„– That man is directly responsible
for your mother’s death.
– I believe you.
But we have laws for these things.
– You have laws for these things until they fail.
Then you have me.”
The Beekeeper, Miramax (2024)
„In certain extreme situations,
the law is inadequate.
In order to shame its inadequacy,
it is necessary to act outside the law,
to pursue… natural justice.”
Punisher, Lions Gate Films (2004)
Am să fac două mărturisiri. Prima este că am ezitat mult înainte să mă apuc să scriu acest text, pentru că mi-e teamă că el va fi utilizat împotriva mea (ca în avertismentul adresat celui arestat în celebra litanie Miranda a polițiștilor americani) de către persoane din ambele „tabere”. De altfel, am învățat pe pielea mea din studenție că nu este bine să te bagi „la mijloc” între doi oameni care se ceartă… Astăzi vedem cum societatea românească este împărțită între cei care critică decizia de anulare a alegerilor prezidențiale și cei care o apără. Și totuși, cred că unele lucruri trebuie să fie spuse (scrise), chiar dacă nu sunt populare. Decizia este juridic criticabilă și pentru cei care nu ar fi fost, în niciun fel, bucuroși de rezultatul prezumtiv al continuării procesului electoral. Dialogurile private avute în ultima lună și ceva mi-au demonstrat că există o mare întrebare la care răspunsurile tind să fie mai degrabă emoționale: a procedat bine Curtea Constituțională, atunci când a adoptat o decizie pragmatică de conjunctură și apoi s-a străduit să o motiveze
A doua este mai degrabă recunoașterea unei plăceri (ne)vinovate: (încă) îmi plac filmele de acțiune făcute pe „rețeta” Hollywood. Înțeleg (rațional) limitele universului lor, nu pretind că oferă răspuns la întrebările fundamentale, dar reprezintă pentru mine ceea ce madeleine reprezenta pentru Proust… Sunt o punte de legătură cu oazele de bună dispoziție din copilăria și adolescența mea. Ele propuneau o soluție simpl(ist)ă pentru rezolvarea conflictului: „bunii”, nemulțumiți de ineficiența/lentoarea sistemului etatic, își luau legea în propriile mâini și își făceau dreptate prin mecanisme private. Uneori, ei acționau „under the color of law”, narațiunea explicând cumva că fie fac parte dintr-o agenție (secretă, desigur) a statului, fie că au primit o permisiune (verbală și care nu putea fi niciodată exhibată public) din partea unei autorități statale. Mai nou, apar și organizații suprastatale în scenă (de la Interpol până la fictive organizații de spionaj), dar important este că se încearcă într-un fel legitimarea acțiunilor personajelor prin împrumutarea unei forme de legitimitate instituțională.
În filmul The Beekeeper de anul trecut, Jason Statham interpretează un astfel de rol de „păzitor” al echilibrului între puterile statului atunci când mecanismele juridice dau greș. Este interesant de observat că intriga (spoiler alert!) pornește de la un mecanism de manipulare a acțiunilor utilizatorilor prin intermediul unor platforme online, o schemă sofisticată pusă la punct de un (pseudo)actor statal. Prin urmare, (auto)cenzura statului este eliminată din ecuație de la început. Cum s-a ajuns la o asemenea acaparare/parazitare a statului este o altă problemă, pe care filmul nici nu-și propune să o rezolve în mod real. De fapt, aceasta este frumusețea filmelor din această categorie: premisele lor sunt foarte subțiri, acțiunea este cea care contează…
Revenind pe plaiuri mioritice, aș mai face o scurtă digresiune despre o temă care mă preocupă de ceva vreme – regulile (și respectarea lor). Mi s-a reproșat de multe ori că obstinația cu care apăr ideea de reguli este demnă de o cauză mai bună. În definitiv, respectarea regulilor înseamnă apărarea status quo-ului, deci un conservatorism prost înțeles. În actualul context, aș putea fi acuzat extrem de facil de apărare a „sistemului”. Ceea ce încerc eu să explic, însă, este că fără reguli societatea umană ar trăi mai rău decât cu reguli. Nu este vorba aici despre conținutul acelor reguli, ci doar despre (in)existența lor. O dată ce admitem că este mai bine să existe (niște) reguli, putem apoi discuta despre cum ar trebui acestea să fie structurate. Dar noi suntem în faza în care dezbatem utilitatea regulilor în sine.
Dacă vreți, pentru a relua într-o cheie specifică dilema heideggeriană, încep prin a mă întreba de ce există mai degrabă ordine decât haos? O observație simplistă ne arată că în natură există un sistem de referință care are la bază un set de legi ale fizicii (sau de legități ale firii). Vorbim despre „constante” fizice. Este drept că și haosul are propriul său loc în aceste legități, dar mai degrabă ca o formă de „etichetare” a complexității pe care resursele noastre actuale nu o pot procesa (cum se întâmplă, de exemplu, în domeniul prognozelor meteorologice[1]). În definitiv, entropia pare starea spre care ne îndreptăm: „Din chaos, Doamne,-am apărut/Și m-aș întoarce-n chaos…/Și din repaos m-am născut./Mi-e sete de repaos”, cum se tânguia Luceafărul eminescian…
Ceea ce vreau să subliniez (și de această dată) este că respectarea regulilor este o chestiune serioasă.
Și acum, „la cestiune”. Atunci când partidele politice au ales să nu respecte regulile electorale pe ideea că le vor manipula în favoarea lor, au lăsat un spațiu larg pentru tot felul de profitori care să le manipuleze. În definitiv, ori avem reguli, ori nu avem. Nu putem spune că unii le pot încălca nesancționați, în timp ce alții nu. Respectarea regulilor electorale nu a fost niciodată o miza reală (pentru politicieni). De la punga cu faină a PSD, gecile portocalii sau albastre, până la cei 100 de lei per vot ai PPDD, ele au fost ignorate în mod sistematic. Ne amintim ce revoltă publică a existat atunci când un politician proeminent a fost condamnat pentru fraudă electorală. La fel cum ne amintim cât de neserioase au părut la acel moment obiecțiile ministrului de interne care a refuzat să încalce (flagrant) regulile jocului. Pur și simplu, actorii implicați considerau că acele reguli nu erau făcute pentru a fi respectate. De altfel, mi s-a întâmplat ca în cursul unor banale alegeri studențești unde eram simplu observator să mi se ofere argumentul că regulile din metodologia de organizare a „campaniei electorale” sunt simple recomandări care nu trebuie neapărat respectate, pentru că „nu mai trăim în comunism”…
Ei bine, atunci când percepția generală este că regulile nu contează, este greu să reproșezi apoi celor care le încalcă faptul că nu au respectat regulile. Atunci când pe întreaga durată a campaniei electorale au fost ignorate diferitele avertismente venite dinspre diferiți avertizori cu privire la încălcarea regulilor de transparență (pentru că principalii actori știau că ei înșiși sunt implicați în tactice de acel gen) este dificil să vii ulterior și să te plângi că un (aparent) outsider a încălcat aceleași reguli. În definitiv, este precum situația în care trișezi la un joc și apoi te plângi că și ceilalți au trișat, dar ei au reușit să câștige (pentru că au trișat mai bine). Să ne amintim discuțiile despre „fermele de troli” în care toată lumea bănuia pe toată lumea că are echipamente mai bune, dar instituțiile statului au preferat să ignore avertismentul pe ideea că poate descoperă pe cine nu trebuie.
Se pare că fiecare actor politic important a considerat că propria echipă „tehnică” are un as în mânecă. Doar că acum bătălia s-a dat în câmpul (tactic) cibernetic, unde s-a dovedit că unii aveau mai mult antrenament. Dincolo de orice discuții legate de intervenția unor „actori statali”, este evident că pregătirea s-a făcut cu mult înainte (conturi din 2016, creșterea de comunități de dinainte de 2020, capitalizarea pe Covid etc.). Strategiile convenționale erau concentrate pe perioada campaniei electorale, când se cheltuiau bugetele de campanie. În online-ul modern nu poți îngrășa porcul în Ajun… Partidele tradiționale aveau experiență mai degrabă în zona de campanie electorală pe canale tradiționale și nu și-au dat seama (decât prea târziu) că sunt depășite în materie de tehnici moderne de „comunicare”.
Problema și mai mare este că și atunci când și-au dat seama de dimensiunile dezastrului, au preferat să se ascundă după deget pentru a aplica o „tehnică” de limitare a pierderilor, în loc să deschidă o dezbatere serioasă despre cauze. Chiar și în ceasul al doisprezecelea, guvernanții au preferat să „salveze” parlamentarele în loc să constate vicierea procesului ca atare… Declanșarea unei proceduri de renumărare a voturilor a fost o simplă tactică de temporizare a reacției publice și de apărare a (ceea ce mai rămăsese din) mașinăriei de vot. Declarațiile publice din acele zile în care unii responsabili de campanie anunțau rezultate false cu privire la rezultatul renumărării ne arată dimensiunile operațiunii de maskirovka. În acest peisaj demn de o Comedie a erorilor, a intrat și Curtea Constituțională atunci când a anunțat, de exemplu, că decizia de renumărare a fost luată în unanimitate. Mai târziu, când a apărut în Monitorul oficial motivarea hotărârii cu privire la respingerea contestațiilor de la primul tur de scrutin, s-a putut vedea (pentru cine are ochi de citit) că doi judecători au votat împotriva renumărării, considerând de la început că acele contestații sunt inadmisibile. În final, însă, au fost nevoiți să adopte opinii concurente, pentru că decizia finală a fost aceea de respingere a contestației, doar că motivele sunt complet diferite (de aceea întinderea opiniilor concurente este mai mare decât a deciziei majorității). Este o formă de comunicare înșelătoare pe care legea publicității ar sancționa-o, așa cum ar face-o și Codul civil (sub forma dolului prin reticență).
Aceste ezitări instituționale au făcut ca soluția de anulare a alegerilor de dinaintea turului doi să fie una total intempestivă. O dovadă de „heirupism” care denotă nimic altceva decât lipsa de profesionalism și de viziune. Deja Curtea Constituțională intrase pe o pantă periculoasă atunci când, în etapa „calificărilor”, eliminase un candidat pentru motive care nu aveau un suport constituțional clar. Prin acea decizie (percepută ca o manevră oportunistă a unor politicieni), se poate crea un precedent periculos prin care un actor instituțional decide cine (nu) are voie să participe în procesul electoral, pe baza unor argumente circumstanțiale. Este posibil ca „speța-lider” să fie acceptabilă social, dar principiul pe care ea îl dezvoltă (ca să nu spun că îl inventează pur și simplu) poate permite o serie mai largă de acțiuni în viitor. Iar din perspectiva eficacității unei asemenea măsuri (de tip realpolitik) evoluțiile ulterioare au demonstrat calculul total greșit al oportunității. Aici interesează însă mai degrabă precedentul creat prin nerespectarea regulii neutralității Curții Constituționale în procesul electoral.
Și astfel ajungem de la „salvarea” de pe marginea prăpastiei… Dacă nu ar fi existat ezitările menționate până acum, nu ar fi fost nevoie să avem o reacție atât de severă și de intempestivă pe ultima sută de metri. În definitiv, deciziile neinspirate de dinainte au determinat însăși urgența și gravitatea situației în care Curtea Constituțională s-a simțit obligată să acționeze. Nu este aici (numai) vina Curții, pentru că nici alte instituții ale statului (serviciile de informații, Autoritatea Electorală Permanentă, partidele politice, Guvernul ca organizator al alegerilor) nu au acționat la timp. Dar amânarea unei decizii este de cele mai multe ori echivalată tot cu o decizie și anume cu cea mai proastă decizie posibilă. Așa s-a întâmplat și aici: dacă existau suspiciuni cu privire la manipularea procesului electoral (și informațiile existau deja după primul tur), se putea decide atunci oprirea acestui proces, fără simulacrul de renumărare a voturilor. În plus, aceleași nereguli au fost identificate și în privința unor formațiuni politice participante la alegerile generale (care au fost validate). Toate aceste sincope nu sunt altceva decât un efect al nerespectării (coerente a) regulilor.
În rolul de „pompier”, de ultimă linie de apărare, reacția Curții Constituționale din vinerea în care procesul electoral deja debutase (în secțiile din străinătate), a avut aparența unei lipse de profesionalism majore. A fost nevoie de tot felul de acrobații, de la admiterea autosesizării Curții până la extinderea competenței acesteia (care fusese deja forțată prin deciziile anterioare, dar care acum a creat un veritabil efect de bulgăre de zăpadă). Întreaga situație a dat un aer de improvizație și a știrbit prestigiul Curții Constituționale înseși. A părut că această instituție nu poate face altceva decât să dea foc la casă atunci când află că este un hoț înăuntru. Problema este că hoțul a intrat pentru că nu a fost cumpărat un sistem de alarmă înainte și pentru că nu a fost încuiată ușa casei. Și totul pentru că măsurile anterioare au preferat să ignore o parte din reguli.
Gardienii legii sunt mereu într-o poziție morală ambiguă, așa cum ne-a demonstrat Kafka în bijuteria sa – În fața legii. Ei trebuie să fie primii care să respecte legea. Precum ne arată legenda sfinxului de la intrarea în Teba, recurgerea la aplicarea legii atunci când nu ești stăpân pe regulile aplicabile poate fi o decizie periculoasă: sistemul te poate înghiți cu totul. Faptul că o întreagă serie de ignorări ale regulilor a permis unei situații nedorite să escaladeze până în punctul în care a fost nevoie de o neregulă pentru a proteja sistemul de reguli, creează o neîncredere generalizată (pe care o vedem astăzi pe străzi). În definitiv, dacă domnia legii este invocată doar când nu ne convine rezultatul, de ce ne mai mirăm că oamenii nu mai cred deloc în asemenea principii?
Așadar, la întrebarea din debutul textului există mai multe răspunsuri posibile. Din punct de vedere strict juridic, decizia este greu de apărat (dar cărui avocat nu îi place un dosar greu, unde trebuie să fie creativ?). Din punct de vedere al argumentului de autoritate (iar nu al autorității – auctoritas), Curtea Constituțională a acționat pentru că nu există altă autoritate (internă) care să cenzureze decizia sa. Din punct de vedere al oportunității, opiniile sunt divizate în funcție de rezultatul dorit de un interpret sau altul, așadar este greu de folosit acest argument. Din punct de vedere al efectului pe termen lung, însă, cred că soluția are un rol insidios și deschide poarta unei linii de interpretare a practicii constituționale periculoase pentru statul de drept.
De aceea regulile trebuie respectate la timpul lor și tot timpul.
[1] Acolo, ex post se pot explica legile care au determinat apariția fenomenului, deși ex ante predicția a fost imposibilă.
Domnul jurist și avocat ridică o problemă importantă, și anume problema regulilor( juridice, morale) dintr-o societate și care ar trebui să fie liantul pentru stabilitatea acelei societăți. Problema e veche, încă din Antichitate. Romanii ziceau Dura lex sed lex, adică legile sunt dure, dar sunt legi. Chiar și Dumnezeu, văzând că poporul ales nu se regăsește i-a dat cele 10 porunci pentru a lega societatea și a-și crea un stat pentru propria securitate. Vreau să spun că Legea este singura cale de apărare împotriva anarhiei și a pericolelor de securitate externe.
Azi, din motive obscure și într-un moment inoportun, românii și elitele lor vor o Revoluție care să schimbe paradigma legislativă, chiar cu riscul unei anarhii generalizate. Dar, vai, întotdeauna în istorie, anarhia a dus la dictatură… adică legile au devenit și mai dure….
SUA au fost chemate in judecata la Tribunal Penal International al ONU (ICC) pentru complicitate la genocid, si de asemenea administratia a fost chemata in judecata intern deoarece vinde ilegal arme Israelului , ilegal cf legii din SUA.
Dl. Marco Rubio tocmai a suspendat toate „ajutoarele” SUA catre Ucraina si Israel.
Dictatura legii. Aplicarea legii. Legile nu au devenit mai dure ci au inceput sa fie aplicate si respectate.
Să nu uităm că este vorba despre „land of the free”, unde regulile par să nu-și găsească locul. Dar libertatea fără reguli este anarhie. Cum spunea dl Liiceanu, libertatea adevărată este „gravitațională”…
US au fost semnatare ale Statutului de la Roma privind Curtea Pen.Int., dar…..si-au retras semnatura si nu l-au ratificat. Deci nu sunt parte al acestui organism al ONU. Nu sunt parte si nu-i priveste. That’s it !
Si RUS, CHN, Cuba, Israel, etc, etc sunt in aceasta situatie din 2016.
De ce ?!? Pai interesele nationale, etc.
Multa lume are impresia ca deciziile Curtii sunt chiar obligatorii ptr. TOATE statele. No way!
De asemenea, deciziile Curtii internationale de justitie (membre = toate statele) NU sunt obligatorii ptr.ONU decat prin votul unanim la consiliului de securitate, daca nu ma insel.
Complicat.
Nu cred că „elitele” vor o schimbare a paradigmei. Cred că mai degrabă elitele au ajuns să fie atât de reprezentative pentru masa populației încât pur și simplu ignoră regulile așa cum o făceau și înainte să devină elite… Suntem o societate patriarhală în care regulile funcționează doar în grupuri mici (până acum 100 de ani le numeam „obști”, azi le spunem „găști”) și se aplică doar membrilor acelui grup. Regulile biblice erau similare, referindu-se la „fratele tău”/„aproapele tău”, adică membrii tribului tău. Abia Iisus (de fapt, Sf. Pavel) a deschis Legea către „neamuri”. Noi nu am avut șansa istorică să asimilăm acest universalism al legii (pe care l-am scris în Constituția din 1991, așa cum am înscris și „tradiițiile democratice ale poporului român”), dar ele rămân literă moartă în lipsa internalizării de către indivizi. De aceea cred că trebuie să începem cu înțelegerea în masă a nevoii de reguli și de aoco vom putea apoi să construim cu adevărat un sistem funcțional de reguli.
Domnule, democrația este un mecanism complex făcut pentru CETĂȚENI, adică pentru o societate cât de cât evoluată cultural, economic, social, educațional. Faptul că românilor și elitelor lor NU le place democrația arată un fel de imaturitate cetățenească. Iar alternativa la democrație este ori anarhia, ori dictatura. Aveți grijă ce vreți.
Mi-e teamă că și anarhia (cea teoretizată de Bakunin et co.) are la bază tot ideea de indivizi autonomi și cu simț critic. La fel libertatea lui John Stuart Mill. Deci mai rânăne numai dictatura (?). Sper că există posibilitatea unei căi de mijloc: peternalismul libertarian al lui Thaler/Sunstein: statul adoptă un set de reguli care ar fi acceptabile pentru majoritate aindivizilor (dar neoptimizate pentru fiecare în parte), dar dă voie fiecăruia să adopte alte reguli pentru propriul comportament cu asumarea riscurilor aferente. În materie de alegeri, aceste lucruri pot fi mai greu aplicate, dar nu imposibil. De exemplu, o reală separație a puterilor (în sensul de supraveghere reciprocă) ar limita „daunele” unei alegeri neinspirate. Dar aici CCR a luat-o deja din 2017 pe o cale opusă… Alt mijloc ar fi restângerea generală a puterilor instituțiilor statului de a controla viața individului, reducând amprenta etatică asupra autonomiei individuale. Sau, un alt mod, (pare glumă sau scenariu SF din seria Loteriei solare a lui Philip K. Dick, dar este modul de desemnare a juraților în SUA) ar fi alegeri prin loterie (tot ne plac așa de mult păcănelele).
Mulțumesc de conversație. Ca să închei: Societatea omenească nu e tărâmul Fericirii.
A ajuns la suprafață o crevasă care a luat naștere în profunzime, acum mult timp. La alții (francezi, de exemplu), se scrie de ceva timp despre „arhipelagul francez”, despre elitele care „fac secesiune”, despre „divorțul elitelor de popor” etc. La noi, abia acum se descoperă că serviciile au dat un chix monumental în noiembrie 2024, dar se confundă o boală cronică cu o „lebădă neagră”. Că instituțiile de sondare și studiu sociologic sunt niște pitici în grădinile partidelor și serviciilor sau simple bucăți de kur-papier pe care le folosesc șefii din politică, că și ei, șefii din politică, sunt niște marionete etc. etc. etc. Că partidele n-au nicio noimă doctrinară. Că președintele este o nulitate, un neamț incapabil să vorbească germana literară, dedat la lene levantină. Și multe alte simptome care apar la coliziunea formelor fără fond cu realitatea.
De fapt trăim în feudalism, un moment în care boierii ating un maxim de dispreț față de mase și-n care masele se revoltă. Pardon, se răscoală. Însă, în România, țară mică și slabă, revoluțiile și răscoalele se cam confiscă. Ba de un boier, ba de un pașă, ba de un polkovnik. Să ne dea cineva un domn străin, un vodă care să ne aducă sărăcie, că nu putem trăi demn decât în mod rezistență, nu mai putem compune bancuri și nici doine. Doamne-ajută!
La francezi, elitele se definesc prin educația (formală) de nivel înalt (Hautes Ecoles, cele atât de „înfierate” azi în Hexagon); la noi, par să fie definite de poziții câștigate pe „pile”. De aceea aș evita să vorbesc despre elite în acest context…
„că fără reguli societatea umană ar trăi mai rău decât cu reguli”
Filozofic vorbind societatea se autoregleaza fara reguli. Ne uitam prin tari africane sau asiatice unde fiecare circula pe sosea dupa cum il taie xapul si se intimpla mai putine accidente.
Nu chiar așa! În vidul legislativ, societatea își caută singură propriile reguli, dar o face exclusiv empiric. E o metodă sigură, dar lentă. Și implică și lentoare, nu doar în aplicarea acelor reguli, ci și în rezultatul total. În Tailanda, de exemplu, circulația rutieră în oraș se desfășoară cu 7 km/h, doar puțin mai repede decât mersul pe jos, adică cu viteza celui mai lent vehicul: ricșa. Un călător cu autobuzul petrece în medie vreo 560 ore pe an în acel autobuz. In occident numai jumătate, iar viteza medie depășește 20 km/h.
Personal, văd societatea ca pe un parc englezesc: inițial sunt doar câteva alei. Cu timpul vizitatorii își construiesc propriile cărări spre punctele de atracție ale parcului. Unele mai înguste, altele mai late, în funcție de puterea de atracție a obiectivelor. Odată bătute, cărările respective pot fi pietruite și deci considerate “definitive”, cel puțin până la apariția altora și părăsirea celor vechi. Administrația parcului nu trebuie decât să urmărească tendințele evolutive ale societății și să reacționeze în consecință.
De fapt, cred că există și acolo reguli, doar că ele nu sunt formalizate. De exemplu, în unele state există o regulă simplă de rezolvare a vinovăției în caz de accident auto – cel care a lovit cu botul mașinii este de vină… Iar numărul de accidente este redus fie pentru că sunt puține vehicule (în afara orașelor), fie pentru că viteza în oraș nu ajunge niciodată să fie suficient de mare. Altfel, majoritatea mașinilor au urme de lovire (dar la viteză mică).
Autoreglarea societății se face, culmea, prin decantarea unor reguli…
si pamantul pare plat, dar nu este. O masina cand circula pe drum nu are cum sa faca accident cu ea insasi, dar daca sunt doua sau doua milioane s-ar putea ca autoreglarea sa nu mai functioneze asa bine….filozofic vorbind
O eroare a textului ; uitarea punerii ghilimelelor la atributul partidelor mainstream.
„Rezolvarea” dilemei din finalul textului va fi Constituanta. Modelul francez aplicabil din nou.
Nu știu dacă modelul francez nu cumva și-a arătat limitele… Iar despre ghilimele, textul ar fi avut nevoie de multe ghilimele, așa cum sunt multe instituții importate la noi și care nu funcționează deloc precum modelel lor occidentale. Dar atunci textul ar fi fost greu de citit :-)
hmmm, prin anii 90 si mai tirziu, au inselat poporul cu televizorul, dar domnul televizor n a fost supus dreptei judecati ai celor 9 negri mititei (eminentele cenusii a caror judecata este definitiva, nu poate fi contestata). astazi aceiasi negri mititei dau de pamint cu tiktokul si internetul c au furat furat poporul (a se citi, nu s a votat cine trebuia)! drept urmare, cei ce ar fi trebuit sa cistige din prima incercare, s au prins de miscare si apar cu mamaliga si sarmalele n cap in online! nu se poate sa nu cistige din a doua! si daca n o fi sa fie, sa i lasam pe cei 9 negri mititei sa mpinga n frunte tarii pe cine vor ei (doar nu degeaba s platiti regeste si le bubuie capul de desteptaciune). a propos cine suporta cheltuiala unor alegeri anulate?
La acel moment problema era că „televizorul” era centralizat. Acum nici măcar canelele TV nu mai sunt centralizate, pentru că ai televiziuni cu agende diferite. Sunt unul dintre cei „mințiți” în 90-92, așa că înțeleg ce spuneți…
”în cursul unor banale alegeri studențești (…) argumentul că regulile din metodologia de organizare a „campaniei electorale” sunt simple recomandări care nu trebuie neapărat respectate, pentru că „nu mai trăim în comunism”…
Comunismul a fost un foarte bun exemplu de ordine patologică. Studenții n-au știut să explice că există și ordine patologică, de asta au folosit paralela cu comunismul.
În zilele noastre, societatea din Germania oferă exemple de ordine patologică, deși se presupune că nu mai există comunism. Chiar dacă nu vine nicio mașină de nicăieri, nemții nu traversează pe roșu. Până aici, ordinea e OK. Dar dacă cineva traversează pe roșu, deși nu se vede nicăieri nicio mașină, nemții de pe stradă încep să strige la el. În acest punct, vorbim de ordine patologică. În Imperiul German și în Imperiul Austro-Ungar erau nenumărate exemple de ordine patologică.
„Dar dacă cineva traversează pe roșu, deși nu se vede nicăieri nicio mașină, nemții de pe stradă încep să strige la el.“
Există mai multe motive pentru care eu cred că e bine să fie apostrofată persoana care trece pe roșu.
În primul rând, chiar dacă el nu vede mașina nu înseamnă că nu o poate rata. Poate e obosit, întuneric sau apreciază greșit, are un punct mort din cauza unui stâlp, etc.
Dar cel mai important e faptul ca dă un exemplu negativ pentru copiii care încă învață regulile. Pot să spun din proprie experiență că mă enervau incredibil cei care treceau pe roșu în timp ce eu îi explicam copilului cât e de important să nu facă asta.
În al treilea rând, dacă i se face rău, se împiedică și cade pe carosabil? Și chiar vine o mașină după câteva secunde? Ar trebui să sară de pe margine unul care respectă regulile ca să-i salveze viața?
Cred că există exemple mai bune pentru ordine patologică.
Long story short: unui adult nu-i revine atribuția să educe alți adulți, în asta constă prima manifestare patologică a nemților. Mai departe: regulile există ca să rezolve probleme reale. În exemplul meu, semafoarele există ca să rezolve conflicte de trafic între mașini și pietoni. Dacă nu vine nicio mașină, nu există niciun conflict de trafic, deci regula e superfluă în acel moment.
În prezența copiilor, ar fi într-adevăr preferabil de evitat asemenea situații, pentru că sunt prea mici ca să înțeleagă toate aspectele și ierarhia acelor aspecte. Dar și copiii trebuie să înțeleagă că unui adult nu-i revine atribuția să educe alți adulți. Ca să nu ducă mai departe patologia societății germane, fiindcă e mai gravă decât traversarea pe roșu, atunci când nu vine nicio mașină.
Într-un clip de numai 40 secunde, James May (Top Gear) povestește despre un prieten neamț:
https://www.youtube.com/watch?v=B3EBs7sCOzo
Corect! Am observat și eu apariția, de câțiva ani încoace, a unui comportament ultraconformist: pietoni care stau minutul la un semafor pentru o străduță de 3 metri lățime, absolut pustie, în zile și/sau la ore de minimă circulație, ceea ce nu se întâmpla în trecut.
„…semafoarele există ca să rezolve conflicte de trafic între mașini și pietoni. Dacă nu vine nicio mașină, nu există niciun conflict de trafic, deci regula e superfluă în acel moment”.
Dar masinile opresc la rosu, chiar daca intersectia e complet libera? Daca da, de ce? Ca n-ar fi niciun conflict de tipul enuntat.
Mașinile circulă cu viteză mult mai mare decât pietonii. Dacă șoferul nu oprește la roșu, mașina care are verde poate fi la doar 5-10 secunde distanță de coliziune și nu are cum s-o vadă. Pietonul merge mult mai încet, el vede mașina care mai are doar 5-10 secunde până să se intersecteze cu el.
Era imposibil să nu vii tu cu o comparație absurdă. Pentru avioane de ce crezi că nu sunt semafoare? 😀
Harald însuși a definit conflictul: „ În exemplul meu, semafoarele există ca să rezolve conflicte de trafic între mașini și pietoni.“ Deci între mașini și pietoni. Rămânem deci în paradigma asta! Dacă intersecția cu zebra e liberă, adică nu există pietoni care să treacă pe verde, mașina ar trebui să poată trece pe roșu, pentru ca nu există conflict, iar regula devine superfluă. Pietonul are viteza mică de deplasare, iar șoferul poate aprecia ca în timpul cât trece de zebra nu apare un conflict. Sunt exact argumentele lui Harald.
Dar exact din acest motiv trebuie citite motivațiile, preambulurile și scopurile legilor. Chineza de specialitate a textului legislativ este pentru specialiști, neinițiații trebuie să înțeleagă ce anume își propune legea să reglementeze. Iar legea însăși prevede situații de excepție. Dacă n-o face, există cu siguranță motive întemeiate pentru asta.
Dar dincolo de toate acestea, este nepermis a lua un caz perticular (reglementarea culorilor la trecerea de pietoni) pentru a-l extinde la totalitatea legilor din societate. Generalizarea nu este de folos in astfel de argumentări.
@Hantzy – ”este nepermis a lua un caz perticular (reglementarea culorilor la trecerea de pietoni) pentru a-l extinde la totalitatea legilor din societate.”
O fi nepermis în Germania, dar eu nu trăiesc în Germania, iar cenzura germană nu are mâna destul de lungă încât să ajungă până aici. Tocmai ai oferit un exemplu excelent de manifestare patologică din societatea germană. ”Nepermis”?! 😀 Cum te aștepți să răspund? ”Jawohl!”?
Știi care e diferența dintre noi? Eu am plecat din Germania în 1998, când SPD-ul lui Gerhard Schröder a câștigat alegerile, după ce în 1991 își ceruseră public scuze pentru cooperarea cu Stasi / KGB și pentru finanțările primite din RDG. Tu abia atunci ai ajuns acolo. Stalinismul lui Honecker se potrivea ca o mănușă pe mentalitatea germanilor, iar Merkel și cu tine ați dus asta mai departe. România lui Ceaușescu te-a pregătit perfect pentru asta.
Diferenta intre voi e ca Hantzy își argumentează corespunzător opiniile și discuta la un nivel la care Harald nu prea o sa ajungă, nici cu întreaga familie la pachet. Cam asta e diferența.
He, he! Te-am prins pe picior greșit, Haralde, și acum încerci să schimbi discuția. Observ ca încerci constant să deviezi spre acuze personale nefondate când argumentele obiective îți lipsesc. Este suficient pentru ca oricine să înțeleagă că dai din colț în colț pentru că nu ai dreptate. Cel ce nu poate să-și recunoască greșelile e caz patologic.
Dincolo de asta „nepermis“ nu este adverb circumstanțial, nu depinde de țară sau patologie, este impersonal și orice încercare de discreditare este sortită eșecului.
„Long story short: unui adult nu-i revine atribuția să educe alți adulți”
Ii revine , prin dreptul natural: in oricare relatie dintre doi sau mai multi indivizi fiecare il educa pe celalalt. Lumea interioara si exterioara se modeleaza reciproc. Regulile si legile oricare ar fi ele sunt instrumente prin care se creaza si se mentin turme , sisteme de dominatie. De unde si conflictul permanent si inevitabil dintre individ si grup , individ si ciobani, individ si sistem. Individul stie ca este diminuat prin insasi arhitectura sistemului. Cine renunta la libertate pentru siguranta le pierde pe amandoua.
Singurul tip de relatie care poate face exceptie este dragostea. Deoarece ofera, nu pretinde. Dragostea este singura care creeaza si este singura unealta pentru supravietuire si salvare ca individ , ca grup si ca specie. Nu exista libertate nici demnitate fara dragoste.
Pentru a evita „ordinea patologică”, logica și sensul regulilor trebuie să fie explicate adresanților. Eu țin minte din școală de la orele de Constituție că ni se dădeau niște explicații. Erau de ordin ideologic, bineînțeles, dar măcar aveau (o pretenție de) explicație. Astăzi se spune că „așa scrie, așa trebuie să faci”… Chiar și normele de tehnică legislativă elimină expres orice justificare a normei. Expunerile de motive, notele de fundamentare sunt ascunse în sertarele Parlamentului/Guvernului și oricum sunt scrise de multe ori la mișto. În alte sisteme (inclusiv UE), justificarea face parte din actul normativ (preambul)…
Și ar mai fi problema standardelor/principiilor, dar pentru ele ai nevoie de instituții de aplicare a legii cu timp, chef și mai ales bun simț…
”la orele de Constituție că ni se dădeau niște explicații. Erau de ordin ideologic, bineînțeles, dar măcar aveau (o pretenție de) explicație.”
Metoda asta era probabil folosită și în antichitate. Mai întâi se adoptă și niște măsuri, în forma în care ele îi avantajează pe cei de la putere, după care aceeași putere plătește o mulțime de oameni care să găsească justificări pentru acele măsuri.
Logica și sensul regulilor pot fi explicate adresanților numai dacă sunt corecte, dacă sunt destinate să îmbunătățească mersul lucrurilor. Când regulile sunt destinate să avantajeze puterea, în detrimentul cetățeanului, discuțiile logice vor dezavantaja puterea, deci vor fi evitate. De altfel, după 2012, discursul politic din România a început să semene din ce în ce mai mult cu cel din anii ’80. Cetățenii știu că decidenții politici mint, iar decidenții știu și ei că nu-i crede nimeni.
La fel ca în anii ’80, oamenii de calitate sunt doar în afara puterii politice, nu în componența ei. Orice discuție logică, în care se angajează puterea, va fi pierdută din start. Politicienii români actuali sunt oameni vicleni, nu inteligenți. Însă viclenia le este suficientă pentru a înțelege că vor pierde disputele, dacă se angajează în discuții și / sau explicații logice.
Trăiesc de 27 ani în Germania și nu am văzut niciodată așa ceva. Nu zic ca n-or exista și unii care poate chiar atrag atenția contravenienților, dar trebuie să fie prea puțini pentru a considera asta un fenomen de masă.
Apoi, Chestia asta cu “manifestarea patologică” este pur și simplu o invenție marca Harald.
Am văzut unii care dau ochii peste cap când văd gunoaie aruncate aiurea, am văzut unii care chiar anunță poliția când cineva parchează in dreptul unei borduri coborâte și blochează astfel accesul celor în scaune cu roți sau a cărucioarelor pentru bebeluși, dar “să facă educație adulților” nici vorbă. Și nici nu găsesc ca ar fi o greșeală în a-l apostrofa pe contravenient: nu e educație, căci este evident că cel ce trece pe roșu știe ca n-are voie să facă asta, ci e un semn clar că nu sunt tolerate abaterile. Interpretările lui Harald privind resorturile personale ale celor care ar atrage atenția nu au suport în realitate.
Renumărarea nu a fost pentru a câștiga timp ci pentru a da posibilitatea PSD să fure un sac de voturi, dar manevra nu a reușit.
Dacă Ciolacu era finalist și nu Lasconi, e foarte clar că alegerile nu se anulau. Se lăsa procesul să curgă și dacă ieșea Georgescu i se anula candidatura pe motiv de cheltuieli declarate zero. Ceea ce era normal să se întâmple oricum.
Totul a fost pentru Ciolacu!
Eu tot cred că a fost pentru a limita efectul de „landslide” la parlamentare…
Candidatura nu se poate anula decat in urma unui proces penal urmat de interzicerea drepturilor civile. Si asta NU de CCR. Exista vreo dovada ca CG a platit pt campanie si nu a declarat cheltuielile? CCR a mai incalcat odata GRAV Constitutia interzicand (ilegal) candidatura Dianei Sosoaca. NIMENI din societate nu s-a ridicat impotriva abuzului. Care a atras dupa sine un alt abuz (anularea alegerilor) si care va mai atrage cu siguranta si alte abuzuri daca nu se iau masuri urgente de introducere a unor masuri de control si reparatie impotriva unor decizii ilegale emise de CCR. CCR poate ca lucreaza „pt voi” astazi, dar o poate face si impotriva „voastra” maine :) Somnul ratiunii naste mostri.
Regulile trebuie sa fie morale . Altfel totul e in van .
In Romania institutia de rusine numita parlament a emis multe legi inutile dar si mai multe imorale .
Adaugind la acestea faptul ca poporul roman este needucat obtinem ceea ce vedem cu ochiul liber .
La noi, morala are tendința de a se confunda cu ritualul religios… Avem nevoie de o morală laică în primul rând și abia apoi vom putea să comparăm legile cu morala.
”morala are tendința de a se confunda cu ritualul religios…”
Un ritual nu trebuie să fie neapărat religios. Respectarea unor ritualuri simplifică viața individului, pentru că necesită mai puține decizii. Însă în lipsa deciziilor reale, dispare și gândirea critică. Rămâne doar conformismul, fiindcă necesită mai puțin efort fizic și/sau intelectual.
Problema începe când conformismul le este impus și altora, negându-le libertatea de decizie. Conformismul avantajează puterea, ”turma” conformistă e mai ușor de controlat. Din păcate, creștinismul e cel care a impus în societate povestea cu turma și păstorul. Chiar dacă lucrurile au degenerat ulterior într-o isterie anti-creștină, în care păstorii marxiști atei au preluat controlul asupra ”turmei”. Acum, întoarcerea la religie reprezintă un mod de a diminua excesele. Creștinismul are și învățături despre exercitarea puterii cu reținere și responsabilitate. Marxismul nu are așa ceva.
Parerea mea este ca articolul este foarte foarte bun. Felicitari! Are tot ce-i trebuie unui mesaj destinat publicului. Cred ca, ba nu, nu cred, sunt sigur, este cea mai completa descriere, explicatie si interpretare in termeni usor asimilabili a evenimentelor politice incepute in urma cu doua luni si aflate astazi intr-o evolutie pentru care inca nu s-au nascut si maturizat instrumentele de detectare, control si influentare. In Romania nu a existat niciodata o afacere electorala in care electorii sa fi fost macar satisfacuti de pe urma increderii acordate candidatilor. Din pacate nici in viitorul apropiat electoratul nu va castiga nimic desi in acest moment utilizarea networkului social l-a plasat intr-o pozitie din care finalmente se va alege doar cu bucuria si speranta ca durerile de cap pe care le-a declansat establismentului politic intern si extern se vor croniciza si vor slabi putin numai si numai dupa recitarea cu voce tare de 10 ori pe zi a celor 10 porunci.
Mulțumesc! Exact asta mi-am propus – o prezentare simplificată a evenimentelor. Cât timp nu va exista o veritabilă „vita activa” (Arendt) la modul sistematic, va fi greu să regăsim reprezentativitatea. Iar dacă ne uităm în istorie, singurele momente magice au fost cele ale „faptului împlinit” și negocierilor de culise. Dar măcar atunci aveam elite în fruntea statului… (Nu erau alese, ci autoimpuse, dar erau elite.)
Ce va face sa credeti ca acum nu avem ? Nu e nevoie sa fie vizibile ca paduchele-n frunte, nu ?
Si pe urma reprezentativitatea nu inseamna nimic , elitele nu trebuie sa sa fie reprezentative ci masurile lor sa fie acceptate de populatie. Nici macar neaparat dorite. Doar acceptate.
Ati zis bine autoimpuse , puterea se legitimeaza prin ea insasi. La fel ca suveranitatea , nu ? Nu se declara, sa manifesta.
Sunt sigur ca stiti ca elitele au in considerare o serie de scenarii si strategii pentru diverse evolutii posibile si probabile , pe termen mediu-lung. La fel de adevarata este si competitia dar si conflictul dintre elite , din cauza ca nici degetele de la aceeasi mina nu seamana unul cu celalalt. Dvs va convine sistemul , altora nu.
De curiozitate: dvs ce credeti, de ce a pierdut sistemul controlul asupra populatiilor occidentale ?
Din cauza de „cauze” ? Ori, poate , intr-un anume scop ?
Eu prefer să merg pe mâna lui Hayek și să cred (sper?) că nu există un om (sau un grup restrâns de oameni) care să poată să decidă în mod ocult soarta națiunilor.
„În definitiv, ori avem reguli, ori nu avem. Nu putem spune că unii le pot încălca nesancționați, în timp ce alții nu.”
Îmi place să lămuresc pe cei care au dubii în privința utilității regulilor, îndemnându-i să urmărească evoluția istorică a lumii vii și a societății. Ea s-a produs în sensul indicat de eficiența proceselor. Iar principiul eficienței a impus organizarea prin reguli. Așadar, simplu și îndeajuns de relevant, putem privi în urmă pentru a vedea cum regulile au organizat societatea, fără a fi necesar să experimentăm periodic haosul.
În cazul actual, pentru care citatul pe care l=am prezentat e reprezentativ, este imperios să precizăm contextul. Ceea ce spune autorul este valabil pentru formele democratice de guvernare statală, or România NU este o democrație, ci o cleptocrație. Iar obiectivul fundamental al cleptocraților este transferarea în mod fraudulos (cu încălcarea regulilor, adică) a unei cantități cât mai mari de resurse din averea publică în proprietatea privată a lor și a apropiaților lor, fără a suferi sancțiuni.
Carevasăzică, de peste 35 de ani, în România PUTEM spune despre reguli (norme sociale, juridice, morale etc.), la fel ca în orice cleptocrație de pe Glob (sau formele particulare ale acestora, oligarhiile) că „unii le pot încălca nesancționați, în timp ce alții nu”. Acesta este contextul.
Iar în statele cleptocratice (state eșuate, în fond) instituțiile esențiale sunt subordonate cleptocrației, cu atât mai mult cu cât deviația de la parcursul democratic este mai mare. În mod rațional, direcția evoluției acestor state (cu viteză și intensitate diferite de la caz la caz) este una singură, către autoritarism. Pentru că autorului îi plac povestioarele [cinematografice], îi amintesc că nuvela distopică „Ferma animalelor” a fost publicată de George Orwell în contextul anului 1945.
Mergând acum la deciziile CCR (și ale altor instituții fundamentale ale statului român) ele sunt criticabile din mai multe privințe. Dar decizii criticabile sunt luate permanent de către instituțiilor statelor cleptocratice în toată lumea. Acum în România este perceput un moment critic de către populație pentru că se mărește deviația de la parcursul democratic al societății, iar publicul, asemenea pasagerilor unui tramvai care se afla oricum într-un viraj de drumul principal, simt un șoc atunci când conducătorul cârmește brusc pe calea care se depărtează de democrație.
Apare „pericolul precedentului”, iar cetățenii înțeleg că oricând de acum înainte decizii din ce în ce mai autoritariste pot fi adoptate de guvernanți. Este decredibilizat procesul electoral. Este relevat brutal că justiția nu contează ca instituție democratică fundamentală, căci cineva poate fi declarat vinovat și condamnat (inclusiv poate fi exclus din procesul electoral) fără o sentință a unei instanțe de judecată și fără drept la apel.
În fine, autorul vorbește despre „întrebarea din debutul textului”, dar nu este niciuna. Abia pe la mijlocul textului se întreabă „de ce există mai degrabă ordine decât haos?”, dar nu oferă un răspuns. Am răspuns eu. Dacă autorul are în vedere ieșirea României de pe traiectoria deviantă care o îndepărtează de principiile democratice și ale statului de drept, răspunsul la o eventuală întrebare cu privire la inversarea direcției procesului este simplă, e necesară înlăturarea cleptocrației. Orwell a arătat-o de asemenea, istoria (despre care vorbeam la începutul comentariului meu) a confirmat-o în repetate rânduri.
Este probabil să se întâmple acest lucru? Răspunsul este în mod evident nu, iar cetățenii se simt din ce în ce mai iritați de analizele sterile și imposibilitatea de a acționa. Să nu uităm, spre exemplu, că la precedentele alegeri generale românii au votat conform interesului lor și am avut pentru scurt timp o guvernare PNL USR care a început să facă reformele necesare în vederea reducerii entropiei (dacă admiteți o astfel de utilizare a termenului din termodinamică), restabilirii și respectării normelor, reapropierii României de o traiectorie democratică.
Rezultatul…
Procurorul-șef DNA a fost revocat rapid, după ce s-a încercat compromiterea sa și a familiei sale cu ajutorul serviciilor de informații ale statului și contribuția celui mai performant serviciu de informații din lume, miniștrii care au pornit reformele au fost demiși rând pe rând, iar la guvernare a fost adus partidul-marionetă cel mai reprezentativ pentru cleptocrație, PSD.
…Deci, nu se întrevede niciun semn că ar putea fi schimbat în mod pozitiv ceva pe termen scurt ori mediu. Iar un număr tot mai mare de cetățeni simt frustrare și revoltă căutând un mod de a opri depărtarea de la parcursul democratic al țării. Doar că modul Georgescu/Simion este o alegere proastă la rândul ei, iar analizele sterile despre care vorbeam sporesc confuzia și neîncrederea.
De ce? Pentru că ele însele sunt lipsite de onestitate și nu pornesc de la expunerea faptelor deja dovedite precum existența „Schemei Hrebenciuc” de mai mult de un an înainte de alegeri, cu folosirea „serviciilor” de către cleptocrați pentru înfăptuirea ei, promovarea de către partidele aflate la guvernare PSD PNL a extremiștilor Georgescu/Simion (inclusiv prin prim-vicepreședintele PNL) în vederea ajungerii în turul al doilea, pentru ca reprezentantul lor să aibă șanse cât mai mari de câștig șamd.
Mda, suntem din păcate în paradigma descrisă de Acemoglu… Dar eu tot sper că vom putea să rupem cercul venitului mediu, așa cum am reușit întrucâtva să ieșim din sărăcia lucie a anilor 90…
Chestiunea e foarte simplă și gravă, gardienii și-au depășit atribuțiile și s-au transformat intr-o instanță morală. De aici și precedentul creat, data viitoare vor elimina alt candudat care nu va fi pe placul viitoarei puteri…
Toți deontologii critică metodele din ruSSia, da’ când aceleași masinatiuni se întâmplă în România, toți se piaptănă…
…sunt metodele …si scopul …dar trebuie inteles Machiavelli pentru a putea continua discutia
Nu, nu trebuie. Machiavelli il consiliaza pe imparat/rege/print/presedinte/CEO cum sa managerieze turma de sclavi si relatiile cu alti ciobani, discutia este ca in sistem nimeni nu-i controleaza pe controlori si nimeni nu-i judeca pe judecatori si nimeni nu-i aresteaza pe politisti. Pe astia ii judeca cica Istoria.
Asta e discutia si problema. Pe care numai anarhia o rezolva.
@Constantin
Îmi plac comentariile dvs, vorbiți obsesiv de existenta unui stat eșuat capturat de o cleptocratie și, ciudat, nimeni nu va contrazice, deși pe aceasta platforma sunt destui apărători ai cleptocratiei, unii chiar cu argumente juridice sofisticate.
Spuneți, referindu-va la Ferma Animalelor, ca „e necesară înlăturarea cleptocrației. Orwell a arătat-o de asemenea, istoria (despre care vorbeam la începutul comentariului meu) a confirmat-o în repetate rânduri.”
Cred ca ați văzut doar varianta hollywoodiana a Fermei. În ultima scena din carte porcii stau la masa cu fermierii spre stupefacția animalelor care se uita prin geam si par să vadă ca porcii s-au transformat in oameni.
Orwell descrie ce se întâmplă azi in România si noi pe uitam pe sticla si bombănim pe Contributors.
Cartea se termina cu cearta dintre Napoleon (porcul) si Mr. Pilkington (fermierul) care trișează la cărți.
„The source of the trouble appeared to be that Napoleon and Mr. Pilkington had each played an ace of spades simultaneously. Twelve voices were shouting in anger, and they were all alike. No question, now, what had happened to the faces of the pigs. The creatures outside looked from pig to man, and from man to pig, and from pig to man again; but already it was impossible to say which was which.”
Orwell nu ne spune cum se va termina tărășenia. Va las pe dvs sa ghiciți cine sunt porcii și cine sunt fermierii în România de azi. Va asigur ca deși își trag țepe nu se vor certa. Pentru ca, nu-i așa, in unire sta puterea.
Comunitatile au lideri/elite care fact tot ce pot pentru bunastarea generala. Si lideri/elite paraziti. Astia din urma isi ascund adeverata fata pina omoara organismul-gazda si emigreaza la altul , cum s-a intamplat cu bolsevicii si nazistii emigrati din europa in SUA si Israel. Uneori organismul are sistem imunitar bun sau primeste ajutor. Azi de la China, Rusia si Iran.
SUA si UE umbla cu democratia si regulile (nu mai avem legi, avem reguli adica regi) in gura in timp ce te fura si te distruge.
@Radu Rizoiu
1. „…nu este bine să te bagi „la mijloc” între doi oameni care se ceartă…”
Daca esti de unul singur si nu esti in stare sa-i „controlezi” pe ambii in acelasi timp, da.
2. „…argumentul că regulile din metodologia de organizare a „campaniei electorale” sunt simple recomandări…”
Pentru ca tot va plac „carligele” hollywoodiene:
„…you must be a pirate for the Pirate’s Code to apply and you’re not…the Code is more what you call guidelines than actual rules. Welcome aboard the Black Pearl…”
SAU altfel spus, (de/nu)reglementam cu si doar pentru unii in nou-anuntata Epoca de Aur.
Un alt comentator, mai sus, spune despre eliminarea cleptocratiei/oligarhiei in Ro.
Ok, si ce ne facem cu aia cu adevarat mari/mamuti, care-s la bordul Black Pearl si pe valul lui mosh DTT Sr., si carora li se falfaie de stat de drept, democratie, separatia puterilor in stat etc.?!
3. „… instituțiile statului au preferat să ignore avertismentul pe ideea că poate descoperă pe cine nu trebuie.”
Adica sa-si faca treaba pentru care-s platiti si scosi la pensie la 4-50ani de frica faptului ca s-or vedea conivente imorale intre „actori statali” din est si vest?!
4. „…totul pentru că măsurile anterioare au preferat să ignore o parte din reguli…aplicarea legii atunci când nu ești stăpân pe regulile aplicabile poate fi o decizie periculoasă…”
+
„Din punct de vedere al efectului pe termen lung, însă, cred că soluția are un rol insidios și deschide poarta unei linii de interpretare a practicii constituționale periculoase pentru statul de drept.”
Ce spun regulile procesului de TRIERE a candidatilor (in dreptul serviciilor speciale/secrete) la ORICE fel de alegeri, de la local la central?
Sunt regulile etanse si adecvate orientarii NATO-UE, cu rezerva exprimata la pct.2?
Au fost ele aplicate, in 2024, la europarlamentare, locale, parlamentare si prezidentiale?
Recunosc că nu știu să răspund la (majoritatea) întrebărilor de mai sus. Dar cred că nimeni (din exterior) nu ne poate scăpa de cleptocrație sau de oportuniști și aventurieri. Ține numai de noi. Așa cum exportul democrației a fost un eșec colosal al Occidentului, și exportul autocrației a fost un eșec al BRICS. La noi nimic nu a prins. Așa că avem în continuare o guvernare de tipul „scapă cine poate”. Pare că aceasta este „tradiția” noastră. Dar eu cred că șansa de a contrui ceva durabil trebuie să pornească de la internalizarea ideii de reguli. După ce acceptăm acest principiu, putem apoi să construim reguli serioase și să le impunem (tuturor din țară). Pe o perioadă tranzitorie, cred că este bine să avem aceste reguli „supervizate” din afară (CEDO, CJUE) tocmai pentru că e bine să avem un cadru de referință. De ce ne raportăm la Vest și nu la (R)Est? Pentru că doar acolo există un sistem de reguli transparent. Faptul că „au și ei faliții lor” care contestă (unele) reguli, este normal. Dar ei nu contestă ideea de reguli, ci doar echilibrul dintre stat și piață. Musk ar dori ca și statele să aplice regulile pieței…
Este firesc sa nu stim. Este dificil si complicat.
https://www.reddit.com/r/Xennials/comments/18v7v1f/things_you_wouldnt_see_today_1994_snl_rockers/?rdt=40598
1. „Dar cred că nimeni (din exterior) nu ne poate scăpa de cleptocrație sau de oportuniști și aventurieri. Ține numai de noi.”
La „kakistocratia”(multumesc, Dorin Tudoran) (1)autohtona se adauga cea (2)transnationala/transNATO-BRICS trumputineasca si aprozarista, iar serviciile noastre speciale/secrete, care-s platite sa pazeasca ordinea de drept constitutionala in vigoare, PAR a dormi in papuci si/sau a proteja toata(1+2) kakistocratia, in dauna ordinii mentionate si a interesului public.
„Patria a priori” sau „Patricians a priori”?!
https://en.wikipedia.org/wiki/Patrician_(ancient_Rome)
2. „…avem în continuare o guvernare de tipul „scapă cine poate”.”
Inteleg ca va referiti strict la clasa politica aici, adica (majoritar) interfata intereselor economico-financiare personale si de gasca organizata, inclusiv pe criterii de rudenie – exceptii foarte putine la noi.
Clasa politica RO(si nu numai) e subteran si la vedere interdependenta si intretesuta cu restul actorilor cu putere legala din stat, adica la nivel inalt/central NU exista separatie a puterilor in stat.
3. „…internalizarea ideii de reguli. După ce acceptăm acest principiu, putem apoi să construim reguli serioase și să le impunem (tuturor din țară).”
Cine si cum sa implementeze in RO si cat timp credeti ca ar dura „internalizarea”, considerand ca nu exista separatie reala a puterilor in stat?
Falitii (etic si moral) mentionati de Dvs., repet, sunt la butoane tot timpul in Vest si-s in hora cu sulfurosii din (R)Est, iar in unele cazuri sunt una si aceeasi persoana/familie(cu obfuscari tip suveica prin multele paradisuri fiscale, INCA tolerate) si colo si dincolo.
4. „…ei nu contestă ideea de reguli, ci doar echilibrul dintre stat și piață.”
Ei/ele contesta orice le sta in cale la orice moment. In cale spre ce? Calea spre mentinerea controlului geopolitic si economico-financiar, chiar si cu pretul rotatiei de cadre(revolving door) contravenienta principiului evitarii conflictelor de interese – faliment etic si moral.
Si la nivel central UE se sufera de „rotatia de cadre-conflict de interese”: vedeti cu ce se ocupa sotii doamnelor v.d.Leyen, Metsola, Kallas si in ce colaborari au intrat Breton si Barroso, DUPA ce au iesit din structura centrala si inalta de putere a UE.
Cu asemenea exemple si atitudini la nivel inalt in Vest/UE, mai e de mirare ca la noi e „scapa cine poate” si „Patricians a priori”, ca, vorba aia, daca-i moda, de ce sa n-avem si noi falitii nostri la toate butoanele puterii din Ro?!
Un articol de mare bun simt care se pare ca anticipa hotararea Curtii de la Venetia.
Multe comentarii arata ca cele transmise de R.R. au fost bine intelese.
Din pacate exista si altele care arata ca autorii lor nu au inteles nimic sau poate nu vor sa inteleaga.
Propozitia din final o consider o conditie cruciala pentru o democratie autentica si functionala in perfecta armonie cu zicerea mult folosita de cei care se proclama aparatori ai democratiei si anume e vorba de „rule of law ” :
De aceea regulile trebuie respectate la timpul lor și tot timpul.
Pentru cei care inca nu stiu ce inseamna „the rule of law” citez:
The rule of law is a political and legal ideal that all people and institutions within a country, state, or community are accountable to the same laws, including lawmakers, government officials, and judges. It is sometimes stated simply as „no one is above the law” or „all are equal before the law”.
D-le Rizoiu,
m-ati binedispus cu marturisirea ca „(încă) îmi plac filmele de acțiune făcute pe „rețeta” Hollywood” :-) . Dar marturisesc ca, din alte motive, si mie imi plac.
Unul ar fi acela ca prin opozitie la VASTA majoritate a filmelor cu tematica sociala, a filmelor „de arta” NU pleci din sala/nu inchizi televizorul suparat, intristat, angoasat de reluarea excesiva, ingrosata sau maladiva a unor teme/problematici cu care ne putem intalni absolut cotidian. Sincer, parca nu as vrea sa vad reluarea pe ecran a dramelor sociale recurente. Prefer situatii inedite, exceptionale, spectaculoase chiar eroice si cu totul fictive decat tribulatiile de „dreptul fam.&co”.
„Mi-am luat” N critici pe tema asta dar persist :- )) sa evit, sa fug de la tv cand ruleaza drame psiho-socio.
Whatever!
„așa cum ne-a demonstrat Kafka în bijuteria sa – În fața legii”. Hmmm……Kafka e o chestiune de gusturi. Am citit Castelul, Procesul, Metamorfoza, etc. Nu pe toate ptr.rabdarea mea avea/are si ea o limita. Poate gresesc, dar pe parcursul lecturii nu-mi puteam indeparta impresia ca autorul scria „under influence” combinata cu afectiuni psiho. Oricum critica maxim apologetica ante ’89 si cea psiho, la fel de apologetica, post ’89, personal, le vad „alaturi cu drumul”. Poate gresesc, who knows?!!?
In practica „gardienii legii” ar trebui sa nu se afle mai niciodata „într-o poziție morală ambiguă” decat in situatii absolut inedite precum cea de speta deoarece, pana la urma, nu ne aflam intr-o societate a arbitrariului legislativ.
In sensul celor concluzionate de dvs. „Comisia de la Veneția: Anularea alegerilor prezidențiale nu trebuie să se bazeze exclusiv pe informații clasificate / Anularea poate fi permisă numai în circumstanțe ”foarte excepționale” / Părțile afectate trebuie să aibă posibilitatea de a-și prezenta punctele de vedere” https://www.g4media.ro/breaking-comisia-de-la-venetia-despre-romania-anularea-alegerilor-prezidentiale-nu-trebuie-sa-se-bazeze-exclusiv-pe-informatii-clasificate-astfel-de-decizii-ar-trebui-sa-indice-cu-precizie-incalcari.html
Pe scurt, și mie îmi plac filemele Hollywood din același motiv :-) Sunt un escapist…
Nici mie nu-mi place (stilistic) Kafka, de aceea am ales o schiță de 3 pagini, iar nu transpunerea ei în Procesul (e scena din biserică). Schița mi se pare genială – pe ideea pildelor biblice. Vă dați seama ce viață (interioară) a trăit săracul Kafka la cum vedea el lumea (exterioară)?
Articolul este foarte bun, clar și convingător. Totuși, în dezbaterea asta pe tema (ne)constituționalității intervenției CCR în jocul electoral s-a concluzionat exclusiv asupra erorilor de procedură, mai puțin spre deloc asupra fondului problemei: dacă există suspiciuni ca un candidat nu respectă constituția sau ca este susținut de organizații ostile statului român, atunci se poate sau chiar trebuie intervenit în procesul electoral? Ce instituții sunt abilitate a o face? Dacă instituțiile respective nu au suficiente informații pentru a se sesiza sau nu-și îndeplinesc sarcinile de serviciu, atunci ce facem? Pedepsirea responsabililor este una, efectele delăsării nu sunt eliminate doar prin asta. Iar dacă este un caz ce nu a fost prevăzut de legiuitor, atunci sunt suspiciunile respective considerate neîntemeiate de drept?
În multe companii apar uneori situații neprevăzute, iar manualul de manageriat intern nu prevede nici cui revine responsabilitatea rezolvării, nici pașii necesari în acest scop. Teoretic toți angajații ar trebui să ignore problema respectivă, deși este evident că ar putea exista consecințe negative pentru toți. Însă o companie comercială nu este o entitate democratică, iar directorul general poate cere formarea unei comisii de specialitate, ceva gen task force, care să aibă drept prioritate rezolvarea problemei. La nivelul unei țări ce instituție ar putea prelua ad hoc un astfel de scop?
Eu cred că problema putea fi rezolvată mai simplu dacă (1) CCR nu se implica în selecția candidaților și (2) nu lăsa decizia pentru al doisprezecelea ceas. Astfel, pentru (1) puteam avea o radiografie mai exactă a preferinețlor populare (în primul tur, cel puțin). Numai că CCR s-a lăsat amăgită că salvarea nației depinde de ajungerea într-o finală prezindețială „aranjată”. Argumentul dușmanul intern și dușmanul extern a fost folosit ca la grădiniță. Cu privire la (2), argumente erau încă de la primul tur pentru neregularități în alocarea voturilor (nimic insidios, fără „agenturi străine”, simplele mișculații dâmbovițene. Deci nu trebuia validat primul tur. Cât despre de ce discuția doar despre prezidențiale și nu și generale? Pentru că la primele erau doar mișcări strategice pentru poziționarea în turul 2. Celelalte erau one-off, deci nu ne jucăm acolo că e periculos. S-a dovedit că și poziționarea strategică este periculoasă atunci când nu ști strategie…
„Ceea ce încerc eu să explic, însă, este că fără reguli societatea umană ar trăi mai rău decât cu reguli.”
Fiind un articol de opinie (si multumesc pentru deschidere si onestitate) va rog sa permiteti o opinie:
Oamenii ar trai mai bine fara societati. Nu exista o societate umana , exista turme si oameni care le pastoresc din afara sau deasupra lor. Si indivizi care nu vor sa fie nici turma nici pastor. Antisistem. Nu a unuia sau a altuia. A oricaruia. In societati oamenii traiesc intotdeauna si fara exceptie rau , tocmai din cauza ca exista reguli , societate inseamna reguli. Reguli inseamna rege si supusi. Cu forta. Cine nu are libertate nu traieste, doar exista si dupa aia moare.
Aceeasi poveste s-a intimplat la campania electorala din SUA in 2020 , rusiagate si laptopul . Institutiile n-ar trebui sa se implice in propaganda electorala dar o fac, deoarece institutiile sunt abstractiuni populate cu oameni. Sistemul este o colectie de institutii deci o adunatura de gangsteri si de mafioti. Care au un scop comun primordial , inteles de fiecare si mai presus de oricare conflict de interese si fara a face obiectul vreunei conspiratii: mentinerea sistemului deoarece existenta sistemului le permite lor sa existe.
Solutia exista si e simpla: ne nastem toti oameni, nu unii pastori si altii oi. Fiti mai destepti decat ei. Nu aveti nevoie de sistem. Ei au nevoie deoarece fara sistem sunt doar niste golani , derbedei, gangsteri si mafioti . Nu sunt destepti. Sunt doar vicleni , smecheri si tupeisti. CG este doar inca unul dintre ei , o „conserva” .