Altă poveste vânătorească (cu alți vânători)

Povestea de data trecută fu cum fu. Practic, v-a luat cu binișoru, știindu-vă pe unii cam finuți (câțiva chiar extrafini), alții binemeritând un somn diafan, sănătos, profund (adică plin de REM + non-REM) pe timp de noapte. Acuma însă vă voi spune ceva foarte hard, mai mult ca dramatic, tragic de-a dreptul, anunțându-vă de la bun început că e vorba de posibilă afectare emoțională. Așadar nerecomandabil pentru hibersensibili. Cu-atât mai mult cu cât (atenție!) dau și poze. 7 la număr…

Luni dimineața, în zori, în poiana pădurii. Subliniez și rețineți: luni dimineața. Nu duminică, nu sâmbătă. Căci animalele astea, domle, sunt date-n paște de inteligente. Știu că în uichend poate fi lume, oameni răi ori cel puțin preamult omenet băgăcios, gălăgios, deranjabil. Fapt pentru care ne respectă calendarul și-orarul, în sensul că nici n-au încotro și trebuie să se-ascundă, nici nu trebuie să ne dea seamă ori să-și încurce propriile planuri, intervenționiști, profitori și dominatori noi oamenii fiind în veci pururi. Iată de ce, prin urmare, animalele își fac propriile trebi și jocuri doar când omenetul e mai ocupat cu altecele, când le deranjăm mai puțin teritoriul, când total antiempaticul și egoistul om nu-și vâră el deștele, mâinile, picioarele, ochii și gura, țipătul, hoitul.

Deci luni dimineața devreme, la micul dejun. Din desiș iese un pui de căprioară, alergând cum putea de tare (adică modest) să alerge el în plină angoasă, hăituit fiind. Și trecând în biata lui fugă exact la 20-30 de centimetri de mine. Nu era prima oară când animale gonite îmi săreau drept în față, desigur nu pentru a cere-ajutor, ci din vina împăienjenirii vederii chiar din pricina spaimei de moarte și a adrenalinei fugii de colți. Acum privesc iedul și-l urmăresc cu privire siderată, realizez situația și mă pregătesc atât să pozez ori filmez urmarea, cât și să intervin. Doi dulăi negri, imenși, cu mecle de corcituri rotvailăr și trupuri gemene, apar pe urmă-i, însă cârmesc repede către stânga atunci când mă văd ocărând și dând din mâini. Tot din spate mai vin după 2-3 secunde alți doi câini, roșcovani-alburii, virând și ei un pic din pricina arătării, gestului și țipătului meu. Pe urmă un cățel mai mărunt, nemaivenind în poiană din pricina auzirii și-nțelegerii situației ci tăind-o diagonal, prin desiș foșnitor. Alerg intenționând s-ajung înaintea lui, pe calea luată de firavul căprior, dar caninul îmi intră în față și-și continuă drumul urmăritor chiar pe unde dispăruse fugarul. Duși sunt cu toții și nu-mi rămâne decât să ascult urmarea, devenind egal siderat și inervat cu furie când o și aud. Două-trei lătrături scurte, anunțând haita rea de poziții și fapte, după care urmează vaietele bietei prăzi. Câinii se întorseseră și se organizaseră într-o ambuscadă perfectă, dovedindu-și eficiența tactică, intuiția, științele vânătorești. Alerg prin desiș (veritabil Desiș, aproape o junglă, prin care lunca virgină permite doar strecurări lente, de animale relativ mici, copacii, muroii și tufele de peste ani zăcând în rupere, putrezire și lăstari noi, buruieni și spini de-a valma). Ies înspre poteci facile nu chiar în locul exact al dramei, dar ocolul nu-i mare, oricum suficient să ajung după ce orice zgomot și mișcare se stinseseră, deci crima se săvârșise deja. Iar la locul pe care-l fixasem auricular cu precizie aflu pe cei doi aproape-rotvailări barosani șezând ca doi sfincși sau gardieni infernali, singuri și oarecum păzindu-și captura, trofeul, bravura. Amândoi fug laș și tăcut, caut și foarte aproape de locul lor aflu puiul de ciută, eviscerat. Gaură-n plex, stomac sau colon vărsându-și mistuirea vegetală, picioarele întinse și capul dat mult pe spate, tipic animalelor slabe și nevinovate, care ori își păzesc capul ori mai degrabă își oferă gâtul pentru sugușare, adică pentru o moarte mai puțin lentă și dureroasă, care expiază în timpul atacului criminal mai degrabă prin stopul cardiac ori cerebral datorat spaimei. Și care, ca toate mamiferele sovaje, mor cu ochii largi deschiși, așadar păstrând pe retină ultima poză, de nu tot filmul, propriei ucideri, propriilor lor criminali.

Plec întristat (măcar să nu-l fi văzut viu, fugind pe lângă mine și fără să-l fi putut ajuta cu ceva). După circa două ore revin la locul crimei. De data asta de apropierea mea fuge doar un câine, de data asta lătrând nemulțumit sau surprins. Trupul puiului de căprioară nu mai e la locu-i. Bănuiesc fie sfârtecarea fie ascunderea lui, deci caut. Și-l aflu nu foarte departe, acum oarecum cu picioarele împleticite, cu coastele și măruntaiele lipsă, devorate deja. Plus fărâme de oase și alte țesuturi însângerate, de genul bucățelelor care cad din gura oricărui canin mestecând pofticios. E clar, haita are ierarhie și reguli, împărțindu-și carnea cu sistem, pe merit sau contribuții, fiind formată din câinii vreunui sat de prin preajmă. Adică nu din sălbăticii hămesite, famelice, care trăiesc exclusiv din vânătoarea naturală; e din câini de pază și casă, care au asigurată hrana zilnică, în curțile oamenilor fiind supuși și mâncând aproape de sațiu, în pădure vânând-ucigând și devorând doar pe-alese, lent, tacticos. Adică total similar luxului omenesc ocazional, savurării din snobism a preaprețiosului vânat. Acești vânători fac parte din tipul așanumiților selecți, sportivi.

După rană bănuiesc smulgerea și înghițirea dintr-o singură molfăitură a inimii și a ficatului. Un gest exact ca-n filmele despre ferocitatea naturii animale, exact ca-n filmele despre nativii, enclavizații sau primitivii umani. De fapt, halirea iute a inimii și ficaților e act de inițiere universală în orice vânătoare. Pentru supraviețuirea practicii în România dă mărturie Labiș în celebru-i poem, iar dac-ar fi să confeseze onest mulți vânători umani (desigur, ei utilizând focul) nu-s deloc străini de același rit. „Sportivii” vânători, de totdeauna și de pretutindeni, tot de la fiarele prădătoare l-au învățat, în esență oricum nefăcând altceva decât să imite și substituie atavismul sălbăticiunilor originare.

Voi trece după alte 4 ore tot pe acolo. De data asta fuga câinelui de pază se trădează doar prin zgomot (e desiș, nu fuge un patruped fără a răscoli frunze, ramuri, ba și troznind multe vreascuri uscate); deci un alt laș, însărcinat cu supravegherea hoitului proaspăt. Căpriorul cel mic e de data asta întins ca într-o expunere de galantar, perfect vizibil și analizabil în orice detalii. Din el a rămas doar capul întreg (ochii nu se sting niciodată!), coloana vertebrală întreagă, încă îmblănită, posterioarele picioare integrale. Și mă întreb ce regulă sau înțelegere fermă face, între câini de soiuri diferite, să se cadă de acord cu o asemenea distribuție și consumare clară, reglementată, durând în timp? Cum se înțeleg ori știu instinctual fiecare ce și cât să halească, ce să lase și ce nu, pe urmă, pentru altul, pentru următorii sau pentru altădată? Dacă tot ce se consumase deja a fost devorat cu blană cu tot, oare un picior anterior va fi fost segmentat, cărat de la fața locului, mestecat și înghițit cu copituță cu tot? Sau chiar pe loc, sub privirile mândre și ocrotitoare ale altora? De ce și pentru cine au fost lăsate la urmă coapsele și pulpele labelor din spate, bogate în carne macră, intacte? Capul nu va fi spart și supt de creieri și ochi de niciuna din bestiile canine?

După căderea întunericului nu mai vizitez locul faptei. Doar după ce avansez la 30-40 de metri distanță de situl cu pricina încep să latre de-colo cel puțin 3 voci canine. Probabil că de data asta le-am deranjat pânda și ambuscada pentru noi victime, trebuind deja să fi terminat, după regulile și porționarea propriilor cine, trufandaua zilei. Atât că, după altă sută de metri, altă surpriză. Ceva alb, destul de mare, care nu exista pe lângă această potecă cu-o zi în urmă atunci când venisem în pădure. Mă apropii și, cu fleș, pozez. Apoi analizez cu lanterna telefonului. Este exact capra domestică rătăcită de turma sa exact cu 12 zile în urmă prin zonă. Acum ucisă și ea, dar altfel, bizar, după o poveste pe care merită să v-o spun cap-coadă.

Exact cu 12 zile în urmă, în aceeași poiană a campării mele relativ frecvente dă năvală, pentru prima oară în nu puțini ani, o turmă de capre. Peste o sută, poate peste 200, căci se-mping și avansează ca un buldozer haios, călcând tot în picioare și rumegând totul în trecere. Apare și păstorul lor, cu care vorbesc chiar simpatic. Zice că deține peste 250 de capete caprine (iezii rămân închiși în grajd, spre-nțărcare), cândva a avut saivan chiar pe-aproape, află însă tot mai greu vreun cioban care să-i facă treaba, el însuși, proprietar, săturându-se de truda implicată și decizând ca la anul să se descotorosească de animale. Animale altminteri frumoase, curate, dar foarte dificile caracterial, greu de stăpânit și-nsoțit. Fiindcă îl țin de vorbă omul stă rezemat în bățul său un pic mai mult timp, altminteri fiind obligat să se țină după capre, căci pasc iute și pe alese, vârându-se peste tot și avansând în pas egal haotic și-aproape militar. Abia după ce omul și rumegătoarele pleacă mă supăr pe el și pe turma sa. Asta din pricina mirosului urinii și căcărezelor lăsate, miros de stână acidă, stricând atmosfera și aromele naturale, din pricina călcării și a devorării tuturor corolelor și vârfurilor de flori sălbatice.

În seara respectivă voi pleca spre casă târziu, făcând exact drumul pe care-l pomenise și săteanul căprar, într-un pâlc vecin cu frasinii preferați de animale observând o mare siluetă albă, superbă, de nălucă speriată, înțepenită în peisaj. Îi vorbesc, mă apropii lent, capra rămânând însă timorată, neîncrezătoare, nepermițându-mi să mă apropii, căci dă să fugă, darmite să o prind de un corn sau s-o duc cu mine-n primul sat doar prin vorbă bună. Așadar animalul îmi refuză mâna întinsă. Și plec tot vorbindu-i, ba chiar încercând să imit și fluieratul păstorului propriu. În satul final nimeni nu știe vreun număr de telefon din localitatea vecină, aparținând ciobanului și turmei, nimeni nu se oferă să mă ajute în a comite o binefacere. Nici măcar vreun interes propriu, acaparator, nu le suscită informația că există-n pădure o capră rătăcită și părăsită, demnă de salvat din colți de câini, lupi, șacali. Și-apoi îmi amintesc și de lehamitea păstorului-proprietar, care vorbea nonșalant și parcă nepăsător de rătăciri de oi sau de capre (care de se îndeasă-n lăstăriș nu mai pot ieși, se pierd de turmă, „mor acolo”). Plec deci cu o amintire mai mult sau mai puțin specială, ambiguă, derutantă, ca de contact de gradul 0 sau X. După 4-5 zile trec iar prin locul respectiv, nu văd nicio bătătorire de crăci, buruieni, ierburi, ca după atacuri feroce sau lupte, bănuind că Natura și-a urmat cursul, nici urmele vreunei proaspete năvăliri de turmă paricopitată pe locurile știute nemaiapărând iar. Deci omul nu a observat lipsa uneia din cele mai mari și frumoase animale domesticite (poate o îndărătnică, între coarnele alungite spre lateral mai păstrând restul ca de bendiță al unei sfori groase, de plastic albastru), nici nu a trecut pe-aici în vreo sesiune de păscut colectiv ori de căutare individuală. Pentru ca acum, exact după 12 zile, în această neagră zi de luni, să aflu trupul mort al bietului animal. În cu totul altă parte (poate capra s-a luat după căprioare, urmându-le în locuri doar de ele frecventate, însă și de vânători umani și de prădători bestiali cercetate). Superba-i blană albă e murdară, dar greu se vede vreo rană de atacator animal. La gât ar putea avea mușcături, dar nu-s ușor sesizabile, neavând sânge proaspăt ori uscat evident. Doar rana de la cap, chiar de sub cornul drept, e dubioasă rău, căci pare de țepușă sau glonte. Oricum, vorbesc de-o altă făptură ucisă pe care-o văzusem în viață și mă resimt greu, deprimat, pentru că nici pe-asta n-o putusem salva.

Ca să nu mă înmoi și să suspin ca o muiere sar la extrema opusă, înjurând-o. Vacă, proastă, idioată, stupidă!… Că de ce nu mi-a acceptat ajutorul, mâna-ntinsă, insistența de a o lua și duce în sat, de ce n-a venit după mine când i-am fluerat până hăt departe, de ce-a preferat libertatea asta zăludă și iată, o moarte cumplită, în loc să înghită jignirile și poate loviturile ciobanului său și să-mbătrânească sub coviltir împresurată de suratele sale?… Proastă, idioată, tâmpită! Dar în van, căci mi se strânge inima iar întristarea persistă chiar și când fac pe medicul legist care cercetează mai îndeaproape rănile și se-ntreabă cum și când.

Lucrurile pot fi simple și clare. Exact în timpul celor 3 ore cât, la orele prânzului, am lipsit din acest pâlc de pădure, ticăloșiții câini au răpus și acest animal. Și nu l-au sfârtecat și început să-l consume doar fiindcă aveau deja un hoit fraged la dispoziție, pe cel de față lăsându-l, pragmatic, pentru mai târziu. Dar n-am învățat noi în liceu că o investigație, cunoaștere sau înțelegere adevărată nu tre să ia în calcul doar ce-i posibil, ci și ce nu e imposibil? Iată de ce, în primă instanță, voi trimite pozele astea paznicului de vânătoare al zonei. Spre deosebire de alte dăți, când omul îmi răspunsese arogant, iar apoi deloc, mai ales că-l întrebasem acum dacă nu cumva rana de la cap e de glonț, omul totuși îmi răspunde cum că „dacă era de glonț îi sfărâma capul”. Dar întreb apoi dacă e „logic” pentru câini și șacali să atace/muște chiar lângă un corn ca un pumnal, în timp ce gâtul e lat și lung, orice altă parte a trupului fiind vulnerabilă și mult mai accesibilă; pe de altă parte, existând și arme cu gloanțe de calibru mic (braconieri cu pistol), nu numai gloanțe de calibru baban, propriu puștilor de vânătoare serioasă. La care își dă cu părerea că „este posibil s-o fi lovit păstorul, cu-o bâtă, abandonând-o ca să nu afle proprietarul”. Și degeaba îi spun toată povestea (vorbit dimineața cu ciobanul-proprietar, văzut capra rătăcită seara, moartea survenind după destule zile), omul nu mai răspunde nimic. Firesc, căci ne grăbim să punem vina pe altcineva, pe oricine, nicidecum gândindu-ne la cei proximi nouă. Iar când nu putem învinui pe altcineva, nici nu ne asumăm vreo posibilă apropiere responsabilă, rezonantă. Trimit de aceea pozele și către doi doctori veterinari, care mă vor confirma în stilul cel mai academic cu putință. Unul, răspunzând repede cu presupunerea că o singură mușcătură la gât ar fi putut secera jugulara. Și-atât. Celălalt acordându-mi „un sfat foarte important”: „Este bine să mergeți cu aceste fotografii la o facultate de medicină veterinară. Ideal ar fi fost să aveți și corpurile pentru un examen necropsic. La disciplina de necropsie, histopatologie, o să primiți 100% un răspuns foarte bine argumentat”. După care, totuși, îmi comentează propriile presupuneri și suspiciuni la modul egal pozitiv și prudent, pe care-l și sintetizez după cum urmează:

Capra vecinului păstor poate să nu fie ucisă de prădători (câinii și șacalii sunt ca hienele, sfârtecându-și prada și mâncând-o de vie), dar ar putea totuși și să fie. E greu de crezut punctarea de colți profunzi a craniului victimei, dar nici total imposibilă nu este, survenind mai ales după ce animalul e deja căzut sau mort, prădătoarele având atunci toată libertatea de-a-și înfige colții unde poftește euforia propriei lor răutăți. Caz de glonț uman? Poate da, dar n-aș băga mâna-n foc (tot doar necropsia științifică poate avea ultim cuvânt, deși chiar și vânătorii și-ar putea da cu presupusul, ținând cont de obiceiurile animalelor împușcate de-a se prăvăli în varii postúri inestetice). Concluzia concluziilor fiind, de fapt, aceea că hai mai bine să ne vedem de problemele, necazurile, prioritățile și trebile noastre. Cine nu știe că lumea-i o junglă și oameni-s lupi? Cu-atât mai mult să nu ne băgăm în tainele junglelor propriuzise și ale prădătorilor sau rătăciților propriuziși. Bine zis! Cel puțin o săptămână jumate, cât să dispară orice urmă a respectivei zile de luni, plină de funeste drame, nici eu n-am să mai dau prin zonă. Totuși, din când în când, preamilostiv față de faună fiind, nu pot să nu mă gândesc: în cazul caprei domestice, de-or fi fost tot ticăloșii de câini, să-i judece propriul lor tată ori mamă din cer ori de sub pământ! Dar dacă, totuși, la mijloc a fost o mână de om… să fi fost vorba de-un glonț de specifică milă sportiv-vânătorească? Sau de monstruoasă ucidere din plăcere/patimă sanghinară?

Povestea asta ar fi suficientă. Totuși, cum să nu adaug și fleacul că, pe șoseaua de întors dinspre zonă, ca niciodată, exact în aceeași zi/seară dau și peste două foarte proaspete accidente rutiere? Fiecare cu câte-un om întins pe asfalt, înspre care voi fi auzit și văzut ambulanțele venind poate cu folos, poate degeaba. În pădurea Domnului sau în civilizația omului tragedia morții e-acasă. Oameni și bestii, cu negreșitele forme intermediare, infinite (totuși reprezentabile, parțial, pe de-o parte, de domesticitul care pe furiș redevine ucigaș prădător, de cel sălbatic destinat să fie hrană pentru alte sălbăticii, de animalul domestic care ajunge fără voia nimănui victimă printre fiare, pe de-altă parte de oameni prădători și de oameni victimizați fără vină)… În ce păduri sau jungle teribile, noi toate ființele vii, fără deosebire, supraviețuim vulnerabil… Ca plus regnic noi oamenii având ireproșabile doar înfumurarea narcisico-dominatoare și spoiala numită cultură.

Epilog. După 10 zile, pe locul ultimei fapte păduratice au rămas doar smocuri de păr alb, plus un maxilar inferior, lins până la descărnare totală. În jur, tot la 1-2-3 pași, alte fire de păr, dovedind că fiece carnivor și-a tras la o parte câte o halcă din capră, hăpăind liniștit, atent să nu lase nicio urmă, niciun oscior sau rest de tegument, pentru a nu-și trăda trecerea, actul. Fragmentul de craniu cu coarne precis a fost cărat undeva-ntr-un desiș inaccesibil, în politica (atât de binecunoscută și oamenilor) de secretizare a urmelor. Dar pân-acolo, oare cum s-a petrecut tot ritualul? Oare câinii și-au anunțat și adus fârtații din sate, maidegrabă puii necesitând a fi inițiați în prima îngurgitare de sânge, în vânătoare? S-or fi botezat mai întâi simbolic, cu trufandaua de căprior, pentru ca mai apoi, noaptea, să se aștearnă toți la festinul caprei cu macra mai tare și osatura mai mare?

Epilog 2. După alt pumn bun de zile, ies din pădure detot, ies și din sat, șofez cu viteză printre tarlalele pistruiate cu vile, șantiere de vile, schelete sau ruine de vile. La un moment dat: o turmă de capre și oi, păstorite de-un vlăjgan ce părea că are de furcă cu necivilizatele animale. Agitație și praf mare. Întorc, revin, opresc. Nu era din satul ciobanului-proprietar despre care pomenisem, dar îi știa numele. Iar povestea mea nu-l impresionează deloc. Încheiem dialogul cu vorbele sale „lasă, foarte bine, să mănânce și să trăiască și câinii”. Aceeași insensibilitate pe care o resimțisem în parte și din partea celui cu turma năvălitoare și paguba tristă. O pagubă de-un animal-două, la ditamai turme, se pare că pe țăranii adevărați ori fermierii îndreptățiți nu-i afectează. Grija și regretele îmi aparțineau exclusiv, n-aveau nicio treabă cu starea de spirit a proprietarilor. Și-mi aduceam aminte și de sătenii care, odinioară, lăsau dinadins sub cerul liber sau în urma turmei pe oaia/capra mai bătrână, bolnavă sau șchioapă, drept ofrandă pentru sălbăticiuni. Dacă fauna s-a îmbogățit cu specia câinilor duplicitari, domestici printre oameni și sălbatici înafara satelor și orașelor, înseamnă oare că natura recuperează, recâștigă, se completează sau autocompensează? Însă revenind la semenii cei umani și constatând că sunt atât de mulți care-și plâng doar de mila proprie, dar râd de necazul sau dramele altora, atât de numeroși cei politicoși și de treabă în plan social, pentru ca-n privat și-n intimitate să fie bestii, oare e cazul să ne întrebăm dacă nu cumva trebuie să ne resemnăm și cu acest fel de firesc amoral, chiar de ne pare unora împotriva acumulărilor culturale și civilizatorii proprii câtorva dintre oameni?