Alegerile prezidențiale din Serbia, din data de 2 aprilie 2017, au fost câștigate de Aleksandar Vučić, prim-ministrul în exercițiu la acea vreme. Lider al partidului de centru-dreapta, Partidului Progresist din Serbia (SNS), reușește sa câștige alegerile din primul tur cu un scor de 55.1 %, al doilea candidat, independentul Saša Janković, obținând 16.36 %.[1] Un om politic fără adversar în această cursă a prezidențialelor, adversarii acestuia venind din partide de mici dimensiuni, ori diferiți independenți. Nici radicalistul Vojislav Šešelj nu mai reușește să renască Partidul Radical din Serbia (SRS), partidul care i-a creat pe Tomislav Nikolić și Aleksandar Vučić.
Vučić, de la Partidul Radical la Partidul Progresist
Aleksandar Vučić nu este o figura nouă pe scena politică din Serbia. Din 1993 a fost membru în Partidul Radical din Serbia, ministru al informațiilor (1998-2000) în timpul guvernării radicaliștilor, Vučić ocupându-se cu propaganda guvernului sârb în timpul războiului din Kosovo.
Odată cu plecarea lui Nikolić, în 2008, din SRS, Vučić, fiind unul din politicienii cu potențial din partid, este cooptat pentru a se alătura noului Partid Progresist (SNS), format din foști membri ai SRS. Această ruptură în interiorul SRS a provocat mai târziu intrarea partidului în moarte clinică, Partidul Progresist preluând aproape toată masa electorală a radicaliștilor. La aceste alegeri electorale, partidul lui Šešelj a obținut doar 4.50 %, față de perioada de vârf a partidului când obținea în jur de 30 %.
Din 2012 până în 2014 a fost numit ministru al Apărării, sub guvernarea socialiștilor lui Ivica Dačić, iar după plecarea lui Dačić din fruntea Guvernului de la Belgrad, Vučić este propus de președintele Nikolić, prim-ministru.
Troika Nikolić -Vučić-Dačić
Sub sloganul „pleacă-ai noștri, vin ai noștri”, nu prea găsim diferențe legate de structurile de partid din politica internă a statelor din Balcani. În statele din fosta Iugoslavie, climatul politic intern este asemănător, principalii lideri politici reușind să-și păstreze locurile de mai bine de 10 ani. Statele care au înțeles ce înseamnă reforma pentru progresul lor către o perspectivă europeană, au fost Croația și Slovenia, singurele state din fosta Iugoslavie, care au reușit să adere la structurile euro-atlantice. Se vorbește chiar de apariția unor derapaje autocrate ale liderilor politici din spațiul balcanic în ceea ce privește abordarea politică internă, controlul asupra mass-mediei sau diminuarea procesului de combatere împotriva corupției.[2]
În Serbia, partidul dominant la acest moment este Partidul Progresist (SNS), în coaliție cu Partidul Socialiștilor (PS), condus de Ivica Dačić. Avem două partide ai căror lideri au fost foarte apropiați de Slobodan Milošević, având doctrine politice extremiste, iar peste noapte au devenit reformiști. Pasul făcut de Tomislav Nikolić de a crea în 2008 un partid nou, reformist, pe scena politică din Serbia a fost un real succes. După plecarea pro-europeanului Boris Tadić, Nikolić îl numește pe Dačić în fruntea guvernului de la Belgrad, până la alegerile legislative din 2014, când s-a realizat coaliția dintre SNS și PS.
După câștigarea alegerilor prezidențiale de către Vučić, Dačić preia interimatul guvernului. Există diferite scenarii privind numirea unui nou prim-ministru. Analiștii politici din Serbia spun că numirea lui Dačić ca premier ar fi una realistă, dat fiind faptul că el a preluat interimatul, dar nici o eventuală numire a lui Nikolić nu este exclusă. În orice caz, misiunea lui Vučić este deja trasată, el o să păstreze establishmentul politic intern creat de Tomislav Nikolić.
,, Poporul a votat pentru continuarea reformelor, integrarea Serbiei în Uniunea Europeană și menținerea prieteniei tradiționale cu Rusia și China”
Această frază a fost rostită de Vučić în discursul lui după aflarea rezultatelor. Da, este adevărat că societatea sârbă își dorește acest lucru. Conform sondajelor de opinie, 47 % dintre sârbi doresc intrarea Serbiei în UE, 29 % sunt împotrivă, 15 % nu vor vota acest lucru, iar 9 % sunt indeciși.[3] Dar simpatiile sârbilor pentru Rusia, rămân puternice. Urmele războiului din 1999 nu s-au șters, iar o bună parte din societatea sârbă consideră Occidentul un asupritor în cazul condamnărilor criminalilor de război în procesele de la Haga. Opinia publică din Serbia consideră că trebuiau judecați de tribunalele sârbești, nu de Occident.
A doua problemă este Kosovo. În nenumăratele declarații ale lui Nikolić, cât și ale lui Vučić, Kosovo și Metohia reprezintă o provincie administrativă și istorică a Serbiei. Statutul provinciei a rămas neschimbat în Constituția Serbiei, după aproape 10 ani de la independența micului stat din Balcani. Problema kosovară nu este rezolvată și nici nu se va rezolva prea curând. În luna ianuarie 2017, au reapărut tensiuni între Priștina și Belgrad, după ce a fost reintrodus în circulație un tren de călători pe ruta Belgrad-Kosovska Mitrovica. Trenul era vopsit în drapelul Serbiei, pe care era aplicat mesajul naționalist ,,Kosovo e Serbia!”. Premierul Vučić, anunța, victorios, oprirea trenului la granița dintre state, deoarece trenul era așteptat de poliția kosovară. Atunci Vučić a acuzat Priștina că are o atitudine ostilă, dorind să deschidă un conflict cu Serbia. Pentru a menține pacea în regiune, Uniunea Europeană a decis deschiderea unui dialog între cele două state. Bineînțeles că această acțiune, de a trimite un tren vopsit în culorile Serbiei, purtând mesajul naționalist, a fost o acțiune mai degrabă electorală din partea guvernului sârb, Vučić apărând în fața națiunii drept un lider providențial.
Ambii lideri, atât Nikolić cât și Vučić, au declarat că Serbia va adera la UE ca întreg, nu separat de Kosovo, altfel o să refuze aderarea la UE.[4] În ceea ce privește relația cu NATO , rămâne una ostilă pentru guvernanții sârbi cât și din partea societății civile. În același timp, poporul sârb asociază, deseori Europa de Vest ca parteneri ai Statelor Unite, implicit cu NATO. Fapt ce reamintește de problema kosovară.
Rusia își menține poziția față de Kosovo, refuzând să-i recunoască independența sau să-i acorde statutul de membru ONU. Pentru acest fapt, pe lângă legăturile culturale pe care le are cu Serbia, Rusia beneficiază de un val de simpatie din partea populației sârbești. Dacă Rusia nu a susținut, independența Kosovo, Serbia a refuzat să se alinieze la frontul european comun, privind sancțiunile economice împotriva Rusiei. În schimb a acordat suport logistic militar în regiunile Donbass și Luhansk, iar recent Kremlinul a livrat gratuit echipament militar Serbiei, în valoare de 600 de milioane de euro.[5] Trebuie menționat faptul ca în sudul Serbiei există o bază umanitară instalată de Rusia. Este clar, faptul că Rusia dorește să-și extindă influența în Balcani prin intermediul Serbiei, implantând diferite parteneriate militare cu această țară. Din punct de vedere economic conform statisticilor din anul 2016, Rusia era principalul exportator de gaze naturale pentru Serbia (70-80 %), exporturile Rusiei au fost de 10.2 % către Serbia, în timp ce Serbia a avut exporturi de numai 7,6 %.[6]
China partener tradițional? La fel ca Rusia, China a susținut financiar la sfârșitul anilor `90 regimul Milošević, în ciuda embargoului internațional impus de ONU. În perioada respectivă, Milošević era văzut, de către Beijing, o victimă în fața Occidentalilor. În 2008, China și-a menținut poziția de a nu recunoaște independența Kosovo. După lansarea noului ,,Drum al mătăsii”, Serbia va profita de acest lucru pentru a atrage investitorii chinezi. Pentru sârbi, China poate fi o soluție pe termen scurt în ceea ce privește deblocarea economiei interne, prin intermediul unor investiții de reconstrucție și dezvoltare.[7] Însă, UE rămâne la momentul actual cel mai mare investitor pentru Serbia, dar și cea mai profitabilă piață pentru exporturi și importuri.
În momentul de față, Serbia merge pe trei drumuri comerciale: UE, Rusia și China, iar în plan militar cu Rusia. Cum vor gestiona liderii politici de la Belgrad această situație, care pe termen lung nu o să fie viabilă? O asociere cu UE și Rusia în același timp este imposibilă. Concomitent, impulsurile comerciale și militare date de Rusia, trezesc simpatiile rusofile societății sârbe.
Chiar dacă, rolul președintelui în Serbia este unul ceremonial, puterea legislativă și puterea executivă se află în mâinile coaliției SNS-PS, iar venirea lui Vučić la putere, după votul popular pe care l-a obținut, ar putea redefini statutul președintelui în Serbia.
NOTE _____________________
[1] http://www.rik.parlament.gov.rs/english/aktivnosti-konferencije.php#a12
[5] http://www.huffingtonpost.com/samuel-ramani/why-russia-is-tightening-_b_9218306.html
[6] http://www.ecfr.eu/article/essay_eurasian_integration_serbia
[7] http://thediplomat.com/2016/02/chinas-growing-ties-with-serbia/
Intersant articolul și într-adevăr tare pitoresc peisajul poilitic sârb. Un exemplu viu al devastărilor socialismului. Oare cum ar fi arătat azi spațiul yugoslav fără nebunia distructivă a socialistului Miloșevici? Care Miloșevici nu-i vorbă că și-a găsit ciraci pe măsură în Tudjman și Izetbegovici…
Totuși o observație. Citez: „…Croația și Slovenia, singurele state din fosta Iugoslavie, care au reușit să adere la structurile euro-atlantice.” Nu tocmai. Muntenegru, până nu de mult aliat necondiționat la Serbiei, a intrat în NATO, care e cea mai euroatlantică dintre toate structurile euroatlantice…
Muntenegru e un caz aparte, aderarea acestei țări a fost oarecum accelerată de Occident din cauza tendinței hegemonice a Rusiei în Balcani. În al doilea rând, Muntenegru era singura țară non-NATO cu ieșire la Marea Adriatică. Așadar, odată cu aderarea Muntenegrului, NATO asigură securitatea deplină în Adriatica.
Muntenegru nu este o țară reformată, precum Croația sau Slovenia.
Există o prezență destul de consistentă și compactă a sârbilor în Muntenegru. În același timp, în Muntenegru există diferite grupări extremiste pro-sârbești sau pro-rusești. Să nu uităm că în perioada alegerilor din toamna lui 2016, o grupare extremistă plănuia atacuri armate, asasinarea unor lideri politici pentru împiedicarea Muntenegrului de a adera la NATO. Gruparea era condusă de fostul șef al poliției din Serbia, Bata Dikic.
Plecarea lui Djukanovic din fruntea guvernului de la Podgorica, a fost un lucru bun, dar Muntenegru încă se confrunta cu probleme legate de crima organizată, corupția, obstrucționarea libertății presei sau influența negativă a Serbiei, pe care o exercită prin intermediul grupărilor extremiste sârbești din Muntenegru.
Esta Albania, primita si ea relativ recent in NATO, o tara mai breaza ca Muntenegru?! Resurgenta islamica, coruptie, conflicte tribale, influenta wahabita si alte asemenea chestii ce se lipesc perfect pe valorile fundamentale ale euroatlantismului :P Ce sa mai zicem de Turcia?
Croatia la randul ei are probleme acute legate de coruptie si de protejarea criminalilor de razboi ai razboaielor yugoslave din anii ’90…
Cum zicea viitorul presedinte francez Poincare (avocat al grupului Hallier si cu ocazia precesului legat de modernaizarea portului Constanta de pe la 1900) in pledoaria sa ca (citez din memorie) „Ce vreti? Suntem aici la portuile Orientului…” Pai daca suntem la portile orientului atunci haideti macar sa nu fim acolo in mod selectiv :D Sau toti, sau niciunul.
Doar o scurta remarca. Bosnia si Hertegovina este, de asemenea, un stat non-NATO cu iesire la M. Adriatica. Are ea putin litoral adriatic, dar are.