şi concretă: Titu Maiorescu le acorda poziţia de centru al canonului, de punct în jurul căruia se organizează, profetic, efortul de regenerare naţional. Strânse în culegerea de documente coordonate de D. A. Sturdza, documentele Adunărilor ad-hoc sunt proba inteligenţei cu care elita locală a imaginat, bipartizan, un plan de evoluţie al patriei comune. Înainte cu un deceniu de 1866, Adunările ad- hoc întruchipează această speranţă pe care o numim România.
Un viitor
Adunările ad- hoc, întrunite în baza deciziilor care urmează Conferinţei de la Paris, închid un deceniu de glaciaţiune politică în cele două Principate. După aproape zece ani de la 1848, paşoptiştii munteni se pot întoarce acasă. Protectoratul rus este înlăturat prin efectele victoriei din Crimeea.
La un deceniu de la 1848, 1857 marchează triumful europenizării Principatelor. Principatele nu mai sunt un spaţiu îndepărtat, exotic şi abandonat Nordului, ele sunt prinse în reţeau de interese şi de rivalităţi a Occidentului. Ceea ce au sperat emigranţii de la 1848 este realitatea documentabilă. Discuţia în marginea românilor este o discuţie europeană.
Divanurile ad – hoc sunt semnul unui paradox. Concepute ca adunări de stări democratizate, cu împărţirea pe straturi şi segmente sociale vizibilă din regimul electoral, ele se apropie de idealul pe care îl propuneau documentele de la 1848. Ele sunt adunări de stări democratizate, aşa cum observa Gh. I. Brătianu,organisme care, dominate fiind de elementele educate şi avute, cuprindeau în componenţa lor şi vocile până atunci ignorate, vocile rurale. De aici, unicitatea lor, în măsura în care arhitectura lor premodernă permite accesul în adunare al celor care vor fi eliminaţi prin jocul regimului cenzitar.
Ele reunesc, în cadrul lor, familiile politice născute prin efectul acţiunii anului 1848. Pacificarea impusă la Paris, în 1856, obligă la dialogul între facţiunile ce îşi au originea în momentul paşoptist. Liberali radicali, liberali moderaţi, conservatori- toate segmentele ideologice de mai târziu se află în acest laborator de idei al Adunărilor ad- hoc.
În diversitatea lor intelectuală, Adunările evocă eclectismul fecund al adunării franceze ce va delibera în marginea constituţiei de la 1791. Divanurile oferă ¸în contrast cu radicalizarea ce duce la teroare, imaginea unei politici a compromisului şi negocierii. : radicalismul utopizant muntean de la 1848 este înlăturat, în favoarea căutării concordiei şi solidarităţii.
Unirea şi patria
Spre a relua analizele lui Ioan. C. Filitti, Adunările sunt semnul reunificării ramurilor partidei naţionale, ramuri separate de lectura diferită dată ritmului de evoluţie şi de progres al Principatelor. Notaţia lui Ioan C. Filitti merită reluate, spre a elimina determinismul sociologic vulgar. Ceea ce românii realizează este abolirea privilegiilor, prin chiar voturile celor care aparţin acestui segment privilegiat. În 1857, la dreapta , ca şi la stânga, apare un sentiment al urgenţei modernizării. Cele două Adunări pun capăt, prin votul lor, Vechiului Regim. Înainte ca lichidarea privilegiilor să fie garantată de Convenţia de la Paris, acest deziderat este consacrat de români. Patriotismul înseamnă asumarea egalităţii juridice, ca temelie a cetăţeniei.
Adunările ad- hoc au fost, cu precădere în Moldova, cu mult mai mult decât un simplu organism consultativ. Misiunea lor a fost aceea de a elabora şi dezbate punctele unei autentice ordini constituţionale. Egalitatea juridică este doar unul dintre aceste elemente ce definesc europenizarea. Ţelul ultim al Dorinţelor din cele două Adunări a fost instituirea unui regim care să refuze corupţia, arbitrarul şi inegalitatea. Memoria domniilor regulamentare, cu întreg cortegiul lor de excese, a servit ca reper negativ. Constituţionalizarea era opţiunea motivată de respingerea, unanimă, a modelului absolutist şi venal de administrare al statului. Consensul este dat de existenţa unei accepţiuni comune a patriotismului: patria există doar în măsura în care legile, iar nu oamenii, vor domni. Numitorul comun dintre facţiunile politice este oferit de asumarea modernizării, ca set de idei şi de practici.
Ceea ce coaliţia de la 1866, destinată înlăturării lui Cuza, a realizat este aplicarea acestui plan de regenerare,dominat de efigia prinţului străin pe tronul unei Românii în fine unite. Anii de domnie ai lui Cuza au probat necesitatea întoarcerii la dorinţele formulate la 1857. Guvernul constituţional reprezentativ, separaţia puterilor, limitarea arbitrariului, toate acestea erau inseparabile de gestul ultim al aducerii unui monarh dintr-o dinastie domnitoare a Europei. Prinţul străin era garanţia însăşi a posibilităţii existenţei unei patrii europene. Divanurile ad-hoc formulează, răspicat, acest deziderat.
România nu va fi, însă,casa ideală pe care o creionează paşoptiştii şi conservatorii, în acest moment de graţie. Ea nu va fi patria tuturor, de vreme ce excluderea pe temei confesional a evreilor durează, până după marele război. Ea nu va fi acel stat al egalităţii juridice şi al bunei guvernări, de vreme ce modernizarea va fi limitată şi incompletă, dominată fiind de centralizare excesivă şi de birocratizare. Şi totuşi, dincolo de toate eşecurile colective , se află acest interval auroral. Căci Anul 1857 este clipa acestei primăveri a speranţei şi repetiţia generală a Unirii Principatelor: memoria sa ne cheamă să învăţăm a parcurge noi înşine drumul patriotismului constituţional, spre un teritoriu al libertăţii.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
” ţărani care îşi duc portul lor, fără ostentaţie etnografică”. Desigur, era portul de zi cu zi. Sau ma rog, cel de sarbatoare. Nu aveau cum altfel sa se imbrace.
Desi eu cred ca nu erau numiti tarani saraci. Ar fi interesanta o incursiune in arhive pentru a vedea cat pamint aveau taranii din adunarile ad-hoc.
DA, prin aceste adunari ne-am inscris in Europa. La cererea Europei, care era in imposibilitate de a sti adevarul despre Ro….., pardon, Principate. Datorita distantei si zvonurilor contradictorii raspindite de Turcia, Austria, Rusia. (Parca si azi… Se pare ca este o constanta in politica noastra externa. Poate ca ar trebui ca Franta sa ceara -iar- adunari ad-hoc, in Romania.)
Multumiri ca va ginditi si la umilii de bastinasi, in clipa in care istoriografia noastra este mai… desprinsa de origini.
Pentru poporul român anul 1859 a fost un miracol prin care a fost creat un stat român pe harta Lumii. Parcă astrele s-au aranjat în așa fel încât această minune să poată fi înfăptuită. A fost nevoie ca o elită politică responsabilă să găsească soluții în contextul unei situații internaționale extrem de complicate, chiar defavorabile.
Să amintim, cu mulțumiri, că ajutorul major a venit din partea Franței, care a intervenit major(împreună cu UK) la guvernul Turciei pentru refacerea alegerilor fraudate de anti-unionistii lui Calimachi. Unirea a stat pe muchie de cuțit, inclusiv în Țara Românească.
Să mai mulțumim și Moldovei care a dat dovadă de un altruism remarcabil, acceptând să fie vioara a doua în această Unire.
Se pare că astrele se vor alinia din nou în realizarea unei noi Uniri, cea cu Basarabia. Oare, moldovenii vor fi din nou altruiști?
eroare…. anti-unionistii caimacamului Vogoride…nu Calimachi…
Moldovenii de la 1857 au fost „vioara a doua in aceasta Unire” pentru ca sa poata salva romanismul din Moldova dupa raptul teritorial facu de rusi la 1812.
Articolul nu aminteste de organizatiile masonice care au contribuit „la alinierea planetelor”.
De ce credeti ca dupa 89 in masoneria romana au navalit toti securistii aserviti rusilor?
Care este misterul ca varfurile conducerii transnistrene au doar cetatenie romana si rusa?
>Oare, moldovenii vor fi din nou altruiști?
Puțin probabil că moldovenii neromâni dintre Prut şi Nistru (spre deosebire de moldovenii români dintre Carpați şi Prut, mai docili) îşi vor sacrifica statalitatea (precară aşa cum e) ca mai apoi deveniți parte a României să ajungă în situația ca Bucureştii să le numească prefecții şi să îi dădăcească paternalistic. Atâta timp cât România rămâne un stat supracentralizat (vezi Lucian Boia) condus cu o.mână de fier de la București, puține sunt şansele ca basarabenii să renunțe la independență şi să îşi dorească să devină ‘provinciali’ (priviți de sus) de bucureşteni. Fiindcă automat asta ar deveni. E un statut care nu le convine în prezent bănățenilor şi ardelenilor, dar în cazul lor lucrurile sunt prea complicate ca să mai ia o altă turnură, aşa că s-au resemnat, nemaiputând face oricum nimic pe termen scurt sau lung. Plus sperietoarea maghiară fumcționează foarte bine aşa că status quo-ul pare a fi singura solutie. Moldovenii din Basarabia însă, sunt mai pretențioşi. Nu vad cum ar intra de bună voie într-o.uniune în care să fie retrogradați în perpetuitate în rolul de ‘provinciali’.
Eu cred ca acum sunt provincialii Moscovei, dar ma rog. Fiecare cu opiniile lui. Statul „Moldova” este o gubernie mascata. Si au independenta pe care vor rusii sa le-o dea. Atit. Ca si Ucraina. De ce credeti ca a pornit razboiul Putler?
Totuși, în 1918 basarabenii au fost altruiști, alegând să se unească cu România. Este adevărat însă că mai mult de frica bolșevicilor. Poate și acum o vor face tot de frica rușilor.
Basarabenii nu au fost altruiști, ci au avut acolo trupele române. Nu doar armatele sovietice și au impus sistemul propriu pe unde au ajuns. Fiecare, mare-mic, face asta cînd poate.
Se vede ca nu cunoasteti sau nu vreti sa recunoasteti modul mizerabil cum sunt tratate toate etniile nonruse din diferitele forme ale imperiului rus. Intrebatii pe romanii din Transnistria care suporta toate formele de viol ale rusilor.
Bănui că și ungurii spun la fel despre traiul lor în România. Nu ne doare gura pe niciunii, să formulăm așa.
Pentru poporul român anul 1859 a fost un miracol prin care a fost creat un stat român pe harta Lumii.
Frumos spus. Aşa e, sunt total de acord cu afirmatia Dv.
„Anul 1857 este clipa acestei primăveri a speranţei şi repetiţia generală a Unirii Principatelor: memoria sa ne cheamă să învăţăm a parcurge noi înşine drumul patriotismului constituţional, spre un teritoriu al libertăţii.” – Nu ar fi frumos ca 2024 sa fie anul de la capatul arcului descris de dumneavoastra?
Si pe drumul acestei idei, ma lansez furibund despre cum ar putea deveni realitate un astfel de exercitiu:
Debutul ar putea fi marcat de exemplu printr-un concurs national de eseuri la care poate participa oricine crede ca are o solutie. Se continua apoi cu adunari concentrate in prima jumatate a anului care sa aduca la un loc perspectivele coerente ale tuturor segmentelor politice si sociale. Toate avand ca finalizare o punere in acord a diagnosticului de tara si a unei proiectii pe termen mediu si lung.
Un demers care ar putea fi creionat si coordonat de intelectuali si presa. Punandu-si abilitatile in comun, pot veni spre societate cu organizarea de X conferinte nationale. De exemplu, timp de o saptamana/3 zile/ 1 wee sunt 6 keynote lectures pe teme majore, care reusesc sa dea contextul de ansamblu, starea actuala de cunoastere sau provocarile pe care le avem de rezolvat (o setare a discutiei) si apoi lucrari in paralel pe zeci de teme propuse (temele se lanseaza cu mentionarea organizatorilor respectivelor sesiuni si o mica prezentare a tematicii urmarite). La a doua conferinta sunt din nou 6 keynote lectures plus un numar oarecare de sesiuni (in functie de cum se grupeaza temele din insumarea discutiilor anterioare) – noua constructie marcand trecerea dialogului la un nivelul superior. Conferinte care permit prezenta fizica dar si on-line. Care permit prezentarea de opinii atat a persoanelor din Romania dar si din diaspora. Cu durata clara – 15 minute prezentare + 5 minute intrebari. Adica se impune un standard/un regulament de participare la dialog. Fara patos, fara atacuri – avem de pus un diagnostic de tara, cu dovezi clare, cu opinii pertinente, verificate si verificabile. Pentru fiecare subiect adus in discutie cautam sa intelegem starea de fapt, tendintele din trecut, proiectiile de evolutie din viitor, procese implicate, mecanisme interne si externe de control, ratele de schimbare, prioritatea problemei in discutie in cadrul discutiei mai ample etc. Inscrierea sa urmeze calea clasica de la orice simpozion – trimiti rezumatul, este evaluat de organizatorii sesiunilor si acceptat sau respins pe criterii de calitate si relevanta.
Finalitatea acestui cumul de dezbateri? Inspiratie din momentul 1857 – un pachet de documente, poate organizate piramidal, care sa ofere o radiografie pertinenta a starii actuale, tendintele viitoare, traiectorii posibile, prioritati defalcate in timp si spatiu. Intr-un acord general, acestea s-ar dori sa devina repere pentru solutiile politice prezentate de partide la vot – solutiile sunt de dorit sa fie multiple, dar baza sa fie unitara. Adica vorbim despre acelasi lucru.
Politicienii nu pot fi initiatorii acestui proces – din pacate au o imagine compromisa si nu cred ca au forta sa se puna de acord din proprie initiativa (nu cand se trag de urechi, se injura sau urla din spatele botnitei prin Parlament). In prima faza ei pot interveni cu altceva: sa impuna cadrul moral al dialogului, sa asigure prin mecanismele pe care le au la indemana ca opinia tuturor este respectata, dar si ca devierile de dialog si comportament sunt marginalizate daca nu descalificate, chiar interzise daca devin deviante si periculoase. Pe parcurs sa arate curajul ca se pot tria in acest proces, sa demostreze ca au capacitatea si maturitatea de a asculta, de a-si insusi directiile de tara reiesite din acest proces, ca pot reinventa clasa politica, ca pot veni spre oameni cu programe electorale vizionare si curajoase. Ca pot face un salt peste clamarea emotionala in sunet de concerte de sustinere ca ei sunt cei cu viziune, ei sunt solutia, ei stiu, ei pot. Iar in finalul acestui intreg proces, sa isi demonstreze capacitatea de primenire, sub imboldul acestei efervescente de idei cu care ii invaluim.
La randul lor, institutiile ar putea fi cele care asigura fundatia intalnirilor. De exemplu sa ofere datele statistice de sinteza aduse la zi, pe o platforma comuna care sa poata permite vizualizarea si analiza intersectata, dupa bunul plac si capacitatea de intelegere a fiecarei persoane interesate. Sau asigura protectia intregului proiect, orice altceva e relevant ( de ex isi lasa angajatii sa mearga la aceste intruniri, daca s-au calificat pentru participarea la discutii – poate sunt castigatorii unor eseuri interesante)- cu alte cuvinte asigura amploarea, decenta si seriozitatea cadrului in care toti actorii antrenati in dialog pot evolua dezinhibat, creativ si bine intentionat.
Unde sa se organizeze aceste dezbateri? Ar fi o fantezie ca acest spatiu sa fie in cladirile Universitatii din Bucuresti? Sau ale Academiei Romane? Sau alt spatiu deja consacrat pentru astfel de evenimente? Sau intr-o prima faza in mai multe spatii din tara, apoi o restrangere treptata spre un un spatiu final? Sunt multe variante.
Atat.
Se poate mai simplu. La alegerile din 2024 din România și Moldova să avem același candidat la Președinție în ambele țări, respectiv pe Maia Sandu. Cam cum a fost metoda cu A. I. Cuza….
s-a mai incercat, daca va amintiti; cata vreme agentii rusi sunt puternici si aici… si acolo, nu cred; dar e o idee, ar trebui incercata
Unirea Pricipatelor Romane era prevazuta din 1830 prin Regulamentul Organic. Domnitorii erau de acord si se aliasera prin rudenie (devenisera cumnati), populatia dorea unire ca forta de independenta fata de otomani. Se opuneau unii boieri care se temeau ca pierd rangurile (ca „baronii” de azi) si Inalta Poarta care sesizase scopul unirii. Cam ca la Unirea pe care o dorim in prezent. Daca nu s-ar opune Marile Puteri, s-ar putea face imediat. Ca si atunci…
Nu exista Mica Unire, ci Unirea Principatelor Romane (sau Dunarene), respectiv Moldova cu Muntenia (Valahia) dar exista Marea Unire, respectiv Transilvania si celelalte provincii locuite majoritar de romani (conform Dreptului Natiunilor) cu Romania. Oricine zice Mica Unire denigreaza istoria nationala, voit sau din eroare, si avem destule exemple, din pacate. In primul rand ar trebui sa citim istoria Romaniei.
Regulamentele Organice aveau menirea pregatirii ocupatiei rusesti sub minciuna modernizarii Principatelor romane ( corect Moldova si Tara romaneasca.- nu termenul slav Valahia).
Vlah (valah)/Valahia sunt exonime de origine germanică, împrumutate in diverse forme de slavi, greci, maghiari ș.a.
Aveti dreptate, dar in Occident Tara Romaneasca era cunoscuta ca Walachia, iar Domnitorul Carol al Romaniei considera tara ca formata din Valahia Mare (Muntenia), Valahia Mica (Oltenia) si Moldova (sau ce ne ramasese din ea dupa ocupatia ruseasca).
Și domnia voastră aveți dreptate. Nu am vrut altceva decât a reaminti- după toate regulile științifice, unanim acceptate în materie – etimologia termenului. Care, repet, ab initio, nu e slav. Discuția e mai amplă – desigur, va este cunoscută -, nu este, însă, locul aici de a fi nici măcar rezumată. Respectele mele!
in continuare la commentul intial, ca ramanem in ton – si dvs si eu avem dreptate – a fost si domnitor dar si rege.
pt. denumirea tarii, si unii si altii aveau dreptate in felul lor dar a noastra parca era mai dreapta :-) !
Nu se mai știe cine e la originea acestei categorisiri nefericite a Unirii fondatoare a statului român modern ca fiind o „mică unire”. Însă de câţiva ani această imensă stupiditate este rostogolită de fiecare dată de 24 ianuarie de către oameni politici, jurnalişti şi chiar de unii istorici cu o solemnitate tâmpă, care relevă nivelul deplorabil al pseudointelectualităţii româneşti. Aş fi zis că suntem fără de speranţă, dacă nu l-aş fi auzit zilele acestea pe d-l Cioroianu protestând, în fine, împotriva acestei formule cretine…
Eu unul cred ca am auzit pentru prima data sintagma Mica Unire la discursul actualului presedinte, pe la inceputul primului mandat. M-a mirat si m-a indignat acest termen nou si nepotrivit, dar mi-am spus ca in mintea unui german lucrurile sunt ordonate si clasificate, asa ca daca exista o Mare Unire ar trebui sa fie si una mica. Dar din pacate termenul „a prins” desi la istorie nimeni nu invatase de asa ceva.
De acord ca Mica Unire este peiorativa. Apoi de ce se sarbatoreste doar la Bucuresti si Iasi. Ar fi trebuit la Cluj si Timisoara. Daca nu se realiza aceasta Unire nici Transilvania nu mai avea la ce sa se intregeasca ca teritoriu al romanilor si grupurilor etnice existente. Se vede ca presedintii si premierii, guvernantii din Ro habar nu au de istorie.
Povestea cu egalitatea tuturor starilor sociale in fata legii e falsa si nu a functionat vreodată nici in Moldova si Muntenia pana in zilele noastre.Nici macar taranii nu se socoteau egali intre ei.Indignarea boierilor fata de bonjuristii impregnati ( superficial) de ideile revolutiei franceze e amuzant exprimata de sotul Chiritei ,boier si el care nu intelege cum ar putea fi egal cu el Trofin vacarul si se indigneaza.Pana aproape de zilele noastre nici nu a ajuns sa fie egal Trofim vacarul cu cei de rang inalt. Pasoptistii s au grabit sa faca legi prin care titlurile si rangurile boieresti sa nu mai fie recunoscute desi mai exista si in zilele noastre tari care recunosc titlurile nobiliare care acum asigura foarte putine privilegii in cadrul unor ceremonii sau cluburi cu circuit inchis .Oamenii lui Cuza erau toti pasoptisti mai mult sau mai putin radicali.Reforme radicale de tip occidental cu greu se puteau face atata timp cat 80 la suta din populatie era compusa din tarani saraci si analfabeti. Reforma agrara cuzista si cea din 1918- 1921 nu au rezolvat nimic.Taranii aveau multi copii si 5 sau 6 hectare de pamantau se imparteau copiiilor si nepoților pana nu mai ramanea aproape nimic din ele .Faramitarea proprietatii agricole dupa fiecare refor nu a agricola nu aducea nimic bun.Ferme moderne erau putine si erau tot ale mosierilor .Industrializarea a fost prea lenta din lipsa de capital si ca atare prea putini tarani intrau in randurile muncitorilor.Orasele erau putine si se dezvoltau lent .S a apelat masiv la straini pentru modernizarea tarii fiindca noului stat roman ii lipseau: inginerii,arhitectii,doctorii,fotografii,pictorii,sculptorii,minerii ,finantistii,farmacistii,meseriasii ,ziaristii,comerciantii,muzicienii,actorii,cadrele universitare, etc .. Societatea romaneasca a ramas mult timp una a formelor fara fond ,o pseudodemocratie .Modernitatea era de suprafata .Modelul administrativ centralist de tip francez nu era potrivit Romaniei.Modelul federalist ar fi fost mai adecvat si in 1859 si in 1866 si in 1918..Centralizarea excesiva a deciziilor la Bucuresti a creat resentimente dupa 1859 in Moldova si dupa 1918 si in Transilvania..Sa nu ne miram ca un stat chiar așa slab ca R.Moldova nu se grabeste sa sece Prutul dintr o sorbire si sa se uneasca cu Romania..Daca si cand o va face va pretinde in mod sigur un statut special de provincie autonoma .cu atributii insemnate si nu va accepta pur si simplu dizolvarea completa in statul roman.In 1918 Statul basarabean ( moldovenesc) avea mai putin de doi ani de existenta iar acum are 33 de ani si asta e o diferenta de luat in seama ..Poate ca ar fi bine sa renuntam la modelul ultracentralist si sa adoptam unul federalist de tip german sau austriac sau cel confederalist elvetian.Sa avem provincii istorice conduse de guvernatori alesi,guverne si parlamente provinciale.Nu ,nu e vorba de secesiune si nici de autonomie pe criterii etnice de genul asa zisului tinut secuiesc ci de 7 sau 8 provincii istorice cu insemne heraldice proprii..Romania ramane in stat national dar nu neaparat si unitar.Ramane de vazut daca ar trebui sa revenim la monarhie ( nu neaparat si la fosta dinastie) sau sa devenim republica prezidentiala,parlamentara sau semiprezidentiala reala..Consolidarea statului Romaniei de stat membru al UE si Nato s ar putea face printr un referendum national.Ar fi doar o reconfirmare.Nu cred ca am pățit ca englezii dar le am putea inchide gura definitiv antioccidentalilor putinisti.
@Echilibrarllt
Total de acord cu ceea ce spuneti. (Probabil ați citit cartea lui Lucian Boia ‘De ce e România altfel’).
De altfel susțineam aceleaşi lucruri şi în comentariul meu precedent (de mai sus). Mă bucur că nu sunt în minoritate.
Nu cred ca noi am avea antioccidentali putinisti, dar sigur avem si antioccidentali, fie din resentimente antigermane sau de alta natura, fie doar ca opozanti punctual la anumite masuri daunatoare Romaniei si/sau populatie,i prin politici progresiste, politica verde, politica curcubeu, politica antireligioasa etc. care au dus si la legi si reguli suparatoare. Un mic exemplu, pe viza mea americana scrie de nationalitate si sex, ca si pe certificatul meu de nastere, nu de etnie si gen.
Nu cred că termenul anti(occidental, european) este corect, ci cel de eurosceptic. Românii au trebuit ca într-un termen scurt și aproape forțat să asimileze sistemul democratic occidental, pe care nu l-au înțeles în profunzime. A mai fost această situație, se numea teoria formelor fără fond. Aș mai spune cu năduf că vesticii s-au comportat cu noi esticii destul de agresiv, umilindu-ne economic și social, deși chiar ei, până să-si găsească stabilitatea au trecut prin revoluții interne, lovituri de stat, războaie civile, etc.
Și eu sunt eurosceptic voind ca o nouă construcție europeană să fie înfăptuită, una mai echitabilă, în care să nu existe popoare de rangul al doilea. Și, mai ales, sunt contra Federației Europene prin care unele state să renunțe la suveranitate și să accepte suzeranitatea franco-germana….
Prin intermediul istoriei oficiale romanilor li s-a livrat varianta vesnicului dusman otoman care manca bataie de la vitejii locului ori de cate ori se obrazniceau. Istoria oficiala a celor doua state romanesti, prezentata publicului in utimilor 80 de ani minimizeaza atat statutul de vasalitate al Moldovei cat si al Valahiei. Inca de la formarea celor doua state, acestea au avut relatii de vasalitate fata de, Ungaria, Turcia, Polonia si o stare de protectorat fata de Rusia in sec XIX.
La diverse nivele culturale se induce cu fermitate idea dusmanului vesnic al romanilor, Imperiul Otoman. Relatia acestui imperiu cu cele doua state trebuie reconsiderata si privita cu realism prin prisma efectelorde conservare in fata tendintelor expansioniste manifestate agresiv de catre Rusia. Considerat drept o organizare primitiva, I O a avut o politica de aparare inteligenta pe flancul nordic care includea si statele tampon Valahia si Moldova. Acest statut si interventia la nivel minim in domeniul cultural –religios- au permis supravietuirea specificului romanesc. Nu se cunosc moschei construite, sau biserici distruse. in cele doua state. Relatia acesta atat de hulita a constituit o protective eficienta in fata tendintelor Rusiei de anexare si asimilare culturala. Regulamentul organic a adus o perioada de modernizare care ascundea si intentia perfida de anexare si asimilare . Razboiul crimeei a fost evenimentul care a blocat temporar Rusia in marsul sau cotropitor spre Balcani si spre vest. Tarile romanesti si-au afirmat si consolidat aspiratiile atunci cand imperiile confluente din zona au fost in impas. Afirmatia care prezinta Turcia ca fiind opozanta a unirii este nedreapta si trebuie privita cu reserve. Reusita unirii apartine atat elitei patriotice romanesti cat si puterilor europene care au sesizat pericolul monstrului rusesc aflat in ascensiune si au decis crearea unui stat tampon in calea ei. Situatia s-a repetat in 1918 cu implicarea SUA si a mult ignoratului Woodrow Wilson. Un asemenea moment il retraim astazi intr-o mare dilemma:ori, ori!
Situația s-a repetat în 1919, nu in 1918. Fără intervenția Regstului Roman in Ungaria lui Bela Kun și ocuparea Budapestei este greu de știut dacă principiile lui WW ar fi triumfat la Trianon. Noi romanii am avut noroc ca ungurii au făcut mai multe alegeri greșite (cea mai mare fiind a revoluției sovietice a lui Bela Kun), pe care le-am speculat inteligent. Principiul auto-determinarii popoarelor s-a aplicat cu mare subiectivitate la tratativele după întâiul război mondial. Un exemplu fiind împărțirea imperiului otoman între Imperiul Britanic și Republica Franceza.
Desigur, fiind tari mici, Moldova si Valahia medievale au avut nevoie de protectori(mai degraba aliati, in conditiile ideologice de atunci); tari puternice in zona; dar nu stiu cum se face, ca toti protectorii au devenit abuzivi si ne-am emancipat de sub abuzurile lor; mai repede sau mai incet, in functie de situatia interna si internationala. Pe campul de lupta. Uneori cu victorii multiple, in timp.
Nu puteti compara situatia din sec. XIV-XV, cu situatia de mai tirziu. Cand axul comercial european s-a schimbat de la Mediterana la Atlantic si otomanii au crescut mult prea mult, pentru a-i putea stopa cu actiuni razboinice.
Capitulatiile semnate cu ei, erau o recunoastere a suzeranitatii otomane, in schimbul autonomiei interne. Cand au devenit abuzivi, si am avut forta necesara, ne-am emancipat.
In ce priveste Rusia, a crescut imens in sec. XVII-XVIII si a devenit noul pericol, datorita doctrinei lor principale, exprimate prin asa zisul testament politic al lui Petru cel Mare, care voia ca Rusia sa ajunga la Stanbul. Din fericire, tarile europene au stopat fenomenul, caci aveau nevoie de un imperiu turc intreg.
In aceste conditii, gruparea nationala, incurajata de masonii europeni, care au lansat teza formarii statelor nationale (vezi Hugo), au reusit sa depaseasca problemele diplomatice.Caci au fost multe scapari in conventiile de la Paris.
Discutind despre pozitia marilor puteri, trebuie sa recunoastem ca singurele care ne-au sustinut, au fost Franta si Italia(Sardinia); (plus Prusia). UK ne-a ajutat abia dupa intilnirea dintre Napoleon(III) si regina Victoria.(Parca la Osborne). Turcia, Austria, Rusia nu vedeau cu ochi buni unirea si se opuneau intr-o forma sau alta. Asta este!
Nu putem fi de acord cu istoricii triumfalisiti, care vad doar victoriile militare (cate au fost), dar nici nu putem sa creditam pe toti cei care neaga orice rol al tarilor romane in zona. Depinde de timp. Factorul crucial in istoriografie.
Nu putem spune ca cei trei vecini, din epoca, erau incantati de unire, care nici nu a aparut oficial in actele finale ale Congreului. Oare de ce?
Stiti bine ca unirea „mica” a fost doar o unire formala, in persoana domnitorului. Unirea adevarata a fost realizata abia in 1864, dupa o intensa activitate diplomatica. Fiti corecti!
Nu are nimeni de castigat sau de pierdut ceva, daca sustinem mosi pe grosi! Este vorba doar de tinuta morala a celui ce scrie. Este istoric sau o goarna; un politruc al fortelor revansarde de azi. Caci, din pacate, sunt foarte multe forte iredentiste in jurul nostru. Una a si pornit razboiul in Ucraina. Altele sunt doar la nivel de razboi hibdrid. Nedeclarat oficial. Cred ca trebuie sa fim atenti la astfel de forte, in primul rind.
Scuze: 1862!
Am mai spus-o si o repet:
-norocul nostru (ca si ghinionul nostru) consta in asezarea geografica;
-aici, la intretaierea a trei mari zone geografice, culturale, economice, militare: Siberia si nordul pontic, Asia Mica si Mediterana, Europa Centrala;
-suntem limita puterii zonelor respective; zone care in sec. VXIII s-au materializat in trei imperii;
-am fost ocupati partial, ba si impartiti, dar pina la urma , puterea lor a cazut; nu datorita noua;
-astea sunt limitele lor firesti; naturale; in clipa in care le vor depasi, vor deveni periculosi pentru alte forte si interese;
aici se stabileste echilibrul; uneori, pentru scurt timp, o forta sau alta poate sa ne ocupe si sa avanseze , dar nu pentru multa vreme; intotdeauna va veni revansa celor ce s-au retras; si noi vom beneficia!(sau vom suporta….)
Nimic despre clacă. Și aceea adunare ad-hoc la nivelul unui an. A încercat M. Preda s-o resusciteze în memoria publicului.
Chiar nu cred că nu se discuta la clacă despre ce se auzea ca fiind noi idei. Măcar din instinct de conservare, cum se prezintă de I. Creangă opinia lui Roată.