luni, aprilie 19, 2021

Alexa Visarion – un ziditor

Nu cunosc printre regizorii noștri un altul care să fi trăit aproape o viață sub obsesia unuia dintre miturile fundamentale ale omenirii așa cum a făcut-o Alexa Visarion. „Mitul creației”, ipostaziat în Meșterul Manole, i s-a părut definitoriu în împlinirea unei vieți. Primul pas pe calea inițierii l-a făcut în 1972, când a montat piesa lui Blaga pe scena Teatrului Național din Cluj. În 1978, scrie Ziditorul, prima versiune cinematografică a Meșterului Manole, scenariu respins fără drept de apel de Comisia ideologică a Consiliului Culturii și Educației Socialiste. După 22 ani de tentative repetate și eșuate, în 1990 Ziditorul intră în producție; filmările sunt oprite și abandonate, după ce toată cheresteaua adusă pentru construcția decorului este furată. În 2005, scrie o nouă variantă a scenariului. În 2007, publică, cu sprijinul CNC, cele două scenarii într-o carte: De la Ziditorul la Zidirea, Editura Universalia. Ana, o nouă variantă a scenariului, câștigă în 2008 concursul organizat de CNC, dar suma alocată este departe de-a fi suficientă pentru realizarea filmului. Îi trebuiesc cinci ani ca să adune banii pentru finanțarea proiectului; reușește să înceapă filmările în 2013. În decembrie 2014, Ana este aplaudată în picioare la premiera de gală oficiată în cinematograful Uniunii Cineaștilor. După 42 de ani petrecuți într-o asiduă căutare a celor mai ascunse sensuri ale unei idealități ce pare inaccesibilă omului – perenitatea -, la capătul unor zbateri ce depășesc imaginația oricărui om care nu s-a confruntat într-o experiență personală cu ghilotina implacabilă a dogmei și cenzurii comuniste (chiar și după ce Nicolae Ceaușescu a „desființat” cenzura), Alexa Visarion reușește să se elibereze, împărtășindu-ne crezul care l-a condus continuu într-o carieră de excepție, pe scenele teatrelor și pe marile ecrane: „Suntem singurii stăpâni pe viețile noastre. Suntem liberi.
Nimeni nu ne poate împiedica să gândim și să clădim ce mintea noastră ne spune că suntem datori s-o facem”
. Adoptarea și propovăduirea unei asemenea filozofii de viață presupune o forță și un curaj la care numai cei aleși pot aspira.

Principala calitate a filmului rezidă în capacitatea cu totul specială a lui Alexa de a ne sugera, de a ne conduce discret, cu o mână care parcă plutește undeva deasupra capetelor noastre, într-o poveste care curge cu o înșelătoare lentoare. Forța puternică, virilă este semnul care a marcat invariabil și inconfundabil toate marile lui spectacole și filme anterioare. În Ana, regizorul lucrează într-o cheie cu totul nouă. Povestea ca fapt de viață este dramatică și zbaterile violente, furia neputincioasă și urletele ridicate până în ceruri ar fi fost întrutotul la locul lor. Alexa refuză însă poncifele, modalitățile lesne și cel mai adesea uzitate, și optează cu o impecabilă știință a dozajului pentru o manieră impresionistă. Nu lipsește nimic ca să empatizăm cu ecranul, dar asta fără să ni se bage degetele în ochi și fără să ni se rănească timpanele. Regizorul este convins că cei mai mulți dintre noi, spectatorii, știm, sau ar trebui să știm, și că menirea lui este să ne pună pe gânduri. Să ne oprească o clipă din iureșul steril în care trăim și să ne invite să reflectăm la grozăviile unei vieți în care, de cele mai multe ori, am fost și continuăm să rămânem martori. Doar atât, martori. Alexa crede că e puțin; mult prea puțin. Sunt convins că are dreptate. După premieră, Andrei Oișteanu elogia Ana ca pe un film tarkovskian. Sigur, drumul inițiatic în care Alexa ne invită să-l urmăm ne duce cu gândul la marele regizor rus. Eu văd însă Ana ca un „film de autor despre autor”. Fără nimic ostentativ și, cu siguranță, fără să fi gândit vreodată filmul la persoana întâi. Dar asta nu mă împiedică să observ că supliciul pe care îl trăiește „ziditorul” din filmul lui Alexa Visarion a ajuns să se apropie până spre similitudine cu Golgota pe care a urcat-o acesta în credința că trebuie să dureze cel mai important edificiu dintr-o operă artistică de referință.

Când l-am felicitat, după premieră, pe Răzvan Vasilescu, mi-a răspuns cu un singur cuvânt: „Wagner!”. Îmi sugera într-un fel, care nu presupunea un efort de înțelegere, dificultatea cu totul neobișnuită a rolului. Avea dreptate. Pentru că ce i-a cerut regizorul și ce a reușit el într-o prestație magistrală a fost perfecta disimulare a personajului. Biografia celui pe care îl joacă este o pildă a ceea ce a însemnat, în regimul de teroare comunistă, o viața distrusă. Nu este vorba despre o experiență aparte, nu suntem în fața unui caz izolat: orice om care se făcea vinovat de „delictul de opinie” intra automat în malaxorul organelor de represiune. Putea să abdice de la crezul lui, să se convertească și să accepte să slujească puterea sau să rămână fidel convingerilor lui și să se expună din acel moment celor mai devastatoare represalii. Personajul interpretat de Răzvan Vasilescu nu este niciun moment în cumpănă, nu ezită: rămâne neclintit în fața celor care, știe bine, îi vor frânge soarta și îi înfruntă cu semeție cântând, privindu-i în ochi: Deșteaptă-te, române!. Dar, cu excepția acestei secvențe de o tensiune maximă, întreaga partitură actoricească este construită sub semnul ludicului.
Ambele personaje principale ale filmului (EL, EA), greu încercate de vieți potrivnice (în timpi istorici distincți), probează o capacitate cu totul aparte de-a persifla, de a face parcă cu tifla unor lovituri în fața cărora, de regulă, nu se poate rezista. Cristina Drăghici debutează în film alături de Răzvan Vasilescu fără complexe, fără inhibiții, dovedind o convingătoare stăpânire a mijloacelor artistice. Este, fără îndoială, meritul ei, dar, la fel de sigur, este și șansa de-a fi condusă în primul rol de
un regizor de factura lui Alexa Visarion. „Actorul” este unul dintre fetișurile lui; „lucrul cu actorul” este un capitol în care este greu de egalat, iar galeria marilor roluri reușite în montările/filmele lui este memorabilă. Dorina Lazăr, Mircea Albulescu, Dorel Vișan, Florin Zamfirescu sunt câteva dintre „permanențele” distribuțiilor lui și rolurile lor din Ana, fără să fie de mare întindere, le oferă din nou ocazia unor apariții de cel mai înalt profesionalism.

Evidențiez, pentru contribuția lor majoră în reușita filmului, numele lui Pătru Păunescu, semnatarul imaginii, și a lui Mircea Florian, autorul coloanei sonore.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2014/1294/foto_radu_f.jpg

Ana • Scenariul şi regia: Alexa Visarion • În distribuţie: Răzvan Vasilescu, Cristina Drăghici, Mircea Albulescu, Dorel Vişan, Dorina Lazăr •
Produs de Media Pro Pictures • Pe ecrane din 12 decembrie 2014.

Odată ajuns la punctul final al acestor însemnări, mi se pare corect să spun că nu pun mâna în foc că am reușit să fac ceea ce se numește o „cronică” la ultimul film al lui Alexa Visarion. Îl cunosc de multă vreme, am lucrat cu el, sunt însă prea legat sufletește ca să fiu sigur că am detașarea și siguranța obiectivității presupuse de un demers critic. De un lucru sunt sigur: scriu despre un mare regizor și despre un om de o calitate morală pe care nu o întâlnești la tot pasul. Pe parcursul anilor, am avut privilegiul ca montările pieselor mele și filmele după scenariile pe care le-am scris să poarte semnăturile unora dintre cei mai prestigioși regizori. Unul dintre ei a făcut un gest fără precedent și care nu s-a repetat vreodată. Cererile repetate ale mai multor teatre de-a li se aproba (condiție obligatorie) de Consiliul Culturii includerea în repertoriu a piesei mele Mansarda au fost respinse de fiecare dată. Un regizor aflat în plină glorie s-a oferit să mergem împreună la Consiliu, să ceară el, susținut de prestigiul de care se bucura, aprobarea pentru punerea în scenă a textului. Ne-am întâlnit cu directorul Direcției Teatrelor. În momentul în care era deja limpede că vorbim la perete, l-am întrebat, excedat, pe cel cu care purtasem discuția: „Ei, și ce-o să se întâmple, tovarășe director, dacă o să aprobați piesa?”. „S-ar produce cea mai mare explozie pe o scenă de teatru!” S-a ridicat în picioare și ne-a arătat ușa. Piesa nu s-a jucat niciodată în București. Regizorul care a venit să se bată ca să monteze piesa „periculoasă” se numește Alexa Visarion.

Articol aparut si in revista 22

Distribuie acest articol

1 COMENTARIU

  1. As fi citit cu placere acest oarecum laudatio al D-lui Visarion daca acesta nu ar fi fost semnatar al „scrisorii rusinii” in 2012, catre Bruxelles, in vara fierbinte a puciului. Cum vi se pare rasplatirea d-lui Visarion cu calitatea de membru CNATDCU dupa aceasta contributie la proslavirea puciului in septembrie 2012, cand vechiul CNATDCU, care constatase plagiatul lui Ponta, a fost desfiintat brutal?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Radu F. Alexandru
Radu F. Alexandru
Senator PDL. Profesor-asociat Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică. Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România; membru PEN-CLUB România; membru titular al Uniunii Cineaștilor din România

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Top articole

Egalitatea de șanse și egalitatea de rezultat – problema Tigru și Dragon

În filmul „Tigru și Dragon” un luptător Wudang ajunsese să fie considerat de mulți invincibil. Pe lângă stăpânirea artelor marțiale la perfecție,...

Mult așteptatul declin al pandemiei în țările europene s-a declanșat. Locul României

1.Introducere  2. Experiența a trei țări cu declin ferm și durabil  al pandemiei 3. Țările europene 4. Locul României 5. Perspective și...

Înapoi la „dreptul forței”. Rusia și China pariază riscant pe declinul și neputința Americii de a le înfrunta

Rezumatul în 10 puncte: Pentru a mai putea conduce lumea și în secolul XXI, SUA trebuie să câștige...

Cine pierde în urma actualei crize de orgolii?

Alianța USR-PLUS a comis greșeala ca de-a lungul celor aproape 5 luni de când e parte la o așa-numită coaliție de guvernare,...

Suspendarea lui Trump pe Twitter e un eşec al nostru, al tuturor

Pe un subiect în care toată lumea are păreri limpezi-cristal şi le strigă în gura mare din secunda doi, îndrăznesc să spun...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

Carti recomandate de Contributors.ro

 

„Pierre Hadot aduce filosofia antica in zilele noastre. Ce s-a spus candva redevine actual, urmand modelul exercitiului spiritual, mai exact al intelepciunii care este, inainte de orice, o optiune de a fi.” – Pascal Bruckner

 

„Demersul lui Hadot parcurge elegant traseul de la inceputurile filosofiei printre greci, apoi transformarea ei in timpul romanilor si intalnirea cu crestinismul, precum si relatia emotionanta dintre filosofia orientala si occidentala.” – Global and Mail

 

Pierre Hadot (1922–2010) a fost un filosof, istoric si filolog francez, bun cunoscator al perioadei elenistice si in special al neoplatonismului si al lui Plotin. Este autorul unei opere dezvoltate in special in jurul notiunii de exercitiu spiritual si al filosofiei ca mod de viata.

 

Cumpara cartea de pe GiftBooks.ro