joi, martie 28, 2024

Ágnes Heller. Gânduri despre totalitarism, modernitate și apostazie

Hannah Arendt scria în clasicele-i „Origini ale totalitarismului” că soluțiile totalitare pot supraviețui la fel de bine și după prăbușirea regimurilor de acest tip. Cum anume? Cel mai probabil, sub forma unor „ispite” care reapar la suprafața societății atunci când „treburile cetății” (de orice natură ar fi ele, de la cele politice, la cele economice și culturale) nu par a funcționa atât de bine pe cât și-ar dori cetățenii.

Între Hannah Arendt și Ágnes Heller există un remarcabil raport de influență conceptuală, mai precis dinspre prima gânditoare înspre cea de-a doua. Ambele se apropie în ideea că natura umană nu poate fi evaluată ori determinată cu precizie de ființele umane. Heller, sub influența autoarei „Originilor”, abandonează multe din proiectele de antropologie filosofică ale anilor 1960 și ajunge să considere la rându-i că noțiunea de „condiție umană” nu mai este sinonima condiției umane per se, ci tocmai critica deslușită a acesteia. Marca finală, completă, a apostazei lui Heller privind marxismul originar este tocmai ideea ei (de inspirație arendtiană) cum că umanizarea nu mai are nimic de-a face cu istoria. Cum se traduce acest lucru? Prin asumarea faptului că suntem umani din născare, că determinările sociale își intră în rol încă de când apărem pe această lume, că ceea ce numim instincte nu reprezintă altceva decât vagi urme ale unei condiții pierdute. Procesul de acordare fină între condiția pierdută și cea dobândită, presupune, desigur, ideea unui conflict, unei tensiuni (tensiune care, după Heller, poate fi benefică și creatoare). În fine, pentru Ágnes Heller, condiția umană este negreșit tripartită, potrivit următoarelor propoziții: reglementarea socială înlocuiește instinctul (1); istoricitatea este concepută ca determinare și auto-determinare (2); istoricitatea înseamnă totodată traiul în tensiune (3).

Ágnes Heller este pe deplin conștientă de profunda ineficiență birocratică a regimului sovietic (o concluzie puternic anti-weberiană, dacă privim la rolul pe care sociologul german îl conferă birocratizării). Dar în loc să privească această ineficiență ca pe un eșec, ea consideră de fapt că vorbim despre însuși scopul intim și nedeclarat al regimului: acela de a amâna până la frustrare satisfacerea nevoilor propriilor subiecți (cetățenii). Dacă vrem, este vorba de o formă de perversiune politică inerentă sistemului totalitar. În acest sens, faptul că Heller și soțul ei (Ferenc Fehér: 22 decembrie 1933—17 iunie 1994) au privit zorii erei gorbacioviste cu neîncredere, se datorează și concepției potrivit căreia așa-zisele „dezghețuri” n-au fost altceva decât forme mascate de depresurizare internă, strict în cadrul partidului. Controlul asupra spațiului social rămâne însă unul de tip total, indiferent de avataruri. În societatea totală nu există pluralism iar când acesta se insinuează totuși (a se citi în diateză pasivă), este doar mimat.

Ágnes Heller admite faptul că totalitarismul este un vlăstar al tradiției culturale occidentale. Evident, nu-l plasează la vârful „proiectului modernității” pentru că-l consideră totuși un experiment și, mai mult de atât, unul ratat! Deci, ca să traducem această afirmație și în alți termeni, ea respinge ideea că barbaria ar fi trăsătura marcantă a modernității și, în general, respinge orice critică absolută a raționalismului modern. Pentru ea, liberalismul, democrația și totalitarismul fac toate parte din bagajul invențiilor moderne. Pentru ea, esența democrației rezidă în obediența oamenilor în fața unor legi pe care și le-au creat ei înșiși, legi care asigură participarea politică activă (vezi Teoria modernității). Mai târziu, în 1990, Heller scria că modernitatea este un punct de ruptură în procesul de demontare (în sensul termenului german de Abbauen) a „artificiului natural” (natural în sensul aristotelic de physis, iar artificiu – în sensul contraponderii la natural) care a asigurat supraviețuirea rasei umane în ultimele câteva mii de ani (vezi Can Modernity Survive?). Democrația ateniană, spre exemplu, fusese în opinia ei un astfel de efort de Abbauen. Iar pentru asta, „imaginația modernă începe să lucreze atunci când și acolo unde naturalul apare ca artificial; un construct al omului care poate fi deconstruit” (Ibidem). Tot pentru ea, problema modernității rezidă în aceea că prezintă implicații radicale în câmpul eticii, obiceiurilor, religiei, tradiției, etc. Modernitatea este automat și revoluționară, deoarce scepticismul filosofic devine parte integrantă din practica cotidiană (Ibidem). Ágnes Heller nu-și permite concluzii apodictice și ca atare demonstrează permanent că este un gânditor mai degrabă „liberal” (în sens de comprehensiv, lipsit de idei preconcepute): pentru Heller, modernitatea este atât „concretizarea libertății”, cât și incarnarea „pericolului relativist”. Dar împotriva variilor primejdii ale modernității, ba chiar în ciuda lor, Heller oferă imaginea optimistă a unui fenomen complex care asigură, mai presus de toate, mai multă speranță, egalitate, stabilitate, libertate (ș.a.m.d.) decât orice altă perioadă/ societate premodernă (inclusiv decât democrația ateniană). Principala miză a acestui lanț de gândire și transformare calitativă a ideilor se traduce (la rigoare) prin despărțirea de Georg Lukács și apropierea de Hannah Arendt. Cum ar spune chiar Heller, citată de Vladimir Tismăneanu într-un articol intitulat Georg Lukács, Școala de la Frankfurt și problema convertirii, „Lukács s-a ales pe sine ca marxist”. În aceeași ordine de idei, putem spune, în fine, că Heller s-a ales pe sine ca arendtiană…

De fapt, este vorba de trecerea de la o încercare de a „mântui” umanitatea prin intermediul eliberării proletariatului (situație în care persoanele reale devin orice, numai libere nu), la „mântuirea” aceleiași umanități printr-o politică adecvată și comprehensivă a modernității. În Lukács Reappraised, colecția de eseuri din 1983, Heller este cât se poate de explicită. De asemenea, este deopotrivă delicată, în măsura în care nimeni nu poate reparcurge cu maximă obiectivitate relația cu fostul mentor. Pentru Heller, exilată în „mentalul occidental” al anilor 1980 (la propriu și la figurat), „dogmatismul aproape sublim” al lui Lukács (așa cum îl descrie în termeni absoluți Leszek Kołakowski) este dificil de anatomizat/ anatemizat. Cu alte cuvinte, este aproape infernal de împăcat obsesia de tinerețe a lui Lukács („posibilitatea de a trăi o viață lipsită de alienare”, așa cum i-o descrie un alt fost discipol, Georg Márkus) cu ulteriorul elogiu delabrat adus politicilor lui Stalin de control total exercitat în numele unei perversiuni dialectice. „A cădea la pace cu așa ceva”, iată dificultatea foștilor discipoli lukácsieni! Cu aceste date esențiale, putem înțelege mai bine (dar poate niciodată complet) „paricidul” și „apostaza” ideatic/ă. Iar dificultatea nu constă doar în „despărțirea afectivă”, ci în însăși natura complexă, ambiguă, enigmatică, a lui Georg Lukács. Foștii săi discipoli au pus întrucâtva bazele unei asemenea necesare reevaluări, dar o înțelegere (dublată de analiză) completă a operei celui citat lipsește încă…

Tot efortul apostaziei la Heller este remarcabil. Pe linia acestei rupturi dublată de tensiunile inerente, avem de-a face inclusiv cu parcurgerea unui fel de „moment psihologic” extra-ordinar: de la o gânditoare cu puternice rădăcini și influențe marxiste, fostă discipolă a lui Lukács și reprezentantă de seamă a Școlii de la Budapesta (la rându-i un curent de idei trecut printr-un marxism umanist, apoi printr-un liberalism de opoziție, prin varii apostazii și metamorfozări datorate reprezentanților Heller, Fehér, Márkus, Vajda, etc.), la una puternic arendtiană și, în orice caz, „dezvrăjită”.

Teoria sa asupra modernității capătă contur abia în anii 1980 (Class, Modernity, Democracy, 1983; The Power of Shame: A Rational Perspective, 1985). Noțiunea de nemulțumire (de insatisfacție, dacă vrem) pe care marxismul o transforma în cele din urmă în alienare, este preluată de Heller și pusă să lucreze în folosul modernității: pentru ea, departe de a fi o meteahnă care trebuie extirpată ori înlăturată, nemulțumirea devine chiar motorul modernității. „Dinamismul modernității este dat de faptul că aceasta generează mai multe nevoi decât poate satisface”. Și cu asta cred că Heller își câștigă decisiv eticheta liberală. Ruptura de marxism este totală și evidentă. Nemulțumirea/ insatisfacția nu sunt pentru Ágnes Heller fenomene necesar înlăturabile, cum ziceam. Ea nu neagă efectele dureroase născute din incapacitatea de a satisface nevoile tuturor, dar, în același timp vede în această stare de lucruri motorul esențial al schimbării și al dinamicii sociale în general. În interiorul acestui aparat critic cred că trebuie înțeleasă și condiția umană la Ágnes Heller (de inspirație arendtiană, dar mai ales de inspirație liberală).

Ágnes Heller cunoaște personal, intim și dureros ororile totalitarismelor secolului XX. Cunoaște atât nazismul (tatăl său moare la Auschwitz), cât și comunismul de tip stalinist-exterminist-exclusivit (începând cu anii 1970, ea și ceilalți membri ai fostei Școli budapestane devin victimele persecuției politice, în special după moartea mentorului). Urmează exilul în Australia, alături de soțul ei (Ferenc Fehér), dar codul totalitarist fusese în sfârșit înțeles și „spart”. Experiența contează. Fie directă sau indirectă, ea devine o circumstanță auxiliară! Heller a fost permanent o umanistă, una de tipul clasei de mijloc comode, retrase, boeme, suficiente. Cu toate acestea nu a deplâns niciodată soarta modernității și aneantizarea vechilor habitudini, pentru că le-a înțeles rostul. Refuză pur și simplu, cum spun alți autori, „să-și întoarcă spatele la achizițiile cu adevărat emancipatorii ale modernității.” Într-un fel, ea asumă că modernitatea (lucru pozitiv) vine „la pachet” cu anumite costuri. Iar în pofida metehnelor acesteia — în fața cărora nu închide ochii, dar le subsumează valorii mai mari, mai generoase —, Heller concede că omul modern este demn de și îndreptățit la un anumit tip de aspirație, putere și prestigiu (toate legitime). Vorbim în fond despre cineva care a cunoscut profund cele două familii (stânga/ dreapta) și care a ales, tocmai datorită acestei cunoașteri temeinice, un anumit tip de transformare. Din nou, „s-a ales pe sine”…

Distribuie acest articol

9 COMENTARII

  1. Cele mai sângeroase dictaturi din secolul XX ( după LUMEA iulie 2009)

    # Robert Mugabe – Zimbabwe ( 1980 – premier, 1987 –președinte până azi) -20.000 de civili
    # Francisco Franco –Spania ( 1939 -1975 – Caudillio-conducător) – 100.000 de civili
    # Suharto – Indonezia ( 1967-1998 –președinte) – peste 2 milioane de civili și militari
    # Francois Duvalier – Haiti ( 1957-1971 – președinte) – peste 3o.ooo de civili , fondator al poliției de tristă celebritate Tonton Macoute
    # Idi Amin – Uganda ( 1971-1979 – dictator militar)- circa 500.000 de civili, a practicat canibalismul
    # Kim Ir Sen – Coreea de Nord ( 1948-1994 – lider absolut) -circa 3 milioane de civili și militari
    #Mao Ze Dong – China ( 1949-1976 – președinte) –peste 7o de milioane de civili și militari
    # Pol Pot ( Salot Sar)- Cambodja( 1975-1979 – premier) –circa 1, 7 milioane de civili
    # I.V.Stalin – fosta URSS ( 1924-1953 – lider absolut) circa 20 milioane de civili și milioane de militari
    # Adolf Hitler – Germania ( 1933-1945 – cancelar și Fuehrer) – 43 milioane de civili și militari

    Pt. Conf. BMM

  2. Scuzati-ma dle Stan ca postez un mesaj pe bllogul dvs nereusind sa-l postez direct la dna Hancu care este suparata pe dl CPreda, dar are o minima legatura cu mentalitatile la care va referiti atat de consistent.

    ” Dna Hancu,
    Nu credeti ca asa trebuie facuta o campanie electorala? Nu credeti ca un recital chiar daca te tip competitie Macovei/preda ar fi un lucru meritoriu si util democratiei?

    Uite ce am scris pe tema asta pe blogul dnei Macovei eu care se stie ca nu sunt deloc un microbist CPreda dupa cate „scatoalce” publice i-am aplicat pe propriul blog

    ion adrian spune:
    Comentariul așteaptă să fie moderat.
    21/03/2014 la 9:50
    Dna Macovei,
    Dnul Cristian Preda va invita la o dezbatere privind chestiunile europene. dar pe care find in competitie electorala el o denumeste confruntare.
    Va sfatuiesc sa primiti cu bucurie asa ceva si sa fiti amandoi un exemplu de campanie si competitie dusa cu civilitate si competenta.

    http://cristianpreda.ro/2014/03/21/invitatie-la-confruntare-directa-adresata-monicai-macovei/

  3. Doamna Agi este arendtiana pentru ca nu prea are cum sa nu fie.
    Originea, biografia si experientele sunt foarte asemanatoare. Relatia cu Lukacs, chiar daca nu la intensitatea Hannah-ei cu Heidegger, trecerea prin totalitarismele de ambele forme, cele doua casatorii „ideologice” mai degraba decat sentimentale, toate acestea sunt copiate aproape la indigo.
    Insa Heller a trecut acut prin doua apostazii: de la sionism la comunism iar de la comunism se stie. Arendt a activat intens pentru organizatii sioniste mai ales dupa razboi fara sa fi fost o sinosita declarata. De altfel stabilirea ei in SUA si nu in Israel indica aceasta retinere, la fel si conflictul cu elita israeliana dupa aparitia volumului Eichmann la Ierusalim.

    • Stimate domnule/doamna Noba, aveti un mod foarte telenovelistic de a vedea lucrurile… ce repede se rezolva toate cind le punem in ecuatii din astea erotizante, nu? Vi se pare ca stiti si de ce nu s-a stabilit Arendt in Israel, ca sa zic asa, i-ati rezolvat pe toti din trei taste… Un articol atit de bun nu merita asemenea comentarii, va rog sa ma credeti. Mai reflectati, s-ar putea sa descoperiti cine stie ce, ca Hannah, cum asa de familiar o numiti dvs. (v-ati cunoscut personal?) avea alergie la polenul florilor de portocal din acea parte de lume…

      • Stimata Luminita Marcu!

        Credeti-ma nu e cazul sa vedeti in toate anitifeminism, machoism dus la paroxism.
        Nici nu credeti cat de importante sunt elementele de viata banala – ma rog, daca Dumneavoastra credeti ca iubirea dintre un barbat si o femeie este asa – in viata creatorilor de idei.
        Nu urmaresc genul telenovelistic, nici show-urile audio-vizuale atat de bine gasite pentru o anumita categorie de femei. De altfel, trebuie sa va spun, barbatii de categoria complementara nu mor dupa telenovele, ei se uita la meciuri si alte dintr-astea.
        Am numit-o Hannah in relatia cu Heidegger, gandindu-ma ca pentru el ea n-a fost doar Frau Arendt iar pe Doamna Heller, intr-adevar, o cunosc personal. Credeti-ma, nu e mare lucru daca esti interesat in filozofie si mai treci pe la Budapesta. Nici nu trebuie sa sti maghiara, engleza e de ajuns iar Doamna Agi e foarte sociala.
        Sunt barbat, cred ca v-ati dat seama, jocul acela cu Domnul-Doamna fiind nitel ipocrit, si sa stiti ca si eu imi dau seama de ce v-ati legat de comentariul meu.
        Va rog eu, nu va mai antrenati in treburi la care nu va pricepeti iar eu promit sa nu mai comentez textele Dumneavoastra.
        Deal?

      • Chere madame,
        noba nu a facut decit sa aduca in atentie niste aspecte (poate) relevante folosind un limbaj mai colocvial. So what?!? A fluierat in biserica?!? A calcat pe bec evocind niste situatii de ordin personal care le privesc pe cele doua autoare?!? Cine spune ca aceste situatii sint nerelevante?!? Sa fim seriosi. Experientele/interesele personale au mare inriurire asupra gindirii si operei unui autor X.
        Indiferent cit de cerebrale au fost cele doua autoare nu au avut vieti de hermit. Chiar deloc…. Un pic de umor si retrasarea aluziva a unei presupuse căi hormonale, comune celor două autoare, nu reprezinta chiar o erezie ci o readucere in sfera umanului. :-)

        Cred ca e bine, indiferent cit am admira diversi ginditori, filosofi sau personalitati remarcabile, sa ne ferim de a le construi socluri ptr.un cult ce va sa vina.
        In cazul de fata, nu trebuie sa uitam ca si Heller (si mai putin Arendt) a avut si perioada ei zbuciumata de vector ptr.un marxism-leninism aplicat. Nu ptr.constructii pur intelectuale desprinse de realitate. Si toate acestea in timp ce „fericirile&minunile” sistemului ptr.care erau vectori isi produceau „roadele” la o scara nemaivazuta de la Ginghis Han incoace…..
        Sa ne pastram mintea limpede. :-)

        • Stimati domni,
          Imi pare rau ca v-am enervat intr-o asemenea masura, mai ales pe domnul Noba, astfel nevoit sa-si dezvaluie identitatea de gen. Nu mai insist, caci ma tem sa nu va enervati atit de rau incit sa va dezvaluiti numele complet si fotografia si sa va expuneti astfel, ca domnele in chestiune, analizelor profunde de tip hormonal. Altfel, desigur, sa fim barbati si cu mintea limpede, dar anonim, ca e mai sigur!

  4. Nu domnule, sint f.dificil de crezut astfel de „dezvrajiri”.
    In opinia mea sint dezvrajiri de opereta, piruete rocambolesti. In practica, in cazul multor, multor dezvrajiti, reprezinta doar volte ale unor sarcedoti ptr.a prinde vintul schimbarii odata ce biserica lor a dat faliment. Ei sint la fel de convinsi, dar predicarea dogmei devenise cu totul neproductiva. Nu trebuie neglijat nici existenta interesului personal. S-au trezit cu totii pe o piata unde, evident, marfa lor nu mai avea cautare. Realitatile au facut ca masa enoriasilor sa se reduca drastic. Timpurile i-au dezvrajit pe acestia.
    Convertirea de opereta a sarcedotilor „cultului suprem” la valorile dusmanului de odinioara s-a facut total. Dar au pastrat tehnicile si abordarea. Faptul ca inca mai sint inca fideli ai cauzei abjurate reiese citeodata din pozitiile publice. Sint semne catre drept-credinciosi ca abjurarea e ceva conjuctural. Daca old-times se vor intoarce, lucrarile de astazi trebuie vazute ca o pura retragere in clandestinitate, continuarea luptei cu mijloacele dusmanului si mimarea convertirii ptr.a putea pastra vie flacara credintei.

  5. Felicitari pentru articolul excelent….Agnes Heller este poate alaturi de Adam Michnick si de Havel, unii dintre putinii intelectuali dizidenti din centrul Europei care nu au cazut dupa 1990 in capcana unui conservatorism gaunos cum s-a intamplat din pacate in Romania ( exceptiile sunt foarte putine)

    Heller (si mai ales Michnick) ne arata ca poti sa fii anti-comunist (anti-totalitarist) si in acelasi timp sa crezi in valorile stangii liberale. De remarcat in acest sens sunt luarile de pozitie ferme ale doamne Heller impotriva schimbarilor constitutionale profund anti-liberale ale lui Orban.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Marius Stan
Marius Stan
Politolog și fotojurnalist pentru Radio Europa Liberă.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro