vineri, martie 29, 2024

Afghanistan: the end of the headache or the beginning

BREF: FOUR SPEECHES AND A TWEET

(i) George Bush’s 2002 State of the Union Address[1]: „The American flag flies again over our embassy in Kabul. Terrorists who once occupied Afghanistan now occupy cells at Guantanamo Bay. (…) And terrorist leaders who urged followers to sacrifice their lives are running for their own. (…) America and Afghanistan are now allies against terror. We will be partners in rebuilding that country. (…) What we have found in Afghanistan confirms that, far from ending there, our war against terror is only beginning. Most of the 19 men who hijacked planes on September the 11th were trained in Afghanistan’s camps. And so were tens of thousands of others. Thousands of dangerous killers, schooled in the methods of murder, often supported by outlaw regimes, are now spread throughout the world like ticking time bombs, set to go off without warning. (…) So long as training camps operate, so long as nations harbor terrorists, freedom is at risk and America and our allies must not, and will not, allow it. (…) Our nation will continue to be steadfast, and patient and persistent in the pursuit of two great objectives.”

(ii) Tony Blair’s speech at Downing Street, London, October 7, 2001[2]: „As you all know from the announcement by President Bush, military action against targets inside Afghanistan have begun. I can confirm that UK forces are engaged in this action. (…) There are three parts, all equally important, to the operation in which we are engaged – military, diplomatic and humanitarian. (…)

The military action we are taking will be targeted against places we know to be involved in the al Qaeda network of terror or against the military apparatus of the Taliban. (…) I cannot disclose how long this wave of action will last. But we will act with reason and resolve. We have set the objective to pursue those responsible for the attacks, to eradicate bin Laden’s network of terrorism and to take action against the Taliban regime that is sponsoring him. (…) On the diplomatic and political fronts, in the time I have been prime minister, I cannot recall a situation that has commanded so quickly such a powerful coalition of support – not just from those countries directly involved in military action but from many others in all parts of the world. (…) On the humanitarian front, we are assembling a coalition of support for refugees in and outside Afghanistan, which is as vital as the military coalition. (…) We have to ask for humanitarian reasons to alleviate the appalling suffering of the Afghan people and to deliver stability so that people from that region stay in that region.”

(iii) Barack Obama’s speech about the withdrawal of troops from Afghanistan, White House, June 22, 2011[3]: „By the time I took office, the war in Afghanistan had entered its seventh year. But al Qaeda’s leaders had escaped into Pakistan and were plotting new attacks, while the Taliban had regrouped and gone on the offensive. Without a new strategy and decisive action, our military commanders warned that we could face a resurgent al Qaeda, and a Taliban taking over large parts of Afghanistan. (…) For this reason, in one of the most difficult decisions that I’ve made as president, I ordered an additional 30,000 American troops into Afghanistan. (…)

Tonight, I can tell you that we are fulfilling that commitment. Thanks to our men and women in uniform, our civilian personnel, and our many coalition partners, we are meeting our goals. As a result, starting next month, we will be able to remove 10,000 of our troops from Afghanistan by the end of this year, and we will bring home a total of 33,000 troops by next summer, fully recovering the surge I announced at West Point. After this initial reduction, our troops will continue coming home at a steady pace as Afghan Security forces move into the lead. Our mission will change from combat to support. By 2014, this process of transition will be complete, and the Afghan people will be responsible for their own security.”

(iv) Donald Trump on Twitter, October, 7, 2020[4]: „We should have the small remaining number of our BRAVE Men and Women serving in Afghanistan home by Christmas!”

(v) Joe Biden’s Address to Nation, April 14, 2021[5]: „We cannot continue the cycle of extending or expanding our military presence in Afghanistan hoping to create the ideal conditions for our withdrawal, expecting a different result. (…)

I am now the fourth American president to preside over an American troop presence in Afghanistan. Two Republicans. Two Democrats. I will not pass this responsibility to a fifth. (…) After consulting closely with our Allies and partners, with our military leaders and intelligence professionals, with our diplomats and development experts, and with Congress and the Vice President, I have concluded that: It is time to end America’s longest war. It is time for American troops to come home.”

AVENTURA OCCIDENTULUI ÎN AFGANISTAN, DUPĂ DOUĂZECI DE ANI

Retragerea militară a Statelor Unite ale Americii din Afganistan – de mult timp preconizată, îndelung negociată cu insurgenții talibani și pe care, iată, în cele din urmă președintele Joe Biden, în primul său an de mandat și oarecum la final de carieră politică a decis să și-o asume – este considerată în Occident ca fiind o usturătoare înfrângere și un eșec răsunător pentru promovarea idealului democratic în lume.

Cum democrația implică procese electorale în toate statele care au făcut parte din coaliția militară occidentală care a încercat să susțină, pe lângă obiectivele militare, și transformarea eterogenei societăți afgane într-una a egalității și libertății, scenele bulversante ale evacuării precipitate ale cetățenilor occidentali și a colaboratorilor afgani, sub presiunea talibanilor care au recucerit rapid teritoriile pierdute în 2001, au produs o emoție care va fi decontată în alegeri.

Sentimentul de frustrare străbate ca un frison toate capitalele țărilor NATO, iar administrația Biden este privită ca fiind deplin responsabilă pentru deficitul imens de imagine pe care retragerea armatei americane îl provoacă Occidentului; la recenta reuniune G7 mai multe state au cerut prelungirea prezenței americane la Kabul și după data de 31 august, dar președintele american a decis să respecte termenii negociați cu talibanii[6].

Lăsând, pe cât posibil, emoțiile de o parte, trebuie să fim de acord că de cel puțin zece ani la Washington s-a vorbit despre retragerea trupelor americane din Afganistan; cu toate acestea, nici guvernul de la Kabul și nici ceilalți aliați prezenți alături de Statele Unite pe teritoriul afgan nu par să fi înțeles implicațiile reale ale unei astfel de operațiuni și nici nu au cuantificat costurile politice, pentru a gestiona activ, preventiv, consecințele.

Efectivele prezenței militare americane în Afganistan[7]

Pe de altă parte, Statele Unite și-au urmat planurile, pentru că ceea ce administrația Biden aduce acum la îndeplinire a fost decis cu ceva timp înainte, cu aportul administrațiilor Obama și Trump. Ca o observație, să ne amintim că Donald Trump, după ce a finalizat negocierile cu talibanii, ar fi vrut să urgenteze retragerea pentru a o folosi ca instrument electoral, dar membrii responsabili ai echipei sale s-au opus, înțelegând pe deplin ce consecințe ar fi avut o astfel de acțiune unilaterală.

Pentru analiza de față am ales să extrag câteva concluzii din două rapoarte, ce conțin informații cu care decidenții de la Washington au operat anterior comunicării de către președintele Biden a termenului limită al retragerii, și anume:

(i) Rapoartele Inspectorului general special pentru reconstrucția Afganistanului (SIGAR), o agenție înființată de Congres pentru a audita fondurile destinate de guvernul american pentru reconstrucție; punctual, concluziile raportului dat publicității în august 2021: „What we need to learn: lessons from twenty years of Afghanistan reconstruction”;

(ii) Raportul special al United States Institute of Peace, dat publicității la începutul anului curent, cu titlul: „Democracy in Afghanistan: amid and beyond conflict”; raportul a fost solicitat de Congres cu un an în urmă, în prima parte a anului 2020, cu scopul de a „…lua în considerare implicațiile încheierii unui acord de pace, sau al eșecului unui acord de pace asupra obiectivelor politice, resurselor și angajamentelor SUA în Afganistan”.

Cu alte cuvinte, administrațiile de la Casa Albă de la Obama încoace au făcut pași concreți pentru ca momentul retragerii militare a Statelor Unite din Afganistan să devină realitate. Nu există niciun dubiu că aliații din cadrul NATO, dar și alți parteneri ai SUA au fost informați permanent asupra acestor evoluții. Nicio surpriză strategică nu și-a avut locul, inclusiv colapsul guvernului de la Kabul și al armatei sale a fost cu siguranță printre elementele luate în calcul la capitolul riscuri.

Dar cele mai importante aspecte care ar trebui să ne intereseze la acest moment este ce dimensiuni a avut efortul occidental de reconstrucție al Afganistanului, de democratizare a societății afgane în cei 20 de ani de prezență militară în diverse puncte de pe teritoriul afgan și care este imaginea Occidentului despre efectele pe care eforturile sale ar mai putea să le producă odată ce retragerea militară devine efectivă, iar talibanii revin și preiau guvernarea.

SIGAR – LESSONS TO LEARN AFTER TWENTY YEARS

Special Inspector General for Afghanistan Reconstruction – SIGAR – a fost creată de Congres în baza legii privind autorizarea apărării naționale în anul 2008, secțiunea 1229; în vreme ce actualul inspector general, John F. Sopko, a fost numit la conducerea SIGAR în anul 2012.

John F. Sopko – SIGAR

Agenția a fost autorizată să auditeze fondurile alocate de Guvernul Statelor Unite pentru reconstrucția Afganistanului (un total de 145 de miliarde de dolari) și să investigheze eventualele nereguli. În anul 2014, la inițiativa unor membri importanți ai administrației Obama însărcinați cu misiuni în Afganistan, SIGAR a demarat programul de raportare „lecții învățate”, care punea periodic la dispoziția guvernului și a Congresului informațiile necesare pentru a adapta deciziile și legislația la realitățile țării respective.

Conform concluziilor ultimului raport SIGAR dat publicității, și anume cel din august 2021, am considerat interesant de subliniat câteva idei, după cum urmează:

(i) După războiul din Vietnam, administrațiile americane au considerat că întreaga infrastructură și aproape tot personalul (militar, civil) care dobândise experiența luptei de contra-insurgență și reconstrucție a zonelor de conflict fie trebuie reprofilată (trupele speciale), fie trebuie abandonată (de exemplu personalul USAID a fost reduc cu 83% în anul care a urmat).

Dezangajarea după Vietnam, observa generalul Jack Keane, fost adjunct al șefului statului major al armatei americane, nu a reușit să prevină angajarea Statelor Unite în conflictele din Afganistan și Irak, dar a împiedicat și ca lecțiile învățate după respectivul conflict să ajute la evitarea noilor erori.

Stephen Hardley, consilier pe probleme de securitate națională la Casa Albă între anii 2005-2009, admitea, într-o discuție cu John Sopko că: „Pur și simplu nu avem un model funcțional de stabilizare post-conflict. De fiecare dată când ne confruntăm cu o astfel de situație improvizăm. Nu există certitudinea că, dacă va trebui să o luăm de la capăt într-o situație similară, vom face lucrurile mai bine.”

Cel mai probabil, crede John Sopko, experiența din Afganistan va confirma cele afirmate de Hardley.

(ii) SIGAR atenționează, pe baza observațiilor auditorilor săi și a concluziilor din rapoartele privind lecțiile învățate, că „există motive multiple pentru a dezvolta capabilitățile menite să susțină misiunile de reconstrucție în țările afectate de conflicte, pentru că:

1. Sunt extrem de costisitoare. De exemplu, toate costurile legate de efortul de război pe teatrele din Afganistan, Irak și Pakistan în ultimii douăzeci de ani s-au ridicat la 6.400 de miliarde de dolari;

2. De obicei sfârșesc prost;

3. Recunoașterea generală că nu se va sfârși bine nu a împiedicat oficialii Statelor Unite să decidă continuarea acțiunilor;

4. Reconstrucția țărilor antrenate în conflicte militare reprezintă un scop al guvernului Statelor Unite, care se reflectă în eforturile întreprinse în Balcani, Haiti și sprijinul de mai mică anvergură acordat în prezent unor țări ca Mali, Burkina Faso, Somalia, Yemen, Ucraina și unde mai este nevoie;

5. Marile campanii de reconstrucție au debutat timid la început, cu un efort redus, așa că nu există nicio garanție că, la fel ca în Afganistan, guvernul Statelor Unite nu se va angaja pe același trend de escaladare la un moment dat, undeva în altă parte a lumii.”

(iii) La fel ca după experiența din Vietnam, USAID și Ministerul Apărării au ținut să afirme că nu se întrevăd misiuni de reconstrucție post-conflict de mare anvergură în viitor: „Nu există nicio intenție de a repeta un efort de reconstrucție pe scară largă, de aceea angajamentele noastre viitoare trebuie să fie mai bine calibrate ca scop și adaptabile ca execuție.”

Totuși, conchide SIGAR, chiar dacă oficialii guvernamentali repetă asigurările ce s-au mai dat și după Vietnam, acest lucru nu înseamnă în niciun caz că vreodată situația nu ar putea să se repete.

(iv) Natura și anvergura investițiilor necesare pentru campanii similare rămân chestiuni deschise. SIGAR a făcut mai multe recomandări în rapoartele sale pentru guvernele Statelor Unite, pentru a crea baze de date cu personalul calificat care poate fi mobilizat în caz de necesitate, pentru a pune bazele unor politici inter-agenții destinate asigurării securității și stabilirea de birouri anti-corupție în agențiile cheie de implementare a programelor de reconstrucție.

(v) Agențiile implicate ale Statelor Unite trebuie să continue să chestioneze propria capacitate de a crea planuri strategice, politici de reconstrucție, bune practici, proceduri de operare standard, de a genera cunoaștere instituționalizată și structurile necesare de personal atât pentru proiectele de reconstrucție pe scară largă, cât și pe scară redusă.

USIP – DEMOCRACY IN AFGHANISTAN AFTER TWENTY YEARS

USIP (Institutul pentru Pace al Statelor Unite), este un organism național independent înființat de Congresul Statelor Unite și dedicat ideii că este posibilă și necesară o lume fără conflicte și că o astfel de lume este în interesul Americii. Raportul „Democracy in Afghanistan: amid and beyond conflict” a fost comandat USIP de către Congres în primul trimestru al anului 2020 și primele sale concluzii au fost date publicității după un an.

Contextul analizei conform USIP:

(i) „Când se analizează democrația din Afganistan, este foarte important de înțeles că, mai mult sau mai puțin, starea de permanent conflict este constitutivă procesului de democratizare și nu pur și simplu o aberație. La un moment dat, în lunile sau anii care vor urma, un nou sistem politic va fi construit prin negocierile intra-afgane. Crearea unei democrații stabile în Afganistan poată să pară un proiect iluzoriu, ori acesta nu este un motiv pentru care să încetăm să mai vorbim despre el.”;

(ii) „Comisia Politică Talibană la negocierile din Qatar nu a oferit formal nicio asigurare că mișcarea își dorește să reducă manifestările de violență la adresa poporului afgan în viitor, deci nici vorbă să-i permită libera participare la procesele politice. Din acest motiv, pentru a atenua marea încredere în forțele proprii pe care o au acum talibanii, este esențial ca retragerea militară să fie însoțită de impunerea de condiții clare privind continuarea acordării de ajutoare financiare pentru viitorul guvern afgan; pe scurt, niciun astfel de ajutor, în afară de asistența umanitară, nu va fi acordat dacă viitorul guvern va conduce țara prin violență. Mai mult, prin diplomație regională trebuie să ne asigurăm că Pakistanul, Iranul, Federația Rusă sau Arabia Saudită nu se vor grăbi să acorde ele sprijin financiar bilateral în locul Statelor Unite.”

Concluziile analizei USIP:

(i) „Democrația are un viitor în Afganistan. Evenimentele actuale (…) ar putea sugera contrariul. Totuși, în parte tocmai pentru că deja democrația are un trecut în Afganistan, sunt motive serioase pentru care Statele Unite și alți actori internaționali să continue să susțină continuarea procesului democratic și în viitor.”;

(ii) „Statele Unite trebuie să accepte că nu vor mai putea să impună detaliile și tipul viitorul sistem politic din Afganistan. Într-adevăr, singurul tip de sistem politic propice pe termen lung pentru a păstra stabilitatea în Afganistan va fi doar unul creat de afganii înșiși prin negocieri intra-afgane. Atât în negocieri, dacă vor conduce la un acord de împărțire al puterii care să favorizeze un proces democratic, cât și în implementarea unui astfel de acord afganii trebuie să țină seama de lecțiile învățate privind sistemul democratic și cel electoral în ultimele două decenii.”;

(iii) „În primul rând, un acord de împărțire al puterii care să permită împărțirea corectă a puterii politice este critic pentru stabilitatea generală și credibilitatea unor viitoare alegeri. Oricum, vor trebui îndeplinite anumite standarde internaționale în materie și va fi necesară o monitorizare internațională a proceselor. Aceste standarde implică mecanismele prin care procesele de incluziune socială să fie scoase de sub controlul arbitrar al unor elite.”;

(iv) „În al doilea rând, au fost implementate așteptări la nivelul populației privind participarea la competiția politică și luarea deciziilor. Mulți afgani nu văd o altă alternativă decât alegerile, chiar dacă acestea sunt afectate de fraude și tulburări. Procesul de vot este încă larg privit ca o valoare pozitivă, pentru că poate aduce securitate în dauna violenței. Dacă talibanii vor obține puterea în Afganistan după retragerea militarilor Statelor Unite și vor dori să o păstreze, va fi nevoie să fie de acord să se racordeze la așteptările populației privind participarea la procesele democratice.”;

(v) „În al treilea rând, implementarea de reforme care să promoveze procesele democratice în guvernarea locală reprezintă cheia asigurării stabilității țării pe termen lung. Reprezentarea și responsabilitatea la nivel local implică mult mai multă atenție pentru a depăși ideile preconcepute.”;

(vi) „În al patrulea rând, îmbunătățiri substanțiale în guvernanță și responsabilitate pot fi făcute chiar și înainte sau în lipsa unei schimbări de sistem politic. De exemplu guvernanța la nivel local poate fi întărită în comunitățile care vor fi capabile să își aleagă consilii reprezentative de conducere ale satelor, chiar dacă nu vor adera neapărat la standardul electoral <omul și votul> și prin care respectivele comunități vor găsi soluțiile potrivite de alegere a reprezentanților potriviți pentru comitetele districtuale ori provinciale.”

Disoluția rapidă a guvernului afgan, marcată prin părăsirea țării de către președintele Ashraf Ghani, care s-a grăbit să recunoască victoria mișcării talibane[8], ar putea ridica puternice observații privind validitatea analizelor USIP.

Să remarcăm totuși că, după ce forțele talibane au preluat Kabulul și aproape întreg teritoriul afgan, nu puține au fost zonele în care populația a protestat împotriva lor[9], în timp ce prim-vicepreședintele afgan Amrullah Saleh a anunțat că, potrivit Constituției, a preluat funcția de președinte și s-a alăturat forțelor de rezistență declarând că, în timp, opoziția anti-talibană va dovedi că are resurse pentru a organiza[10] o opoziție politică și militară.

Această mișcare de opoziție poate, într-adevăr, constitui nucleul rezistenței față de un stat taliban violent și autoritar și este de remarcat faptul că forțele deplasate de talibani către Valea Panjshir nu s-au grăbit să se angajeze în luptă, ci au preferat să intre în negocieri[11].

ESTE PREA DEVREME PENTRU A ANTICIPA VIITORUL AFGANISTANULUI

Probabil prima mare eroare pe care o fac analiștii și comentatorii este aceea de a refuza nuanțele atunci când analizează consecințele retragerii militare occidentale din Afganistan, pornind de la ideea preconcepută că afganii nu-și vor dori altceva decât să lupte sălbatic unii cu alții, pe faliile tribale, uitând că a existat în istoria Afganistanului o perioadă de relativă stabilitate de patru decenii, după 1933, sub regimul șahului Mohamed Zahir și a premierului Mohamed Daud.

Khaled Hosseini

În „Vânătorii de zmeie”[12], Khaled Hosseini rememora momentul în care monarhia afgană era abolită printr-o lovitură de stat:

„Ceva bubuia ca tunetul. Pământul s-a zgâlțâit o clipă și am auzit ra-ta-ta-ta-ul unei mitraliere. Ne-am ridicat în picioare și ne-am bulucit spre living. (…) Atunci s-a auzit o sirenă, în depărtare. Undeva, zgomot de sticlă spartă și un țipăt. Auzeam oamenii țipând pe străzi, treziți din somn, încă în pijamale, probabil, și cu părul ciufulit și ochii umflați. (…)

Am stat așa băgați unii în alții, până la primele ore ale dimineții. Împușcăturile și exploziile au durat mai puțin de o oră, dar au băgat groaza în noi, fiindcă nici unul dintre noi nu mai auzise până atunci împușcături pe stradă. Pe atunci erau zgomote necunoscute. (…)

Adunați cu toții în sufragerie, în așteptarea răsăritului de soare, habar nu aveam, nici unul dintre noi, că un mod de viață se sfârșise. Modul nostru de viață. Sfârșitul, sfârșitul oficial, avea să vină abia în aprilie 1978, odată cu lovitura de stat comunistă, și apoi în decembrie 1979, când tancurile rusești începeau să-și rostogolească șenilele pe aceleași străzi pe care mă jucasem cu Hassan și să aducă moartea Afganistanului așa cum îl știam și să marcheze începutul unei ere noi, de vărsări de sânge, care încă mai continuă. (…)

După cum s-a aflat ulterior, nu împușcaseră mai nimic în noaptea aceea de 17 iulie 1973. Kabulul s-a trezit în dimineața următoare și a descoperit că monarhia aparținea acum trecutului. Regele, Zahir Shah, fugise în Italia. În lipsa lui, vărul său, Daoud Khan, pusese capăt celor patruzeci de ani de monarhie, fără vărsare de sânge.”

Pe de altă parte, retragerea militară occidentală din Afganistan a declanșat un potop de temeri și reproșuri, majoritatea având ca subiect central așa-numita inabilitate a administrației Biden de a preveni haosul, iar mesajele de care mass media abundă ar putea fi astfel rezumate:

(i) republicanii reproșează administrației Biden haosul retragerii, mai cu seamă incapacitatea de a preveni pierderile de vieți omenești ca rezultat al atacurilor radicalilor ISIS, în timp ce democrații reproșează că administrația Trump a avansat un termen al retragerii, fără a concepe și un plan post retragere militară;

(ii) statele aliate și partenere reproșează americanilor decizia de a se retrage intempestiv, fără a mai lua în considerare o prelungire a termenului și după data de 31 august ac.;

(iii) americanii le reproșează afganilor că nu luptă pentru cauza lor, opunându-le rezistență talibanilor, ci așteaptă ca soldații americanii și ai NATO să facă toată treaba;

(iv) Rusia reproșează Americii că a luat o decizie pripită atunci când s-a angajat în Afganistan, iar Beijingul reproșează Washingtonului decizia de a se retrage grăbit de pe teritoriul afgan.

Un raport al Centrului pentru Studii Strategice și Internaționale (CSIS), dat publicității în luna august ac. („Learning from the War: <Who lost Afghanistan?> versus Learning <Why we lost?>”), consemna în preambul:

„It is difficult to impossible to believe that the Trump administration did not realize that announcing a deadline for a complete U.S. withdrawal as part of a peace agreement that had no peace plan and that would be executing major cuts in the U.S. role and presence in Afghanistan – like reducing the official total of U.S. troops from 4,500 to 2,500 – could be more than a prelude to full withdrawal. (…)

The Biden administration may not have <inherited the wind>, but the Trump Administration’s legacy came so close that debating the details seems pointless. At the same time, it seems equally doubtful that a Biden administration that inherited the fully classified intelligence assessments of the Taliban’s progress – as well as all of the public data on the Afghan government’s weaknesses and the Taliban’s gains described later in this analysis – also could not have realized that its withdrawal announcement would likely catalyze the sudden collapse of much of the central government’s defense efforts.”[13]

Anthony H. Cordesman – CSIS

În raportul CSIS, Anthony Cordesman recunoaște că Statele Unite (și partenerii săi) nu au învins în Afganistan după 20 de ani de conflict, dar în analiza sa formulează chestiunea în termeni diferiți: era acesta un război care trebuie câștigat cu orice preț?

Dacă Statele Unite și-ar fi propus să fie victorioase în Afganistan, fără putință de tăgadă, atunci, afirmă Cordesman, ar fi trebuit să urmărească mult mai coerent obiectivele pe care și le-a propus, să dezvolte strategii și tactici adaptate contextului regional :

(i) Scopul inițial definit de guvernul american în Afganistan a fost „războiul împotriva terorismului”, pornind de la ideea că „victoria talibanilor transforma Afganistanul într-un soi de centru al terorismului mondial care ar fi amenințat Statele Unite, aliații și partenerii săi și interesele sale strategice”. În timp acest obiectiv nu a mai fost urmărit la fel de consecvent. În anul 2014 se vorbea despre faptul că „o prezență puternică a Statelor Unite în Afganistan creează o cale de a obține o puternică prezență strategică în Asia centrală și de sud, pentru a genera o nouă eră de dezvoltare politică și economică în regiune”. Această reformulare de obiectiv nu avea nicio legătură cu realitatea regională, dar demonstra și faptul că Statele Unite nu aveau de fapt un obiectiv și o strategie coerente pentru a-și susține credibil prezența în Afganistan.

(ii) Victoria putea fi obținută și dacă: „ar fi fost recunoscută încă de la început existența insurgenței talibane, slăbiciunile critice ale sistemului politic și de guvernare afgan, dacă de la bun început forțele afgane de securitate ar fi fost gândite să acționeze independent și să poată face față unor misiuni de contra-insurgență, dacă s-ar fi încercat soluționarea nevoilor de securitate ale populației, dacă ar fi fost luate în considerare speranțele cetățenilor și așteptările (diferite) de la nivel local și districtual”.

Anthony Cordesman crede că principala lecție pe care Statele Unite (și guvernele sale) o au de învățat după Afganistan, este aceea că trebuie să aplice conceptul strategic enunțat de Marc Genest[14] și James Holmes[15]: „o putere globală trebuie să recurgă la un triaj al intereselor sale strategice, așa cum se întâmplă și în zona medicală”; adică trebuie să învețe cum să facă alegerile dificile pentru a-și utiliza rațional resursele și să își urmărească obiectivele globale într-un mod care să producă cele mai bune rezultate.

În fine, bazându-mă pe cele deja enunțate, cred că a doua mare eroare pe care o fac analiștii și comentatorii care s-au pronunțat cu privire la retragerea occidentală din Afganistan este aceea că se focusează mult prea mult pe imaginea retragerii și mai deloc pe semnificația contextului și a unor amănunte ce o însoțesc.

Puțini sunt observatorii și analiștii care și-au luat suficient timp să se despartă de main stream și să încerce să înțeleagă de ce armata americană și celelalte armate ale NATO s-au retras fără a fi atacați sistematic de talibanii victorioși, care din 14-15 august ac. intraseră deja în capitala Kabul.

Nu am văzut prea mulți observatori și analiști care au încercat să înțeleagă cum se face că talibanii și americanii au respectat riguros și la literă acordurile semnate la Doha, până într-acolo încât mulți dintre cetățenii americani au fost evacuați în siguranță din anumite puncte de întâlnire cu escortă talibană, până la aeroport[16].

Când trupele armatei sovietice au părăsit Afganistanul (operațiune care a durat între 15 mai 1988 și 15 februarie 1989), mujahedinii au atacat coloanele militare aproape în orice împrejurare, încălcând acordurile semnate la Geneva. În parte acest lucru a fost posibil pentru că guvernul URSS nu a negociat retragerea direct cu mujahedinii, ci a acționat în baza unor acorduri negociate de guvernul marionetă afgan cu Pakistanul, având URSS și Statele Unite drept garanți.

S-a bătut monedă în ultimii ani pe așa-numitele neînțelegeri între Statele Unite și Pakistan, de altminteri confirmate aparent chiar de premierul pakistanez Imran Khan în declarații publice[17], deși Khan a vorbit de fiecare dată despre faptul că țara sa și serviciile de informații pakistaneze sunt dispuse să medieze efectiv între americani și paștunii talibani.

Ori, mă tem că aparența unor puncte de vedere diferite între Washington și Islamabad nu ne lasă să vedem esența a ceea se desfășoară chiar sub ochii noștri: mișcarea talibană a comunicat permanent și extrem de eficient cu militarii, diplomații și ofițerii de informații americani. Numai în acest mod puteau funcționa acordurile de la Doha.

Desigur, au existat și excepții, cum a fost atentatul ISIS-K produs la aeroportul internațional din Kabul, dar și aici trebuie să reținem că atentatul terorist sinucigaș a fost într-un fel un strigăt disperat al jihadiștilor radicali împotriva a ceea ce li se pare absolut necesar să denunțe: trădarea talibană și cooperarea lor cu americanii. Prin urmare victimele dintre luptătorii talibani au fost aproape de trei ori mai numeroase decât cele dintre militarii americani. Dar înțelegerea părților nu a fost zguduită, arătând cât de strâns s-a conlucrat.

Dacă această conlucrare apropiată între americani și talibani poate să însemne că, după 20 de ani, CIA, cu sprijin cert pakistanez, a reușit infiltrarea conducerii mișcării insurgente, numai viitorul ne-o poate confirma. Dar este singura ipoteză care explică condițiile retragerii și tranziția relativ pașnică a puterii la Kabul.

Dacă este așa, atunci în ceasul al 12-lea, Statele Unite au înțeles că realitățile locale trebuie să prevaleze. Poate fi gândit un Afganistan democratic, înconjurat fiind de țări ca Pakistan, Iran, Uzbekistan, Turkmenistan, Tadjikistan sau China? Evident nu, este o utopie impardonabilă. Un emirat condus de o nouă generație de luptători talibani, care politic au învățat multe lecții importante pentru mișcarea lor și pentru țara pe care vor să o conducă, poate fi o construcție stabilă, care în timp să aducă stabilitatea și o oarecare prosperitate, cu condiția ca regimul islamic să fie unul moderat. Un cuvânt greu de spus aici îl vor avea cei peste 40 de milioane de afgani, ale căror aspirații și dorințe trebuie guvernate, și nu reprima


[1] https://www.washingtonpost.com/wp-srv/onpolitics/transcripts/sou012902.htm

[2] http://edition.cnn.com/2001/WORLD/europe/10/07/gen.blair.speech/

[3] https://www.google.com/search?q=retragere%2C+translate&oq=retragere%2C+translate&aqs=chrome..69i57j0i22i30.4586j0j7&sourceid=chrome&ie=UTF-8

[4] https://www.militarytimes.com/news/pentagon-congress/2020/10/07/trump-us-will-be-out-of-afghanistan-by-christmas/

[5] https://www.business-standard.com/article/international/it-s-time-to-end-america-s-longest-war-joe-biden-on-afghanistan-121041500029_1.html

[6] https://www.biziday.ro/joe-biden-anunta-ca-sua-vor-finaliza-retragerea-din-afganistan-pana-pe-31-august-desi-mai-multi-aliati-cerusera-extinderea-perioadei-cu-cat-terminam-mai-repede-cu-atat-mai-bine/

[7] Raportul CSIS – Cordesman, citând SIGAR

[8] Ashraf Ghani a ținut să își explice expatrierea prin faptul că „talibanii au învins (…) și sunt în prezent responsabili pentru onoarea, stăpânirea și prezervarea țării lor”; iar rezistența guvernului său nu ar fi adus decât confruntări violente inutile (https://www.hotnews.ro/stiri-international-24979984-afganistan-talibanii-invins-recunoaste-presedintele-care-parasit-tara.htm)

[9] https://www.hotnews.ro/stiri-international-24987701-proteste-contra-talibanilor-cateva-orase-afgane-mai-multi-manifestanti-murit-asadabad-dupa-talibanii-inceput-traga.htm

[10] „Ar fi zadarnic să intrăm acum în polemici cu președintele SUA. Îl lăsăm să analizeze situația. Noi, afganii, trebuie să demonstrăm că Afganistanul nu este Vietnamul și că talibanii nu sunt nici pe departe Vietcong. Spre deosebire de SUA și NATO, noi nu ne-am pierdut energia și vedem oportunități enorme. Avertismentele inutile s-au încheiat. Alăturați-vă rezistenței!” este apelul formulat de Amrullah Saleh, la momentul în care a ajuns în Valea Panjshir (https://www.digi24.ro/stiri/externe/mapamond/prim-vicepresedintele-afgan-amrullah-saleh-contesta-regimul-taliban-si-sustine-ca-este-presedinte-legitim-1637073)

[11] https://www.indiatoday.in/world/story/taliban-delegation-meets-panjshir-resistance-forces-negotiations-1844955-2021-08-25

[12] Roman, publicat de autor în anul 2003. Ediția în limba română din care am citat este din anul 2016, publicată la Editura Niculescu

[13] https://www.csis.org/analysis/learning-war-who-lost-afghanistan-versus-learning-why-we-lost

[14] Marc A. Genest holds the Forrest Sherman Chair of Public Diplomacy in the Strategy and Policy Department at the Naval War College

[15] James Holmes holds the J. C. Wylie Chair of Maritime Strategy at the Naval War College and served on the faculty of the University of Georgia School of Public and International Affairs

[16] https://www.hotnews.ro/stiri-international-25008863-acordul-secret-dintre-sua-talibani-pentru-escortarea-americanilor-aeroportul-din-kabul-functionat-frumos.htm

[17] https://www.youtube.com/watch?v=ZcIoQwf8qJg

BREF: FOUR SPEECHES AND A TWEET

(i) George Bush’s 2002 State of the Union Address[1]: „The American flag flies again over our embassy in Kabul. Terrorists who once occupied Afghanistan now occupy cells at Guantanamo Bay. (…) And terrorist leaders who urged followers to sacrifice their lives are running for their own. (…) America and Afghanistan are now allies against terror. We will be partners in rebuilding that country. (…) What we have found in Afghanistan confirms that, far from ending there, our war against terror is only beginning. Most of the 19 men who hijacked planes on September the 11th were trained in Afghanistan’s camps. And so were tens of thousands of others. Thousands of dangerous killers, schooled in the methods of murder, often supported by outlaw regimes, are now spread throughout the world like ticking time bombs, set to go off without warning. (…) So long as training camps operate, so long as nations harbor terrorists, freedom is at risk and America and our allies must not, and will not, allow it. (…) Our nation will continue to be steadfast, and patient and persistent in the pursuit of two great objectives.”

(ii) Tony Blair’s speech at Downing Street, London, October 7, 2001[2]: „As you all know from the announcement by President Bush, military action against targets inside Afghanistan have begun. I can confirm that UK forces are engaged in this action. (…) There are three parts, all equally important, to the operation in which we are engaged – military, diplomatic and humanitarian. (…)

The military action we are taking will be targeted against places we know to be involved in the al Qaeda network of terror or against the military apparatus of the Taliban. (…) I cannot disclose how long this wave of action will last. But we will act with reason and resolve. We have set the objective to pursue those responsible for the attacks, to eradicate bin Laden’s network of terrorism and to take action against the Taliban regime that is sponsoring him. (…) On the diplomatic and political fronts, in the time I have been prime minister, I cannot recall a situation that has commanded so quickly such a powerful coalition of support – not just from those countries directly involved in military action but from many others in all parts of the world. (…) On the humanitarian front, we are assembling a coalition of support for refugees in and outside Afghanistan, which is as vital as the military coalition. (…) We have to ask for humanitarian reasons to alleviate the appalling suffering of the Afghan people and to deliver stability so that people from that region stay in that region.”

(iii) Barack Obama’s speech about the withdrawal of troops from Afghanistan, White House, June 22, 2011[3]: „By the time I took office, the war in Afghanistan had entered its seventh year. But al Qaeda’s leaders had escaped into Pakistan and were plotting new attacks, while the Taliban had regrouped and gone on the offensive. Without a new strategy and decisive action, our military commanders warned that we could face a resurgent al Qaeda, and a Taliban taking over large parts of Afghanistan. (…) For this reason, in one of the most difficult decisions that I’ve made as president, I ordered an additional 30,000 American troops into Afghanistan. (…)

Tonight, I can tell you that we are fulfilling that commitment. Thanks to our men and women in uniform, our civilian personnel, and our many coalition partners, we are meeting our goals. As a result, starting next month, we will be able to remove 10,000 of our troops from Afghanistan by the end of this year, and we will bring home a total of 33,000 troops by next summer, fully recovering the surge I announced at West Point. After this initial reduction, our troops will continue coming home at a steady pace as Afghan Security forces move into the lead. Our mission will change from combat to support. By 2014, this process of transition will be complete, and the Afghan people will be responsible for their own security.”

(iv) Donald Trump on Twitter, October, 7, 2020[4]: „We should have the small remaining number of our BRAVE Men and Women serving in Afghanistan home by Christmas!”

(v) Joe Biden’s Address to Nation, April 14, 2021[5]: „We cannot continue the cycle of extending or expanding our military presence in Afghanistan hoping to create the ideal conditions for our withdrawal, expecting a different result. (…)

I am now the fourth American president to preside over an American troop presence in Afghanistan. Two Republicans. Two Democrats. I will not pass this responsibility to a fifth. (…) After consulting closely with our Allies and partners, with our military leaders and intelligence professionals, with our diplomats and development experts, and with Congress and the Vice President, I have concluded that: It is time to end America’s longest war. It is time for American troops to come home.”

AVENTURA OCCIDENTULUI ÎN AFGANISTAN, DUPĂ DOUĂZECI DE ANI

Retragerea militară a Statelor Unite ale Americii din Afganistan – de mult timp preconizată, îndelung negociată cu insurgenții talibani și pe care, iată, în cele din urmă președintele Joe Biden, în primul său an de mandat și oarecum la final de carieră politică a decis să și-o asume – este considerată în Occident ca fiind o usturătoare înfrângere și un eșec răsunător pentru promovarea idealului democratic în lume.

Cum democrația implică procese electorale în toate statele care au făcut parte din coaliția militară occidentală care a încercat să susțină, pe lângă obiectivele militare, și transformarea eterogenei societăți afgane într-una a egalității și libertății, scenele bulversante ale evacuării precipitate ale cetățenilor occidentali și a colaboratorilor afgani, sub presiunea talibanilor care au recucerit rapid teritoriile pierdute în 2001, au produs o emoție care va fi decontată în alegeri.

Sentimentul de frustrare străbate ca un frison toate capitalele țărilor NATO, iar administrația Biden este privită ca fiind deplin responsabilă pentru deficitul imens de imagine pe care retragerea armatei americane îl provoacă Occidentului; la recenta reuniune G7 mai multe state au cerut prelungirea prezenței americane la Kabul și după data de 31 august, dar președintele american a decis să respecte termenii negociați cu talibanii[6].

Lăsând, pe cât posibil, emoțiile de o parte, trebuie să fim de acord că de cel puțin zece ani la Washington s-a vorbit despre retragerea trupelor americane din Afganistan; cu toate acestea, nici guvernul de la Kabul și nici ceilalți aliați prezenți alături de Statele Unite pe teritoriul afgan nu par să fi înțeles implicațiile reale ale unei astfel de operațiuni și nici nu au cuantificat costurile politice, pentru a gestiona activ, preventiv, consecințele.

Efectivele prezenței militare americane în Afganistan[7]

Pe de altă parte, Statele Unite și-au urmat planurile, pentru că ceea ce administrația Biden aduce acum la îndeplinire a fost decis cu ceva timp înainte, cu aportul administrațiilor Obama și Trump. Ca o observație, să ne amintim că Donald Trump, după ce a finalizat negocierile cu talibanii, ar fi vrut să urgenteze retragerea pentru a o folosi ca instrument electoral, dar membrii responsabili ai echipei sale s-au opus, înțelegând pe deplin ce consecințe ar fi avut o astfel de acțiune unilaterală.

Pentru analiza de față am ales să extrag câteva concluzii din două rapoarte, ce conțin informații cu care decidenții de la Washington au operat anterior comunicării de către președintele Biden a termenului limită al retragerii, și anume:

(i) Rapoartele Inspectorului general special pentru reconstrucția Afganistanului (SIGAR), o agenție înființată de Congres pentru a audita fondurile destinate de guvernul american pentru reconstrucție; punctual, concluziile raportului dat publicității în august 2021: „What we need to learn: lessons from twenty years of Afghanistan reconstruction”;

(ii) Raportul special al United States Institute of Peace, dat publicității la începutul anului curent, cu titlul: „Democracy in Afghanistan: amid and beyond conflict”; raportul a fost solicitat de Congres cu un an în urmă, în prima parte a anului 2020, cu scopul de a „…lua în considerare implicațiile încheierii unui acord de pace, sau al eșecului unui acord de pace asupra obiectivelor politice, resurselor și angajamentelor SUA în Afganistan”.

Cu alte cuvinte, administrațiile de la Casa Albă de la Obama încoace au făcut pași concreți pentru ca momentul retragerii militare a Statelor Unite din Afganistan să devină realitate. Nu există niciun dubiu că aliații din cadrul NATO, dar și alți parteneri ai SUA au fost informați permanent asupra acestor evoluții. Nicio surpriză strategică nu și-a avut locul, inclusiv colapsul guvernului de la Kabul și al armatei sale a fost cu siguranță printre elementele luate în calcul la capitolul riscuri.

Dar cele mai importante aspecte care ar trebui să ne intereseze la acest moment este ce dimensiuni a avut efortul occidental de reconstrucție al Afganistanului, de democratizare a societății afgane în cei 20 de ani de prezență militară în diverse puncte de pe teritoriul afgan și care este imaginea Occidentului despre efectele pe care eforturile sale ar mai putea să le producă odată ce retragerea militară devine efectivă, iar talibanii revin și preiau guvernarea.

SIGAR – LESSONS TO LEARN AFTER TWENTY YEARS

Special Inspector General for Afghanistan Reconstruction – SIGAR – a fost creată de Congres în baza legii privind autorizarea apărării naționale în anul 2008, secțiunea 1229; în vreme ce actualul inspector general, John F. Sopko, a fost numit la conducerea SIGAR în anul 2012.

John F. Sopko – SIGAR

Agenția a fost autorizată să auditeze fondurile alocate de Guvernul Statelor Unite pentru reconstrucția Afganistanului (un total de 145 de miliarde de dolari) și să investigheze eventualele nereguli. În anul 2014, la inițiativa unor membri importanți ai administrației Obama însărcinați cu misiuni în Afganistan, SIGAR a demarat programul de raportare „lecții învățate”, care punea periodic la dispoziția guvernului și a Congresului informațiile necesare pentru a adapta deciziile și legislația la realitățile țării respective.

Conform concluziilor ultimului raport SIGAR dat publicității, și anume cel din august 2021, am considerat interesant de subliniat câteva idei, după cum urmează:

(i) După războiul din Vietnam, administrațiile americane au considerat că întreaga infrastructură și aproape tot personalul (militar, civil) care dobândise experiența luptei de contra-insurgență și reconstrucție a zonelor de conflict fie trebuie reprofilată (trupele speciale), fie trebuie abandonată (de exemplu personalul USAID a fost reduc cu 83% în anul care a urmat).

Dezangajarea după Vietnam, observa generalul Jack Keane, fost adjunct al șefului statului major al armatei americane, nu a reușit să prevină angajarea Statelor Unite în conflictele din Afganistan și Irak, dar a împiedicat și ca lecțiile învățate după respectivul conflict să ajute la evitarea noilor erori.

Stephen Hardley, consilier pe probleme de securitate națională la Casa Albă între anii 2005-2009, admitea, într-o discuție cu John Sopko că: „Pur și simplu nu avem un model funcțional de stabilizare post-conflict. De fiecare dată când ne confruntăm cu o astfel de situație improvizăm. Nu există certitudinea că, dacă va trebui să o luăm de la capăt într-o situație similară, vom face lucrurile mai bine.”

Cel mai probabil, crede John Sopko, experiența din Afganistan va confirma cele afirmate de Hardley.

(ii) SIGAR atenționează, pe baza observațiilor auditorilor săi și a concluziilor din rapoartele privind lecțiile învățate, că „există motive multiple pentru a dezvolta capabilitățile menite să susțină misiunile de reconstrucție în țările afectate de conflicte, pentru că:

1. Sunt extrem de costisitoare. De exemplu, toate costurile legate de efortul de război pe teatrele din Afganistan, Irak și Pakistan în ultimii douăzeci de ani s-au ridicat la 6.400 de miliarde de dolari;

2. De obicei sfârșesc prost;

3. Recunoașterea generală că nu se va sfârși bine nu a împiedicat oficialii Statelor Unite să decidă continuarea acțiunilor;

4. Reconstrucția țărilor antrenate în conflicte militare reprezintă un scop al guvernului Statelor Unite, care se reflectă în eforturile întreprinse în Balcani, Haiti și sprijinul de mai mică anvergură acordat în prezent unor țări ca Mali, Burkina Faso, Somalia, Yemen, Ucraina și unde mai este nevoie;

5. Marile campanii de reconstrucție au debutat timid la început, cu un efort redus, așa că nu există nicio garanție că, la fel ca în Afganistan, guvernul Statelor Unite nu se va angaja pe același trend de escaladare la un moment dat, undeva în altă parte a lumii.”

(iii) La fel ca după experiența din Vietnam, USAID și Ministerul Apărării au ținut să afirme că nu se întrevăd misiuni de reconstrucție post-conflict de mare anvergură în viitor: „Nu există nicio intenție de a repeta un efort de reconstrucție pe scară largă, de aceea angajamentele noastre viitoare trebuie să fie mai bine calibrate ca scop și adaptabile ca execuție.”

Totuși, conchide SIGAR, chiar dacă oficialii guvernamentali repetă asigurările ce s-au mai dat și după Vietnam, acest lucru nu înseamnă în niciun caz că vreodată situația nu ar putea să se repete.

(iv) Natura și anvergura investițiilor necesare pentru campanii similare rămân chestiuni deschise. SIGAR a făcut mai multe recomandări în rapoartele sale pentru guvernele Statelor Unite, pentru a crea baze de date cu personalul calificat care poate fi mobilizat în caz de necesitate, pentru a pune bazele unor politici inter-agenții destinate asigurării securității și stabilirea de birouri anti-corupție în agențiile cheie de implementare a programelor de reconstrucție.

(v) Agențiile implicate ale Statelor Unite trebuie să continue să chestioneze propria capacitate de a crea planuri strategice, politici de reconstrucție, bune practici, proceduri de operare standard, de a genera cunoaștere instituționalizată și structurile necesare de personal atât pentru proiectele de reconstrucție pe scară largă, cât și pe scară redusă.

USIP – DEMOCRACY IN AFGHANISTAN AFTER TWENTY YEARS

USIP (Institutul pentru Pace al Statelor Unite), este un organism național independent înființat de Congresul Statelor Unite și dedicat ideii că este posibilă și necesară o lume fără conflicte și că o astfel de lume este în interesul Americii. Raportul „Democracy in Afghanistan: amid and beyond conflict” a fost comandat USIP de către Congres în primul trimestru al anului 2020 și primele sale concluzii au fost date publicității după un an.

Contextul analizei conform USIP:

(i) „Când se analizează democrația din Afganistan, este foarte important de înțeles că, mai mult sau mai puțin, starea de permanent conflict este constitutivă procesului de democratizare și nu pur și simplu o aberație. La un moment dat, în lunile sau anii care vor urma, un nou sistem politic va fi construit prin negocierile intra-afgane. Crearea unei democrații stabile în Afganistan poată să pară un proiect iluzoriu, ori acesta nu este un motiv pentru care să încetăm să mai vorbim despre el.”;

(ii) „Comisia Politică Talibană la negocierile din Qatar nu a oferit formal nicio asigurare că mișcarea își dorește să reducă manifestările de violență la adresa poporului afgan în viitor, deci nici vorbă să-i permită libera participare la procesele politice. Din acest motiv, pentru a atenua marea încredere în forțele proprii pe care o au acum talibanii, este esențial ca retragerea militară să fie însoțită de impunerea de condiții clare privind continuarea acordării de ajutoare financiare pentru viitorul guvern afgan; pe scurt, niciun astfel de ajutor, în afară de asistența umanitară, nu va fi acordat dacă viitorul guvern va conduce țara prin violență. Mai mult, prin diplomație regională trebuie să ne asigurăm că Pakistanul, Iranul, Federația Rusă sau Arabia Saudită nu se vor grăbi să acorde ele sprijin financiar bilateral în locul Statelor Unite.”

Concluziile analizei USIP:

(i) „Democrația are un viitor în Afganistan. Evenimentele actuale (…) ar putea sugera contrariul. Totuși, în parte tocmai pentru că deja democrația are un trecut în Afganistan, sunt motive serioase pentru care Statele Unite și alți actori internaționali să continue să susțină continuarea procesului democratic și în viitor.”;

(ii) „Statele Unite trebuie să accepte că nu vor mai putea să impună detaliile și tipul viitorul sistem politic din Afganistan. Într-adevăr, singurul tip de sistem politic propice pe termen lung pentru a păstra stabilitatea în Afganistan va fi doar unul creat de afganii înșiși prin negocieri intra-afgane. Atât în negocieri, dacă vor conduce la un acord de împărțire al puterii care să favorizeze un proces democratic, cât și în implementarea unui astfel de acord afganii trebuie să țină seama de lecțiile învățate privind sistemul democratic și cel electoral în ultimele două decenii.”;

(iii) „În primul rând, un acord de împărțire al puterii care să permită împărțirea corectă a puterii politice este critic pentru stabilitatea generală și credibilitatea unor viitoare alegeri. Oricum, vor trebui îndeplinite anumite standarde internaționale în materie și va fi necesară o monitorizare internațională a proceselor. Aceste standarde implică mecanismele prin care procesele de incluziune socială să fie scoase de sub controlul arbitrar al unor elite.”;

(iv) „În al doilea rând, au fost implementate așteptări la nivelul populației privind participarea la competiția politică și luarea deciziilor. Mulți afgani nu văd o altă alternativă decât alegerile, chiar dacă acestea sunt afectate de fraude și tulburări. Procesul de vot este încă larg privit ca o valoare pozitivă, pentru că poate aduce securitate în dauna violenței. Dacă talibanii vor obține puterea în Afganistan după retragerea militarilor Statelor Unite și vor dori să o păstreze, va fi nevoie să fie de acord să se racordeze la așteptările populației privind participarea la procesele democratice.”;

(v) „În al treilea rând, implementarea de reforme care să promoveze procesele democratice în guvernarea locală reprezintă cheia asigurării stabilității țării pe termen lung. Reprezentarea și responsabilitatea la nivel local implică mult mai multă atenție pentru a depăși ideile preconcepute.”;

(vi) „În al patrulea rând, îmbunătățiri substanțiale în guvernanță și responsabilitate pot fi făcute chiar și înainte sau în lipsa unei schimbări de sistem politic. De exemplu guvernanța la nivel local poate fi întărită în comunitățile care vor fi capabile să își aleagă consilii reprezentative de conducere ale satelor, chiar dacă nu vor adera neapărat la standardul electoral <omul și votul> și prin care respectivele comunități vor găsi soluțiile potrivite de alegere a reprezentanților potriviți pentru comitetele districtuale ori provinciale.”

Disoluția rapidă a guvernului afgan, marcată prin părăsirea țării de către președintele Ashraf Ghani, care s-a grăbit să recunoască victoria mișcării talibane[8], ar putea ridica puternice observații privind validitatea analizelor USIP.

Să remarcăm totuși că, după ce forțele talibane au preluat Kabulul și aproape întreg teritoriul afgan, nu puține au fost zonele în care populația a protestat împotriva lor[9], în timp ce prim-vicepreședintele afgan Amrullah Saleh a anunțat că, potrivit Constituției, a preluat funcția de președinte și s-a alăturat forțelor de rezistență declarând că, în timp, opoziția anti-talibană va dovedi că are resurse pentru a organiza[10] o opoziție politică și militară.

Această mișcare de opoziție poate, într-adevăr, constitui nucleul rezistenței față de un stat taliban violent și autoritar și este de remarcat faptul că forțele deplasate de talibani către Valea Panjshir nu s-au grăbit să se angajeze în luptă, ci au preferat să intre în negocieri[11].

ESTE PREA DEVREME PENTRU A ANTICIPA VIITORUL AFGANISTANULUI

Probabil prima mare eroare pe care o fac analiștii și comentatorii este aceea de a refuza nuanțele atunci când analizează consecințele retragerii militare occidentale din Afganistan, pornind de la ideea preconcepută că afganii nu-și vor dori altceva decât să lupte sălbatic unii cu alții, pe faliile tribale, uitând că a existat în istoria Afganistanului o perioadă de relativă stabilitate de patru decenii, după 1933, sub regimul șahului Mohamed Zahir și a premierului Mohamed Daud.

Khaled Hosseini

În „Vânătorii de zmeie”[12], Khaled Hosseini rememora momentul în care monarhia afgană era abolită printr-o lovitură de stat:

„Ceva bubuia ca tunetul. Pământul s-a zgâlțâit o clipă și am auzit ra-ta-ta-ta-ul unei mitraliere. Ne-am ridicat în picioare și ne-am bulucit spre living. (…) Atunci s-a auzit o sirenă, în depărtare. Undeva, zgomot de sticlă spartă și un țipăt. Auzeam oamenii țipând pe străzi, treziți din somn, încă în pijamale, probabil, și cu părul ciufulit și ochii umflați. (…)

Am stat așa băgați unii în alții, până la primele ore ale dimineții. Împușcăturile și exploziile au durat mai puțin de o oră, dar au băgat groaza în noi, fiindcă nici unul dintre noi nu mai auzise până atunci împușcături pe stradă. Pe atunci erau zgomote necunoscute. (…)

Adunați cu toții în sufragerie, în așteptarea răsăritului de soare, habar nu aveam, nici unul dintre noi, că un mod de viață se sfârșise. Modul nostru de viață. Sfârșitul, sfârșitul oficial, avea să vină abia în aprilie 1978, odată cu lovitura de stat comunistă, și apoi în decembrie 1979, când tancurile rusești începeau să-și rostogolească șenilele pe aceleași străzi pe care mă jucasem cu Hassan și să aducă moartea Afganistanului așa cum îl știam și să marcheze începutul unei ere noi, de vărsări de sânge, care încă mai continuă. (…)

După cum s-a aflat ulterior, nu împușcaseră mai nimic în noaptea aceea de 17 iulie 1973. Kabulul s-a trezit în dimineața următoare și a descoperit că monarhia aparținea acum trecutului. Regele, Zahir Shah, fugise în Italia. În lipsa lui, vărul său, Daoud Khan, pusese capăt celor patruzeci de ani de monarhie, fără vărsare de sânge.”

Pe de altă parte, retragerea militară occidentală din Afganistan a declanșat un potop de temeri și reproșuri, majoritatea având ca subiect central așa-numita inabilitate a administrației Biden de a preveni haosul, iar mesajele de care mass media abundă ar putea fi astfel rezumate:

(i) republicanii reproșează administrației Biden haosul retragerii, mai cu seamă incapacitatea de a preveni pierderile de vieți omenești ca rezultat al atacurilor radicalilor ISIS, în timp ce democrații reproșează că administrația Trump a avansat un termen al retragerii, fără a concepe și un plan post retragere militară;

(ii) statele aliate și partenere reproșează americanilor decizia de a se retrage intempestiv, fără a mai lua în considerare o prelungire a termenului și după data de 31 august ac.;

(iii) americanii le reproșează afganilor că nu luptă pentru cauza lor, opunându-le rezistență talibanilor, ci așteaptă ca soldații americanii și ai NATO să facă toată treaba;

(iv) Rusia reproșează Americii că a luat o decizie pripită atunci când s-a angajat în Afganistan, iar Beijingul reproșează Washingtonului decizia de a se retrage grăbit de pe teritoriul afgan.

Un raport al Centrului pentru Studii Strategice și Internaționale (CSIS), dat publicității în luna august ac. („Learning from the War: <Who lost Afghanistan?> versus Learning <Why we lost?>”), consemna în preambul:

„It is difficult to impossible to believe that the Trump administration did not realize that announcing a deadline for a complete U.S. withdrawal as part of a peace agreement that had no peace plan and that would be executing major cuts in the U.S. role and presence in Afghanistan – like reducing the official total of U.S. troops from 4,500 to 2,500 – could be more than a prelude to full withdrawal. (…)

The Biden administration may not have <inherited the wind>, but the Trump Administration’s legacy came so close that debating the details seems pointless. At the same time, it seems equally doubtful that a Biden administration that inherited the fully classified intelligence assessments of the Taliban’s progress – as well as all of the public data on the Afghan government’s weaknesses and the Taliban’s gains described later in this analysis – also could not have realized that its withdrawal announcement would likely catalyze the sudden collapse of much of the central government’s defense efforts.”[13]

Anthony H. Cordesman – CSIS

În raportul CSIS, Anthony Cordesman recunoaște că Statele Unite (și partenerii săi) nu au învins în Afganistan după 20 de ani de conflict, dar în analiza sa formulează chestiunea în termeni diferiți: era acesta un război care trebuie câștigat cu orice preț?

Dacă Statele Unite și-ar fi propus să fie victorioase în Afganistan, fără putință de tăgadă, atunci, afirmă Cordesman, ar fi trebuit să urmărească mult mai coerent obiectivele pe care și le-a propus, să dezvolte strategii și tactici adaptate contextului regional :

(i) Scopul inițial definit de guvernul american în Afganistan a fost „războiul împotriva terorismului”, pornind de la ideea că „victoria talibanilor transforma Afganistanul într-un soi de centru al terorismului mondial care ar fi amenințat Statele Unite, aliații și partenerii săi și interesele sale strategice”. În timp acest obiectiv nu a mai fost urmărit la fel de consecvent. În anul 2014 se vorbea despre faptul că „o prezență puternică a Statelor Unite în Afganistan creează o cale de a obține o puternică prezență strategică în Asia centrală și de sud, pentru a genera o nouă eră de dezvoltare politică și economică în regiune”. Această reformulare de obiectiv nu avea nicio legătură cu realitatea regională, dar demonstra și faptul că Statele Unite nu aveau de fapt un obiectiv și o strategie coerente pentru a-și susține credibil prezența în Afganistan.

(ii) Victoria putea fi obținută și dacă: „ar fi fost recunoscută încă de la început existența insurgenței talibane, slăbiciunile critice ale sistemului politic și de guvernare afgan, dacă de la bun început forțele afgane de securitate ar fi fost gândite să acționeze independent și să poată face față unor misiuni de contra-insurgență, dacă s-ar fi încercat soluționarea nevoilor de securitate ale populației, dacă ar fi fost luate în considerare speranțele cetățenilor și așteptările (diferite) de la nivel local și districtual”.

Anthony Cordesman crede că principala lecție pe care Statele Unite (și guvernele sale) o au de învățat după Afganistan, este aceea că trebuie să aplice conceptul strategic enunțat de Marc Genest[14] și James Holmes[15]: „o putere globală trebuie să recurgă la un triaj al intereselor sale strategice, așa cum se întâmplă și în zona medicală”; adică trebuie să învețe cum să facă alegerile dificile pentru a-și utiliza rațional resursele și să își urmărească obiectivele globale într-un mod care să producă cele mai bune rezultate.

În fine, bazându-mă pe cele deja enunțate, cred că a doua mare eroare pe care o fac analiștii și comentatorii care s-au pronunțat cu privire la retragerea occidentală din Afganistan este aceea că se focusează mult prea mult pe imaginea retragerii și mai deloc pe semnificația contextului și a unor amănunte ce o însoțesc.

Puțini sunt observatorii și analiștii care și-au luat suficient timp să se despartă de main stream și să încerce să înțeleagă de ce armata americană și celelalte armate ale NATO s-au retras fără a fi atacați sistematic de talibanii victorioși, care din 14-15 august ac. intraseră deja în capitala Kabul.

Nu am văzut prea mulți observatori și analiști care au încercat să înțeleagă cum se face că talibanii și americanii au respectat riguros și la literă acordurile semnate la Doha, până într-acolo încât mulți dintre cetățenii americani au fost evacuați în siguranță din anumite puncte de întâlnire cu escortă talibană, până la aeroport[16].

Când trupele armatei sovietice au părăsit Afganistanul (operațiune care a durat între 15 mai 1988 și 15 februarie 1989), mujahedinii au atacat coloanele militare aproape în orice împrejurare, încălcând acordurile semnate la Geneva. În parte acest lucru a fost posibil pentru că guvernul URSS nu a negociat retragerea direct cu mujahedinii, ci a acționat în baza unor acorduri negociate de guvernul marionetă afgan cu Pakistanul, având URSS și Statele Unite drept garanți.

S-a bătut monedă în ultimii ani pe așa-numitele neînțelegeri între Statele Unite și Pakistan, de altminteri confirmate aparent chiar de premierul pakistanez Imran Khan în declarații publice[17], deși Khan a vorbit de fiecare dată despre faptul că țara sa și serviciile de informații pakistaneze sunt dispuse să medieze efectiv între americani și paștunii talibani.

Ori, mă tem că aparența unor puncte de vedere diferite între Washington și Islamabad nu ne lasă să vedem esența a ceea se desfășoară chiar sub ochii noștri: mișcarea talibană a comunicat permanent și extrem de eficient cu militarii, diplomații și ofițerii de informații americani. Numai în acest mod puteau funcționa acordurile de la Doha.

Desigur, au existat și excepții, cum a fost atentatul ISIS-K produs la aeroportul internațional din Kabul, dar și aici trebuie să reținem că atentatul terorist sinucigaș a fost într-un fel un strigăt disperat al jihadiștilor radicali împotriva a ceea ce li se pare absolut necesar să denunțe: trădarea talibană și cooperarea lor cu americanii. Prin urmare victimele dintre luptătorii talibani au fost aproape de trei ori mai numeroase decât cele dintre militarii americani. Dar înțelegerea părților nu a fost zguduită, arătând cât de strâns s-a conlucrat.

Dacă această conlucrare apropiată între americani și talibani poate să însemne că, după 20 de ani, CIA, cu sprijin cert pakistanez, a reușit infiltrarea conducerii mișcării insurgente, numai viitorul ne-o poate confirma. Dar este singura ipoteză care explică condițiile retragerii și tranziția relativ pașnică a puterii la Kabul.

Dacă este așa, atunci în ceasul al 12-lea, Statele Unite au înțeles că realitățile locale trebuie să prevaleze. Poate fi gândit un Afganistan democratic, înconjurat fiind de țări ca Pakistan, Iran, Uzbekistan, Turkmenistan, Tadjikistan sau China? Evident nu, este o utopie impardonabilă. Un emirat condus de o nouă generație de luptători talibani, care politic au învățat multe lecții importante pentru mișcarea lor și pentru țara pe care vor să o conducă, poate fi o construcție stabilă, care în timp să aducă stabilitatea și o oarecare prosperitate, cu condiția ca regimul islamic să fie unul moderat. Un cuvânt greu de spus aici îl vor avea cei peste 40 de milioane de afgani, ale căror aspirații și dorințe trebuie guvernate, și nu reprima


[1] https://www.washingtonpost.com/wp-srv/onpolitics/transcripts/sou012902.htm

[2] http://edition.cnn.com/2001/WORLD/europe/10/07/gen.blair.speech/

[3] https://www.google.com/search?q=retragere%2C+translate&oq=retragere%2C+translate&aqs=chrome..69i57j0i22i30.4586j0j7&sourceid=chrome&ie=UTF-8

[4] https://www.militarytimes.com/news/pentagon-congress/2020/10/07/trump-us-will-be-out-of-afghanistan-by-christmas/

[5] https://www.business-standard.com/article/international/it-s-time-to-end-america-s-longest-war-joe-biden-on-afghanistan-121041500029_1.html

[6] https://www.biziday.ro/joe-biden-anunta-ca-sua-vor-finaliza-retragerea-din-afganistan-pana-pe-31-august-desi-mai-multi-aliati-cerusera-extinderea-perioadei-cu-cat-terminam-mai-repede-cu-atat-mai-bine/

[7] Raportul CSIS – Cordesman, citând SIGAR

[8] Ashraf Ghani a ținut să își explice expatrierea prin faptul că „talibanii au învins (…) și sunt în prezent responsabili pentru onoarea, stăpânirea și prezervarea țării lor”; iar rezistența guvernului său nu ar fi adus decât confruntări violente inutile (https://www.hotnews.ro/stiri-international-24979984-afganistan-talibanii-invins-recunoaste-presedintele-care-parasit-tara.htm)

[9] https://www.hotnews.ro/stiri-international-24987701-proteste-contra-talibanilor-cateva-orase-afgane-mai-multi-manifestanti-murit-asadabad-dupa-talibanii-inceput-traga.htm

[10] „Ar fi zadarnic să intrăm acum în polemici cu președintele SUA. Îl lăsăm să analizeze situația. Noi, afganii, trebuie să demonstrăm că Afganistanul nu este Vietnamul și că talibanii nu sunt nici pe departe Vietcong. Spre deosebire de SUA și NATO, noi nu ne-am pierdut energia și vedem oportunități enorme. Avertismentele inutile s-au încheiat. Alăturați-vă rezistenței!” este apelul formulat de Amrullah Saleh, la momentul în care a ajuns în Valea Panjshir (https://www.digi24.ro/stiri/externe/mapamond/prim-vicepresedintele-afgan-amrullah-saleh-contesta-regimul-taliban-si-sustine-ca-este-presedinte-legitim-1637073)

[11] https://www.indiatoday.in/world/story/taliban-delegation-meets-panjshir-resistance-forces-negotiations-1844955-2021-08-25

[12] Roman, publicat de autor în anul 2003. Ediția în limba română din care am citat este din anul 2016, publicată la Editura Niculescu

[13] https://www.csis.org/analysis/learning-war-who-lost-afghanistan-versus-learning-why-we-lost

[14] Marc A. Genest holds the Forrest Sherman Chair of Public Diplomacy in the Strategy and Policy Department at the Naval War College

[15] James Holmes holds the J. C. Wylie Chair of Maritime Strategy at the Naval War College and served on the faculty of the University of Georgia School of Public and International Affairs

[16] https://www.hotnews.ro/stiri-international-25008863-acordul-secret-dintre-sua-talibani-pentru-escortarea-americanilor-aeroportul-din-kabul-functionat-frumos.htm

[17] https://www.youtube.com/watch?v=ZcIoQwf8qJg

Distribuie acest articol

20 COMENTARII

  1. Atunci cand am vazut dezastroasa retragere a trupelor americane din Afganistan, cu elicoptere plecand de pe ambasada US din Kabul, apoi mii si mii de potentiale victime ale talibanilor provenite din randul afganilor care au luat in serios democratia si care si-au parasite tara in graba, o vor parasi in curand sau vor fi ucisi, am citit o carte recent cumparata: Epoca iluziilor- Cum si-a irosit America victoria in razboiul rece de Andrew Bacevich si care se gaseste in librarii. Am inteles ca Biden nu a avut de ales-americanii s-au saturat de razboaie pe toata planeta. Mii de vieti irosite, mii de miliarde de dolari cheltuiti…la mii de km de US. De ce? Raspunsul se afla in aceasta carte , si nu il voi repeta aici. Ceea ce pot spune este ca America are problemele ei mari, si nu va fi de mirare daca intr-o zi se vor retrage din Europa, vor iesi din NATO, asa cum a promis Trump. Ce va face UE atunci cu politicienii minori pe care ii are si care sunt apasati de amprenta de carbon, de problema LGBT in timp ce securitatea UE nu e o problema mare pe agenda lor? Vor fi surprinsi ca si venirea covid-ului, desi era clar din ianuarie 2020 ca va fi o catastrofa…iar ei au reactionat cu 2 luni mai tarziu. In cazul unei probleme de securitate majora cand deciziile trebuie luate pe loc ,intr-o ora sau doua cel mult, ce se va intampla?

    • Evident ca uniunea europeana se va dizolva instant la o criza serioasa. Deja am vazut cat de „unita” a fost in „criza” covid (si ea autogenerata, partial). Uniunea a fost o idee minunata care insa a incaput pe mana birocratilor si contabililor woke. Deocamdata exista fix ca o casatorie de convenienta, in care partenerii mai stau impreuna de dragul copiilor (euro + diverse interese pecuniare).

  2. Stau si ma intreb de ce, din moment ce toata lumea occidentala stia ca va urma retragerea din Afganistan si incetarea conflictului, mass media si alti lideri politici europeni au creat falsa impresie ca SUA au fost invinse si ca sunt responsabile pentru esecul din Afganistan?
    Pe cine favorizeaza direct retragerea americana si cum se face ca trepadusii europeni incep sa scoata capetele si sa ceara o „independenta strategica europeana”, mai precis o armata europeana formata din militari trimisi benevol de statele UE? Poate ca si celebrele vorbe („NATO in moarte cerebrala”) au reprezentat un semnal, un avertisment pentru aliatii SUA , stiindu-se faptul ca urmeaza retragerea din Afganistan. Cine are de castigat acum cand nimeni nu prea se inghesuie sa investeasca in Afganistan, nici Rusia, nici China si nici UE? Personal, cred ca intelegerea dintre americani si talibani cuprinde si responsabilitatea talibanilor de a impiedica pe viitor ascensiunea unor retele teroriste, precum al-Qaeda. Astfel, sarcina noului guvern taliban este sa impiedice proliferarea acestor retele teroriste, in schimbul mentinerii relatiilor diplomatice cu SUA si continuarii sprijinului financiar. Cu alte cuvinte, SUA vor mentine mereu niste relatii diplomatice cu Afganistanul, iar talibanii vor reprezenta interesele SUA in zona.

    • Cum adica „mass media si liderii politici au creat falsa impresie ca SUA au fost invinse” ??
      Pai cum sa fie altfel din moment ce SUA a fost invinsa, adica nu a reusit sa-si atinga scopul propus si s-a lasat cu retragerea lor si cu guvernul pus de ei, rasturnat?
      Este fix aceeasi situatie precum retragerea URSS din Afganistan care a fost, este si va fi vazuta de catre toata lumea ca o infrangere, nicidecum ca o victorie.
      Ba chiar am putea spuna ca e mai rusinos in cazul SUA pentru ca au semnat un acord la Doha iar talibanii nu l-au respectat desi soldatii US erau inca pe teritoriul Afgan.
      Mai mult, facand o comparatie intre retragerea URSS si cea a SUA, ale astora din urma este rusinoasa chiar. Ultimul soldat american care a parasit teritoriul afgan a fost tras in poza cu o camera de luat vederi nocturna, gen a fugit noaptea ca hotii, in timp ce talibanii isi faceau de cap si incalcau flagrant acordul de la Doha.
      Im schimb sovieticii s-au tras in poza cu coloane de blidate circuland „pasnic” spre casa, cu soldatii zambimd stand deasupra lor, cu drapele si mesaje peste tot in timp ce talibanilor le temurau si nadragii pe ei, astfel incat abia la cateva luni de la retragerea astora au reusit sa rastoarne guvernul. Este totusi uriasa diferenta, nu-i asa? :)

      Aordul americanilor n-are treaba cu al-qaeda decat asa, de fatada, sa umple hartia cu scris ca sa nu fie goala. Iar talibanii n-au cum sa reprezinte interesele americanilor in zona ca tocmai ce i-au fugarit, la propriu, asta dupa ce le dadusera deja utimatumuri.

  3. Ocidentalii au inteles in sfirsit ca nu au de ce interveni in Afganistan si nici nu mai au de ce ramane acolo . Nu stim cu exactitate care este numarul cetatenilor afgani care au parasit tara si unde s-au dus ei .Cert este ca un numar foarte mare de cetateni afgani, ce erau colaboratori sau simpatizanti ai occidentului ,au plecat din tara . Nu stim nici cu ce au plecat , conturi bancare cu sume deja transferate in Banci occidentale sau alte bunuri usor transportabile de mare valoare . Probabilitatea ca acesti oameni educati si specializati in domenii diferite sa isi fi mutat averile obtinute in timpul asa zisei ocupatii (termenul nu este corect ) in bancile Europene si din SUA este foarte mare .Sa nu va imaginati ca nu s-au facut calcule referitoare la toate aspectele ,ce devin realitate, o data cu plecarea trupelor .Exista posibilitatea ca si multe dintre extragerile unor cetateni, presupusi a fi fost lasati in urma, sa contina si o contributie , o plata a acestor servicii . Firme particulare s-au implicat si contra cost au efectuat multe dintre aceste extrageri .Este vorba despre bani , bani foarte multi ce acum si-au schimbat proprietarii si si-au mutat locul .Cine urma si trebuia sa plece sa fiti foarte convinsi ca au si plecat .Talibanii mostenesc un dezastru economic si social .Urmarile se vor vedea instantaneu.Vor fi nevoiti sa reconstruiasca tara sau doar sa o transforme intr-o dictatura feroce cu executii non stop si cu o situatie precara a propriilor cetateni . Vor alege fara doar si poate implicarea Europenilor acolo unde Franta , Marea Britanie si Germania dar si altii vor veni cu oferte masive de reconstructie .Deja Germania reconstruieste intreaga retea de energie electrica (producere si furnizare)in Afganistan . Va fi o concurenta acerba pe dezvoltare , o concurenta din care toata lumea va avea de cistigat . In fapt SUA ,NATO si aliatii au decis sa plece din Afganistan . Cu ce au plecat de acolo este insa alta chestiune , nu stie nimeni sau nu ne spune nimeni . Stim doar ca niste miliarde de dolari aflate acum in SUA , ce ar apartine fostei guvernari din Afganistan ,nu vor fi returnate , dar de restul ? Avioanele tuturor tarilor interesate asteapta si ele gata pregatite de zbor , pina si Romania a trimis un monstru de avion ,doar nu crede cineva ca a fost trimis sa aduca doar vreo 14 cetateni romani ce in mare parte nici nu vor sa revina in tara (stiu ei de ce ).Pentru cine intelege strategia la nivel mondial si pentru cine are capacitatea de a citi o harta administrativ-o , politico- militara si de vecinatate intelege de ce am plecat cu totii (NATO, UE si SUA )din zona .Doar nu om fi plecat cu miinile in buzunar .Asa cum bine stim talibani sunt peste tot in lume nu neaparat afgani ca descendenta si noua ordine mondiala nu mai pune in fata tuturor problemelor talibanismul . Va fi contracarat indiferent unde se afla cu o duritate mult sporita fata de ceea ce noi ne imaginam pina acum . Dealtfel se vor bate intre ei .Deja guparile ce pina mai ieri erau unite se farimiteza in multe altele ce se vor infrunta la nesfirsit ajutate evident si din exterior . Presedintele Biden a spus foarte clar : ce era valabil cu multi ani in urma, ca si strategie militara ,acum nu se mai sustine . Tehnologia a avansat si terorismul cu teroristi cu tot pot fi loviti oriunde ,in asta lume , se vor afla .Nu este vorba despre vreun razboi pierdut .Cine crede asta se inseala . Razboiul are alta forma si contine alte cutume politice si militare si este supus altor forme de intelegeri juridice . In Afganistan a fost o interventie militara a unor aliati ce nu putea fi facuta de statul Afgan asupra ISIS ,ce isi gasise culcus acolo . Este un fals a spune cum ca Occidentul este nefericit ca ar fi pierdut ceva ,ce nu exista (adica razboiul ). Dealtfel Biden a explicat totul in amanunt .

  4. Daca este asa, ,,in ceasul al 12-lea Statele Unite (si lumea intreaga) trebuie sa inteleaga ca nu exista un ,,model de stabilizare post-conflict”, astfel ca esecul ramine repetabil!
    Constructia acestui ,,model” de stabilizare in tarile ,,arhaice” presupune un proiect de schimbare sistemica, politica, economica si sociala, de neinlocuit cu tranzitiile dupa ureche nici in tarile foste comuniste!
    Fara acesta si componenta teoretica de implementare-aplicare, schimbarile fundamentale politice, economice si sociale nu pot avea loc!
    Romania a esuat din aceeasi cauza, in lipsa a unui proiect de schimbare, ,,traductibil” in programe de guvernare…

  5. Excelenta si minutioasa analiza a ceea ce a facut sau nu a facut SUA in cei 20 de ani in Afganistan. Problema este aceea ca nu puteau la infinit sa detina baze militare si armament NATO in aceasta tara. Eu nu o vad ca o infrangere. Costurile devenisera prea mari si SUA are multe aspecte economice si sociale de solutionat, plus concurenta cu tari asiatice, in special China. Apoi aceasta tara din Asia Mica se afla la periferia continentului asiatic si este dominata de structuri tribale si un mod de viata cvasi feudal. Saltul catre civilizatia actuala este mult prea mare pentru a fi parcurs in doua -trei generatii de afgani. Migratia lor este o solutie pe termen scurt care ar trebui sa fie sprijinita de toate tarile musulmane mai dezvoltate din regiune si nu totul catre tarile europene. Timpul va arata cat de intelepti si pragmatici, aplecati catre interesul tarii ale mujahedinilor actuali.

    • Infrangerea consta in modul lamentabil in care au fugit de acolo mancand pamantul. NU in faptul ca au plecat. Regimul Biden e disperat sa mute focusul de pe cum s-a organizat retragerea catre ideea de retragere in sine, pe care nu o contesta nimeni…

  6. „Retragerea militară a Statelor Unite ale Americii din Afganistan […] este considerată în Occident ca fiind o usturătoare înfrângere și un eșec răsunător pentru promovarea idealului democratic în lume.[…] Cum democrația implică procese electorale în toate statele…”

    Păi, și a lăsa populația Afganistanului să-și alegă drumul, în loc să le fie impus prin forța armelor, nu se cheamă că este un demers democratic?

  7. In termeni de cost benefit o buna parte din cei peste un trlion de dolari au fost aruncati pe apa simbetei, asta vazut cu ochii contribuabilului american sau ai afghanului mediu. E un exemplu de incompetenta administrativa crasa. Baza de la Bagram putea fi mentinuta pina pe 31 si evacuarea executata simultan din Kabul si Bagram. Noroc de decizia SCOTUS in problema avortului in Texas care deviaza discutia spre politica interna. Cum e posibil ca o tara cu virfuri in toate domeniile sa aleaga politicieni atit de mediocri mi-e de neinteles.

  8. Oricum am intoarce-o ,tot o ticalosie istorica va ramane.
    In Panchir, rezistenta armata care s‐a antrenat cu militarii guvernului legitim dar corupt de americani, poarta chiar in acest moment lupte cu talibanii dotati cu zestrea lasata de aliatii occidentali.
    Tanarul comandant Massoud propusese fortelor responsabile pentru asasinarea tatalui sau in urma cu trei decenii, crearea unui guvern de coalitie in care gruparile etnice victime ale genocidului comis de musulmani, sa participe la instalarea pacii in Afganistan si prin respectarea libertatilor religioase.
    Nu este legitim sa ne intrebam de ce NATO a ales sa ii sustina pe talibani si nu rezistenta istorica a poporului Afgan?!
    Oare tarile membre ale Aliantei au votat in unanimitate solutia finala?
    https://www.7sur7.be/monde/de-lourds-combats-en-cours-dans-la-vallee-du-panchir-seule-province-afghane-non-controlee-par-les-talibans~a6bfd955/

    • Daca viitorul acestei tari sta in Warlords 2.0 (tanarul Massoud) atunci chiar ca nu exista nici o speranta.
      „…crearea unui guvern de coalitie in care gruparile etnice victime ale genocidului comis de musulmani, sa participe la instalarea pacii in Afganistan si prin respectarea libertatilor religioase.”
      Cam noroasa fraza asta, victimele genocidului comis de musulmani nu erau musulmani?

  9. La ce bun acest articol? Să ne arate cât de bine știu americanii să scrie rapoarte?
    Da, scriu texte frumoase, în limba lor de lemn. Dar evidența este că:
    (1) de la WWII americanii au fost cauza primă a dezordinei in lume; pe unde au trecut au creat numai harababură; ce ironie acest USIP (Institutul pentru Pace al Statelor Unite)! US luptă pentru pace prin războaie în toată lumea;
    (2) US să înceteze a-și exporta modelul lor de democrație capitalistă; rușii au renunțat la exportul de democrație proletară de prin anii ’60; au renunțat la conceptul lui Trotzki privind revoluția mondială prin reducerea la tăcere a personajului, conform butadei – zic unii că aparține lui Stalin – dispare omul, dispare problema;
    (3) US să se concentreze pe refacerea tării lor, au foarte multe probleme: sociale, politice, economice. În primul rând să-și reformateze sistemul politic, este complet depășit. Democrația a l’americaine este cea mai proastă forma de organizare politică, mai rea și decât socialismul/comunismul lui Marx. Dacă în secolul XIX prin lume bântuia stafia comunismului, acum comunismul, rebotezat de rău-voitori (!) progresism bântuie lumea în carne și oase. US vor fi prima tară care va trece la marxism-comunism. Cum vă sună United Communist States of America? În primul articol al viitoarei Constituții americane va fi abolit dreptul de proprietate.

    Bunînțeles că în ciuda rapoartelor înțelepte și frumoase politica americană de îndiguire a Russiei și Chinei va continua. Motivul plasării de trupe în Europa, Asia, oriunde aiurea, este de a feri teritoriul american de război, de distrugere. Eventuala conflagrație să fie cât mai departe de teritoriul US. Ăsta este adevărul! Îl știe și scriitorul textului în subsolul căruia înserez comentariul meu. Dar nu-l poate spune pentru că trebuie să fie corect politic, trebuie să fie “pe linie”. Restul sunt povești. Apărarea democrației, a libertăților omului, ș.a.m.d. de pericolul rusesc, acum și chinezesc sunt bla, bla, bla-uri.

    Începând din secolul XVIII în lume s-a desfășurat Marele Joc între Imperiul Britanic și Russia. Acesta s-a încheiat. A câștigat Russia, a pierdut GB? În tot cazul, după războiul doi GB a devenit oarecare, un chibiț pe lângă americani.
    În zilele noastre s-a pornit giganticul Joc Global, de data asta în trei: US, Russia, China.
    Cine își va pierde relevanța?

    • Asa, in principiu, nu strica sa existe cate o organizatie cara sa militeze pentru pace, macar si in contra alora de le cumpara copiilor de Craciun tancuri, mitraliere, grenade si jocuri de razboi pe calculator.
      Terry Pratchett evoca inspirat din realitate in ultimul sau roman, stagiile de destindere organizate pentru cadre, in care se acorda puncte si privilegii in functie de numarul fiintelor ucise.
      Catolicii se implica realmente in tratativele duse pentru pacificarea unor regiuni in conflict, ortodocsii insa…Vorbesc in cunostinta de cauza.
      „Miscarea crestina pentru pace” a esuat in Europa din considerente strategice.
      In vremea comunistilor, cand departamentul de „bancuri” al securitatii, catzavencii ante catzavenci, difuzau prin agentii benevoli sau nu, cel putin doua bancuri pe saptamana, circulau foarte multe astfel de mesaje hatre si cu talc, cu evrei.
      Unul din bancurile care facea referire la nésfarsitele conflicte cu palestinienii presarate cu conferinte pentru pace, se incheia cu fraza:” Si a fost asa o lupta pentru pace,de nu a mai ramas piatra pe piatra in Gaza”.
      Astazi, pentru actualizare, putem inlocui numele beligerantilor si regiunea Gaza cu Panchir, finalul pica perfect.

  10. America pe care o stim noi din filmele interzise noua in spatele cortinei de fier nu mai exista. America are mari probleme interne, in principal de identitate, pe masura ce noile generatii spalate pe creier de marxistii din universitati preiau fraiele societatii. Acest lamentabil episod al retragerii din Afganistan arata ca tocmai s-a depasit zenitul imperiului American. In trena demoralizarii societale si apetitului scazut pentru lupta, impunere, pierderi de vieti, suprematie, americanii vor fi nevoiti sa cedeze locul altui pretendent la hegemonia globala, unul neatins de complexe si care nu si-a lichidat masculinitatea.
    Imaginati-va un adevarat patriot american. De ce mai poate fi mandru in ziua de azi? Pentru ce sa mai lupte?

    • Deci dupa Ilici UE se prebuseste, USA nu mai vorbim.
      Rusia si China rules, nu-i asa?
      Nici aici nu ne lasati cu propaganda?

  11. Poti mata scrie t articole bazate pe rapoarte si carti pentru ca realitatea in teren este ca se moara, femeile inapoi la cratita, ferita Allah sa fii colaborat cu americanii, iar de scoala ce sa mai vorbim… sa puna toti mana pe o arma, ca asta este scoala, si sa lupte cu dusmanul…

    Mare realizare, maretz conducator Biden!

    Existau alternative la retragerea asta merituoasa, just in time, care sa aduca zile mai senine afganilor dar si americanilor fara sa le creasca prea tare cheltuielile bugetare? Zic DA asa ca astept cu mare interes dezvoltarile viitoare din regiune, caci ele vor veni mai repede decat se asteapta unii.

    Pana atunci umblati linistit in pacea lasata!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Cristian Felea
Cristian Felea
Doctor în ştiinţe inginereşti, domeniul: „Mine, Petrol şi Gaze” - Universitatea din Petroşani. Ofițer SRI în rezervă Colaborator al publicaţiei „Revista Minelor”

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro