marți, ianuarie 25, 2022

Ajutor umanitar românesc, condiţionat de rezolvarea paşnică a diferendelor dintre Republica Socialistă Vietnam şi Kampuchia Democrată (4 decembrie 1978)

Nicolae Ceauşescu propune, Elena Ceauşescu se opune! Aşa poate fi caracterizată, pe scurt, prima parte a reuniunii din 4 decembrie 1978 a Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., în cursul căreia s-a aprobat cererea conducerii Republicii Socialiste Vietnam referitoare la acordarea de către autorităţile de la Bucureşti a unui ajutor umanitar suplimentar, în scopul lichidării urmărilor inundaţiilor care au avut loc în toamna anului respectiv în R.S. Vietnam.

În afară de aspectul anecdotic al disputei de familie între „regele” şi „regina” comunismului românesc în faţa unor curteni (sideraţi, probabil, de scena penibilă la care asistau), stenograma şedinţei respective ne oferă posibilitatea să aflăm nişte amănunte inedite despre modul cum gândeau Nicolae şi Elena Ceauşescu atunci când se ofereau, în numele României, altor state, ajutoare umanitare sau de altă natură.

Implicarea lui Nicolae Ceauşescu în rezolvarea unor crize politice internaţionale este dificil de înţeles fără documentele păstrate în arhive. În acestea găsim obiectivele urmărite de politicianul comunist român prin acordarea de diferite ajutoare altor state şi amănunte despre iniţierea unor acţiuni de politică externă care trebuiau să aducă avantaje comuniştilor, în disputele lor ideologice cu lumea capitalistă. Un exemplu în acest sens este implicarea permanentă a autorităţilor de la Bucureşti în conflictele nesfârşite din Peninsula Indochina, în condiţiile în care acestea afirmau pe canalele propagandistice faptul că nu erau de acord cu intervenţia străină în treburile interne ale altor state.

În cursul mitingului prieteniei româno-vietnameze şi al solidarităţii internaţionaliste – desfăşurat la 17 noiembrie 1975 în Sala Palatului din Bucureşti, cu prilejul vizitei unei delegaţii vietnameze conduse de Le Duan, prim-secretarul Comitetului Central al Partidului Celor ce Muncesc din Vietnam – Nicolae Ceauşescu a menţionat că „România socialistă a acordat poporului vietnamez, în tot decursul războiului (desfăşurat în Peninsula Indochina în perioada 1964-1975 – nota P. Opriş), întregul său sprijin material, politic, militar, diplomatic şi moral, militând cu toată fermitatea şi energia pentru încetarea intervenţiei străine, pentru respectarea dreptului poporului vietnamez de a se dezvolta liber şi independent, potrivit propriei sale voinţe (subl.n.)”.

Afirmaţia respectivă nu era o noutate pentru autorităţile de la Casa Albă şi pentru liderii statelor din Occident, ci doar o confirmare oficială a faptului că regimul comunist de la Bucureşti a jucat politic la două capete în timpul războiului din Vietnam. Nicolae Ceauşescu s-a străduit atunci să sprijine pe toate căile autorităţile comuniste de la Hanoi, iar emisarii şi politicienii americani cu care a discutat pe acea temă nu i-au reproşat niciodată liderului comunist român faptul că ajutorul militar românesc acordat regimului de la Hanoi putea să genereze o creştere a numărului de victime în rândul forţelor armate americane implicate în acel conflict.

Acea situaţie controversată a fost ignorată sau uitată după trei ani, când conducerea publicaţiei periodice italiene „Il Corriere Africano” a propus ca Nicolae Ceauşescu să primească Premiul „Simba” pentru pace pe anul 1978. Decizia respectivă trebuia să fie aprobată şi de membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. şi a fost menţionată în protocolul şedinţei din 4 decembrie 1978, însă în stenograma aceleiaşi reuniuni nu există nici o referire la aprobarea de către membrii forului de conducere român a propunerii pe care a făcut-o conducerea publicaţiei „Il Corriere Africano” – după consultarea unui „grup de oameni politici de prestigiu din Italia, senatori, deputaţi, reprezentanţi ai vieţii cultural artistice” în scopul indicării „unor personalităţi de seamă care au contribuit prin activitatea lor deosebită la dezvoltarea Africii în domeniile politic, economic, cultural şi ştiinţific, pentru merite deosebite în lupta pentru pace, pentru dezarmare, pentru eliberare naţională”.

De asemenea, în stenograma amintită nu s-a consemnat nici o dată sau informaţie despre un credit în valoare de 680 de milioane de dolari canadieni, pe care autorităţile comuniste de la Bucureşti l-au obţinut în scopul finanţării programului de construire la Cernavodă a unei centrale atomo-electrice. Cu toate acestea, în protocolul şedinţei din 4 decembrie 1978 s-a menţionat astfel: „În urma discuţiilor, Comitetul Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român a hotărât următoarele:

1. Se aprobă propunerile privind condiţiile angajării unor credite din Canada în vederea finanţării programului pentru construirea de centrale nucleare în R. S. România.

2. Se aprobă propunerile privind decernarea de către publicaţia periodică italiană „Il Cor[r]iere Africano” a premiului „Simba” pentru pace pe anul 1978 tovarăşului Nicolae Ceauşescu, preşedintele Republicii Socialiste România”.

În actualul stadiu al cercetării istorice este foarte dificil să găsim o explicaţie pentru aceste omisiuni. Ipotezele de lucru pot fi următoarele:

– discuţiile pe acele teme s-au desfăşurat şi nu au fost consemnate de personalul însărcinat cu stenografierea lor deoarece Nicolae Ceauşescu a impus acest lucru. Să fie oare vorba doar despre păstrarea secretului în acel caz?;

– discuţiile nu au avut loc niciodată şi Nicolae Ceauşescu a impus să fie introduse paragrafele respective în protocolul reuniunii desfăşurate la 4 decembrie 1978. Această ipoteză este mai puţin plauzibilă deoarece liderul comunist solicita frecvent subordonaţilor săi să respecte legile în vigoare în activităţile pe care le desfăşurau, iar acest aspect era valabil şi pentru el însuşi.

Precizăm faptul că dosarul cu protocolul şi stenograma reuniunii a fost păstrat în condiţii foarte bune, textele din cele două documente sunt coerente şi nu lipsesc pagini din dosarul respectiv.

O asemenea neconcordanţă în textele oficiale, la care am ajuns cu totul întâmplător, ne-a reamintit un scheci care a fost difuzat în anii ’60 de Televiziunea Română. Actorul Horia Şerbănescu, în calitate de şef de birou, merge la un şef de serviciu pentru a i se aproba lista cu necesarul de rechizite pentru anul următor. Respectivul citeşte lista şi întreabă:

– De ce vă trebuie lame „Personna” (un produs vest-german nou la acea vreme în România, care se utiliza pentru bărbierit)?

– Să ascut creioane, răspunde Horia Şerbănescu.

– O mie de bucăţi?

– Păi, să vedeţi, mie îmi creşte foarte repede creionul – aşa, de pe-o zi pe alta.

– Tovarăşu’ … ! Îţi baţi joc de mine? Nu se aprobă.

– Ăă… ştiţi ceva? Poate scriem acolo „clame Personna” şi vorbesc eu cu secretara să nu-l bată pe „c” la maşina de scris.

(Îi mulţumim şi pe această cale domnului ing. Mircea Paul Vasiliu pentru reamintirea textului din scheciul de televiziune).

Revenind la problemele din Peninsula Indochina, este momentul să prezentăm în paralel opiniile naţionaliste pseudoistorice ale politicienilor comunişti, duse la extrem atât în Asia, cât şi în Europa. Astfel, la dineul oferit la Bucureşti de Nicolae Ceauşescu, la 14 noiembrie 1975, Le Duan, prim-secretarul Comitetului Central al Partidului Celor ce Muncesc din Vietnam a declarat: „După ce au redobândit independenţa, reunificarea completă şi definitivă a patriei, cele 45 milioane de vietnamezi au intrat într-o eră nouă – cea în care întreaga ţară avansează spre socialism. Aceasta este cea mai strălucită eră din cei 4000 de ani de istorie a naţiunii vietnameze.

Sarcina este nobilă, perspectiva este extrem de luminoasă, dar în momentul actual trebuie să facem faţă numeroaselor greutăţi pricinuite de cei 30 de ani de război distrugător şi de colonialism (subl.n.)”.

La rândul său, Nicolae Ceauşescu a acceptat ca numele său să fie pus alături de anumite personaje istorice româneşti care habar n-aveau despre apariţia în viitor a comunismului şi a aprobat introducerea unui capitol de pseudoistorie la începutul „Programului Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism” (document adoptat în luna noiembrie 1974, la Congresul al XI-lea al P.C.R.).

Doi ani mai târziu, Nicolae Ceauşescu a aprobat trimiterea unui mesaj personal celor peste 350 de participanţi din 17 ţări la cel de-al II-lea Congres internaţional de tracologie (Bucureşti, 4-8 septembrie 1976). La prima vedere, mesajul respectiv pare a fi ştiinţific, însă în realitate a fost scris în stilul propagandei naţionalist-comuniste promovate de autorităţile de la Bucureşti, astfel încât, prin evidenţierea unei origini trace şi geto-dace a poporului român (contestabile în primul rând din cauza diferenţei de timp extrem de mari), să fie pusă sub semnul întrebării superioritatea sovietică (în mesaj, a slavilor migratori) în această parte a continentului.

La fel ca Le Duan, care era îngrijorat de influenţa în Vietnam a unei puteri străine cu care se învecina (R.P. Chineză), Nicolae Ceauşescu îşi afirma unicitatea în lumea comunistă şi printr-o pseudoistorie, pentru a fi lăsat de autorităţile de la Moscova să conducă România aşa cum îl tăia capul – menţinând totodată la Bucureşti principiile de bază ale ideologiei comuniste.

Şi tot în toamna anului 1976, ideologul comunist Paul Dobrescu era entuziasmat de evoluţiile politice din Occident privind „criza ideologiei burgheze, diminuarea puterii sale de înrâurire, decăderea principiilor ei de bază, incapacitatea sa crescândă de a da răspuns problemelor evoluţiei sociale, de a influenţa conştiinţele”. Deoarece într-unul dintre sloganurile folosite de agitatorii partidului se spunea că statele comuniste se află cu un pas înaintea celor capitaliste, Paul Dobrescu îşi exprima bucuria pentru „afirmarea tot mai puternică a ideologiilor progresiste, revoluţionare care nu se mulţumesc să propună „ajustări”, perfecţionări lăturalnice, ci evidenţiază necesitatea unor schimbări profunde în cadrul societăţii capitaliste, vizând structurile şi relaţiile sociale, redistribuirea puterii în cadrul forţelor politice existente. Tocmai năzuinţa puternică a unor pături tot mai largi ale populaţiei spre înnoire socială a făcut să crească şi să se afirme tot mai mult influenţa ideologiei socialiste – singura în măsură să dea un răspuns limpede problemelor pe care le ridică evoluţia lumii contemporane.

Concludentă în această privinţă este afirmarea deosebit de puternică în Europa occidentală a partidelor politice şi forţelor sociale care se călăuzesc de ideologia revoluţionară a proletariatului, de concepţia materialist-dialectică şi istorică – în primul rând partidele comuniste şi muncitoreşti (sublinierile lui Paul Dobrescu – nota P. Opriş)”.

Una dintre schimbările profunde pe care ideologii progresişti din Occident trebuiau să o accepte avea legătură cu cinismul comuniştilor şi cu dorinţa acestora de a deţine puterea absolută în stat, cu orice preţ. La aceste probleme se adăugau ideile progresiştilor referitoare la sprijinirea agitatorilor ecologişti fără frontiere. Astfel, se ajungea la o contradicţie cu un element principal al politicii economice aplicate în ţările comuniste şi Tang Ke, şeful delegaţiei R.P. Chineze la Conferinţa O.N.U. referitoare la mediul înconjurător (Stockholm, 5-16 iunie 1972), a anunţat clar poziţia ţării sale în relaţia dintre dezvoltarea economică a unui stat şi protecţia mediului înconjurător, astfel: „Nu trebuie să frânăm procesul de făurire a propriei noastre industrii de teama poluării şi a deteriorării mediului… Orice acţiuni politice şi măsuri pentru îmbunătăţirea mediului, adoptate pe plan internaţional, trebuie să respecte suveranitatea şi interesele economice ale tuturor ţărilor, să fie conforme intereselor imediate şi de perspectivă ale ţărilor în curs de dezvoltare (subl.n.)”.

Spre deosebire de agitatorii ecologişti fără frontiere de astăzi (care difuzează pe toate canalele opinii lor subiective despre încălzirea planetei aşa cum, în anii ’70, se răspândeau scenarii apocaliptice privind răcirea Pământului şi epuizarea resurselor de petrol), Robert Poujade, ministru francez pentru protecţia mediului înconjurător, a subliniat la Conferinţa O.N.U. desfăşurată în capitala Suediei faptul că „există deosebiri de ordin social-economic şi cultural între naţiuni şi nu ar fi realist să se încerce să se impună legi universale asupra protejării mediului (subl.n.)”.

Ideile publicate de Paul Dobrescu în toamna anului 1976 se înscriu în logica sloganului „Capitalismul se află deja cu un picior pe marginea prăpastiei”. În acelaşi timp, agitatorii partidului foloseau lozinca despre întâietatea comunismului (şi a progresismului, după cum menţiona Paul Dobrescu încă din anul 1976) în faţa capitalismului. De aici rezultă faptul că atât comuniştii, cât şi progresiştii din Occident se aflau într-o prăpastie, deja şi strigau la capitalişti de jos în sus. La rândul lor, aceştia scandau „Jos comunismul!”, iar Leonid Ilici Brejnev, Mao Zedong şi Nicolae Ceauşescu le răspundeau în cor: „Cât de jos mai vreţi?”.

Lăsând gluma la o parte, liderii partidelor comuniste din Europa şi Asia au fost mulţumiţi în anul 1975 deoarece prestigiul Statelor Unite ale Americii era afectat de retragerea fără glorie a unităţilor sale militare din peninsula Indochina şi de înfrângerile definitive suferite de regimurile din Vietnamul de Sud şi Kampuchia în faţa forţelor militare comuniste (în primăvara anului 1975). În paralel, la Moscova, Beijing, Bucureşti şi în alte capitale ale lumii comuniste exista o stare de îngrijorare cauzată de neînţelegerile politice dintre U.R.S.S. şi R.P. Chineză (care persistau din anii ’60) şi de disputele dintre liderii politici ai celor trei state existente în peninsula Indochina: Vietnam, Kampuchia (Cambodgia) şi Laos.

Interesul lui Nicolae Ceauşescu pentru rezolvarea situaţiei politice din Kampuchia a devenit public la 6 mai 1970, când autorităţile române au recunoscut guvernul alcătuit în exil de Norodom Sihanouk. Acesta a fost înlăturat din funcţia de şef al statului de generalul Lon Nol, la 18 martie 1970, în timp ce Norodom Sihanouk se afla într-o vizită oficială de patru zile la Moscova. Prinţul kampuchian a plecat de acolo la Beijing şi a primit sprijinul autorităţilor chineze pentru constituirea Frontului Unit Naţional şi a Guvernului Regal de Uniune Naţională al Cambodgiei (23 martie 1970).

Un an mai târziu, în cursul vizitei efectuate de Nicolae Ceauşescu în R.P. Chineză (1-9 iunie 1971), acesta a discutat cu Norodom Sihanouk la reşedinţa oficială de la Beijing pusă la dispoziţia oaspeţilor români de către autorităţile chineze (2 iunie 1971). La acele convorbiri au participat Ion Gheorghe Maurer (premier), Manea Mănescu, Dumitru Popa, George Macovescu (ministru al Afacerilor Externe) şi Aurel Duma (ambasadorul României în R.P. Chineză), respectiv Penn Nouth (premierul Guvernului Regal de Uniune Naţională al Cambodgiei), miniştrii T’Khhon şi Thiounn Prasith, Sisowath Methavi (director de cabinet) şi Ker Meas (ambasadorul Cambodgiei în R.P. Chineză).

Discuţia de la Beijing l-a încurajat pe Norodom Sihanouk să trimită la Bucureşti o delegaţie guvernamentală condusă de ministrul Afacerilor Externe, Sarin Chhak (12-15 iulie 1971). Oaspetele – doctor în ştiinţe politice, cu o teză despre frontierele Cambodgiei susţinută în anul 1966 la Universitatea din Paris – a discutat la 13 iulie 1971 cu Nicolae Ceauşescu şi Ion Gheorghe Maurer despre situaţia generală din peninsula Indochina, despre recunoaşterea de către autorităţile române a guvernului alcătuit la Beijing şi despre intervenţiile repetate făcute de diplomaţii comunişti români la diferite reuniuni ale Organizaţiei Naţiunilor Unite în favoarea lui Norodom Sihanouk şi a Guvernului Regal de Uniune Naţională al Cambodgiei.

Deoarece propagandiştii Partidului Comunist Român trebuiau să îşi demonstreze utilitatea şi în politica externă a ţării, mângâind orgoliul unor oaspeţi străini invitaţi în România de Nicolae Ceauşescu şi Ion Gheorghe Maurer, la 15 iulie 1971 a fost publicat în ziarul „Scînteia Tineretului”, sub titlul „Puternic atac al patrioţilor cambodgieni”, următorul comunicat: „Forţele de rezistenţă populară din Cambodgia au lansat un puternic atac asupra poziţiilor deţinute de trupele regimului Lon Nol în localitatea Kompong Chamlong, la 24 kilometri est de Pnom Penh.

În ultimele 24 de ore au mai avut loc ciocniri violente în sectorul Neak Leung între patrioţii khmeri şi efectivele militare saigoneze, dislocate pe teritoriul Cambodgiei, pentru a sprijini administraţia de la Pnom Penh”. Atacurile şi luptele respective au fost atât de importante, încât războiul civil din Kampuchia s-a încheiat de-abia după patru ani.

Din păcate, propagandiştii comunişti români nu au precizat sursele de informaţii pe care le-au folosit pentru a redacta miniarticolul respectiv: agenţiile de presă occidentale, comunicatele armatei americane, eventual posturile de radio „Vocea Americii” şi „Europa Liberă”. În Cambodgia nu exista nici un corespondent român de presă, care să relateze de la faţa locului evenimentele care se desfăşurau în acea ţară, aşa că propagandiştii de la Bucureşti trebuiau să se descurce cu informaţiile care proveneau de obicei din tabăra ideologică adversă şi să aplice sloganul conceput în iulie 1971 de Comitetul Uniunii Ziariştilor din Republica Socialistă România: „Lucrătorii presei comuniste nu vor precupeţi nici un efort în slujirea cauzei partidului”.

Un articol propagandistic redactat conform sloganului menţionat şi în spiritul internaţionalismului proletar a fost publicat la 9 iunie 1972 în ziarul „Scînteia Tineretului”, cu 10 zile înainte de prima vizită oficială în România a lui Norodom Sihanouk (19-22 iunie 1972) şi a avut următorul conţinut: „Aerodromul Pochentong, aflat la 8 km vest de Pnom Penh, a fost atacat de două ori în cursul nopţii de forţele patriotice, care au provocat însemnate daune materiale clădirilor, pistelor de aterizare şi instalaţiilor aferente. După cum relevă agenţiile de presă, acesta este al patrulea atac de mare anvergură lansat în cursul acestui an de forţele patriotice din Cambodgia asupra oraşului Pnom Penh. Concomitent cu atacul asupra aeroportului, unităţi ale patrioţilor khmeri au desfăşurat, în noaptea de miercuri spre joi (7/8 iunie 1972 – nota P. Opriş) o operaţiune ofensivă împotriva unei poziţii a trupelor regimului marionetă, în partea de sud a capitalei cambodgiene. Lupta s-a prelungit până în zori, în ajutorul trupelor lonnoliste intervenind unităţi de paraşutişti, sprijinite de aviaţie. Au fost înregistrate pierderi în rândul inamicului”.

Din articolul respectiv rezultă următoarele concluzii:

– forţele „Khmerilor Roşii” au atacat de două ori un obiectiv civil, aeroportul internaţional Pochentong, în cursul nopţii de 7 spre 8 iunie 1972 şi, prin distrugerile pe care le-au provocat, au încercat să îl facă inutilizabil pentru autorităţile de la Pnom Penh;

– atacarea unui obiectiv civil era deja un obicei al conducătorilor „Khmerilor Roşii”;

– informaţiile au fost preluate de către propagandiştii români de la agenţiile de presă străine şi prelucrate astfel încât să nu fie menţionate  pierderile umane suferite de „Khmerii Roşii” în acele atacuri nocturne şi să se sublinieze curajul acestora în faţa unor forţe mult mai puternice.

Din nefericire pentru Norodom Sihanouk, vizita sa în România (19-22 iunie 1972) nu a schimbat relaţiile dificile dintre liderii „Khmerilor Roşii” şi preşedintele Frontului Unit Naţional al Cambodgiei, deşi se aflau de aceeaşi parte a baricadei în condiţiile continuării războiului civil din ţară. Mai mult decât atât, la începutul anului 1974, liderul „Kmerilor Roşii”, Pol Pot, a intrat în conflict direct cu prinţul Norodom Sihanouk şi cu autorităţile nord-vietnameze, pe fondul deteriorării relaţiilor dintre liderii comunişti de la Beijing şi Hanoi.

În paralel, autorităţile de la Bucureşti au acceptat la 5 noiembrie 1973 să acorde un ajutor financiar nerambursabil în valoare de 400.000 de lei, în anul 1974, în scopul întreţinerii ambasadei de la Bucureşti a Frontului Unit Naţional al Cambodgiei. Iniţial, membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au fost de acord, în luna aprilie 1973, cu deschiderea acelei ambasade, partea cambodgiană urmând să îşi asigure fondurile financiare necesare pentru funcţionarea normală. Acest lucru nu s-a întâmplat şi, după vizita efectuată în România de prinţul Norodom Sihanouk, împreună cu soţia sa, Monique (22 iunie – 2 iulie 1973; o vizită de prietenie, în limbaj comunist, care a fost de fapt un concediu de odihnă petrecut la Bucureşti, Sinaia, Bran, Braşov şi în comuna Cristian, unde a fost vizitată cooperativa agricolă de producţie din localitate, în timp ce Nicolae şi Elena Ceauşescu efectuau o vizită oficială în Republica Federală Germania), ambasadorul cambodgian, Chea Sea, „a solicitat ca partea română să acorde, în măsura posibilităţilor, un ajutor financiar, în monedă locală, pentru a fi economisită o parte din fondurile în valută ale GRUNC (Guvernului Regal de Uniune Naţională al Cambodgiei – nota P. Opriş). Chea San a arătat că ar avea în vedere întreţinerea ambasadei cambodgiene la Bucureşti”.

În documentul semnat la 27 octombrie 1973 de George Macovescu şi avizat favorabil de Ştefan Andrei a fost precizată, de asemenea, suma de 500.000 de dinari noi, pe care guvernul Iugoslaviei a acordat-o ca ajutor nerambursabil, în scopul achitării cheltuielilor aferente funcţionării ambasadei de la Belgrad a Guvernului Regal de Uniune Naţională al Cambodgiei.

Pentru ambasada similară existentă la Bucureşti, ministrul George Macovescu a avut în vedere următoarele cheltuieli:

„I. Salarii

1. Ambasadorul cambodgian (are 6 copii) [:] 6000 x 12 = 72.000 lei

2. Secretarul II cambodgian [:] 3400 x 12 = 40.800 lei

3. Funcţionarul cambodgian [:] 2000 x 12 = 24.000 lei

4. Secretara româncă [:] 2400 x 12 = 28.800 lei

5. Traducătoarea româncă [:] 2250 x 12 = 27.000 lei

6. Şoferul român [:] 2000 x 12 = 24.000 lei

7. Femeia de serviciu româncă [:] 1400 x 12 = 16.800 lei

Total: 233.400 lei

II. Chirii

1. Cancelaria ambasadei [:] 1650 x 12 = 19.800 lei

2. Reşedinţa ambasadorului [:] 12000 x 12 = 144.000 lei

3. Locuinţele personalului cambodgian [:] 1250 x 12 = 15.000 lei

Total: 178.800 lei

Total general: 412.200 lei”.

Ţinând cont de sumele menţionate în devizul estimativ, ministrul român al Afacerilor Externe a propus următoarele:

„1. Guvernul român să acorde GRUNC un ajutor nerambursabil în valoare de 400.000 lei pentru întreţinerea ambasadei cambodgiene la Bucureşti, urmând ca din suma respectivă să fie acoperite cheltuielile pentru salariile personalului cambodgian şi român de deservire, precum şi chiria personalului cambodgian (detalii în anexă).

2. Ajutorul să fie acordat pe termen de un an, începând cu 1 ianuarie 1974, pe baza unui protocol încheiat între cele două părţi.

3. Aceste cheltuieli să fie suportate din fondurile Secretariatului General al Consiliului de Miniştri, prin suplimentarea planului acestuia”.

Cucerirea la 17 aprilie 1975 a capitalei ţării, Phnom Penh, de către forţele conduse de Pol Pot a permis întoarcerea de la Beijing a prinţului Norodom Sihanouk. Preşedintele Frontului Unit Naţional al Cambodgiei a fost recunoscut de „Khmerii Roşii” ca şef al statului, iar în perioada 11-13 decembrie 1975 a efectuat o nouă vizită oficială în România, împreună cu soţia sa, în scopul obţinerii de ajutoare de la Nicolae Ceauşescu pentru reluarea activităţilor economice în ţara sa. Liderul român era interesat, la rândul său, să ofere sprijin, în general pe bază de credit, pentru refacerea şi dezvoltarea sistemelor de irigaţii din Kampuchia, să vândă instalaţii româneşti pentru întreprinderile textile şi cele din industria alimentară, precum şi maşini şi utilaje agricole. În schimbul acestora, România putea să primească din Kampuchia, în mod treptat, cereale, ceai, cafea, cauciuc şi diferite produse exotice.

În aceeaşi perioadă, Pol Pot şi ceilalţi lideri ai „Kmerilor Roşii” se pregăteau să proclame „Kampuchia Democrată” (5 ianuarie 1976), sub conducerea lui Norodom Sihanouk.

După ce a aflat ce se întâmplă cu cetăţenii din localităţile urbane care au fost mutaţi forţat la sate pentru a lucra în fermele colective create de liderii „Kmerilor Roşii”, Norodom Sihanouk a fost dezamăgit şi şi-a exprimat dorinţa de a demisiona din funcţia de şef al statului. Planurile sale privind dezvoltarea industriei cu ajutorul resurselor din agricultură erau în contradicţie cu viziunea lui Pol Pot de dezindustrializare a ţării şi de creare a societăţii socialiste agrare. Norodom Sihanouk a demisionat în luna aprilie 1976 şi, de atunci până la invadarea ţării sale de către armata vietnameză (21 decembrie 1978), s-a aflat în arest la domiciliu, în palatul său.

În aceeaşi perioadă, politicienii din Europa Occidentală aveau alte griji şi frământări lăuntrice, pe care presa de la Bucureşti le prezenta din când în când. De exemplu, în ziarul „Scînteia tineretului” din 5 decembrie 1978 a apărut următoarea ştire: „Într-un interviu acordat săptămînalului „The Observer” pe marginea funcţionării unor instituţii ale Pieţii comune, primul ministru britanic, James Callaghan, a avertizat că executivul „celor nouă” – Comisia C.E.E. – «îşi arogă responsabilităţi pe care guvernele ţărilor membre nu sunt dispuse să le abandoneze»”. Orice asemănare a situaţiei respective cu ideile progresiştilor de la Bruxelles din prezent ar putea fi considerată o simplă coincidenţă, însă copiii mondialiştilor din secolul trecut nu sunt capabili să înţeleagă faptul că schimbă degeaba apa din acvariul construit de părinţii lor pentru un peşte roşu care este mort de câteva decenii.

Ciocnirile militare repetate din perioada 1975-1978, dintre forţele conduse de Pol Pot şi unităţile armatei vietnameze, privind câteva insule şi regiuni de frontieră revendicate de către ambele părţi, au determinat o poziţionare a liderilor U.R.S.S. şi R.P. Chineze în favoarea vietnamezilor, respectiv a kampuchienilor, iar această situaţie a provocat nişte coşmaruri teribile agitatorilor comunişti. Aceştia nu erau capabili să explice coerent şi credibil de ce conducătorii celor patru state comuniste încurajau nişte revendicări teritoriale în Indochina şi, concomitent, se considerau lideri ai unor state care promovau pacea de-a lungul şi de-a latul planetei.

Tot atunci, Nicolae Ceauşescu avea o politică faţă de statele din peninsula Indochina prin care să promoveze produsele româneşti pe acele pieţe şi să obţină diverse materii prime şi produse semifabricate pentru economia românească din statele respective. În acest sens, politicianul de la Bucureşti putea folosi „Comisia de partid şi de stat pentru dezvoltarea cooperării economice a Republicii Socialiste România cu alte ţări” – care a fost constituită la 5 octombrie 1973 pentru a-l ajuta să adopte decizii foarte importante pe plan economic.

O politică de acest fel presupunea inclusiv acordarea unor ajutoare umanitare de autorităţile de la Bucureşti, la solicitarea ţărilor afectate de catastrofe naturale. De aceea, la 4 decembrie 1978, membrii Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. au analizat „cererea R.S. Vietnam privind acordarea unui ajutor suplimentar în vederea lichidării urmărilor inundaţiilor care au avut loc”. Atunci, Nicolae Ceauşescu a hotărât ca cererea respectivă să fie aprobată de către Biroul Executiv al Consiliului Naţional al Frontului Unităţii Socialiste, iar „în presă se va publica o informaţie privind ajutorul material, în valoare de 1,4 milioane lei, acordat R.S. Vietnam în luna octombrie a.c.”.

Astfel, Nicolae Ceauşescu a încercat să împace şi capra (ajutorul umanitar), şi varza (bugetul de stat), fără să fie mâncat de lupoaica de acasă – căreia îi putea explica între patru ochi faptul că Biroul Executiv al Consiliului Naţional al Frontului Unităţii Socialiste trebuia să apeleze la activiştii de partid introduşi în mod legal în organizaţie pentru a obţine donaţii pentru R.S. Vietnam de la cetăţenii care nu erau membri de partid, fără să fie alocaţi bani de la bugetul de stat pentru această operaţiune. În definitiv, era cazul ca organizaţia respectivă să îşi dovedească utilitatea, nu să cheltuiască bani doar pentru nişte reuniuni (comuniste) plictisitoare.

Decizia lui Nicolae Ceauşescu privind publicarea unei informaţii în presa de la Bucureşti despre acea situaţie specială a fost pusă în aplicare imediat. Astfel, la 5 decembrie 1978 a apărut în ziarele „Scînteia” şi „Scînteia tineretului”, sub titlul „Ajutor acordat de România poporului vietnamez”, următorul articol identic:

„După cum este cunoscut, în Republica Socialistă Vietnam au avut loc, în ultimul timp, puternice inundaţii, care au produs mari pagube economiei şi populaţiei.

Pentru a veni în sprijinul poporului vietnamez, în spiritul legăturilor de prietenie tradiţională, al solidarităţii şi întrajutorării tovărăşeşti, Republica Socialistă România a trimis Republicii Socialiste Vietnam un important ajutor constînd din medicamente, cereale, conserve şi alte produse alimentare, precum şi articole textile.

*

Animată de aceleaşi sentimente de prietenie şi solidaritate, Republica Socialistă România a trimis Republicii Democrate Populare Laos, în sprijinul populaţiei din această ţară, afectată de marile inundaţii care au avut loc recent, un ajutor constituit din medicamente, cereale şi diverse alte produse alimentare”.

După cum se poate constata, din articolul scris în „limbajul de lemn” al epocii lipsesc informaţiile despre momentul când a fost aprobat ajutorul umanitar (13 octombrie 1978) şi valoarea acestuia (1,4 milioane lei), deşi în protocolul şi în stenograma şedinţei din 4 decembrie 1978 s-a menţionat clar decizia lui Nicolae Ceauşescu. În acelaşi timp, în articol a apărut o completare pe care nu o găsim în cele două documente amintite: ajutorul umanitar acordat regimului comunist din Republica Democrată Populară Laos.

Pentru o simplă comparaţie, precizăm faptul că în aceeaşi perioadă (29 decembrie 1978) autorităţile române au aprobat proiectul de protocol care urma să fie încheiat între C.C. al P.C.R. şi Comitetului Executiv al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, cu privire la funcţionarea la Bucureşti a Reprezentanţei Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei în Republica Socialistă România (alcătuită din patru persoane), precum şi un program valabil în perioada 1979-1980 pentru acţiunile de colaborare şi solidaritate între P.C.R. şi O.E.P. În proiectul românesc al acelui protocol s-a precizat astfel:

„6. Partea română va pune la dispoziţie, fără chirie sau alte taxe, spaţii de lucru pentru Reprezentanţă şi apartamente de locuit, cu dotarea şi mobilarea necesare, pentru cei patru membri arabi palestinieni ai acesteia şi familiile lor, potrivit normelor legale aplicate instituţiilor şi cetăţenilor români cu privire la spaţiile de birouri şi de locuit.

Chiria, cheltuielile de întreţinere, abonamentele la radio, televizor, telefon, cheltuielile în lei pentru materialele de birou vor fi suportate de partea română.

7. Partea română va pune la dispoziţia Reprezentanţei două autoturisme din producţia internă şi un număr de 3-4 cetăţeni români, ca personal tehnico-administrativ, retribuiţi de partea română.

8. Fondurile necesare pentru subvenţionarea activităţii Reprezentanţei permanente a O.E.P. la Bucureşti să fie asigurate de C.C. al P.C.R.”.

În conformitate cu programul de colaborare între P.C.R. şi O.E.P. în anii 1979-1980, autorităţile comuniste din România urmau să ofere în fiecare an „ajutoare materiale, constând din medicamente, alimente şi îmbrăcăminte în valoare de 500.000 lei (subl.n.)”. În cazul „ajutoarelor materiale necivile”, acestea au avut un alt regim, conform înţelegerilor speciale dintre Nicolae Ceauşescu şi liderii Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei.

Există şi un alt aspect pe care nu îl putem neglija: condiţionarea ajutorului umanitar solicitat de autorităţile vietnameze de rezolvarea în mod paşnic a diferendelor teritoriale dintre Republica Socialistă Vietnam şi Kampuchia Democrată. Autorităţile comuniste de la Hanoi au fost atât de impresionate de produsele oferite gratuit de statul român (prin Frontul Unităţii Socialiste), de mesajul pacifist formulat de Nicolae Ceauşescu şi de premiul „Simba” pentru pace acordat preşedintelui României de către conducerea publicaţiei italiene „Il Corriere Africano”, încât după 17 zile de la şedinţa din 4 decembrie 1978 a Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. au declanşat operaţiunea de ocupare militară a Kampuchiei. Un stat comunist din Asia a invadat un alt stat comunist din Asia pentru a-şi impune punctul de vedere în mai multe dispute teritoriale şi pentru a pune capăt incidentelor violente repetate de la frontiera comună vietnamezo-kampuchiană – fără o informare prealabilă a politicianului comunist de la Bucureşti şi a agitatorilor-porumbei ai păcii, fără frontiere, din întreaga lume.

Expresiile „El a vorbit, el a auzit!”, „Latră ca un câine la Lună!” şi „A vorbit cu pereţii!” sunt potrivite pentru a caracteriza situaţia în care Nicolae Ceauşescu a oferit ajutoare româneşti unor state şi organizaţii, gratis, şi a sperat că ideile sale politice vor fi luate în seamă în străinătate. Promovarea comunismului pe banii altora este tentantă, se pot construi şi în prezent cariere politice cu ajutorul sloganurilor comuniste/progresiste, însă banii respectivi nu sunt infiniţi şi, la un moment dat, vine şi ziua scadenţei!

Stenograma şedinţei din 4 decembrie 1978 a Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., în cursul căreia s-a discutat despre acordarea unui ajutor umanitar Republicii Socialiste Vietnam (extrase).

Arhiva Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R.

Nr. 2613 / 11 XII 1978

STENOGRAMA

şedinţei Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. din ziua de 4 decembrie 1978

La şedinţă au participat tovarăşii Ceauşescu Nicolae, Mănescu Manea, Ceauşescu Elena, Banc Iosif, Bobu Emil, Burtică Cornel, Cazacu Virgil, Cioară Gheorghe, Ciobanu Lina, Dăscălescu Constantin, Dincă Ion, Fazekaş Janoş, Ioniţă Ion, Lupu Petre, Pană Gheorghe, Păţan Ion, Rădulescu Gheorghe, Trofin Virgil, Voitec Ştefan, Andrei Ştefan, Dalea Mihai, Dobrescu Miu, Fazekaş Ludovic, Gere Mihai, Giosan Nicolae, Patilineţ Vasile, Ursu Ion, Winter Richard.

Au fost invitaţi tovarăşii Muşat Vasile, Vasile Marin.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Tovarăşi, aşa cum s-a discutat în Comitetul Central, trebuie să adoptăm textul scrisorii pe care trebuie să o trimitem ţărilor socialiste. […]

Este aci o Notă de la ambasadorul vietnamez, din 27 noiembrie, care a exprimat mulţumiri pentru ajutorul prompt acordat de România socialistă.

Noi de ce n-am făcut public acest ajutor care l-am dat?

Cine se ocupă de aceasta?

Tov. Vasile Muşat: O să ne ocupăm noi, tovarăşe Ceauşescu.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Dar cine se ocupă de aceasta? Cine a dat ajutorul?

Tov. Gheorghe Rădulescu: Nici n-am ştiut de acest ajutor.

Tov. Elena Ceauşescu: Se dă ajutor şi nu cunoaşte nici Comitetul Politic Executiv.

Tov. Vasile Muşat: Noi am propus împreună cu Ministerul de Externe, din fondul de solidaritate.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Dar cine se ocupă?

Tov. Ştefan Andrei: Secţia Gospodăriei de Partid a Comitetului Central.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Dar aceasta n-are nimic cu partidul.

Tov. Gheorghe Rădulescu: Trebuia printr-o întreprindere de comerţ exterior.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Ce are partidul aci? Trebuia prin comerţul exterior.

Tov. Elena Ceauşescu: Mereu cer ajutor.

Tov. Nicolae Ceauşescu: S-a dat un ajutor mic, conserve, medicamente, dar am spus să nu dăm prin Crucea Roşie.

Tov. Elena Ceauşescu: Mi se pare că s-a dat şi grâu.

Tov. Vasile Muşat: 100 tone de orez.

Tov. Nicolae Ceauşescu: În orice caz, acest ajutor trebuia făcut public. În cadrul fondului de solidaritate, care este la Frontul Unităţii Socialiste, şi, realmente F.U.S. trebuia să se ocupe, nu să facem acest lucru ilegal şi secret.

Tov. Elena Ceauşescu: Noi cu ce ocazie le-am dat?

Tov. Nicolae Ceauşescu: Au adresat cerere.

Tov. Vasile Muşat: Au avut inundaţii.

Tov. Nicolae Ceauşescu: În scrisoare, după ce mulţumesc pentru ajutorul primit, spun că au fost afectate de inundaţii suprafeţe întinse, că 550.000 de case au fost distruse, 20% din şeptel s-a pierdut, că suprafeţe întinse de terenuri însămânţate continuă să fie sub apă periclitând şi recolta viitoare.

În această situaţie Comitetul Central al partidului şi guvernul vietnamez au stabilit ca sarcină lupta pentru depăşirea greutăţilor şi totodată cer şi ajutorul solidarităţii internaţionale. Din ajutorul primit au constatat că este departe de a acoperi pierderile suferite. De aceea au hotărât să solicite ajutor din partea prietenilor din toate ţările, mai ales din ţările socialiste.

Ambasadorul a transmis rugămintea partidului şi conducerii vietnameze ca Partidul Comunist Român să manifeste înţelegere faţă de situaţia grea în care continuă să se afle poporul vietnamez, şi să acorde un alt ajutor, urgent, în diverse materiale.

Aceasta este cererea.

Tov. Virgil Trofin: Ajutorul care s-a dat cam ce valoare a avut?

Tov. Vasile Muşat: Ajutorul a fost în valoare de 1.400.000 lei.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Du-te şi adu situaţia cât am aprobat să dăm şi în ce a constat?

Cubanezii le-au dat zahăr 50.000 tone.

Tov. Cornel Burtică: Au primit ajutor şi de la ţările capitaliste.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Să le dăm şi noi ceea ce le dăm şi altora.

Tov. Elena Ceauşescu: Dar nu putem să le dăm din trei în trei luni.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Eu mă gândeam poate să punem această chestiune la Biroul Executiv al Frontului Unităţii Socialiste şi Frontul să se adreseze populaţiei, cooperativelor agricole de producţie, ţărănimii, ca să scoatem ceva grâu suplimentar, cereale.

Să facem o acţiune politică, unde să arătăm că Frontul Unităţii Socialiste, din fondurile care le-a avut, a acordat un ajutor compus din cutare şi cutare, la noua cerere a guvernului vietnamez – să facem o formulare în acest sens.

Şi să le spunem: vă dăm, dar să nu mergeţi în Campuchia. Să precizăm, să nu se spună că încurajăm acţiunea lor împotriva Campuchiei.

Tov. Ştefan Andrei: Campuchia n-a cerut ajutor şi nici n-a acceptat când li s-a oferit.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Nici Thailanda n-a cerut ajutor.

Tov. Elena Ceauşescu: Cu toate că fluviul trece şi pe la ei şi a inundat şi acolo.

Tov. Vasile Muşat: În ce priveşte ajutorul acordat vietnamezilor, este hotărârea din 13 octombrie. Acest ajutor a constat din medicamente, conserve de carne, conserve de peşte, conserve de legume, săpun şi altele, totul în valoare de 1.400.000 lei.

Tov. Elena Ceauşescu: Să mai aşteptăm, că de abia le-am dat celălalt ajutor.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Să le dăm acuma când au nevoie.

Poate ar fi cazul să-l chemăm pe ambasadorul lor şi să-i fie dată şi ambasadorului nostru o notă, să vină la Ministerul de Externe sau la Partid, unde să ne exprimăm îngrijorarea în ce priveşte continuarea şi agravarea luptelor cu Campuchia, şi să exprimăm preocuparea şi apelul nostru de a se opri luptele şi de a se acţiona pentru o soluţionare a problemelor pe calea înţelegerii; şi acest lucru să-l spunem şi campuchienilor.

De acord?

(toţi tovarăşii sunt de acord).

Şi chiar astăzi să facem aceasta. Poate la Ministerul de Externe, să facă acest lucru tovarăşul Ştefan Andrei. Sigur, în numele partidului şi guvernului. Campuchia n-are reprezentant la noi, dar noi avem acolo, să-i trimitem lui, şi să le spunem şi la unii şi la alţii că le-am adresat şi unuia şi celuilalt.

[…]

Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 94/1978, f. 5-8.


Cumpară utima carte apărută a lui Petre Opriș de pe Giftbooks

inchide
Armată, spionaj și economie în România (1945-1991). Ediție specială Giftbooks cu mesajul și autograful autorului!

Aceasta este poate cea mai spectaculoasă carte de pană acum a istoricului Petre Opriș. Când începi să analizezi industria din perioada comunistă, inevitabil trebuie să intri în zona spionajului industrial și a proiectelor militare. Spionajul, mai ales pe vremea lui Ceaușescu, a fost un element esențial al dezvoltării industriei românești. Și astfel începi să înțelegi cum luau Ceaușescu sau diverși ministri decizii.

Distribuie acest articol

22 COMENTARII

  1. Cred ca dupa cum scoala ardeleana accentua originea latina a poporului roman, Ceausescu a reamintit si de latura dacica. Nu e nimic discutabil in asta, pe langa arheologie este si argumentul lingvistic care confirma originea dacoromana. Si cred ca reparatia respectiva facuta de Ceausescu era directionata spre alti nomazi asiatici revansarzi care foloseau asimilarea fortata printeroare schimbari de nume si religie . Probabil e la moda sa negi realizarile din perioade istorice dupa schimbarile de regim dar nu are sens. Majoritatea celor care va citesc o fac din cauza politicilor de scolarizare facute de stat inexistente in epocile fanariote sau regale.

    • Includerea unei pseudo-istorii într-un program al unui partid este nepotrivită (iniţial, am scris „catastrofală”) din punct de vedere ştiinţific. Cosmetizarea realităţii cu ajutorul paseisimului! Aceasta este problema, nu asimilarea unor populaţii. Ca caută dacii, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul în programul partidului, numai Ceauşescu ar fi putut să ne răspundă.

  2. – Nu am găsit în presa italiană Corriere Africano. Poate era ( cindva) un fel de filială a cunoscutului Corriere della Sera.
    – tovarășul Paul Dobre e același din publicația „Era Socialistă” și reciclat ulterior 1990 ca fondator al facultății de comunicații și relații publice din cadrul SNSPA ?
    – Pol Plot a fost cel mai cretin comunist din întreaga istorie comunista mondială. Ce a făcut el acolo , nu a reușit / nu a avut ambiție nici un alt lider comunist mondial. Întoarcerea la comuna primitiva.

    • Pol Pot – ăsta om adevărat! Vorba lui Bălcescu: „june bărbat eroic” :)

      Ca orice comunist ce se respectă s-a născut într-o famiglie bogată, a ceea ce am numi noi un „moșier” pe atunci practic o colonie franceză. Trimis la studii în Franța ca să fie parte a birocrației coloniale native devine desigur comunist. De acolo plecă în anii 50 la muncă voluntară în Yugoslavia comunistă (s-o fi întâlnit oare cu Iliescu ce o făcea cam în aceeași vreme pe voluntarul în Albania și Macedonia yugoslavă? :)). Revine în Cambogia locală unde se cocoțează la vârful gherilei comuniste. Organizează cu ani înainte de preluarea puterii colectivizarea comunistă a agriculturii în zonele controlate de el. Țăranii fug de pe teritoriile comuniste unde văd cu ochii ca să scape de sărăcie și colectivizare. Cu toate astea nu mișcă un deget ca să împiedice preluarea puterii de către comuniștii de care tocmai fugiseră. Comuniștii lui Pol Pot cuceresc restul țării cu un puternic sprijin popular :) Cam ca-n Vietnamul vecin unde milioane de oameni au fugit de stăpânirea comunistă după ce luptaseră să o impună :)

      Pol Pot decide abandonarea orașelor ca metodă optimă de proletarizare (sărăcire) a țării și omoară în proces 2 milioane din cei sub 8 milioane de locuitori ai țării. În același timp fostul regele al țării (Norodom Sihanouk) e numit de Pol Pot președinte comunist :) Pol Pot e înlăturat de o invazie militară vietnameză și se retrage în junglă cu oaste sa unde și moare după 20 de ani.

      Însă personalitatea pitorească a regelui Cambogiei, Norodom Sihanouk o eclipsează desigur pe cea a lui Pol Pot. Regele țării instalat în epoca colonială franceză e răsturnat de o lovitură de stat a unui general proamerican în 1970, care-l bănuiește pe rege că complotează cu comuniștii. Însă în scurt timp regele îl aburește pe general și devine prim ministru sub regimul generalului :) Când cu ofensiva comunistă din 1975 generalul și oamenii săi o șterg cu elicopterul pe o navă americană aflată în larg însă refuză să-l ia pe Norodom la bord bănuindu-l că ia trădat și că e omul comuniștilor. :) Bietul ex rege și ex prim ministru rămas șomer în capitala ocupată de comuniști se duce la oficiul de forței de muncă unde singura slujbă disponibilă pentru cineva cu calificarea sa era cea de președinte comunist, pe care o acceptă și își continua munca din palatul regal :)

      Om cu instinctul fin intuiește că sfada lui Pol Pot cu vietnamezii nu e de bun augur și reușește să fugă la Beijing în China comunistă. În „exil” face naveta între Coreea de Nord și China. Stoarce parale de la toți. Chiar și Ceaușescu a mai sărit cu câte ceva în ajutorul simpaticului rege. Kim Ir Sen l-a iubit așa de mult că i-a ctitorit un palat cu 40 de camere.

      Ocupația vietnameză de după căderea lui Pol Pot durează 10 ani până prin 1990. După retragerea lor Norodom e din nou pe fază și în mod evident, considerând experiența sa vastă în toate pozițiile de conducere a țării e reînscăunat rege :) Bătrân și bolnav abdică câțiva ani mai târziu în favoarea fiului său, rege titular și azi.

      Regele era de altfel o personalitate „progresistă”. S-a însurat conform tradiției cu vreo 7-8 femei. Câteva din ele au divorțat de el pe motive de „nepotrivire de caracter” :) Pe unul din fii săi l-a trimis în vremea lui Brejnev să studieze economia la Moscova. Pe altul să facă școală militară în SUA, că nu se știe niciodată de unde sare iepurele. Iar el știa asta mai bine ca oricine… :)

  3. Nici eu nu am găsit publicația italiană pe internet. Nu m-ar mira să aibă o legătură cu loja masonică italiană P2 (P Due, așa apare uneori în documente) și cu un ziarist italian care deținea o editură și care a fost primit de câteva ori chiar de Nicolae Ceaușescu în audiență, la mijlocul anilor ’70. Deși nu prea am timp, mă gândesc să caut mai multe detalii despre italienii respectivi.
    Subiectul „Paul Dobrescu”: nu știu ce anume s-au întâmplat în 1990 la înființarea SNSPA.
    Ceea ce cunosc este faptul că Paul Dobrescu a reușit să primească o bursă de studii în anii ’80 și, după un periplu prin SUA, s-a întors în România comunistă. Presupun că este vorba despre aceeași persoană pe care ați remarcat-o.
    Acum observ că am scris un mesaj foarte lung pentru a nu spune direct: da, aveți dreptate, este același Paul Dobrescu de la „Era socialistă”. :))

  4. Cred ca de aici ni se trage invazia de creveti prajiti din magazinele anilor 80.
    Tocmai a murit unul din fiii regelui Sikhanouk foarte frecvent pe la casa regală din Primăverii in anii de care vorbiti.
    Eliminarea peste un an a regimului Pol Pot de către vietnamezi a fost ascunsă în presă de la Buc ca și conflictele de frontieră dintre Vietnam și China.
    Hun Sen, actualul dictator al Cambogiei este un fost Khmer Rouge, care a trecut la vietnamezi, un fel de Bodnaras sau Valter Roman mai abil. Am fost acum doi ani (înainte de Covid) in Vietnam și Cambodgia, sărăcia din ultima țară era groaznică. Toata lumea fugea de moneda locala, nici nu-mi amintesc cum se cheamă pentru ca n-am prea folosit-o. Peste tot domnea dolarul. In Vietnam era ceva mai multa bunăstare.
    Recent dupa inchiderea frontierelor cambodgienii au ajuns sa faca contrabanda cu șobolani pe care îi vand restaurantelor din Saigon.

    • Am căutat în presa de la Bucureşti detalii despre ocuparea Phnon Penh de către armata vietnameză. Vai şi amar! Pierdere de vreme.

      • In acele zile de ianuarie 1979 singura sursa sigura de informatie despre situatia din Cambogia era, de necrezut, Radio Moscova, au fost si minuni in timpul comunistilor.

  5. Cum se leaga toate.
    Legenda pe atunci era ca faceam troc cu dacii contra pelete de creveti.
    Eram innebunit dupa crevetii aia.
    Dar uleiul era la ratie…bref asteptam ratia de ulei ca sa pot manca minunatii creveti.
    Beignetes de crevettes…Banh Phong Tom. Amintiri din copilarie.

    p.s. chiar imi placeau crevetii respectivi, erau ceva nespus de exotic in anostul peisaj alimentar comunist. Nu imi venea sa cred ca o cutie atat de multicolora venea dintr-un stat comunist. Ce gri 13 era Romania!

    • Locomotivele cu aburi, realizate la Reşiţa în anii ’60, s-au aflat printre mărfurile trimise de Nicolae Ceauşescu în Vietnamul de Nord. Nu am găsit „Dacia”, dar o să mai caut.
      Creveţii gătiţi în ulei erau plăcuţi la gust. Din păcate, vitrinele erau pline cu ei şi cu stavrizi congelaţi.

    • Am aflat despre cineva care a dat lovitura, in 90 timpuriu, vanzand in Polonia crevetii vietnamezi pe care i-a cumparat cu toptanul din magazinele alimentare.
      Adevarul e ca dupa aceea au devenit delicatese, dar ajunsesem in postura iepurasului din acel banc : ingropat in morcovi..”bleah ce de morcovi!!!”.
      Daca ar fi fost si uleiul la discretie.
      Bine, poate ca am fi preferat floricele de porumb, niciodata nu suntem multumiti daca ceva este in exces.
      Ne invataseram sa ne dorim doar ce nu aveam decat cu coada.

      • În Polonia există o comunitate vietnameză numeroasă încă din perioada comunismului. De aceea avioanele companiei LOT zboară regulat între Varșovia și Hanoi.

  6. Pe saitul SNSPA, la ”Istoric” se spune că fondatorul SNSPA a fost Vasile SECĂREȘ. Ce NU se spune este că V. Secăreș a fost mult timp și chiar ultimul secretar de partid al oranizației PCR la nivelul Academiei ”Ștefan Gheorghiu”. În anul 1990 a fost consilier special al lui Ion Iliescu și a călătorit constant în SUA. Gurile rele spun V. S. a fost recrutat ca agent al americanilor iar SNSPA a fost înființată de V. S. cu aprobarea noilor păpușari.

    • Iisuse Hristoase!

      În anii ’50 importanța unui înalt personaj era subliniată de faptul că e ciochist la sovietici. Că doar la ia noștii ciripeau și nașii de pe tren.

      Bag seama că în zilele noastre aura de divina e dată de turnatul la amerecani. Întreb și eu așa ca prostu’ la ce le-or fi trebuit dările de seamă ale toa’șului Secăreș?! Oare îl plăteau amerecanii pe Secăreș sau trebuia el să-i plătească să i le citească? :)

      • Bune întrebări, dle Svejk și un sungur răspuns: miza nu erau ”dările de seamă ale toa’șului Secăreș”, ci înțelegerea cu americanii și aprobarea acestora pentru a înființa SNSPA – un fel de aceeași Mărie (Academia ”Ștefan Gheorghiu”) dar cu altă pălărie…americană! Uitați-vă la evoluția structurii de învățământ de la SNSPA și cei numiți să conducă acele structuri (după un ciclu de ”perfecționare” în SUA), la cursurile și subiectele predate, precum și la absolvenții acelei institutii ideologice și plasarea acestora neapărat în toate structurile statale de conducere.

  7. In liceu am cunoscut niște vietnamezi care făceau cursuri de limba română și urmau să facă facultatea la noi. Ne întînleam la wc unde fumam în pauză, ne înțelegeam în limba franceză gimnastică iar cu unul din ei m-am împrietenit și am făcut un schimb, contra unui briceag elvețian am primit o cupă mică din dural, făcută din cel de al 2300-lea avion american doborît în Vietnam. Acum mi-am adus aminte cîteva cuvinte din ce era gravat pe ea și google translate mi-a spus că ”bị bắn rơi ở miền bắc việt nam” înseamnă ”doborât în ​​nordul Vietnamului”. Diacriticele au fost sugerate de google, scris fără astea ieșea o aiureală cu ”unde esti din Vietnam”. Treaba e că băieții ăștia luptaseră prin junglă de la paisprezece ani și aveau ce povesti, așa că ne-au spulberat niște mituri. Interesul nu era să-i omoare pe americani, partidul dăduse ordin ca numai în caz de necesitate să fie căpăciți, în rest trebuiau să schilodească cît mai mulți ca să-i scoată din luptă și să fie trimiși acasă ca să-i enerveze pe americani și poporul să facă scandal, așa că Vietcongul se ocupa cu ambuscade, pus țepușe din bambus pe căile de patrulare ale americanilor (cu asta se ocupau copiii) sau făcut capcane ca în Rambo. Ne-au explicat că în filme sînt numai aiureli, de exemplu nu vii prin spate și tai gîtul santinelei fiindcă horăcăie și se aude, meseriașii vin pe la spate, bagă pumnalul în rinichi și moartea este instantanee, ne-au spus cum se crestează glonțul ca să facă un dezastru cît mai mare, cum faci napalm din benzină și polistiren (scîrț), sau cum faci un fitil din foiță de țigară și dintr-o iarbă uscată pe care ei o foloseau cum foloseam noi iasca, adică numai chestii interesante. Creveți vietnamezi nu văzuseră în viața lor, în schimb erau familiarizați cu celebrele conserve de carne Ma Ling pe care le aveau la rație primite de la frații chinezi. Tot ei ne-au spus că vodca aia vietnameză care era oribilă, e de fapt un rachiu făcut din orez și un fel de cartof de pe la ei, că este foarte bună și că sîntem noi proști fiindcă nu ne place. După un trimestru au fost mutați la un grup școlar și de atunci nu am mai auzit de ei. Deci Ceașcă i-a ajutat pe vietnamezi și pe partea de învățămînt, iar vietnamezii ne-au ajutat pe noi cu know how de făcut napalm, capcane cu țepușe și eliminat santinele în tăcere. Una peste alta a fost un schimb cultural interesant din care am învățat lucruri noi de care oricînd poți avea nevoie în viața.

    • Vă mulţumesc pentru rememorare şi confirm prezenţa vietnamezilor care au venit să înveţe în România.
      Când am găsit primele documente şi m-am apucat să studiez problema războiului din Vietnam (se întâmpla prin anii 2007-2008, când mă plictiseam deja de sloganurile distribuite prin Organizaţia Tratatului de la Varşovia), am constatat că există multe clişee propagandistice în istoriografia românească despre conflictele din Asia de Sud-Est.
      Deşi ştiu că nu este popular în România, am revenit la acest subiect deoarece am găsit recent alte documente inedite şi, după cum spuneam, confirm existenţa a cel puţin 1000 de vietnamezi, care au fost primiţi în România în perioada 1966-1968 pentru a învăţa. Politica României faţă de statele din Asia este interesantă, însă consider că trebuie să ies din clişeele patetice propagate în perioada Războiului Rece. Astfel, intru în conflict cu istoricii români care consideră că nu trebuie să dai dreptate niciodată inamicului, duşmanului sau străinului în discuţiile publice, chiar dacă noi ştim că dreptatea nu este de partea noastră. Am întâlnit fenomenul respectiv în istoriografia militară postbelică din România, însă la acest aspect va trebui să revin cu o altă ocazie. Câteva idei le-am prezentat deja în ultima carte, când m-am referit la aurul polonez care a rămas în România şi la condiţiile pe care autorităţile de la Bucureşti au fost nevoite să le îndeplinească deoarece România a fost învinsă în cel de-al doilea război mondial.

  8. Felicitari, din nou, dle Opris pentru articolele dvs si pentru munca de documentare pe care o faceti. Am trait in tinerete aceste evenimente, le cunosc, in mare, dar detaliile dvs sunt foarte interesante si relevante. Este o istorie pe care multi dintre noi au trait-o, dar cei mai multi nu isi amintesc nimic despre acele evenimente. Defapt nici nu i-au interesat, nici atunci si cu atat mai putin acum. Cei mai multi de etatea mea, din pacate, traiesc cu ideea ca atunci totul era minunat si comunismul a facut numai bine. In realitate comunismul a fost o mare nenorocire pentru tarile care l-au trait direct, dar si pentru restul omenirii. Nu ca lumea actuala ar fi perfecta, dar sigur e mai buna. Sa ne uitam la ce este acum in Coreea de Nord si putem vedea diferenta inre lumea libera si cea dictatoriala comunista. Astept si alte articole ale dvs.

  9. Filmul „The Killing Fields” cred ca ilustreaza foarte bine tragedia traita de poporul cambodgian in perioada regimului Pol Pot. Acest dictator deosebit de sangeros si nebun a masacrat o treime din populatia Cambodgiei, iar restul supravietuitorilor au ramas marcati pt toata viata. Vorbesc in cunostinta de cauza, caci am discutat cu persoane foarte apropiate care au calatorit de curad, ca turisti, in Cambodgia.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Petre Opris
A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istorie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2008) şi locotenent-colonel (în rezervă). A lucrat în Ministerul Apărării Naţionale (1990-2002) şi Serviciul de Protecţie şi Pază (2002-2009). Cercetător asociat în cadrul proiectului internaţional „Relations between India and the Soviet Bloc: New Evidence from the Eastern European Archives”, coordonator: prof.dr. Vojtech Mastny, The Parallel History Project on Cooperative Security (PHP), Zürich, 2007-2010. Cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece la „Woodrow Wilson International Center for Scholars” (Washington, D.C.), în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt iniţiat de Institutul Cultural Român (România) şi Woodrow Wilson International Center for Scholars (S.U.A.), martie – iunie 2012. Lucrări publicate: „Industria românească de apărare. Documente (1950-1989)” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007), „Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţia conducerii Partidului Comunist Român” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008) şi „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991)” (Editura Militară, Bucureşti, 2008). Co-autor, împreună cu dr. Gavriil Preda, al celor două volume ale lucrării „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968)” (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008 şi 2009). Fundaţia Culturală „Magazin Istoric” i-a acordat Premiul „Florin Constantiniu” pentru lucrarea „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România (1946-1989)” (Editura Militară, Bucureşti, 2018), în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Banca Naţională a României (Bucureşti, 24 mai 2019). Ultima sa apariţie editorială: „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2019).

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Vreau să dezleg două enigme

Scrisoare deschisă către concetățenii mei Dragi prieteni,            Ați observat,...

Povestea unui om leneș

«Întrebarea esențială e alta: Sunteți sau nu pe aceeași pagină cu conu’ Leonida? Dacă susțineți că statul ar trebui să răsplătească morții...

Ce știm sigur despre planurile lui Putin privind Ucraina, între atâtea incertitudini

Există un număr considerabil de încercări de a găsi un răspuns la întrebarea dacă armata rusă va ataca...

Opinie-răspuns la opinia vicepreședintelui PSD: putem aboli cota unică, dar cu asta ce-am rezolvat?

Percep opinia prezentată zilele trecute în ZF de dl. Sorin Grindeanu, vicepreședintele PSD, ca o binevenită deschidere la dialog privind oportunitatea renunțării...

Monitorizarea PNRR – examen de maturitate?

Autori: Dragoș Pîslaru și Tana Foarfă La vârsta de 15 ani începi să vezi lumea...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro