Alina Nelega și Marioara ei

Apărută în seria Biografii romanțate a editurii Polirom (Iași, 2022) Marioara Voiculescu-Mareșala teatrului românesc  este ceea ce se cheamă o scriere de comandă.

Faptul a fost recunoscut ca atare de autoarea ei, Alina Nelega, acum mai bine de un an, atunci când, îndată după apariția romanului un nor în formă de cămilă, i s-a pus inteligenta și atât de inedita întrebare ce urmează, ce pregătiți pentru tipar?  

Acum, se știe, scrierile de comandă, literatura circumstanțială nu sunt privite cu ochi din cale afară de favorabili de critica literară. Aceasta deși, așa după cum a demonstrat-o cu ani buni în urmă Predrag Madvejvić într-o carte tradusă și în românește pe la începutul anilor 80 la editura Univers, o bună parte din acest fel de literatură a izbutit să își depășească, și nu doar la limită, condiția inițială.

Așadar, nu m-am îngrijorat prea tare în clipa în care am aflat ce ar avea pe masa de lucru (alt clișeu!) Alina Nelega. Scriitoarea e mult prea inteligentă și cum nu se poate mai stăpână pe instrumentele profesiei sale, a dovedit-o descurcându-se foarte bine nu doar în spațiul literaturii dramatice (apropo, aștept cu mare nerăbdare o piesă nouă scrisă de Alina Nelega, scrisă dar și montată pe scenă) acolo unde are ceea ce se cheamă un consistent background, ci și în acela al prozei. Chiar dacă e băgată mai mult în seamă de Observatorul cultural  și cvasi-ignorată de România literară fiindcă asta e, din păcate, mai nou situația din viața literară românească. Dacă te plac unii, te ignoră cu siguranță ceilalți. Și pe urmă Alina Nelega nu este, din principiu, un om al compromisului. Dacă ar fi fost astfel, nu cred că ar fi putut scrie, așa cum a făcut-o, adică foarte bine, această cea mai recentă carte al cărei personaj principal este Marioara Voiculescu. Care exact asta a făcut. Îndată după 30 decembrie 1947, atunci când Regele Mihai a fost alungat din țară, când a devenit clar pentru multă lume că țara a intrat pentru mulți ani în zona sovietică, că nici vorbă ca americanii să se grăbească să vină, când fiul ei, Paul, a fost întemnițat, când a fost concediată de la Național  de Zaharia Stancu și, pe urmă, înlăturată de la Catedră, de la Conservator, așa cum a fost eliminată și Alice Voinescu, marea actriță și-a impus reguli de conduită clare. Nu a colaborat cu comuniștii, a refuzat tentantele lor oferte de a reveni pe scenă, a refuzat și rolul savantei Dinescu din Citadela sfărâmată.  A făcut-o doamna Bulandra care nu cred  că ar trebui judecată pentru asta. Povestea Luciei Sturdza-Bulandra ca și a Teatrului ce îi poartă numele e mult mai complicată.  Cert e că Mariora Voiculescu nu a fost un om al compromisului.

Biografie romanțată, Marioara Voiculescu- Mareșala teatrului românesc, este un roman în lege. Cu excepția notabilă a ultimului capitol, acela ce evocă momentele sfârșitului și care, cumva,  parcă vine să confirme povestea  în conformitate cu care, înainte de exitus, fiecare dintre noi ne recapitulăm propria viață în numai câteva secunde, capitol scris la persoana întâi, întregul roman e conceput la persoana a treia. Totul, mai fiecare pagină lasă impresia omniscienței naratorului care dă semne că ar fi acceptat o provocare, ar fi pus un fel de pariu cu personajul cărții sale. Exprimat în același ultim capitol. “ Ah, tare aș vrea să văd cine ar avea vreodată obrăznicia, din lipsa de ceva mai bun de făcut, să scrie despre viața mea, sub pretenția că știe ce-am simțit și de ce-am simțit, ce-am făcut și de ce-am făcut, căci am făcut ce mi-a plăcut și mi-a plăcut ce am făcut,- iar toate acestea sunt ale mele și numai ale mele”.

Provocarea sau, mă rog, pariul sunt cu atât mai mari cu cât și Marioarei i-a plăcut să scrie, a scris despre ea însăși, a ținut propriul ei Jurnal, apărut cu ani în urmă, prin strădania Floricăi Ichim și a Oanei Borș la editura Fundației Culturale Camil Petrescu. E însă vorba despre un jurnal despre care Alina Nelega ne spune în capitolul Lucrând cu Marioara  nu doar că e unul în care autoarea a avut grijă să își protejeze imaginea (dar asta ține de esența însăși a ceea ce se cheamă, de la Philippe Lejeune încoace, pactul autobiographic), ci și unul în care curatoarele au operat propriile lor selecții. Și, pe urmă, – lovitură de teatru!- originalul Jurnalului a dispărut. Așa se face că Alina Nelega nu a putut să se mulțumească să rescrie Jurnalul  în chestiune, ci a purces la o documentare amplă. Centrată nu numai asupra biografiei personajului, ci și asupra feluritelor aspecte din viața României între 1904 și 1976. Nu spunea oare Shakespeare că lumea-i un teatru și toți oamenii actori?

Și că tot veni vorba de Shakespeare. Dacă scriind un nor în formă de cămilă, Alina Nelega a dat propriul ei Hamlet, aici, în Marioara Voiculescu Mareșala teatrului românesc, scriitoarea creează meticulos, cu grijă la detalii, atentă ca elanul ficțional să nu sară calul dar și ca volumul să nu fie unul didactic, ceva de genul viața și opera, o Marioara Voiculescu ce îi aparține în întregime. O face în pagini de carte de o admirabilă fluență (așa au stat lucrurile, de altfel, și în celelalte două romane anterioare).

Cartea se citește cu o niciodată contrazisă plăcere ca și cu o nedezmințită stimulare a curiozității lectorului. Fiindcă din paginile ei afli și ceea ce poate încă nu știai despre Nottara și Alexandru Davila, despre  Gusty, Soare Z. Soare sau Sică Alexandrescu, despre Maria Ventura, Aristide Demetriade, Lucia Sturdza Bulandra și Tony Bulandra,  despre Marietta Sadova și Haig Acterian, despre Mihai Popescu și Valentin Plătăreanu.

Extrem de utile și paginile reproduse din dosarul de urmărire informativă, pagini păstrate ca prin minune în arhiva CNSAS.

Alina Nelega- MARIOARA VOICULESCU. Mareșala teatrului românesc; Seria Biografii romanțate; Editura Polirom, Iași, 2022