AFCN – finanțatoare, contrar misiunii

Când vine vorba despre finanțarea culturii, Administrația Fondului Cultural Național (AFCN) este doar o glumă proastă, comediantul, Ministerul Culturii

Memorabile sau nu, experiențele culturale sunt trăite prin intermediul performanțelor artiștilor pe scenă, pe ecran, pe simeze, pe stradă etc. Indiferent de calitate, existența acestora nu este posibilă fără finanțare și/sau sponsorizare, de stat sau privată. Finanțarea statului se obține în urma validării unui proiect. Unele proiecte au chiar doi până la n finanțatori instituționali. Te și întrebi de ce o persoană ar trebui să piardă vremea de n ori pentru a obține, pentru același proiect, finanțări de la stat? Sau, ”altă întrebare” care-ți vine în minte: cât de „proști” sunt cei care aplică și nu prind nicio finanțare de la stat sau dacă nu aplică, de ce?

Cultura (”agenții culturali” de stat sau privați), atât de compătimită pe la noi, pare, totuși, că beneficiază de nenumărate (re)surse de finanțare de la stat. Adunate ajung la sume considerabile, putem asuma că niciodată suficiente. Între cei pe care îi știm că sunt finanțatori se numără Ministerul Culturii și IN, AFCN, guvern (diverse departamente), primării, consilii județene, asociații profesionale (UNITER s.a.), centre culturale (CNDB s.a.) etc, și, Măria-Sa, „consumatorul” prin achiziția biletelor/suporturi audio-video/cărți etc în ale căror prețuri se includ valorile diverselor timbre culturale: monumente istorice şi/sau unul din timbrele prevăzute de Legea nr.35/1994: timbrul literar, cinematografic, teatral, muzical, folcloric, al artelor plastice, al arhitecturii şi de divertisment și, nu în ultimul rând, Crucea Roșie, deci, suntem și cei mai mari filantropi, deși nu se înțelege clar de ce numai CR beneficiază de acest super-tratament. Din păcate, (re)distribuirea fondurilor către entități de stat sau private este multistratificată, greu de urmărit și ține de resorturi ascunse.

Permanent condamnați la subzistență, sau la dezvoltare în pași mici, și supuși concurenței pe resurse rămân independenții neaoși. Ironic, independenții varsă la fondurile sus menționate sumele colectate din timbre, dar nimic nu se întoarce automat la ei, niciodată. Instituția care, teoretic, ar trebui să ajute numai independenții autentici (pentru restul există bugetul statului), liber-profesioniștii sadea, este Administrația Fondului Cultural Național. Dar AFCN-ul nu se știe exact ce e. Se știe din lege. Dar când legea include ca potențiali beneficiari și instituții publice, vorbim de o concurență neloială pe resurse.

AFCN, instituție națională cu buget și rezultate de instituție locală:

Financiar. Dacă alegem comparația negativă, bugetul AFCN- aprox. 2,5 mil euro (proiecte 2016)- este de 32, 5 ori mai mic decât bugetul PMB pentru cultură, iar dacă folosim comparația pozitivă, este de 12, 5 ori mai mare decât bugetul dat de Primăria sector 5 pentru realizarea unei producții la opera din sector.

Conform datelor, în București (PMB, primării de sector, Ministerul culturii, alții) pentru cultură sunt alocate cel puțin 100 mil de euro/an. Asta ar însemna cam 70 de euro pe an pe cap de bucureștean adult. Se simt, nu-i așa?

Între aceste cifre, bugetul AFCN e o glumă proastă, practic, n-are nicio justificare (ținând cont și de restul analizei). Nu știu care sunt regiile acestei instituții dar s-ar putea să avem surprize și mai mari. Nu spun că trebuie să dispară, din contră, pentru a vorbi de un lucru serios și cu bătaie lungă pentru cultură, nu doar pentru câțiva norocoși, acest buget ori e de zece ori mai mare, ori nu e deloc.

Rezultate. Tiparul de acordare a banilor pentru proiecte nu are mai nimic în comun cu misiunea- „AFCN susține creația contemporană românească și valorizarea patrimoniului, contribuind la buna înțelegere a fenomenului cultural și asigurarea unui acces cât mai mare a publicului”-, reglementările proprii sau vreo viziune. Referindu-ne tot la cifrele din 2016, aruncând și o privire extinsă pe vreo trei ani, concluziile sunt de rîs, dacă n-ar fi de plîns. Analiza face referire doar la liniile de finanțare visual și performing arts, acestea au cea mai mare pondere din finanțări, dar și celelalte linii urmează stereotipul: repetitivitate teme și beneficiari, lipsă de coerență, non-vizibilitatea proiectelor și produselor etc. Iată ce relevă analiza(procentele se referă la sume):

• Disproporție în atribuirea fondurilor capitală (procentul înscris) și restul țării: Dans – 85%, Arte vizuale-64%, Muzică- 52%, teatru-27%. Diferența merge în doar vreo 4 orașe: Cluj (locul2), Timișoara, Oradea…
• „Misiunea AFCN susține creația” dar, tocmai, aceasta are cele mai mici ponderi, între 5% – 27%.
• Deși o parte din punctaj este acordat pentru dovada sustenabilității proiectului, festivalurile locale/expozițiile/concursurile și cvasi-turneele (aceleași/aceiași, accidental new entry) domină finanțările de ani buni, între 40 și 88%. Lesne de intuit, procentul mare e la muzică, pui instrumentul în portbagaj și îi dai drumul, vinzi bilete, ca pe vremuri caravanele circului sau cele cu filme, și toată lumea e fericită. La concursuri e mai distractiv. Uneori, organizatorul e și participant, deci, probabil, are și premii asigurate. La acestea se adaugă și ce organizează primăriile, ministerul, etc! Un prieten mucalit spunea că „avem mai multe festivaluri decât producții”. Înclin să-i dau dreptate, văzând o producție de teatru în două festivaluri consecutive, pentru care difereau doar prețurile biletelor!?
• O minoritate a beneficiarilor (și/sau consorții, holding maybe), vreo 30%, este premiantă, obținând cam două proiecte pe aceeași linie de finanțare, iar alta (cu puncte de intersecție cu prima), cam 10%, este olimpică, obținând proiecte pe mai multe linii de finanțare. Să nu fim răi, știm cu toții că arta se consumă uzând de, cel puțin, două simțuri din dotare!
• Nu există nicio diferențiere între proiectele cu componentă comercială. Primesc la fel și cei care vând bilete/alte produse cu 25 de euro și cei care vând cu 3 euro, iar, de cele mai multe ori, cei care își oferă munca gratuit primesc cel mai puțin.
• Se oferă finanțări care coincid ca ținte cu cele de la minister: presă culturală, evenimente etc, zic ei, altele decât cele de la minister!? sau se suplimentează fonduri primite de la alte instituții de stat.
• Între 15 – 30% sunt beneficiari instituții de stat, aceștia vin cu proiecte ce țin de obiectul lor de activitate, și privați cu proiecte în colaborare sau cu suportul entităților de stat!? Totuși, ce fac angajații la stat, pentru ce primesc bugete? Ei pot accesa ușor și fonduri europene.
• Nu există niciun portal care să reunească rezultatele/produsele acestor finanțări, eventual, și cele ale Ministerului. Sunt beneficiari fără site-uri, nici nu știi dacă există, fără adresă, fără realizări. În cel mai fericit caz au pagină de FB cu niște poze, de la prieteni, probabil. Dacă ar dori cineva să facă o teză de doctorat pe tema evoluției și eficienței finanțărilor AFCN, n-o va putea face.
• Comisiile de evaluări ale proiectelor sunt puse pe glume. Astfel, avem proiect cu poze „artistice” făcute cu drona care, corect, pot fi spectaculoase, dar niciodată artistice. Mai rămâne să vedem finanțări pentru Panorame360⁰ pe care facebook-ul le oferă gratis, sau proiecte de lectură de povești pentru copii în variante Caravană, Festival și Atelier.
• Nu există o corelație între mărimea finanțării și perioada de acces a publicului la produsul artistic, asta dacă nu este chiar invers proporțională. Sunt proiecte ce țin o noapte sau au o reprezentație, poate două, până la cele care țin o săptămâna, deși după sumele câștigate nici nu te-ai prinde.
• Aceleași teme se finanțează pe linii diferite, când nu se finanțează teme care n-au nicio legătura cu linia respectivă.

Cu alte cuvinte AFCN, ca instituție, este:

• O altă finanțatoare de București, ce-i drept, și bugetul e comparabil cu al unei primării de sector.
• Finanțatoare, contrar misiunii, preponderent de evenimente one-off și nu de creații/producții originale care pot „merge”, ulterior, pe propriile picioare iar procentul accesibilității publicului să fie într-o continuă creștere.
• Lipsită de discernământ în departajările dintre: „abonați” și nou veniți (nu-i înțeleg pe cei care aplică, pattern-ul poate fi observat cu ochiul liber, chiar dacă nu faci calcule); proiecte cu acces larg și restrâns, gratuite și cu componentă comercială; proiecte cu caracter teritorial și local. Pentru unii AFCN a devenit o sursă de subvenție multianuală.

Așadar, dacă se încăpățânează să gestioneze cel mai mic buget cultural din țară, mai potrivită ar fi schimbarea denumirii în Administrația Fondului Festivalier (expozițional etc) pentru București (și încă unul două orașe), cu circuit semiînchis.

Misiunea și obiectivele AFCN trebuie cuplate la piața culturală actuală.

Probabil, în primul rând ar trebui redefinite statutul și relația cu Ministerul, fără suprapuneri de fonduri și job-uri.

Apoi, luând drept exemplu alte instituții similare din occident, AFCN ar trebui: să finanțeze ce nu e susținut de alte entități ale statului, pe de-o parte, pentru a scădea presiunea celor cu poziții dominante, chiar abuzul, pe de altă parte, pentru a aduce sânge proaspăt în sistem; să dispună de fonduri substanțiale; să facă o despărțire a apelor între nou creat și susținerea pre-existentului (orice forme). Acum, liniile de finanțare sunt organizate pe modelul galantarelor din piață, rafturile cu mere, cu ceapă etc. Există două secțiuni. Culturală: pentru arte, finanțările urmează formele de expresie, și pentru patrimoniu, criteriul este material vs imaterial!? Și Editorială: finanțările urmează tipul de suport (hârtie, electronic, etc)!? Cea mai recentă linie de finanțare este dedicată educației culturale dar tot festivaluri, evenimente one-off sunt pe listele de admiși!?

Regândirea și transparentizarea criteriilor de selecție odată cu profesionalizarea juraților și reconfigurarea liniilor de finanțare ar trebui să răspundă cerințelor actuale ale pieței. Ar fi necesară o viziune și obiective culturale majore pe termen mediu, cel puțin.

Dar, oricare ar fi structura, câteva linii de finanțare sunt obligatorii și nu lipsesc din nicio strategie culturală sănătoasă. Ele vizează:

• Independenții (liber profesioniști only) – Linie de finanțare pentru creație – sămânța culturii -, însemnând producții cu caracter public repetitiv/multiplicativ și, evident, potențial de diseminare mare (turnee, reprezentări internaționale etc). E vorba, însă, de o subvenționare unitară a independenților. Pentru creșterea accesibilității, chiar și o subvenție forfetară (cu o limită ce poate fi mărită anual) pentru fiecare unitate de produs vândută: bilet, suport electronic (CD, DVD etc), etc. Orice, dar fără concursuri stupide de proiecte, pentru a ne opri doar la această interpretare. Fără să se supere cineva, aș face comparația cu agri-Cultura unde pentru subvenții nu se dau concursuri.
  • Susținerea independenților pentru reprezentarea internațională (nu prea știu care este scopul ICR). În fond, e vorba de un buget stand by pe care independenții îl pot accesa la nevoie. Nu mai vorbim că ar trebui să fie încurajați să caute oportunități.
• Obiectivele culturale majore. De exemplu, o integrală a creației lui George Enescu realizată cu tineri muzicieni care fac carieră internațională și, slavă Domnului, avem mai mulți afară decât în țară, dar statul nu-i susține cu nimic.
• Patrimoniu. Promovare, subvenții accesibilitate etc, dar, mai întâi, ministerul/alții ar trebui să renoveze, să mapeze etc.
• Tradiția. Dacă tot ne batem cu cărămida în piept cu tradițiile noastre, ar trebui consacrată o linie de finanțare a artei populare autentice. În principiu, un amplu program de identificare, catalogare (portal) și promovare al artiștilor autentici și produsele lor, chiar prin subvenționarea unor holograme (timbre) de conformitate, pe modelul industriei muzicale. Să nu ne ascundem după deget, de mult, novicii cumpără fake-uri în loc de ceramică de Horezu sau cergă de Maramureș, chiar din locuri care ar trebui să fie sigure! Nu mai vorbim de deschiderea comercială care s-ar crea. Dp ăsta dv cei care se ocupă de băuturi și păpică au fost mai orientați.
• Turneele. Obiectivul ar trebui să fie promovarea artelor într-un proces continuu. Dacă un Teatru de stat are buget pentru turnee, independentul nu are. Dacă o Galerie de stat are posibilitatea să itinereze expoziții, pentru independent e imposibil (cârcotașii pot spune că galeriile vând tablouri, da, dar noi discutăm despre accesibilitatea publicului la artă).
• Și, pentru a face și pe placul actualului AFCN, o linie de evenimente locale, festivaluri, expoziții etc. În fapt, niște parteneriate cu cei din zona pentru care acestea aduc notorietate și beneficii economice. Criteriile sunt cele care trebuie să fie transparente și riguroase. Un festival local care se laudă că are peste 20 de ani dar care nu a reușit să atragă sponsori locali suficienți (primărie, privați), ori are o problemă, ori cei care organizează sunt comozi. Desigur, dacă sunt fonduri nimeni nu spune să nu ajuți, dar tocmai aici e, acum, problema.

Fără voie, Ministerul Culturii a venit să ne lumineze, și mai mult, asupra anacronismelor din sistem. După cum se știe, cam cu o lună în urmă, a fost dată publicității lista câștigătorilor din cursa pentru marele proiect de țară România 100, din 2018. Primul lucru care te frapează este că au fost admise proiecte și cu punctaj de 50 din 100 de puncte, adică cultură sau identitate 50%!? Apoi, suma maximă de finanțare este 50.000 lei, chiar mai mică ca la AFCN, așadar, marile proiecte vor fi niște proiecțele, în total 20!!!, eminamente locale. Împărțirea banilor București – Restul lumii, 43-57%, iar din cei 20 de câștigători cum se face că 45%, la o primă vedere, sunt și clienți AFCN (hard core). S-ar putea să confund, dar am înțeles că și PMB are, sau vrea, proiecte pentru centenar. Pentru ce s-a supralicitat Bucureștiul?! Cu restul ne vom distra la anul.

În concluzie, după o privire aruncată pe listele cu repetiții de nume și foarte puțină creație, pare, totuși, că „românul s-a născut poet” în procent foarte mic și, oricum, mai mult în București! Mă întrebam în articolul referitor la Festivalul Enescu de ce acesta n-ar putea să fie organizat în fiecare an. Iată, ar fi fost o oportunitate ca în anul centenarului să fie organizată o ediție specială a festivalului. Ar fi fost un proiect de calibru, cu declinările, deja, uzuale în mai multe orașe ale țării, ce ar fi dovedit o viziune culturală unitară, de anvergură și la cel mai înalt standard. Dar ea nu există și nu trebuie să fie nicio mirare în condițiile în care bătăliile pentru cultură țin doar de stratul superficial. Nu cu mult timp în urmă, marele Dinu Lipatti a fost trimis de la sector la primăria București, în timp ce Ministerul Culturii asistă la întreaga mascaradă ca la mutatul cadavrului, din celebrul banc, de pe Edgar Quinet pe Academiei.

Nu trebuie să fi om de cultură/analist/specialist/doctor să vezi că totul e gândit și executat la nivel de rutină zilnică, bits and pieces, fără nicio direcție concretă. Viziunea, strategia sunt tărâmuri interzise. AFCN, trecând peste ridicolul existenței unei instituții care împarte în cultură 3 mil. de euro, ar trebui să se auto-reformeze de jenă și de scârbă.

Pentru a răsplăti răbdarea celor care au citit până la capăt, iată, și în cifre absolute, bugetul alocat culturii de PMB în 2017: 81 mil. de euro, din care 28 sunt administrați prin Arcub și Creart, 2(două) entități, bănuiesc că din motive de auto-concurență!!!